Categorie: Ciocăzanu

Viorica Dăncilă se joacă. Îi place jocul, l-a învăţat oarecum. Nu prea câştigă, dar regula nu e asta; poate pierde chiar des, important e să se afle-n treabă. Adică, să se joace.

De-a ce? De-a politica, desigur. Atâta lucru a înţeles şi ea din timpul petrecut nesperat de mult la şefia unei ţări ca România.

Cine-ar fi crezut! Un prim-ministru ca ea, puţini şi-ar fi imaginat că poate exista. Şi totuşi, există!

Nu e vina ei. Pe undeva, chiar era nevoie. În Dăncilă se reflectă toate acele persoane cu buletin românesc dispuse să facă taman la fel. Să se lase folosite, umilite, prostite, tăvălite, minţite, lovite şi jumulite, totul doar pentru a primi în schimb avantaje materiale pe care nu le-ar fi obţinut nicăieri în lume.

Dăncilă este prototipul parvenitului, care îşi cunoaşte limitele, dar ştie că nu va avea nimic de câştigat dacă îi ia în serios pe cei care o arată cu degetul. Ştie că va pierde inclusiv dacă se ia pe ea însăşi în serios. De aceea, se joacă de-a viaţa, cu vieţile altora.

Dar ce-a făcut Dăncilă, în fond şi la urma-urmei? Pentru a da lovitura cu averea personală, s-a urcat şi ea, ca mulţi alţii, în vehiculul numit „politică de cumetrie”. Un produs lansat de Ion Iliescu, în anii în care sugea seva Revoluţiei române, din care avea să-i nască rapid pe baronii PSD-ismului antiromânesc.

În mod normal, nimic n-ar fi recomandat-o pe distinsa doamnă pentru o astfel de ocupaţie, din perspectivă serioasă: carieră, competenţă, carismă, sacrificiu. Dar pe câţi dintre tovarăşii ei de „profesie”, din 1990 încoace, i-a interesat această listă obligatorie de valori în lumea liberă reală?

Prin urmare, văzând că după Revoluţie s-a „băgat” nu doar haleală la alimentară, ci şi multă impostură, s-a gândit să încerce şi ea.

Au fost ani tulburi, după decembrie 1989. Puţină lume serioasă a ales politica, la capătul a 45 de ani de politică bolnavă comunistă. Au existat şi excepţii, unele notabile chiar, dar regula a fost impostura. Sau tupeul. Trădarea. Combinarea. Amantlâcul. Jefuiala. Prăduiala. Nesimţirea. Parvenirea.

În acest peisaj atât de ademenitor pentru cineva fără un scop prea pretenţios în viaţă, avea să aterizeze şi Viorica Dăncilă.

Anii de început au fost anonimat clasic. La umbra „căpitanului de judeţ”, mulţi s-au căpătuit fiind iluştri absenţi. Au dat lovitura, tăcând şi făcând.

Dăncilă a primit ea însăşi lovitura, în plină figură. Ochiul vânăt din pozele de campanie de odinioară, alături de tovarăşul de „suferinţă” Liviu Dragnea, e dovada vie-moartă a implicării sale în politica acelor vremuri.

Au fost vremuri bune, totuşi, pentru ea. Pumnul în plină figură a meritat pe deplin. Jupânul de Teleorman a trebuit s-o recompenseze. Cum? A vârât-o pe lista PSD pentru Parlamentul European. Şi aşa s-a „ajuns” Viorica Vasilica Dăncilă.

Mea culpa că, în anii aceia, n-am insistat mai mult alături de colegii mei jurnalişti să aflu cine erau cei ce se ascundeau sub numele de pe lista pentru Bruxelles. Aş fi descoperit câte figuri ca nuca-n perete au ajuns să poarte numele „România” în capitala Europei. Iar Dăncilă chiar era un subiect gras de presă! Poate cel mai gras. Dar aveam şi noi prea multe pe cap, Năstase, alea, alea, nu prea ne ardea să aflăm cine-i o tanti din Videle pusă la coada listei, ca să nu bată la ochi.

Aşa a ajuns europarlamentar. Şi aşa a avut Dragnea răspuns la întrebarea „Ce-o recomandă pentru postul de prim-ministru?”. Oficial, o recomanda funcţia de membru al Parlamentului UE. Neoficial, aveam să aflăm mai târziu ce.

Ştie deja toată România, acum de ce-a ales-o Dragnea pe Dăncilă. Era executantul perfect, umilinţa maximă, marioneta ideală. Exact de ce avea nevoie baronul baronilor pentru a da lovitura. N-a luat însă în calcul că mai sunt câţiva pe-aici care nu se „pupă” cu planul lui, dar asta-i altă discuţie.

Ce rămâne însă subiect deschis este Dăncilă după Dragnea. Cum de-a putut ea rămâne la butoane, deşi a fost decuplată total de la comanda şefului iubit? Cum de e posibil aşa ceva?

Simplu: Dăncilă avea ADN pentru a rămâne în funcţie. Lecţia cea mai simplă pe care chiar a învăţat-o, în ciuda tuturor celorlalte materii la care a rămas corigentă, este aceea că nu trebuie să-ţi pese.

Indiferent cât de prost joci jocul de care vorbeam la început, cât de tare îţi cere lumea să pleci, să taci, să vorbeşti doar în barbă, tu trebuie să nu ai simţuri pentru nimic. Să te doară la bască. Sau la bonetă. Să fii surdă. Imună. Să te faci că nimic nu există în jur. Să nu ai emoţii. Să nu te superi. Să nu-ţi pară rău. Să nu plângi. Să nu simţi. Să fii, practic, „de plastic”. Precum un PET. Materie fără emoţie. Evident, toxică pentru sănătatea mediului ambiant, dar…

Asta a înţeles Dăncilă şi asta a făcut. Aşa se şi explică rezistenţa ei în funcţie. Restul e firesc: ajutoare, consultanţi, banii statului, TV, contracte, firme, promisiuni, întâlniri oficiale etc. – toate sunt doar detalii.

Condiţia esenţială pentru ca ea să nu piardă poziţia de forţă a celui care împarte banii strânşi din impozite şi taxe era aceea de a fi un PET foarte rezistent. Cu cât se plastifia mai mult în raport cu ţara, cu atât se întărea în funcţie.

Asta o ţine pe Dăncilă prim-ministru. Ceilalţi fac doar treaba să meargă, la putere e mereu simplu să faci asta. De aceea, o avem pe ea imagine de ţară, în zilele noastre: căci a jucat perfect rolul de prim-ministru de plastic. Indiferent cât l-ai lovi, stoarce, suci, cocoloşi, curăţa, peria, toci sau blestema, nu piere!

Cine-ar fi crezut că PET-ul poate fi ADN-ul perfect al unui premier, aproape de anul de graţie „20-20”? Acesta e secretul Vioricăi Dăncilă.

Ultimul Raport de evaluare a infrastructurii la nivel global, publicat de Forumul Economic Mondial, pentru anul 2018, plasează România la coada clasamentului privind calitatea şoselelor publice. Dintr-un total de 137 de state analizate, de pe toate continentele, România ocupă poziţia 120, cu o notă a calităţii drumurilor de doar 2,7 (7 este maximul acordat pentru cea mai bună infrastructură).

România se află, în acest clasament mondial, chiar în urma multor ţări din Africa, dar şi a altor state de pe continente considerate a fi în lumea a treia în raport cu Europa.

De pe continentul nostru, doar Ucraina se mai află în spatele României (poziţia 130 – nota 2,4) şi Republica Moldova (poziţia 128, cu o notă de 2,5). În rest, toate ţările europene, sunt înainte noastră. Jalnic!

Înainte României, deci cu drumuri mai bune, mai apar în clasamentul celor 137 de state:

Ţara               Poziţia în top    Nota

Albania              57                   4,3

Kenya                60                   4,3

Gambia              69                   4,1

Salvador            72                   4,0

Mali                   87                   3,6

Bulgaria             93                   3,4

Clasamentul complet al calităţii drumurilor pe anul 2018, aşa cum a fost el finalizat de Forumul Economic Mondial, AICI.

Se pune întrebarea: de ce am ajuns să fim în lumea a treia cu drumurile? De ce Zambia, Tunisia,Vietnamul, Pakistanul (de unde Guvernul vrea să aducă un MILION de muncitori în România), Georgia, Botswana, Honduras, Laos, Senegal, Uganda, Etiopia sau Insula Capului Verde au şosele mai bune decât de-a lungul şi de-a latul Carpaţilor?

Simplu: incompetenţă şi hoţie. Acesta este răspunsul, acesta este adevărul, asta este cota noastră de ţară în raport cu ţări la care ne uităm cu aroganţă  şi le considerăm „bananiere”.

Poate sunt, din perspectiva lipsei de apartenenţă la un organism de elită cum este Uniunea Europeană, dar nu sunt din punct de vedere al capacităţii administrative.

Guvernele care s-au succedat la putere din 1990 încoace atât au putut: să aducă România pe locul 120, din 137, în privinţa calităţii infrastructurii rutiere.

Dorinţa de a împărţi contractele de investiţii pe criterii de „parandărăt” la partid este cauza principală a acestei ruşinoase poziţii în topul global. 

Subsumată acestei cauze este incapacitatea guvernărilor de a-şi transmite una alteia ce e bun de continuat şi nu trebuie întrerupt. Prea puţin a contat să mergem înainte, nu înapoi.

Apoi, mai sunt celebrele lansări electorale. Cea mai recentă, a fost autostrada Craiova-Piteşti, anunţată cu mare pompă de Dragnea şi Cuc, abandonată imediat după alegerile din 26 mai.

Este ce a demonstrat cu obidă însuşi şeful Ford România, care a filmat şi fotografiat şantierul lăsat de izbelişte acolo unde cei doi lideri PSD se băteau cu pumnii în piept că vor face şi vor drege marele drum. N-au făcut nimic şi n-au fost singurii care s-au lăudat cu ceva înainte de a fi gata. Ponta a făcut la fel cu autostrada înfundată din zona Sibiu, deci obiceiul fanfaronadei ne-a adus şi el în gropile de la coada clasamentului mondial al calităţii infrastructurii.

Sunt şi alte cauze, dar în principal hoţia, incompetenţa, neseriozitatea guvernărilor în special PSD-iste au adus România în postura de a fi ruşinea Planetei Pământ.

Evident, nimic din toate cele mai sus nu era posibil fără votul sau ne-votul în favoarea acelor guvernări-catastrofă, aduse la putere în mod legal, de români, nu de africani sau de marţieni. Sigur că oamenii nu au dorit aşa ceva, dar asta a ieşit din urnă, iar responsabilitatea trebuie împărţită şi nicidecum aruncată exclusiv în seama aleşilor.

În alte ţări, atunci când politicienii fac rău, nu respectă cuvântul dat, promisiunile, iese iureş, balamuc, haos chiar. La noi, politicienii promit kilometri de autostradă, nu fac mai nimic, îngroapă şi ce era bun făcut şi îşi văd de afaceri pe banii noştri, în pace totală.

E reţeta sigură de prăpăd naţional. Cea care, în privinţa calităţii drumurilor, ne-a adus şi în spatele multor „bandustane” – cum se exprimă arogant faţă de ţări din Africa tocmai aceia ce ne cer votul. Pentru a ne garanta şosele nici măcar de calitatea celor din „bandustane”.

De asta am ajuns ruşine mondială la capitolul infrastructură rutieră.

Citiţi povestea PSD-istului din Sibiu, care e „călcat” la foc automat de controlori şi de echipe de inspectori!

Deşi nu jonglează cu milioane de euro pe degete, ci păstoreşte o simplă pensiune de familie, omul este vânat de angajaţii statului de parcă ar fi duşmanul lor, nu cel ce le finanţează salariile.

Cazul merită discutat, deoarece este viaţă reală. De aproape 3 ani de când doi oameni au dat România peste cap, discutăm numai de ei. Dragnea şi Tăriceanu îşi văd însă de afacerile lor, fie ei dincolo sau dincoace de gratii, în timp ce noi rămânem cu vechile boli nevindecate.

Iar cazul sibianului asaltat cu amenzi este ceva ce ar trebui să dezbatem zilnic, până aşa ceva dispare definitiv.

Căci tot ce fac acei funcţionari lipsiţi de etică şi valori, indiferent ce domeniu păstoresc, este în ultimă instanţă atac la interesul general al societăţii româneşti, la viitorul sănătos al acestei naţiuni.

Unii dintre ei – că nu toţi sunt satanişti cu leafă la stat – nu realizează nici azi ce rău fac. De ce? Pentru că aşa funcţionează: au fost angajaţi pe pile şi nu înţeleg ce caută ei pe lumea asta liberă.

Au acceptat să facă pe plac şefului, după modelul în care Dragnea ştergea pe jos cu funcţionarii de la Protecţia Copilului Teleorman. Le-a intrat „să trăiţi, şefule!” în ADN-ul de salariaţi fără capul pe umeri, şi mai mult nu pot.

Nu mă refer direct la inspectorii care au tăbărât ca disperaţii peste patronul cu pensiunea din Sibiu. Ci la toţi cei care, nici în anul de graţie 2019, nu ştiu de ce sunt plătiţi din banii noştri, de la buget.

De fapt, unii ştiu, dar fac pe proştii. Sau o dau pe şeful, cum face şi acel salariat ce discuta pe whatsapp cu patronul sibian, când îi recomanda acestuia să caute soluţii la PSD, nu în justiţie.

Spre cinstea lui, întreprinzătorul nu a recurs la calapodul mafiot recomandat de funcţionar, ci a ales calea dreaptă, a judecătorului. La final, a avut câştig de cauză, dar tot degeaba; respectivii s-au întors la treabă. La controale, la amenzi, la căutat nod în papură, la orice.

Nicăieri în lumea civilizată nu vieţuiesc în aparatul de stat astfel de specimene, care se duc glonţ să-i ardă pe oamenii de afaceri pentru a face şefului planul la amenzi, ca acesta să le retruneze eventual şi lor un „parandărăt” sub formă de primă sau alt folos cuvenit.

Nicăieri! Peste tot în Europa şi peste Ocean există altceva: premisa de bună-credinţă. Când un inspector vine în control acolo, nu-l execută pe om chiar dacă a greşit flagrant. Îl avertizează. Dacă repetă gafa, îl sancţionează decent. Dacă repetă iar nebunia, abia atunci respectivul om de afaceri are de suferit.

Am fost personal proprietarul unui bistro, în Valencia, acum mulţi ani. Am avut un singur control,de la SANEPID-ul lor, afiliat primăriei oraşului de la Mediterană. Un domn scund, cu faţă prietenoasă, la vreo 55 de ani, mi-a trecut pe o listă ce am de remediat (eu fiind tufă la meseria asta, pe atunci): marfa să nu stea sub soare, frigiderul să nu aibă sub temperatura X, coşul de gunoi să fie cu capac, chiuveta cu senzor etc.

Am spus „Gracias!”, căci nu ştiam ce-mi trebuie, şi am întrebat ce am de făcut. Mi-a spus: „Remediaţi, şi ne vedem peste ceva timp”. Nici vorbă de amendă, de sancţiuni, de şpagă nici atât! Nu există noţiunea de şpagă printre funcţionari, nu se compromit pentru nişte bani de ocazie, care i-ar putea lăsa fără meserie, pensie, viitor. Îşi fac meseria şi pa!

M-am grăbit, crezând că vine repede să vadă ce-am făcut. A mai venit peste… o jumătate de an! Îmi dăduse enorm de mult timp, ştia că mă costă, se gândea că poate nu am bani etc.. A plecat mulţumindu-mi. Şi eu, la fel, i-am mulţumit că m-a învăţat ce am nevoie ca să fiu în regulă. Aşa ceva se petrece, sunt sigur, peste tot în lumea liberă, sigur, cu nuanţe locale inevitabile. Dar regula bunei-credinţe e sfântă.

Nu şi în România, din păcate. Iar parte din vină o au şi oamenii de afaceri, care se „combină” cu funcţionarul, din interes. Greşit! Foarte rău! Acest tip de cumetrie ţine în viaţă şacali plătiţi de la buget doar ca să facă rău celor care îşi riscă banii şi viaţa pentru a-şi asigura un minim venit lor şi celor din familie.

Asta nu înţeleg satrapii cu proces-verbal: că micii oameni de afaceri se chinuie, nu se îmbogăţesc. Luptă pentru ei, familie, salariaţi, dau bani la buget şi nu cer nimic statului. Doar să-i lase în pace, să nu caute nod în papură, să fie omenos, cu alte cuvinte.

Nu există aşa ceva, la noi! Sunt excepţii. Şi asta arată anomalia acestei societăţi aşa-zis libere. Va fi liberă abia atunci când funcţionarul va fi aliatul privatului, nu căsăpitorul lui. Când angajatul la stat va trăi din leafă şi punct! Vrea mai mulţi bani? La privat, taică!

Dar nu fac ei asta. Mulţi sunt masa de manevră politică pentru partide ca PSD şi ALDE, dar nu numai. Sunt reţele ale răului, care distrug şi destine, şi naţia în viitorul ei sănătos.

Aţi auzit vreun candidat să spună două vorbe despre acest masacru birocratic? Nu mai vorbesc de birocraţia, în general, cu legi schimbate peste noapte, cu majorări de taxe din senin, cu invenţii fiscale bruşte. Spun doar de măcelul amenzilor date cu japca.

Ai senzaţia că nu-i mai pasă nimănui de acest fenomen grav. Că sunt împăcaţi toţi cu soarta privatului ajuns sclavul baronelului cu chitanţier. Păcat! Mare păcat! Nu aşa se face bine o ţară. Dimpotrivă, aşa se ucide.

O ştire fără Dăncilă a cam trecut neobservată, azi. Citez din informaţia publicată pe Digi24.ro:

„Marți a fost o grevă spontană la fabrica deţinută de Renault. La ora 10:00, angajaţii din sectorul montaj-caroserie au oprit munca. Oamenii au aflat că 200 dintre ei ar putea rămâne fără un loc de muncă, după ce uzina va instala roboţi industriali capabili să-i înlocuiască”

La prima vedere, nimic rău sub soare. Există astfel de acţiuni sindicale, dar nu numai sindicale, inclusiv în state cu pretenţii în raport cu România. Mai mult, în unele ţări din Europa occidentală, reacţia unei părţi foarte vioaie a societăţii a provocat blocarea unor business-uri create chiar de noile tehnologii.

Bunăoară, în Barcelona (nu şi în Madrid, însă), faimoasa companie de taxi neoficial UBER, aşa-numita afacere „ride-sharing” (în care îţi foloseşti maşina personală în timpul liber intrând în comunitatea unei aplicaţii de telefon mobil), a trebui să tragă pe dreapta.

Şi nu e singura. În alte oraşe-destinaţie ale Spaniei şi ale Europei occidentale, există o contrareacţie faţă de gigantul turistic Airbnb, din cauza suprapopulării locuinţelor personale cu „străini” călători.

Nu mai departe de ieri, Europa se războia din nou – virtual şi nu numai – cu gigantul Facebook pe tema apariţiei Libra, moneda virtuală lansată de compania lui Mark Zuckerberg, care ameninţă pe cine, în primul rând? Băncile, banul clasic, bancnotele şi monetăria. Dar este ea o ameninţare pentru omul de rând. Cine poate şti?

Sau poate fi o „ameninţare” de tipul statului pe Facebook, pe banii şi timpul tău, dar gratis, de fapt. Însă fiecare e liber să-şi cheltuiască viaţa cum vrea, nu de asta suntem oameni şi nu roboţi? Şi-atunci, de ce să fie judecaţi că „muncesc” gratis pentru Zuckerberg utilizatorii celei mai populare reţele de socializare? Like!

În acest context de mari schimbări şi tensiuni, a picat şi stirea cu greva muncitorilor de la Dacia Piteşti, care se tem că vor fi înlocuiţi de roboţi. Nu iese fum fără foc, e clar asta. Deci oamenii ştiu ce ştiu. Dar ce vină au ei? Sau cine îi poate lămuri? Le vorbeşte cineva sincer şi simplu despre lumea care vine peste toţi? Dăncilă? Doamne, iartă-mă!

Dar nu numai ea. Mulţi dintre cei pe care noi i-am ales să ne conducă vieţile par rupţi de prezent, de viitor nu mai vorbesc. Mintea unora e atât de anchilozată în trecutul şi-aşa nu prea onorabil şi performant, încât a le cere să ne vorbească de maşinile electrice sau viitorul ECO al planetei e ca şi cum i-am trimite să piloteze o rachetă spre vreo „exo-planetă”.

Mai bine, nu! Îi lăsăm, dacă tot n-am avut pretenţii de la ei, şi ne întoarcem spre muncitorii de la Dacia.

Putem opri, oare, impactul noilor tehnologii în viaţa noastră? Al evoluţiei, care vine iată precum o tornadă? Nicidecum. E imposibil. E ca şi cum i-ai spune cuiva azi, auzi Gigi, aruncă „smartphon”-ul la coş şi sună de la cabina telefonică din colţ! Care cabină, apropo, nu mai există.

Sau e ca şi cum le-ai cere şoferilor de Taxi ne-Uber să ia clienţi doar pe telefon, fără aplicaţie. Ori ca şi când am renunţa la cablu TV, la internet, am scoate Telecolorul lui Ceaşcă de la muzeu şi ne-am uita două ore la „mira” Republicii Socialiste Nebunia.

Nu merge! Viaţa noastră, de la un capăt la altul, curge paralel cu evoluţia, suntem cumva şi produsul ei, nu doar al părinţilor.

Prin urmare, ce facem? Ne opunem? Poate fi o opţiune. Dar nu e cea mai înţeleaptă. E ca şi cum ai încerca să ţii noaptea în loc, ca soarele să nu mai răsară. E o exagerare, desigur, dar mersul cam ăsta e.

Mai constructiv sună să ne adaptăm schimbării, nu să încercăm s-o stăvilim. Iar aici intervin masiv guvernele, statele, chiar şi companiile ca Renault, care chiar dacă prevăd introducerea roboţilor în fabrică, pot lua în calcul investiţii pentru protejarea celor care îşi vor pierde locurile de muncă.

După care, repet, e de văzut ce face statul pentru oameni. Cum îi ajută să se reorienteze, să se recalifice, să lucreze ei înşişi cot la cot cu roboţii.

Din păcate însă, România e complet depăşită la acest capitol. De aceea, temerea muncitorilor este justificată din acest punct de vedere, al incompetenţei guvernanţilor, al indiferenţei lor proverbiale faţă de omul de rând.

Nu însă şi din perspectiva viitorului tehnologiei în viaţa noastră. Aici mă tem că nu există drum înapoi.

Dacă te uiţi din afară la ce se întâmplă în România, ai senzaţia că ai descoperit o altă planetă.

Şi nu e una din paradis, nici „Grădina Maicii Domnului”, vorba prea-credinciosului Gigi Becali. Dacă măcar ar fi ruptă din rai, planeta asta n-ar fi doar teatru de bătaie permanentă.

Or tocmai asta o face diferită de restul lumii; faptul că găzduieşte cu maximă generozitate războaie mici, continue, fără oprire, fără cap şi fără coadă, cu mize insignifiante.

Azi, a început la ONU Adunarea Generală dedicată schimbărilor climatice. Un summit care, privit de pe Planeta România, arată extraterestru. Adică, lipsit complet de conexiune cu atmosfera terestră a Teleormanului, Bucureştiului şi alte staţii spaţiale tricolore.

De ce se vede atât de straniu ce se petrece la New York, privind dinspre Terra Mi(ori)tica? Pentru că, pur şi simplu, la ONU, omenirea discută într-un limbaj indescifrabil acestor tărâmuri neaoşe.

Bunăoară, ce sunete ar putea emite dragii noştri lideri politici care populează Casa Poporului şi alte case plătite din munca omului de rând? Abia de-ar putea îngâna ceva despre efectele dramatice ale schimbărilor climatice, în timp ce le-ar fugi pământul de sub picioare după un potop anunţat prin Cod Roşu de Raed Arafat.

Aici, la doi paşi de Videle, nu departe de Caracal sau Târgovişte, avem alte necazuri. Nu mai avem, ne-ar spune dinstinşii, timp şi energie pentru a asculta acest nou limbaj apărut pe Terra despre cum ne schimbăm noi ca oameni în faţa tăvălugului meteo cu accente tot mai apocaliptice.

Şi parţial ar avea dreptate. Impotenţa statului – care suntem noi, de fapt, căci toţi finanţăm un astfel de produs cu taxele şi impozitele noastre – ne soarbe toate puterile; deci nu ne mai rămâne prea mult combustibil pentru a învăţa ceva nou, pentru a ridica privirea din praf şi pulbere şi a privi mai departe.

Cum rupi lanţurile şi evadezi din acest lagăr provincial, descoperi că restul lumii poate. Bunăoară, unii pun la bătaie 40 de miliarde de euro (Germania) pentru aşa-numita Revoluţie Verde. Alţii şi-au creat ministere pentru tranziţia la economia viitorului (!!!) – Spania, de pildă. Sau investesc masiv în proiecte de agricultură sustenabilă, cu produse consumate din apropierea locului în care trăieşti (Franţa). Ori pur şi simplu reconvertesc business-ul clasic după eco-tendinţele recente, inventând companii cu cifre de afaceri spectaculoase, care vând hrană vegetală pe post de carne de vacă (SUA).

Cam peste tot, lumea se mişcă în direcţia asta. Iar faptul că inclusiv în politică se regăsesc tot mai consistent noile curente ale Verzilor, şi asta spune multe despre viitoarea Planetă Pământ din care România nu vrea să facă parte.

Nu mai vorbim de investiţia masivă în Educaţie pe aceste teren VERDE fertil, în care statele învaţă elevii cum să facă lapte de migdale în loc să le îndese în cap, pe modelul preindustrial, tone de maculatură nefolositoare.

Mai vrem? Ne oprim, mai bine, deşi am putea continua la nesfârşit. Concluzia: România se comportă în continuare ca o lume marginală, decuplată de la marile dezbateri internaţionale, de la tendinţe, de la viitor. Îşi consumă, în schimb, masiv rezervele în interminabilele dispute dintre „bine şi rău”, care nu înseamnă că nu trebuie să existe, ci doar că nu trebuie să fie singurele.

Evident că atunci când eşti condus de cei care nu doar că nu te trag înainte, ci chiar te duc de râpă, devine misiune imposibilă să priveşti dincolo de propriile garduri. Dar nu este întotdeauna cea mai indicată scuză.

Realitatea e batem pasul pe loc, ba chiar facem paşi înapoi. Semnalul dat în stradă, pe tot globul, de tinerele generaţii în special, este acela că liderii politici trebuie să se TREZEASCĂ acum! Există dovezi clare, blindate ştiinţific, care spun că o astfel de lume masiv industrializată, cu fixaţie pe consum, duce planeta la pieire.

Din acest motiv, azi a început peste Ocean un summit ONU dedicat special acestei catastrofe în derulare. Europa îşi propune să fie lider mondial în domeniu, cu măsuri ambiţioase de reducere a emisiilor poluante, care schimbă totul din temelii. Afectează industria, agricultura, locurile de muncă, totul! Inclusiv în România. Milioane de români vor trăi alte vieţi, cum sau fără voia lor, date fiind direcţiile impuse de alţii.

Ştie madam Dăncilă asta? Dar ceilalţi? Dacă ea nu ştie, nu ne miră. Dar ceilalţi nu au scuze să tacă sau s-o arate cu degetul doar pe ea. Căci nu e vorba doar de Dăncilă aici, e vorba de noi toţi. De viitorul imediat, care se schimbă dramatic, cu sau fără Dăncilă.

Unde sunt, atunci, politicile de mediu? Unde sunt proiectele mari? Unde e bugetul aferent acestor transformări? Unde e planul pentru cei care dispar din peisaj? Cum îi recuperăm? Şi cum facem „cuplajul” cu lumea roboţilor? Unde e dezbaterea asta, dincolo de Caracal, Târgovişte şi toate celelalte „ştiri negre” inevitabile?

Ne oprim. Dar vom continua. Căci avem mii de motive s-o facem. Milioane. Ba chiar miliarde. De vieţi, ce merită salvate. Iar România nu poate trăi pe altă planetă. Trebuie să deschidă ochii, să mute lupa şi să focuseze acţiunile. Şi de ea depinde cum arată viitorul.

Actorul Mircea Diaconu joacă de la o vreme într-un dintre cele mai proaste piese ale carierei sale: cea de politician.

Ultima sa ispravă: candidatura la alegerile prezidenţiale, ca „independent”.

Diaconu nu e de capul lui, cum n-a fost nici atunci când a candidat la alegerile europarlamentare din 2014. De data asta, ca aspirant la Palatul Cotroceni, el este susţinut de două partide cu destin incert: Pro România şi ALDE.

Combinaţia dintre Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu l-a scos la mezat pe interpretul de odinioară din capodopera „Filantropica”. Altfel, n-ar fi apărut niciodată în această postură.

Sigur, asta e politica, orice e permis atâta vreme cât nu este interzis. Nici ridicolul nu costă ceva din acest punct de vedere.

Evident că, în foame de glorie naţional-politică, Mircea Diaconu n-avea de ce să refuze plecăciunile celor doi lideri de partid. Până la urmă, ce-a avut şi ce-a pierdut! Nu la el e buba candidaturii, ci la ceilalţi, care s-au dus cu jalba-n proţap să-i propună o candidatură menită să le „spele” imaginea partinică.

Pro România şi ALDE sunt deja condamnate la pieire, cu toate artificiile lor de cumetrie, de vreme ce n-au fost în stare să-şi desemneze un candidat la preşedinţie din interior. Or, un partid care nu are printre membrii săi un potenţial candidat la funcţia supremă în stat este, din start, un partid slab.

Din această perspectivă, PSD n-a jucat pe cartea prostească a unui candidat din afară, cu toate gafele Vioricăi Dăncilă. Eşti partid în carne şi oase, atunci ai candidat! Nu ai, nu eşti partid, eşti agăţătoare, atârnătoare, balama, eşti orice numai partid nu.

Iar Mircea Diaconu a venit pe masă pusă, cu astfel de tovarăşi pierduţi în spaţiu.

Am văzut declaraţia sa în momentul depunerii candidaturii: „Candidez pentru a da speranţă celor care mai cred în românism”, cam asta a spus, citând din memorie.

De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Carevasăzică, s-au pus ei trei crai la masă, Mircea Diaconu, Ponta şi Tăriceanu, şi ce-au zis: „Hai s-o băgăm p-aia cu România, cu dacii şi romanii, ce tari suntem ca popor pe lumea asta, dar alţii ne vor răul” etc. etc.

Dacă altceva nu putem livra, hai măcar să umblăm la coarda sensibilă, poate-om mai prinde ceva în plasă!

Cam asta a fost gândirea echipei lui Mircea Diaconu. Ridicol! Într-o epocă în care lumea face saltul la 5G, când roboţii ne schimbă viaţa şi planeta se întoarce cu fundul în sus din motive climatice, asta-i tot ce poate scoate din ea o candidatură la preşedinţia unei ţări UE: „românismul”!

Probabil or mai fi destui naivi dispuşi să creadă că, în secolul XXI, mai ţine de foame să pompezi „românism” în mintea plebei. Dacă ăsta e calculul, atunci nimic de comentat.

Ce trebuie însă spus este lipsa de etică a acestor personaje, care nu vor altceva decât să se hrănească bine din banii prostimii pe care o cultivă cinic. Poate de la Tăriceanu sau de la Ponta nu ai pretenţii, ei trăiesc bine, de decenii, pe spinarea votului, dar de la unul care are pretenţii de „independent”, adică din afara „sistemului” celor doi, parcă măcar la nivel teoretic aştepţi un dram de onoare, de adevăr, de bun-simţ.

Şi totuşi, nu e cazul să fim naivi. Aceste personaje nu trăiesc pentru oameni, ci pentru ele. Dacă le-ar păsa de viitorul bun al ROMÂNILOR, de ROMÂNISMUL fără ghilimele, i-ar ajuta chiar şi pe cei mai puţin educaţi să se ridice din mocirlă, din praful şi pulberea doctrinelor naţionaliste care au distrus sute de milioane de vieţi nevinovate în secolul trecut.

Nu, Mircea Diaconu, nu dispariţia „românismului” e necazul acestei naţii! Ci absenţa lui dintr-o lume globalizată, în care popoarele supravieţuiesc prin deschidere, nu prin izolare. Eşti mai ROMÂN dacă ajungi să fii parte în marile decizii ale UE, bunăoară! Nicidecum întorcând spatele Europei, cum bine se pricepe Tăriceanu să facă.

Când România nu stă la masă cu liderii lumii, când cuvântul celor care se bat cu pumnii în piept pentru „românism” nu contează în marile decizii continentale sau globale, atunci faci mult rău ROMÂNISMULUI şi României. Dar nu ai cum să stai la masa marilor decizii, când tu vorbeşti de „românism” cu spatele la lume!

Când vorbeşti de „românism” bolovănos în era comunicării totale, ai tras garduri între tine şi restul lumii. Ai lăsat dincolo de ele, de exemplu, vreo 10 milioane de români, care au înţeles că ROMÂNISMUL înseamnă şi să te baţi pentru supravieţuire demnă în afara României. Diaspora, adică.

Potrivit doctrinei Diaconu, Diaspora nu contează, este ca o malformaţie pe trupul naţiei „româniste”.

În esenţă, nu e mare filosofie ce propun Mircea Diaconu, Ponta şi Tăriceanu. O fac şi alţii la scară mai mare. Prin urmare, nimic original.

Livrează concepte ieftine, producătoare de ură şi supărare ca văcarul pe sat. Ele nu servesc nimănui, în afară de cei care le promovează în politică. Nici măcar oamenilor ce cred în ROMÂNISMUL sincer, dar care pot deveni victime sigure ale acestor manipulări cu efecte devastatoare.

Sunt sigur că Mircea Diaconu ştie bine asta. Ponta şi mai ales Tăriceanu, şi mai bine. Şi-atunci, ce fel de ROMÂNISM practică ei? Unul singur: antiromânesc.

Laura Codruţa Kovesi a căzut în picioare, în ciuda atacului concertat pornit împotriva sa de mai toţi politicienii puterii actuale, dar şi de unii din Opoziţie. Debarcarea sa de la şefia DNA – acolo unde a făcut minuni în numele imaginii României în lume, prin ofensiva împotriva baronilor corupţiei politice – n-a reuşit să-i îngroape cariera.

Toată opinteala unor şacali precum Tudorel Toader, Dragnea, Tăriceanu, Florin Iordache&co. a sucombat implacabil azi, în inima Europei, acolo unde reprezentanţii statelor UE care deciseseră înfiinţarea Parchetului European i-au acordat un suport masiv celei vânate chiar la ea acasă de mafia transpartinică.

Astfel, Consiliul Uniunii Europene a votat azi covârşitor pentru susținerea Laurei Codruța Kovesi la șefia Parchetului European. La fel votase şi Parlamentul UE, dar vechiul Consiliu UE, din fosta legislatură, nu făcuse acelaşi lucru: hotărâse susţinerea lui Jean Francois Bohnert, contracanditatul francez al fostei șefe a DNA.

Între timp, s-au petrecut două mari schimbări de traseu: Bohnert a fost numit şef al unei instituţi similare DNA, în Franţa, iar alegerile europarlamentare din 26 mai anul acesta au creat un nou suflu politic pe continent, întruchipat şi de votul de azi pro-Kovesi, din Consiliul UE.

Laura Codruţa Kovesi a primit un suport foarte solid: 17 din totalul de 22 de voturi în COREPER, organismul în care se exprimă ambasadorii statelor UE, au fost în favoarea susţinerii fostei şefe a DNA pentru funcţia de procuror-şef al UE.

După tot calvarul prin care a trecut de doi ani încoace, după procesul fabricat împotriva ei de impostori ajunşi în funcţii-cheie din justiţie, după complicitatea acestora cu magistrate aliate clanurilor penale ajunse la vârful Justiţiei, după linşajul continuu pe canalele mediatice ale mogulilor penali, după hărţuirea şi urmărirea ei inclusiv prin reţele internaţionale de spionaj, după acestea şi multe alte suplicii la care a fost supusă, Laura Codruţa Kovesi i-a învins!

Se poate spune acum că, la final, tot răul a fost spre bine. Dar răul făcut României rămâne! Or, pentru aşa ceva, există vinovaţi. Unii morali, alţi probabil penali. Este inadmisibil ca şefa CSM să facă jocul clanurilor penale şi să insiste cu numirea Adinei Florea – procuroare care a recunoscut public că nu e independentă – în funcţia unei secţii-oroare: SS Gestapo.

Această secţie creată de mafia politică PSD-ALDE (acum Tăriceanu face pe niznaiul, cică e în opoziţie) i-a făcut dosar penal lui Kovesi la comanda unui fugar penal. Aşa a început răul făcut de puterea actuală justiţiei – cu răul făcut lui Kovesi, prin dosare la comandă, fabricate la ordinul unor indivizi îmbogăţiţi din corupţie.

Aşa ceva nu trebuie uitat! Victoria lui Kovesi este şi victoria României, dar vinovaţii trebuie să plătească. Şi nu doar politic, prin vot. Nu, pentru restabilirea dreptăţii sociale şi echilibrarea direcţiei pro-democraţie a ţării scoase de pe şine în uiltimii aproape trei ani, E NEVOIE de mai mult.

Rămâne o ruşine imensă, până la dovedirea altor vinovăţii, faptul că România, prin Guvernul ei, a votat împotriva lui Kovesi

Cabinetul condus de Viorica Dăncilă nu a susținut-o pe fosta șefă a DNA la precedentul vot din COREPER, iar miercuri seară Dăncilă a anunţat că îi va transmite ambasadorului român la UE, Luminița Odobescu, să voteze împotriva Laurei Codruța Kovesi.

Aşa ceva este, de fapt, nu doar o nesimţire crasă faţă de majoritatea românilor care aveau şi ei de câştigat din victoria lui Kovesi, ci chiar un act de sabotaj naţional.

Când o ţară ca a noastră are şansa de a-şi mai „spăla” imaginea în lume inclusiv prin oameni ca Laura Codruţa Kovesi, devine un gest antinaţional cumplit să-ţi sabotezi co-naţionala într-o competiţie de talie internaţională. E ca şi cum toţi ne-am fi pornit s-o fluierăm pe Simona Halep în finala de Wimbledon sau pe Bianca Andreescu, la US Open.

Dar Guvernul Dragnea-Tăriceanu-Dăncilă a făcut asta la modul „profi”. Toţi au lovit din toate poziţiile, minţind cu neruşinare că favorita românilor dar şi a europenilor „are dosar”. Da, are! Unul făcut de procurorii mafiei politice, de intruşii clanurilor penale din magistratură, de complicii teroriştilor din politică aflaţi încă la butoane.

Dar vine ea şi vremea lor! Mai ales după ce Kovesi intră în funcţie.

Victoria ei nu trebuie să fie capătul unui război greu, ci începutul altuia. Pentru asta au susţinut-o românii în stradă, de aceea trebuie să nu se oprească. E nevoie de lege şi ordine, de curăţenie generală, inclusiv în justiţie.

Go, Codruţa!

E doldora de ştiri despre începutul noului an şcolar. Nu lipseşte nici măcar Dăncilă din peisajul politico-mediatic, chiar dacă era mai bine să stea în afara subiectului.

Şi nu e vorba de capacitatea sa emblematică de a stâlci limba română sau de celebrele gafe protocolare, ci de cu mult mai mult.

E vorba de EDUCAŢIE pur şi simplu. Dar nu musai în sensul ştiinţei de carte. E o dezbatere eternă pe tema asta. Ci de CIVILITATE, de maniere, de bun-simţ – chestiuni pe care şcoala românească le-a pierdut pe traseu.

Am făcut anii de generală şi de liceu în comunism, facultatea în libertate post-Ceauşescu şi nu mă laud cu asta. Mulţi dintre semenii mei au trăit aceeaşi experienţă, cu bune şi mai puţin bune.

Ce ştiu însă sigur e că, ani în urmă, sentimentul respectului era o lecţie cu mult mai bine învăţată de mulţi, prin comparaţie cu vremurile de azi.

Nu încape vorbă: şcoala românescă are multe talente, multe merite, dascăli dedicaţi, magistrali chiar, unii chiar eroi ai meseriei lor. Deopotrivă, românii sunt în general fiinţe perspicace, dotaţi intelectual, dispuşi să înveţe temeinic, să iasă în lume, la olimpiade, să dea mapamondului modele de succes.

Dar şcoala nu e doar despre A ŞTI. Ci şi despre A FI. Iar „a fi” înseamnă valorile civilizaţiei. Respectul. Bunul simţ. Etica. Adevărul. Camaraderia. Altruismul. Ajutorul. Munca. Implicarea.

Cât din toate acestea mai contează azi în raport cu ieri? Veţi de acord cu mine că mai puţin. Nu înseamnă că nu sunt eşantioane consistente de cetăţeni pentru care valorile respective sunt mai presus de orice.

Înseamnă că sunt prea mulţi ceilalţi. Şi că, mai grav, unii dintre ei ajung să-i conducă. Ocupă poziţii-cheie în societate, politică, viaţă. Decid inclusiv în numele celor care preţuiesc EDUCAŢIA valorilor mai presus de EDUCAŢIA ştiinţei de carte.

Vedem zilele acestea cazul fiului lui Gino Iorgulescu (numit şef la Liga Profesionistă de Fotbal prin voia lui Dragnea şi Ponta), care a omorât un om conducând iresponsabil super-bolidul său de lux.

E accident, dar nu e doar asta. Adică, nu e întâmplare oarbă. E chiar calcul matematic. Este rodul inflaţiei de astfel de cazuri de copii de bani gata, care nu mai ştiu nici carte, şi nici EDUCAŢIE civică, valori umane. Şi care au fost toleraţi de societate.

Se comportă fără pic de răspundere faţă de semeni, cu gândul la protecţia oferită de poziţia şi de banii familiei. Este, de fapt, modelul baronului, cultivat din 1989 încoace de România lui Ion Iliescu&moştenitorii.

Asta a pierdut şcoala românească! Dincolo de multe alte bube nevindecate, de programe învechite, de folosit bugetul pentru a da de lucru absolvenţilor nu pentru a cultiva avangarda societăţii, de reţele de trafic de mită, de prieteşuguri, posturi pe pile şi multe alte cele.

Dar toate acestea pălesc în faţa „şcolii beizadelelor”. În faţa forţei baronilor. Asta e cea mai gravă formă de lipsă de EDUCAŢIE în România de azi şi de mâine!

De ce? Pentru că nu doar corupţia ucide, ci şi lipsa EDUCAŢIEI de OM între oameni. Câţi dintre noi vor să trăiască într-o lume condusă de cei fără EDUCAŢIE? Cum e să ai o ţară întreagă în care angajaţii statului se comportă precum cei din Caracal în cazul Alexandrei?

Ce-a fost acolo nu e doar cumetrie cu clanurile, e lipsă de EDUCAŢIE. Şi ea ucide, din păcate!

Iată de ce e important ca şcoala să parieze pe EDUCAŢIE în sensul valorilor civilizaţiei mai mult decât pe EDUCAŢIE în spiritul ştiinţei de carte.

Dacă România are nevoie azi de o schimbare întru binele şcolii, aceea nu e în primul rând a reformării „curriculei” (ce cuvânt stupid!), ci este nevoie înainte de orice de pariul pe respectul social.

Degeaba vom scoate absolvenţi pe bandă rulantă, dacă ei vor muri călcaţi de beizadele.

Geaba vom avea cei mai buni elevi la olimpiade internaţionale şi cei mai profesionişti dascăli atâta vreme cât ei vor ajunge sub pulpana unui Dragnea-junior.

În cel mai bun caz, mulţi se vor salva prin emigraţie. Dar nu este asta şi un eşec al şcolii româneşti, nu doar al politicii? Este! O ţară cu o hemoragie de populaţie spre Occident precum România nu este una în care şcoala îşi face bine treaba.

Dacă ne prefacem că nu vedem asta, ori dacă o luăm personal şi ne simţim lezaţi, atunci n-am rezolvat nimic.

Întrebarea e: schimbăm ceva în profunzime? Sau mergem înainte ca până acum?

Dacă se va confirma în instanţă că ADN-ul din oasele găsite în casa lui Gheorghe Dincă este al Alexandrei, ne-am aranjat din nou imaginea de ţară.

De la Dracula la monstrul din Caracal! Asta va circula în toată lumea, atunci când justiţia va confirma că avem de-a face cu un criminal în serie aproape fără egal.

România a avut de câştigat din punct de vedere turistic pe seama istoriei cu vampirul din Carpaţi, în ciuda faptului că nu e nicio fericire să devii celebru în lume într-un astfel de mod.

Apoi, imediat după Revoluţie, n-am apucat să folosim simpatia imensă generată de răsturnarea unui regim dictatorial sângeros. Dar am folosit rapid sângele provocat de regimul Iliescu în morţii nevinovaţi de la Revoluţie şi la mineriade drept „brand de ţară”. De ţară care iese în lume prin iadul din interior, nu prin raiul ce convieţuieşte cu el – şi slavă Domnului că el există!

Şi nu prea târziu am ieşit în lume prin orfelinatele groazei, prin traficul de copii şi de prostituate, prin bande de infractori de toate felurile: hoţi la drumul mare, tâlhari, bătăuşi, spărgători de bancomate, cerşetori.

Asta ne-a urmărit ani buni. Peste 20 de ani. I-a urmărit în special pe românii curaţi, plecaţi în lumea largă, alungaţi de hoţia din ţară şi de clanurile politice, care au fost nevoiţi să suporte privirile întunecate ale celor din ţările gazdă, informaţi deja despre toate cele de mai sus.

Dar fraţii din Diaspora au îndurat, s-au chinuit, au înghiţit în sec, s-au umilit şi au mers mai departe sperând că, într-un târziu, Occidentul îi va judeca nu prin ochii infractorilor de toate felurile, ci prin ce fac ei înşişi, în viaţa lor de zi cu zi, acolo.

Şi chiar a meritat suferinţa asta! De câţiva ani încoace, imaginea României în lume era dată de milioanele de români buni la suflet, care cuceriseră Europa prin onestitatea vieţii lor în demnitate. Ea contrabalansase răul produs de armatele de rău-făcători deveniţi adevăraţi „ambasadori” ai iadului românesc.

Şi au trebuit să primească din nou o lovitură în moalele capului. De la doi derbedei, care au crezut că puterea politică îţi dă dreptul să-ţi calci ţara în picioare: Dragnea şi Tăriceanu. Aceşti şacali ordinari au dat tonul atacului la lege, au permis eliberarea infractorilor şi au vrut să scoată România din UE când abia ne curăţaserăm cu toţii de povara neagră a bestiilor fărădelegii.

Dar Dragnea a ajuns la puşcărie, Tăriceanu mai are puţin, şi iarăşi ne-am bucurat că am scăpat.

Însă apariţia monstrului din Caracal ne-a îngropat din nou imaginea de ţară, pentru care luptase fiecare, în locul lui umil.

Dacă se va dovedi că e vorba de un criminal în serie, unul aproape fără egal în în epoca noastră, cel puţin în Europa, asta ne va pune o ştampilă pe frunte foarte greu de dezlipit.

Milioane de români vor avea de suferit din nou. Şi nu e vina lor.

Cine plăteşte pentru că un astfel de criminal şi-a băgat victimele în malaxor fără să-l doară capul? Cum de nimeni nu l-a putut descoperi până la sacrificiul Alexandrei? Cum de cazul celeilalte fete, Luiza, n-a produs acţiune în Poliţie aşa încât să nu mai apară alte cazuri? Cum de vecinii n-au observat nimic? Cum de România a trebuit să fie ea, şi nu altă ţară, gazda unei astfel de nenorociri?

Unii vor spune că nu e dracul chiar aşa de negru. Iar eu le spun că e chiar mai negru decât vor ei să pară. Doar că ne facem că nu-l vedem. Aşa cum s-au făcut foarte mulţi dintre semenii noştri, de-a lungul anilor.

Căci asta l-a creat pe monstrul din Caracal: nepăsarea din jur. La care putem adăuga indolenţa, incompetenţa, complicitatea, votul cumpărat, combinaţiile, hoţia, prostia, tupeul, egoismul, frica, fuga de adevăr, blazarea, izolarea, gardul înalt, mie să-mi fie bine şi alte astfel de prejudecăţi mioritice criminale.

Ele sunt ADN-ul naţional din care s-a născut un astfel de criminal odios. El n-a apărut din senin. Nimic nu e rodul hazardului. Totul are un rost. Iar rostul nostru, ca naţie, e să fim mereu sursă de rău, cel puţin până acum. Dar şi să ne luptăm cu asta, căci nu avem de ales. Ne ducem crucea. Dar oare când ne vom trezi?

Comisarul şef Nicolae Alexe, numărul unu pe operațiuni în Poliția Olt și cel care a coordonat acțiunea de la Caracal, a apelat la un apropiat: Remus Rădoi ”Codiță”, șeful unei rețele uriașe și dintre cei mai temuți oameni din județ, condamnat pentru că a desfigurat un rival în bătaie.

Iată concluziile publicate într-un articol pe ZIARISTII.COM:

• 

  „Libertatea” publică conversațiile incredibile de pe WhatsApp dintre polițistul Nicolae Alexe și interlopul Rădoi.

• De regulă informatorii dau ponturi poliției, iar ofițerii decid. În cazul Alexandrei, a fost exact invers: poliția a oferit numerele de telefon ale suspectului și alte informații secrete către grupările populate de infractori și care și-au împărțit Oltenia!
• Remus Rădoi ”Codiță” a trimis poliția la două adrese false ale rivalilor din clanul Oacă, în seara în care fiecare minut conta!
• În același timp, clanul Oacă cunoștea și el toate mișcările poliției, liderul Nicușor Daniel Oacă fiind prieten cu șefii poliției din Caracal, Nicolae Mirea și Daniel Humă, ambii implicați în căutarea Alexandrei.
• Cu un stat în care polițiile paralele și-au subordonat poliția națională, Alexandra n-a avut nici o șansă.

Mai clar nu se poate! Totul se poate rezuma aşa:

„Alo, interlopii, aici Poliţia. Alexandra e la voi?”. 

Din ce bani avea monstrul maşină de lux?

Simplu: statul nu există în locuri precum Caracal. Primarul oraşului spune că el n-a auzit de clanuri interlope. Aşa e. De aia Alexandra, Luiza şi alte fete nu sunt de găsit sau au ajuns în reţele de trafic de carne vie.

Tot din acest motiv, monstrul Gheorghe Dincă are super-maşină. Din ce bani îşi cumpărase un astfel de bolid de lux? Din luat oameni la „Ia-mă, nene”? Să fim serioşi. E clar că omul era furnizor. Vezi istoria lui în Italia, afacerile fiicei sale cu italieni, cărora – dezvăluie chiar un partener de afaceri al concubinului ei – le-ar fi oferit orice, inclusiv „fetiţe”.

Partea bună, dacă există una: acest peisaj tip Escobar arată că fetele ar putea fi în viaţă, undeva în mâna traficanţilor de fiinţe umane, iar Dincă minte că le-a omorât. De ce minte? Ca să nu-l lichideze patronii lui de reţea şi să câştige timp preţios. Vor apărea şi alte scandaluri, se aşterne praful încet-încet peste Caracal şi peste România, procurorii nu-l vor putea înfunda pentru omor, băieţii îşi văd de treabă etc.

Să sperăm că, fie şi cu fetele devenite victime, aşa să fie. Măcar sunt vii şi vor putea cândva să se salveze.

Sudul României, captiv clanurilor

Să revenim. Cazul Alexandrei ne arată fotografia României reale, cel puţin în zona de sud a României. De la Constanţa lui Mazăre şi Nicuşor Constantinescu, trecând prin Teleormanul lui Dragnea, mai departe în Oltul posedat de fraţii Ciocan – Paul Stănescu – Darius Vâlcov, apoi în Doljul clanului Manda – Olguţa Vasilescu şi, la final, Mehedinţiul lui Nicolicea – această parte de Românie nu e în România.

Sau cel puţin nu e România care credeam noi că e. Cea de tip european. Nici măcar în una de tip Turcia sau Rusia nu e.

Această parte de ţară e una de tipul Columbiei din vremea lui Pablo Escobar. Sau a Mexicului lui El Chapo. Este o lume în care clanurile controlează statul.

Poliţia, Justiţia, serviciile secrete, primăriile, „instituţiile deconcentrate” au angajaţi, dar cei mai importanţi dintre ei nu sunt în serviciul cetăţeanului, al Constituţiei României, al legii, ci la mâna interlopilor. Care interlopi îi au la mână pe baronii politici, prin mită, „fetiţe” şi afaceri subterane.

Statul e captiv aici. Aşa cum vroia să-l facă Dragnea în toată România. Doar că, la vârful statului, n-au pierit de tot germenii justiţiei, ai democraţiei de tip occidental, al patriotismului adevărat, pur şi simplu.

Schimbaţi-vă sensul vieţii! Aveţi curaj!

Care este însă esenţa dominaţiei lor? Lăcomia. Acei funcţionari, din Poliţie sau de oriunde, care au ales să închidă ochii la fărădelege pentru a-şi lua leafa grasă sau, mai grav, „dreptul”, au devenit, practic, subalternii clanurilor.

Apoi, în afară de „interesul poartă fesul”, mai joacă în favoarea reţelelor criminale slăbiciuni vechi. Bunăoară, lipsa demnităţii, a eticii, a moralei şi a curajului. Da, ştiu, sună pretenţios, dar aceste valori au pierdut teren în această lume din sudul României.

Nu spun că nu sunt şi oameni buni. Dar dacă ei ar fi contat, şi nu cei care nu preţ pe valorile umane fundamentale, sudul României n-ar fi ajuns pe mâna răului ce ia vieţi şi omoară destine.

Educaţia nu e ştiinţa de carte, sunt valorile umane

Şi ajungem, inevitabil, la EDUCAŢIE. Mazăre, Dragnea, baronii Oltului, ai Doljului şi ai Mehedinţiului sunt produsul lipsei acesteia. Nu e vorba de lipsă de carte, de cunoştinţe, ci de absenţa celei mai importante forme a educaţiei, pe care societatea românească, şcoala şi chiar familia nu pun accentul cuvenit: cea a valorilor vieţii.

Cele pe care stă civilizaţia de tip occidental: cinste, onestitate, caracter, adevăr, civism. NU ele au făcut legea în sudul României. Şi o spun cu respect faţă de milioanele de români ce trăiesc acolo şi cred în acest valori.

Dar se pare că ei nu au fost suficient de mulţi, de implicaţi, de puternici. Căci altfel ar fi arătat acea parte de Românie.

Fiţi mici eroi! Ca Alexandra

Şi mai e o valoare pe care ar trebui s-o cultivăm mai des, pe care o putem atribui acum Alexandrei: CURAJUL. Fata de 15 ani din Caracal l-a avut, când s-a luptat pentru viaţa ei şi astfel ne-a obligat să privim adevărul în faţă.

Atâta vreme cât frica de clanuri şi baroni, frica de pierderea locului de muncă sau a averii personale, când teama dirijează vieţile oamenilor din zonă, atunci curajul moare.

Or, fără un minim spirit de eroism, fără dorinţa de a te opune răului, totul se prăbuşeşte mai devreme sau mai târziu. Şi victima poate fi chiar din curtea noastră. Doar hazardul stabileşte dacă scapi sau nu de o tragedie. Oare asta vrem? Să ne fie jucaţi copiii la ruleta rusească a răului?

Să ne ridicăm împreună

Sigur că toate acestea vin din trecut. Şi nu pot fi altfel peste noapte. E istoria acelor locuri, a noastră, de fapt.

Dar fie ca măcar acum, când tragedia acestei fete ne-a forţat să punem cărţile pe masă, să înţelegem în ceasul al 12-lea că viaţa începe şi se termină cu valorile enumerate mai sus. Nu cu joburile, casele, maşinile, banii, vacanţele şi dependenţa de „bunăstarea” creată pe o lume strâmbă. Nici măcar cu „realizarea profesională” sau „succesul în viaţă”.

Căci la ce bun să mizăm totul pe învăţatul de carte, pe întrecerea la note bune, pe diplome şi funcţii, când toţi cei care ajung în viaţa reală dau peste lumea monstrului din Caracal?

Revolta oamenilor din Caracal, a tinerilor şi a multor familii demne de acolo mă face să cred că sacrificiul Alexandrei n-a fost în zadar. Că putem împreună să ne scuturăm de rău, să ne ridicăm şi să mergem mai departe vindecaţi de bolile care ne-au adus aici. Putem?