Categorie: Ciocăzanu

Am rostit de mii de ori „Tatăl nostru”. În religia mea, cea ortodoxă, al cărui fiu botezat sunt de când am venit pe lumea asta.

Dar NICIODATĂ n-am simţit atât de profund legătura cu Dumnezeu cum am trăit-o azi!

S-a întâmplat în momentul în care Papa Francisc I şi-a prefaţat rugăciunea pe care avea s-o rostească în latină, în Catedrala Naţională, cu o „decriptare” fantastică a ceea ce ar trebui să însemne, în zilele noastre, „Tatăl nostru”.

Scriu aceste rânduri fără să am în faţă textul „traducerii” rugăciunii rostit de Papa Francisc. Păstrez încă vie amintirea emoţiei şi profunzimea mesajului. (L-am găsit mai târziu şi vi-l prezint şi eu, la finalul acestui comentariu, nu-l rataţi!)

Merită să citiţi acel text! Şi ar merita s-o facă mai ales toţi aceia care au în mâinile lor destinele oamenilor simpli: lideri politici, VIP-uri, manageri sau pur şi simplu oameni bogaţi în sens material dar ignoranţi spiritual.

Căci dacă ar respecta măcar parţial ideile înălţătoare rostite de sfântul părinte, cu siguranţă lumea ar fi mai bună. Ei înşişi ar fi mai fericiţi.

• „Tată, ajută-ne să luăm în serios viața fratelui, să ne însușim istoria sa. Ajută-ne să nu ne judecăm fratele, din cauza acțiunilor și limitelor sale, ci să-l acceptăm, înainte de toate, ca fiu al tău. Ajută-ne să învingem ispita de a ne simți fii mai mari care, pentru că se află într-o poziție privilegiată, uită că celălalt este un dar.”
• „Doamne, numele Tău, nu al nostru, să ne miște și să ne trezească să practicăm caritatea. De atâtea ori, în rugăciune, ne rezumăm să pretindem daruri și să-ți înșirăm cereri, uitând că lucrul cel mai important este să lăudăm numele tău, să adorăm persoana Ta, pentru ca mai apoi să recunoaștem reflexia Ta vie în persoana fratelui pe care ni l-ai pus alături.”
• „Ție, care ești în ceruri, în cerurile care-i cuprind pe toți, de unde faci să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi, și peste cei drepți și peste cei nedrepți (cf. Mt 5,45), îți cerem acea armonie pe care nu am fost în stare să o păstrăm pe pământ.”
• „Dinamica lumii e dictată de logica banului, a intereselor, a puterii. Cufundați în consumerismul din ce în ce mai dezlănțuit care ne farmecă prin strălucirea sa scânteietoare, dar evanescentă, ajută-ne, Tată, să credem în ceea ce ne rugăm: să renunțăm la garanțiile comode ale puterii, la ispitirile înșelătoare ale lumescului, la aroganța goală a impresiei de autosuficiență, la ipocrizia preocupării pentru aparențe. Astfel, nu vom pierde din vedere Împărăția la care Tu ne chemi.”

Citesc şi recitesc aceste cuvinte şi mă simt parcă descompus de lumina unui mesaj pe care nu credeam că-l voi auzi vreodată; mă simt „topit”, dizolvat cumva într-o mare imensă cu bunătate, din care mi-aş dori să facă parte toţi oamenii.

Discursul Papei Francisc din Catedrala Neamului este pur şi simplu explicarea rugăciunii „Tatăl nostru” pe limba zilelor noastre, într-un sens social, uman, modern, aşa cum şi-l imaginează sfântul părinte pentru binele nostru, al tuturor.

Este invitaţia adresată lumii la mai multă frăţie, pace, bucurie. Sigur că e mult de la vorbă la faptă. E greu să-l faci pe „cel ce are” să împartă cu cel la nevoie. Şi e complicat să-i îndupleci pe puternicii zilei să înţeleagă că pierzania lor e dată tocmai de lăcomia puterii, a banului murdar, de patimile pentru „bunăstarea” cea care te izolează de ceilalţi şi te transformă într-un mostru luxos şi întunecat.

Am trăit pe viu, în România ultimilor doi ani şi jumătate mai ales, antonimul lumii descrise de Papa Francisc. Am văzut lideri politici dispuşi să dea foc la ţară pentru a-şi salva averile şi libertatea, alţii ca ei pregătiţi să închisă ochii şi să voteze în favoarea „satanelor” ajunse la putere.

Probabil că astfel de semeni nu vor înţelege şi nu vor accepta adevărul divin din vorbele Papei.

Dar cuvântul zideşte şi cândva unii vor înţelege. De aceea mă simt binecuvântat să fi putut asculta azi un altfel de „Tatăl nostru”. O rugăciune rostită de un OM imens. Şi de un papă fără egal. Mulţumesc, Doamne!

„Traducerea” rugăciunii „Tatăl nostru”, rostită de Papa Francisc

• Pâinea pe care o cerem astăzi este și pâinea de care atâția oameni sunt lipsiți zi de zi, în timp ce alții, puțini, au din prisos. Tatăl nostru nu este o rugăciune care relaxează, ci este strigătul față de foametea de iubire a timpului nostru, față de individualismul și indiferența care profanează numele tău, Tată. Ajută-ne să ne fie foame de a ne dărui. Ori de câte ori ne rugăm, amintește-ne că pentru a trăi nu e nevoie să ne conservăm, ci să ne frângem; să împărțim, nu să adunăm; să-i săturăm pe alții, în loc să ne umplem pe noi înșine, deoarece bunăstarea este adevărată numai în măsura în care aparține tuturor.

• Aș dori să-mi exprim mulțumirea și emoția pentru că mă aflu în acest templu sfânt care ne adună în unitate. Isus i-a chemat pe frații Andrei și Petru să-și părăsească mrejele ca să devină împreună pescari de oameni (cf. Mc 1,16-17). Chemarea proprie nu este completă dacă lipsește chemarea fratelui.
• Astăzi, stând alături, dorim să înălțăm împreună, din inima țării, rugăciunea comună Tatăl Nostru. Ea sintetizează identitatea noastră de fii și, în special, de frați care se roagă unul lângă celălalt. Rugăciunea Tatăl Nostru afirmă certitudinea promisiunii făcute de Isus ucenicilor săi: „Nu vă voi lăsa orfani” (In 14,18) și ne oferă încredere să primim și să acceptăm fratele ca pe un dar.
• De aceea aș dori să vă împărtășesc câteva cuvinte ca pregătire, înainte de rugăciunea pe care o voi rosti pentru drumul nostru de fraternitate și pentru ca România să poată fi mereu o casă a tuturor, un loc al întâlnirii, o grădină în care înflorește împăcarea și comuniunea.
• De fiecare dată când pronunțăm „Tatăl nostru” subliniem că, fără să spunem al nostru, nu poate exista cuvântul Tată. Uniți în rugăciunea lui Isus, ne unim și în experiența sa de unire și de mijlocire care ne face să spunem: Tatăl meu și Tatăl vostru, Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru (cf. In 20,17).
• Prin aceasta ne invită ca „al meu” să se transforme în „al nostru”, și „al nostru” să devină rugăciune.Tată, ajută-ne să luăm în serios viața fratelui, să ne însușim istoria sa. Ajută-ne să nu ne judecăm fratele, din cauza acțiunilor și limitelor sale, ci să-l acceptăm, înainte de toate, ca fiu al tău. Ajută-ne să învingem ispita de a ne simți fii mai mari care, pentru că se află într-o poziție privilegiată, uită că celălalt este un dar (cf. Lc 15,25-32).
• Ție, care ești în ceruri, în cerurile care-i cuprind pe toți, de unde faci să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi, și peste cei drepți și peste cei nedrepți (cf. Mt 5,45), îți cerem acea armonie pe care nu am fost în stare să o păstrăm pe pământ. O cerem prin mijlocirea atâtor frați și surori în credință, care, împreună, locuiesc în Cerul Tău, după ce au crezut, au iubit și au suferit mult, chiar și în zilele noastre, doar pentru că sunt creștini.
• Asemenea lor, vrem și noi să sfințim numele tău, punându-l în centrul tuturor intereselor noastre. Doamne, numele Tău, nu al nostru, să ne miște și să ne trezească să practicăm caritatea. De atâtea ori, în rugăciune, ne rezumăm să pretindem daruri și să-ți înșirăm cereri, uitând că lucrul cel mai important este să lăudăm numele tău, să adorăm persoana Ta, pentru ca mai apoi să recunoaștem reflexia Ta vie în persoana fratelui pe care ni l-ai pus alături. În mijlocul atâtor lucruri trecătoare pentru care ne trudim, ajută-ne, Tată, să căutăm ceea ce rămâne: prezența Ta și a fratelui nostru.
• Așteptăm să vie împărăția ta: o cerem și o dorim, pentru că observăm că mersul lumii nu o încuviințează. Dinamica lumii e dictată de logica banului, a intereselor, a puterii. Cufundați în consumerismul din ce în ce mai dezlănțuit care ne farmecă prin strălucirea sa scânteietoare, dar evanescentă, ajută-ne, Tată, să credem în ceea ce ne rugăm: să renunțăm la garanțiile comode ale puterii, la ispitirile înșelătoare ale lumescului, la aroganța goală a impresiei de autosuficiență, la ipocrizia preocupării pentru aparențe. Astfel, nu vom pierde din vedere Împărăția la care Tu ne chemi.
• Facă-se voia ta, nu a noastră. „Voința lui Dumnezeu este mântuirea tuturor” (ibid., IX, 20). Tată, avem nevoie să ne lărgim orizonturile, pentru a nu îngrădi în limitele noastre voința ta milostivă de mântuire, care vrea să-i îmbrățișeze pe toți. Tată, ajută-ne, trimițându-l la noi, ca la Rusalii, pe Duhul Sfânt, dătător de curaj și bucurie, ca El să ne impulsioneze să anunțăm vestea cea bună a Evangheliei dincolo de hotarele în care trăim, dincolo de limbi, culturi și națiuni.
• În fiecare zi avem nevoie de El, pâinea noastră cea de toate zilele. El este pâinea vieții (cf. In 6,35.48), care ne face să ne simțim fii iubiți, care ne potolește foamea când ne simțim singuri și orfani. El este pâinea slujirii: în timp ce se frânge pe sine pentru a deveni slujitorul nostru, ne cere să ne slujim unul pe altul (cf. In 13,14).
• Tată, atunci când ne dai pâinea cea de toate zilele, alimentează în noi nostalgia după fratele nostru, nevoia de a-l sluji. Rugându-te pentru pâinea de fiecare zi, îți cerem și pâinea memoriei, harul de a întări rădăcinile comune ale identității noastre creștine, rădăcini indispensabile într-un timp în care umanitatea, mai ales tinerele generații, în mijlocul atâtor situații „lichide”, riscă să se simtă dezrădăcinată, incapabilă să dea sens existenței.
• Pâinea pe care ți-o cerem, prin lunga sa istorie de la însămânțare la spic, de la cules până pe masă, să inspire în noi dorința de a fi răbdători cultivatori de comuniune, care nu ostenesc în a face să încolțească semințele unității, în a face să dospească binele, în a lucra mereu alături de frații lor: fără suspiciuni, fără a sta la distanță, fără exagerări și fără conformism, în convivialitatea diferențelor reconciliate.
• Pâinea pe care o cerem astăzi este și pâinea de care atâția oameni sunt lipsiți zi de zi, în timp ce alții, puțini, au din prisos. Tatăl nostru nu este o rugăciune care relaxează, ci este strigătul față de foametea de iubire a timpului nostru, față de individualismul și indiferența care profanează numele tău, Tată. Ajută-ne să ne fie foame de a ne dărui. Ori de câte ori ne rugăm, amintește-ne că pentru a trăi nu e nevoie să ne conservăm, ci să ne frângem; să împărțim, nu să adunăm; să-i săturăm pe alții, în loc să ne umplem pe noi înșine, deoarece bunăstarea este adevărată numai în măsura în care aparține tuturor.
• Ori de câte ori ne rugăm, cerem să ne fie iertate greșelile noastre. E nevoie de curaj să ne angajăm totodată să iertăm și noi greșitorilor noștri. Prin urmare, trebuie să găsim puterea de a ierta din inimă pe fratele nostru (cf. Mt 18,35), așa cum Tu, Tată, ierți păcatele noastre: să lăsăm trecutul în urmă și să îmbrățișăm împreună prezentul. Ajută-ne, Tată, să nu cedăm în fața fricii, să nu vedem în deschiderea față de celălalt un pericol; să avem puterea de a ne ierta și de a merge înainte, curajul de a nu ne mulțumi cu o viață liniștită și de a căuta mereu, cu transparență și sinceritate, chipul fratelui.
• Iar când răul, pândind la ușa inimii (cf. Gen 4,7), ne va împinge să ne închidem în noi înșine, când ispita de a ne izola ne va copleși, ascunzând substanța păcatului care constă în îndepărtarea de Tine și de aproapele nostru, Tată, continuă să ne susții. Încurajează-ne să descoperim în fratele de lângă noi un sprijin pe care Tu ni l-ai pus alături pentru a merge spre Tine și să avem împreună curajul de a spune „Tatăl nostru”. (Sursa: Basilica.ro)

Am fost pe punctul să ne întoarcem înainte de 21 decembrie 1989. Nu ne-a lipsit mult. Liviu Dragnea a încercat să readucă România într-o lume de care credeam că ne-am desprins complet, cu mari sacrificii.

Primul sacrificiu imens au fost vieţile a peste 1.000 de oameni nevinovaţi, în decembrie 1989. Cu ei a început totul! Fără ei, azi nu exista niciun proces, nicio condamnare, nicio salvare.

„Vom muri şi vom fi liberi” au strigat ei în timp ce primeau în piept gloanţele dictaturii comunist-ceauşiste.

Nu am înţeles atunci prea bine ce vor să spună cu vorbele de mai sus. Cu timpul, mulţi au realizat ce sacrificiu imens a fost ca nişte oameni simpli să-şi dea viaţa pentru ca ţara asta să intre în lumea liberă.

Am intrat în Europa, greu şi cu multe frâne, dar aproape reuşiserăm. Însă de doi ani şi jumătate încoace, urmaşii celor care trăgeau în plin în eroii libertăţii noastre, acum 29 de ani şi 6 luni, încearcă să şteargă cu buretele mafiei penale sacrifiul revoluţionar.

Liviu Dragnea a fost Ceauşescu cel nou, care n-a mai putut folosi gloanţe împotriva celor care au fost urmaşii eroilor din decembrie 89, dar a folosit gaze, bâte, pumni, sabotaj la vot, manipulare TV, hoţie din banul public, împrumuturi nesăbuite pentru a cumpăra liniştea populaţiei indiferente la cum îşi exercită el puterea.

Au fost doi ani şi jumătate de război imens. Cei care au înţeles pericolul au ieşit în stradă şi au apărat cum au putut ei moştenirea lui decembrie 1989.

De multe ori, am crezut că vom pierde tot. Mulţi au părăsit ţara, dezamăgiţi.

A fost o luptă de uzură incredibilă.

Dar România din decembrie 1989 a rezistat!

Justiţia a pus capăt măcelului, demonstrând că democraţia a învins şi că nu e vorbă goală. N-a ţinut cu „reducem democraţia”, vorba lui Dăncilă.

Nu vor mai putea face niciodată ce-au făcut. De azi încolo, România încheie conturile cu comunismul, cu urmaşii lui.

Nu vom mai trece prin astfel de accidente ale istoriei. Prin astfel de blasfemii care spurcă sângele nevinovat al celor plecaţi la Dumnezeu fără voie.

Nu va fi însă simplu, căci hidra n-a pierit. Priviţi în parlament la toţi acei deputaţi şi senatori anonimi, care l-au ţinut până acum pe Dragnea în braţe. EI sunt la fel de vinovaţi. Poate chiar mai vinovaţi! Îi ştie cineva cum arată? Îi pedepseşte cineva că ne-au adus în pragul morţii? Nu. Se vor face nevăzuţi, se vor ascunde, vor „supravieţui” încă vreo 18 luni cu 10.000 de euro pe lună. Dar vine ea şi vremea lor!

Căci azi, am răpus, în sfârşit, stafia roşie!

De azi, România intră DEFINITIV în lumea bună. 

Eroii din decembrie au fost, în sfârşit, răzbunaţi.

Abia de azi încolo, Revoluţia lor e desăvârşită.

România a câştigat. Deşi, de azi, România nu se schimbă musai. Depinde tot de noi toţi, ca şi până acum. De cei care ne chinuim şi #rezistăm de doi ani şi jumătate în faţa acestui asalt anti-democraţie, anti-UE, anti-lege. Rezultatele votului vor fi „rumegate” bine    câteva zile, după care, dacă Dragnea, Dăncilă şi Tăriceanu nu vor să plece, o luăm de la capăt. Dar nu avem ce face, mai avem de îndurat până când vor ajunge la ghena istoriei.

Dacă Dragnea nu va fi condamnat (deşi nu e musai ca asta să dea totul peste cap), nimic nu se schimbă, practic vorbind. Cine ţine în viaţă acest terorism anti-naţional – şi nu e prima oară când spun asta – sunt acei parlamentari PSD-ALDE-UDMR-Minorităţi care fac majoritatea.

Dacă românii şi Opoziţia câştigătoare chiar vor să curme acest coşmar, pot face un lucru simplu: să le arate feţele respectivilor indivizi, care omoară zi de zi naţiunea. Să ştie şi românii cine sunt, cu nume, prenume şi poză, parlamentarii care continuă să ignore voinţa poporului.

Însă câtă vreme nimeni nu-i bagă în seamă pe acei anonimi din Casa Poporului, ale căror poze ar trebui să fie afişate pe toate gardurile, situaţia poate continua sine die. Dăncilă rămâne, la fel Tăriceanu, Olguţa, Teodorovici&co. Îi vom privi în continuare la TV, ne vor anunţa câte miliarde au mai împrumutat ţara, timp în care România se va duce la fund cu ei deasupra.

Câteva concluzii clare după alegerile din 26 mai

1 – Klaus Iohannis este marele câştigător al alegerilor. Referendumul pro-justiţie a fost votat masiv de români, iar votul anti-PSD&ALDE este în mare parte vot pro-Iohannis. Actualul preşedinte nu are rival la alegerile prezidenţiale.

2 – PNL este partidul nr. 1 din România, câştigătorul alegerilor europarlamentare. Liberalii au făcut o mişcare magistrală cu „importul” lui Rareş Bogdan. Fără acest capital de imagine, PNL ar fi luat cel mult 20% din voturi, faţă de probabil 30% cât va înregistra partidul la finalul finalului, după redistribuirea resturilor.

3 – Alianţa 2020 USR-PLUS este marea surpriză frumoasă a alegerilor. Cele două partide noi erau creditate în sondaje undeva la 10-17%, ori rezultatul final arată în acest moment mai mult, undeva peste 21%, un scor remarcabil pentru o forţă politică tânără, fără structuri, primari, boicotată masiv de presă, de la stânga la dreapta.

4 – PNL şi USR-PLUS sunt principalele forţe politice ale viitoarei guvernări. Nu au viaţă separat. Din acest motiv, ele au nevoie de coerenţă şi armonie, nu de adversitate. Românii anti-PSD&ALDE nu vor dispute şi ură PNL-USR&PLUS, dimpotrivă. Orice încercare a uneia dintre tabere de a dirija negativitatea spre cealaltă, indiferent de argumente, este în interesul hoţilor, nu al României pro-europene. Ce le apropie e mult mai important decât ce le separă.

5 – Guvernul PSD-ALDE trebuie să cadă repede. Nu mai are suport popular, chiar dacă are suport în mafia din Casa Poporului. O moţiune de cenzură e absolut necesară. Orice întârziere şi aşteptare până după alegerile din 2020 va fi în interesul „Ciumei Roşii”. Guvernul actual sapă groapa ţării în fiecare zi cât mai stă la putere. Dacă va mai sta încă un an şi jumătate, viitoarea guvernare nu va apuca un an la putere după „dezastrul controlat” organizat de oamenii lui Dragnea.

6 – Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu sunt doi lideri terminaţi. Primul şi-a omorât partidul, din dorinţa de a scăpa de puşcărie, al doilea, la fel. ALDE nu mai contează ca partid. Nu a trecut pragul, deci nu există decât până se termină mandatele actuale. Mulţi baroni vor migra spre PSD, Pro România, chiar PNL.

7 – PSD a intrat în descompunere. Indiferent cine îi va lua locul lui Dragnea, nu are importanţă. De Ciumă fug şi ciumaţii. Vor lua mulţi calea ALDE. Partidul va rămâne un fel de România Mare fără Vadim. Câtă vreme Olguţa Vasilescu e în libertate, e cumva natural. După aia, scapă cine poate.

8 – Traian Băsescu a arătat din nou că nu ştie să piardă. PMP a trecut pragul de 5%, va fi în Parlamentul European, partidul trăieşte, faţă de ALDE sau PSD. E foarte probabil însă ca durata sa de viaţă să fie scurtă. O fuziune cu PNL devine tot mai probabilă.

9 – Pro România este şi el un câştigător. Mic, dar în viaţă. Victor Ponta a reuşit să facă din rahat bici şi să impună relativ rapid pe piaţă un partid nou, cu marele handicap al legăturii cu PSD. Cu ajutorul lui Dragnea, Ponta şi-a creat imagine de ne-PSD, deşi nu e chiar aşa. Totuşi, discursul lui Ponta a fost pro-european, echilibrat şi raţional. Pare să fi învăţat din trecut.

10 – România a votat masiv pro-Europa. Milioanele de români din Diaspora au contat enorm. Votul lor, abuzat din nou, a fost imens ca impact în ţară. Discursul PSD-ALDE nu ţine. Românii au demonstrat din nou că sunt masiv pro-occidentali, nu ca Dragnea şi Tăriceanu, masiv anti-.

11 – Cineva trebuie să ajungă repede la puşcărie pentru batjocorirea românilor din Diaspora. Nu poţi să-i ţii pe oamenii care vor să voteze ore în şir la coadă doar pentru că te cheamă Meleşcanu sau ştii că nu votează cu tine. Este fraudă clară împiedicarea votului pentru peste 100.000 de români din UE.

12 – Procurorii militari nu mai au nicio scuză să amâne tranşarea rapidă a Dosarului 10 august. Cu Dragnea îngropat deja, cu Carmen Dan la pământ, justiţia are vânt în pânze să n-o mai lungească în marile dosare. România a votat şi pentru principiul „în democraţie, hoţii stau la puşcărie”. Şefii jandarmilor, cei din Topoloveni sau Târgovişte trebuie să plătească repede pentru că au folosit funcţia în interes de partid, lucru grav şi fără egal în lume.

13 – Prin votul masiv pro-justiţie şi pro-UE, România e pe cale să recupereze poziţia de partener de încredere al nucleului dur al UE. România e alături de Franţa, Germania, Olanda, Belgia, nu lângă Ungaria, Polonia, Bulgaria şi chiar Austria sau Italia. Sunt semne bune că şi în Europa „ciumaţii” nu vor câştiga alegerile, deci dacă vom salva UE de atacul Rusiei, România e la masa victoriei. Sigur, încă nu, căci Guvernul PSD-ALDE n-a plecat.

14 – Totuşi, românii au ales cu mare dăruire. Şi cu o prezenţă la vot imensă, peste 50%. România poate fi prima ţară de pe continent, ca prezenţă la vot. Sau dacă nu prima, măcar în top. Pentru aşa ceva, trebuie să fim mândri de noi. De toţi cei care nu au votat pro-Ciumă. Mai ales de fraţii din Diaspora, umiliţi mai rău ca în 2014, care au stat iarăşi ore în şir la cozi imense pentru a ne salva din nou. Ei sunt eroii noştri de la distanţă, deşi ne sunt mai aproape ca niciodată.

15 – Institutele de sondare a opiniei publice, cu excepţia IMAS, au dat din nou mari ţepe. Cele acreditate de BEC, Avangarde şi CURS, au fost un dezastru total. Ar trebuie anchetate penal chiar pentru tentativă de fraudă electorală. Cine le-a dat dreptul acestor „combinatori” să deţină exclusivitate la BEC? Cine plăteşte pentru această manipulare ordinară? Să sperăm că vom primi răspunsuri.

Sigur că voi vota. Din 1990 (eram student, deci aveam drept de alegător), o singură dată am lipsit la vot: finala prezidenţială din 2000 dintre Iliescu şi Vadim. N-aveam cum să pun ştampila pe Ilici oricât aş fi fugit de Vadim cu viteza luminii!

Dar în rest n-am ratat niciun scrutin. Şi nu-mi pare rău. Nu întotdeauna a ieşit aşa cum mi-aş fi dorit. Dar întotdeauna guvernele care mi-au condus viaţa după Revoluţie au mers inevitibil înainte, nu înapoi. De multe ori de nevoie, nu de voie. Dar aşa e democraţia, te ajută şi când nu vrei.

Chiar şi guvernele lui Ion Iliescu de după Mineriade, mai ales Guvernul Năstase, n-au avut de ales şi au fost obligate să tragă căruţa naţiei spre lume, nu înapoia ei. Aşa am ajuns parte a Uniunii Europene, prin negocierile încheiate de Guvernul Năstase.

Sigur că PSD-iştii au crezut că pot face în UE ce făceau şi acasă: să jefuiască fără să plătească, să aibă imunitate, să ţină justiţia în lesă. Însă nu le-a ieşit pasenţa.

România a prinsă şi mai mult în mecanismele occidentale de întărire a justiţiei şi a statului de drept, iar asta n-a însemnat decât un real progres pe drumul devenirii noastre occidentale.

Deci, ca să trag linie, votul meu, bun sau mai puţin bun, a fost întotdeauna spre evoluţia democraţiei, cu toate frânele trase de istoria noastră recentă.

Ştiu însă la fel de bine că mulţi semeni de-ai mei au refuzat deseori să voteze. Au găsit tot timpul motive. Cel mai des invocat: n-am cu cine, toţi sunt la fel, am altceva mai bun de făcut. Cum zicea şi Hagi ieri, că el are treabă, antrenează, nu votează.

Să nu înţelegi un lucru atât de simplu, că în zilele noastre a nu vota înseamnă a-i lăsa pe alţii s-o facă mai prost decât tine, este crimă anti-românească. Este bătaie de joc. Este nesimţire, efectiv. Indolenţă. Lipsă de interes pentru viitorul copiilor tăi.

Căci nu mai vine Partidul Comunist să te conducă din senin, azi tu decizi cine te conduce, bun sau rău, dar nu poţi lăsa în seama hazardului desemnarea conducătorilor ţării tale.

Declaraţia lui Hagi de ieri, pe care o tratez aspru, arată însă o mentalitate nocivă care încă domneşte peste România. Aceea că, în ziua votului, poţi face altceva mai bun decât să-ţi consumi o oră din viaţă pentru a-ţi exercita un drept fundamental.

Sunt destui care gândesc ca fostul mare jucător. Iar unii nici nu realizează că e ceva rău dacă ei muncesc şi nu votează. Cred că se ocupă alţii de treaba lor. Fals!

Va trebui să curmăm asta. Viitoarea guvernare are de rezolvat, printre multe obiective cruciale, şi întărirea mentalităţii democratice prin vot.

E clar că avem de recuperat decenii de înţelegere a democraţiei, prin comparaţie cu ţările occidentale. Or asta nu se poate face doar sărind din criză în criză. Am votat în disperare cu Iohannis, în 2014, ca să nu iasă Ponta.

Apoi, unii influenţaţi de atacurile anti-Iohannis de după alegerea sa, au preferat să facă pe dezamăgiţii şi nu s-au mai dus la vot în 2016. Aşa au dat ţara pe mâna Ciumei PSD-ALDE şi acum suntem nevoiţi din nou să votăm din motive de criză pentru a salva România din ghearele mafiei de tip sovietic.

Nu mai ţine. Vom vota aşa anul acesta şi la anul, dar din 2020 încolo trebuie să facem votul obligatoriu, ca să evităm să sărim din accident în accident al istoriei.

Mai sunt ţări în Europa cu vot obligatoriu, deci nu e original şi abuziv. Dimpotrivă. E urgenţă naţională.

Altfel, pe mentalitatea tip Hagi, „ciumele” vor stăpâni România pe veci.

Nu ne mai putem juca! Nu mai putem pierde meciuri ale destinului naţional pe mâna noastră.

Ai înţeles, Gică-contra?

Jandarmii, la Topoloveni, şi poliştii, la Târgovişte, au încălcat flagrant Constituţia şi au călcat în picioare statul de drept.

Interesant e că, şi după ce scandalurile au făcut înconjurul lumii, şefii instituţiilor continuă să frizeze prostia. La loc de cinste, Carmen Dan, ditamai ministrul de Interne, care evident că nu putea să spună adevărul după ce-a făcut personal pe 10 august 2018, în Piaţa Victoriei.

Aşa că a găsit nişte vorbe menite s-o acopere. „Exagerare”. Asta a văzut ea în săltarea protestatarilor paşnici de la Topoloveni. Doar o exagerare. Nici vorbă să vadă încălcarea unui drept fundamental scris negru pe alb în Constituţie: dreptul la liberă exprimare.

Dar nu Carmen Dan ne interesează, ea este oricum subiect închis de când a ales să execute ordinele şefului politic indiferent de consecinţă.

Mai grav e că aparatul de stat e plin de nulităţi capabile să execute orice comandă politică fără să citească legea.

Este şi cazul şefului Jandarmeriei județului Argeș, „colonel-doctor Gheorghe Lupescu” (așa se prezintă întotdeauna), care s-a hotărât să comunice câteva gânduri națiunii române.

Citez de pe ZIARISTII.COM:

„Dar pentru că, în ciuda nenumăratelor diplome obținute la bodegi gen Bioterra, are dificultăți cu exprimarea în limba română, jandarmul lui Carmen Dan a ales să emită o declarație de presă. În scris, ca s-o corecteze vreun jandarm mai isteț înainte de a ajunge la public.

Colonelul Dottore zice că vineri, la Topoloveni, nu s-a întâmplat nimic deosebit, Jandarmeria doar și-a făcut datoria. Super-doctorul de la Bioterra e necăjit că-l înjură lumea, în loc să-i mulțumească pentru că se află în slujba cetățenilor…”

Dci omul ăsta, şef peste destine de jandarmi, n-a învăţat nici azi Constituţia şi nici măcar propria lege de funcţionare a Jandarmeriei! Dacă ar fi citit, ar fi înţeles că operaţiunea subalternilor săi a fost sechestrare de persoane.

Nu aveau NICIUN drept să-i salte pe nişte oameni care strigau pe stradă. NICIUN drept! Nicăieri nu scrie că au voie. Şi cu toate astea, au încălcat legea şi drepturile constituţionale ale oamenilor simpli, ce plătesc impozite din care îşi iau lefurile inclusiv astfel de jandarmi neinstruiţi.

La fel şi la Târgovişte. Şefii Poliţiei au blocat abuziv oraşul (caz unic!), l-au „parolat”, încălcând un alt drept: cel la liberă circulaţie.

În ambele cazuri, Jandarmeria şi Poliţia au devenit gărzi de corp ale politicienilor, au încetat să mai existe ca instituţii de stat aflate în slujba cetăţeanului. Au intrat în slujba PSD.

Cine e de vină pentru asta? Şefii direcţi, în primul rând. De ce sunt atât de slabi profesional şi de slugarnici? Pentru că aşa îi vrea partidul.

Iar într-o ţară în care abundă absolvenţi de „Biotere”, gen şeful de jandarmi din Argeş, are balta peşte pentru indivizi incompetenţi dispuşi să transforme statul român în bandă de tip interlop.

Nicăieri în Europa nu găseşte astfel de murături în fruntea instituţiilor. Dimpotrivă, acolo sunt oameni care ştiu să refuze „avansurile” politicienilor, care cunosc legea şi sunt stăpâni pe ei înşişi.

Forţa democraţiei vine şi de aici. De la cei care reprezintă statul. De la şefi şi funcţionari interesaţi doar de aplicarea legii, nu de interpretarea ei în interes de partid.

Viitoarea guvernare trebuie să-i ia la mână pe toţi analfabeţii funcţional ajunşi în fruntea instituţiilor!

Iar pe unii dintre ei să-i dea chiar pe mâna Parchetului.

Ajunge cât şi-au bătut joc de banii oamenilor! România e ţară UE, nu  bandustan teleormănean. Totuşi.

Ce au făcut jandarmii la Topoloveni este, vorba lui Carmen Dan, bomboana pe coliva instituţiei.

Este ultima dovadă (chiar nu mai e nevoie de altele!) că Jandarmeria Română este o instituţie capturată de mafia politică interesată să impună un stat represiv.

Este admirabil că, într-o localitate controlată de clanurile PSD, s-au găsit oameni curajoşi, care au înţeles că e dreptul lor, GARANTAT de Constituţie, să-şi spună părerea în public despre un politician sau o guvernare.

Acesta este singurul mare câştig al marelui abuz de azi: tinerii prezenţi la protestul ad-hoc le-au spus în faţă jandarmilor din Topoloveni că încalcă un drept fundamental, pentru care au murit peste 1.000 de oameni în decembrie 1989: dreptul la liberă exprimare. Şi asta înseamnă stat de drept! Ca oamenii să poată protesta fără să fie opriţi. Doar în dictaturi opoziţia străzii e tratată ca azi, la Topoloveni.

În rest, e limpede: această instituţie e realmente pierdută, irecuperabilă. Ce este de-a dreptul jalnic e că sunt angajaţi care nu ştiu de ce au intrat în Jandarmerie. Îţi pui, firesc, întrebarea dacă n-au intrat cumva pe şpagă sau pe pile de baron. Altfel e inexplicabil cum de acceptă să încalce legea cu bună-ştiinţă.

Trebuie să fii bătut în cap, chiar prost de-a binelea, să execuţi un ordin ilegal, dat probabil de un şef legat de interese PSD. Să nu uităm, din Argeş, e celebrul „trezorier” penal al PSD, Mircea Drăghici, aflat în drum spre puşcărie pentru cum a „păpat” banii românilor, a cărui soţie a fost deja condamnată tot pentru afaceri penale. Deci influenţa „Ciumei Roşii” în acest judeţ faimos pentru magiun e clar că ajunge şi la şefii Jandarmeriei locale.

Dar felul abuziv în care au acceptat jandarmii să acţioneze, săltându-i ilegal pe nişte oameni paşnici, care nu încălcau nicio lege, ne arată clar că acest dezmăţ instituţional, finanţat de la buget, adică din banii omului de rând, trebuie stopat!

Şi nu ai altă cale decât desfiinţarea instituţiei şi reînfiinţarea ei cu oameni care au atâta minte încât să înţeleagă un lucru elementar: forţele de ordine protejează cetăţeni paşnici, nu îi agresează (vezi 10 august). Jandarmeria nu este angajata PSD. Nici a lui Liviu Dragnea. Este la ordinul cetăţeanului, în litera şi spiritul legii.

Avem prea multe exemple, cu 10 august culmea culmilor, ce arată clar că nu există altă soluţie pentru Jandarmeria Română. Sunt prea mulţi oameni în interior, aduşi pe criterii de pumni, muşchi, pile, şpagă, aranjamente, cumetrii, amantlâcuri. Altfel n-ar apărea astfel de cazuri precum Topoloveni, cu oameni nepregătiţi, care nu cunosc legea, ce nu şi-au citit nici măcar fişa postului, incapabili să refuze ordine ilegale, dispuşi să încalce legea pentru a-şi lua leafa. Nu merge aşa aşa ceva! E prea mult! Nu plătim din banii noştri jandarmi care să-l apere pe un infractor şi să-i atace pe oamenii simpli care strigă împotriva lui.

Viitoarea guvernare are OBLIGAŢIA să pună capăt acestui coşmar perpetuu. Nu înainte de a-i trimite la puşcărie pe cei care au înălcat legea la Topoloveni sau în Piaţa Victoriei, anul trecut. Va veni şi vremea aia.

Ştirea că autorităţile din Madagascar l-au prins pe fostul primar al Constanţei este tot o „nucleară”. Ea zdruncină, chiar în aceste clipe, toate celulele puterii PSD-ALDE.

Este semnul că democraţia din România are aliaţi puternici în afara ţării, deşi marii inamici ai ei sunt în interior.

Căci nimeni nu s-ar fi gândit că o ţară considerată bananieră poate face un mare serviciu unei naţiuni europene doar de dragul justiţiei.

Toată lumea a crezut că Madagascarul este fortăreaţa în care nimeni nu se va atinge de cel care odinioară se îmbrăca în straie de „Ştefan cel Mare”.

Ei bine, iată că nici Madagascarul nu mai e ce-a fost odată! Cum de-a fost posibil să nu mai conteze şpăgile lui Mazăre în faţa politicienilor de la Antananarivo? Răspunsul stă doar într-o explicaţie care depăşeşte puterea mafiei.

Cineva, nu ştim cine, a convins un regim dispus să-i ofere protecţie unui fugar cu 9 ani condamnare definitivă să facă stânga-mprejur. Cine e acel cineva, nu e atât de important acum. Poate au fost serviciile secrete, care au experienţa negocierilor în astfel de lumi gri. Poate a fost Europa. Sau poate chiar „partenerul strategic”, SUA. Ori toţi laolaltă.

În mod cert însă, capturarea lui Mazăre este o lovitură dură anti-Dragnea. Şi e o mişcare de forţă a statului de drept din România, care arată, şi prin acest exemplu, că joacă. Asta în ciuda tuturor semnelor proaste din justiţie, cu amânările dubioase din procesele lui Liviu Dragnea sau Darius Vâlcov, plus sabotajul din interior al justiţiei cu oameni la Lia Savonea, şefa CSM.

Ei bine, ştirea cu prinderea lui Mazăre arată că statul de drept şi partea curată a justiţiei rezistă încă. Nu există alt remediu mai bun, într-o ţară în care Parlamentul şi Guvernul au fost capturate de mafia roşie antidemocratică, decât ca acele părţi ale statului legate direct de UE, SUA şi NATO să reziste.

Liviu Dragnea, Tăriceanu&co. află azi că nu pot fugi de justiţie, indiferent cât de mult încearcă ei s-o desfiinţeze cu oameni ca Adina Florea sau nulitatea Gheorghe Stan, ajuns ditamai judecător la CCR fără să ştie pic de carte.

Nulităţile sunt aliaţii mafiei, dar lumea lor nu mai are viaţă lungă.

Azi, au înţeles toţi că nu există loc sigur pe Planeta Pământ în care să se ascundă de lege. Pot amâna, întîrzia, bloca sau negocia o salvare în paradis, dar nicidecum nu pot ANULA legea.

Mazăre nu va ajunge prea curând în România, tocmai din acest motiv. Căci extrădarea trebuie s-o facă tocmai cei care se ocupă de salvarea unora ca Mazăre. Dar neşansa lor e că nu sunt veşnici la putere. Şi când au pierdut puterea, nici măcar nu mai scapă cine poate!

CITIȚI ȘI:

* Mesajul admirabil al fetei tâlhărite la lift: „Voi merge la referendum. Vor să-i scoată mai repede din pușcării pe cei vinovați de fapte pe care eu le-am trăit pe pielea mea”

* Umilit de #Rezist, Dragnea amenință cu bătăuși și contramanifestații violente. Mizează pe prietenii lui, interlopii