Viorica Dăncilă se joacă. Îi place jocul, l-a învăţat oarecum. Nu prea câştigă, dar regula nu e asta; poate pierde chiar des, important e să se afle-n treabă. Adică, să se joace.
De-a ce? De-a politica, desigur. Atâta lucru a înţeles şi ea din timpul petrecut nesperat de mult la şefia unei ţări ca România.
Cine-ar fi crezut! Un prim-ministru ca ea, puţini şi-ar fi imaginat că poate exista. Şi totuşi, există!
Nu e vina ei. Pe undeva, chiar era nevoie. În Dăncilă se reflectă toate acele persoane cu buletin românesc dispuse să facă taman la fel. Să se lase folosite, umilite, prostite, tăvălite, minţite, lovite şi jumulite, totul doar pentru a primi în schimb avantaje materiale pe care nu le-ar fi obţinut nicăieri în lume.
Dăncilă este prototipul parvenitului, care îşi cunoaşte limitele, dar ştie că nu va avea nimic de câştigat dacă îi ia în serios pe cei care o arată cu degetul. Ştie că va pierde inclusiv dacă se ia pe ea însăşi în serios. De aceea, se joacă de-a viaţa, cu vieţile altora.
Dar ce-a făcut Dăncilă, în fond şi la urma-urmei? Pentru a da lovitura cu averea personală, s-a urcat şi ea, ca mulţi alţii, în vehiculul numit „politică de cumetrie”. Un produs lansat de Ion Iliescu, în anii în care sugea seva Revoluţiei române, din care avea să-i nască rapid pe baronii PSD-ismului antiromânesc.
În mod normal, nimic n-ar fi recomandat-o pe distinsa doamnă pentru o astfel de ocupaţie, din perspectivă serioasă: carieră, competenţă, carismă, sacrificiu. Dar pe câţi dintre tovarăşii ei de „profesie”, din 1990 încoace, i-a interesat această listă obligatorie de valori în lumea liberă reală?
Prin urmare, văzând că după Revoluţie s-a „băgat” nu doar haleală la alimentară, ci şi multă impostură, s-a gândit să încerce şi ea.
Au fost ani tulburi, după decembrie 1989. Puţină lume serioasă a ales politica, la capătul a 45 de ani de politică bolnavă comunistă. Au existat şi excepţii, unele notabile chiar, dar regula a fost impostura. Sau tupeul. Trădarea. Combinarea. Amantlâcul. Jefuiala. Prăduiala. Nesimţirea. Parvenirea.
În acest peisaj atât de ademenitor pentru cineva fără un scop prea pretenţios în viaţă, avea să aterizeze şi Viorica Dăncilă.
Anii de început au fost anonimat clasic. La umbra „căpitanului de judeţ”, mulţi s-au căpătuit fiind iluştri absenţi. Au dat lovitura, tăcând şi făcând.
Dăncilă a primit ea însăşi lovitura, în plină figură. Ochiul vânăt din pozele de campanie de odinioară, alături de tovarăşul de „suferinţă” Liviu Dragnea, e dovada vie-moartă a implicării sale în politica acelor vremuri.
Au fost vremuri bune, totuşi, pentru ea. Pumnul în plină figură a meritat pe deplin. Jupânul de Teleorman a trebuit s-o recompenseze. Cum? A vârât-o pe lista PSD pentru Parlamentul European. Şi aşa s-a „ajuns” Viorica Vasilica Dăncilă.
Mea culpa că, în anii aceia, n-am insistat mai mult alături de colegii mei jurnalişti să aflu cine erau cei ce se ascundeau sub numele de pe lista pentru Bruxelles. Aş fi descoperit câte figuri ca nuca-n perete au ajuns să poarte numele „România” în capitala Europei. Iar Dăncilă chiar era un subiect gras de presă! Poate cel mai gras. Dar aveam şi noi prea multe pe cap, Năstase, alea, alea, nu prea ne ardea să aflăm cine-i o tanti din Videle pusă la coada listei, ca să nu bată la ochi.
Aşa a ajuns europarlamentar. Şi aşa a avut Dragnea răspuns la întrebarea „Ce-o recomandă pentru postul de prim-ministru?”. Oficial, o recomanda funcţia de membru al Parlamentului UE. Neoficial, aveam să aflăm mai târziu ce.
Ştie deja toată România, acum de ce-a ales-o Dragnea pe Dăncilă. Era executantul perfect, umilinţa maximă, marioneta ideală. Exact de ce avea nevoie baronul baronilor pentru a da lovitura. N-a luat însă în calcul că mai sunt câţiva pe-aici care nu se „pupă” cu planul lui, dar asta-i altă discuţie.
Ce rămâne însă subiect deschis este Dăncilă după Dragnea. Cum de-a putut ea rămâne la butoane, deşi a fost decuplată total de la comanda şefului iubit? Cum de e posibil aşa ceva?
Simplu: Dăncilă avea ADN pentru a rămâne în funcţie. Lecţia cea mai simplă pe care chiar a învăţat-o, în ciuda tuturor celorlalte materii la care a rămas corigentă, este aceea că nu trebuie să-ţi pese.
Indiferent cât de prost joci jocul de care vorbeam la început, cât de tare îţi cere lumea să pleci, să taci, să vorbeşti doar în barbă, tu trebuie să nu ai simţuri pentru nimic. Să te doară la bască. Sau la bonetă. Să fii surdă. Imună. Să te faci că nimic nu există în jur. Să nu ai emoţii. Să nu te superi. Să nu-ţi pară rău. Să nu plângi. Să nu simţi. Să fii, practic, „de plastic”. Precum un PET. Materie fără emoţie. Evident, toxică pentru sănătatea mediului ambiant, dar…
Asta a înţeles Dăncilă şi asta a făcut. Aşa se şi explică rezistenţa ei în funcţie. Restul e firesc: ajutoare, consultanţi, banii statului, TV, contracte, firme, promisiuni, întâlniri oficiale etc. – toate sunt doar detalii.
Condiţia esenţială pentru ca ea să nu piardă poziţia de forţă a celui care împarte banii strânşi din impozite şi taxe era aceea de a fi un PET foarte rezistent. Cu cât se plastifia mai mult în raport cu ţara, cu atât se întărea în funcţie.
Asta o ţine pe Dăncilă prim-ministru. Ceilalţi fac doar treaba să meargă, la putere e mereu simplu să faci asta. De aceea, o avem pe ea imagine de ţară, în zilele noastre: căci a jucat perfect rolul de prim-ministru de plastic. Indiferent cât l-ai lovi, stoarce, suci, cocoloşi, curăţa, peria, toci sau blestema, nu piere!
Cine-ar fi crezut că PET-ul poate fi ADN-ul perfect al unui premier, aproape de anul de graţie „20-20”? Acesta e secretul Vioricăi Dăncilă.