ziaristii.com

Categorie: Ciocăzanu

  • Zău, PSD, chiar n-ai pic de ruşine? – Ziariștii

    Zău, PSD, chiar n-ai pic de ruşine? – Ziariștii

    Două luni. Nu doi ani. Nici 30. Doar două luni şi niscaiva zile. Şi ce vedem? Un nou Guvern, bun sau rău, nu contează, dar e nou. Şi o nouă Opoziţie, bună sau rea, nu contează nici asta.

    Guvernul a început să facă şi el exact ce face un nou Guvern: să ia la mână ministerele, banii statului, oamenii. Să facă, vorba şablonului economic, un „audit”. După care să schimbe aşa cum crede el că e mai bine pentru toată lumea, că doar nu e nimeni nebun să-şi facă rău cu mâna lui.

    Şi slavă Domnului, sunt atâtea lucruri de schimbat după PSD! Nu sunt? Păi atunci de ce a votat atâta lume împotriva PSD? Am văzut şi la prezidenţiale, şi la europarlamentarele din 2019 că PSD s-a prăbuşit. Ultimul sondaj IMAS din decembrie îl cotează cu numai 18%. Dezastru total!

    Dacă atâţia români au votat anti-PSD, e clar că a făcut mult rău. Şi cel mai mare rău, de care s-au „prins” şi mulţi dintre votanţii lor (dovadă prăbuşirea de la 45% în 2016 la 18% în 2019) este că au folosit puterea pentru a lua bani din buzunarele  oamenilor de rând: pensionari, profesori, medici, funcţionari, privaţi etc.

    Cum a luat PSD banii românilor? Dându-le bani în plus! Da, da! Au mărit nesăbuit veniturile unor categorii sociale, cu scopul de a le cumpăra tăcerea în tentativa lui Dragnea şi Tăriceanu de a scoate ţara din UE de facto, prin distrugerea justiţie cu acţiuni gen „SS&Gestapo”, recursul compensatoriu, intimidarea magistraţilor etc.

    Deci, da, banii daţi în plus i-au jefuit pe români „cu mantă”. Adică, au mărit sumele din fluturaşi, cu bani din credite externe, dar după câteva  luni preţurile au sărit în aer. Ceva inevitabil; când bagi bani din împrumuturi în consum, nu în investiţii, ei umflă inflaţia – e cea mai simplă lecţie de economie.

    PSD a făcut asta masiv, aplicând modelul Tăriceanu din 2008, care a mărit pensiile în plină criză planetară cu scopul de a îngropa „duşmanul” – regimul Boc-Băsescu, obligat să taie pentru a salva ţara de la faliment. Asta a făcut intenţionat Tăriceanu, cu Vosganian ministru de Finanţe complice pe-atunci la acest atac la siguranţa statului.

    Din 2016 şi până în 2019, când PSD a pierdut guvernarea, PSD a îngropat practic România în datorii, mărind tot ce-a putut, pentru a-i obliga pe succesorii săi la putere să ia măsuri dure ca să evite crahul financiar.

    Au mărit salarii fără limită, la primării de exemplu, au pus chiar în practică „nucleara” – o lege care să majoreze cu 40% pensiile!!! Cum să măreşti când nu ai de unde??? Când ţara pierde bani, adică e pe deficit, ca să vorbim în termenii finanţelor? Numai dacă eşti total iresponsabil, dacă nu-ţi pasă de viitorul oamenilor din jurul tău.

    Deficitul a sărit deja în aer. E undeva în jur de 4%, mult peste limita de 3% permisă în UE. Deci, România e obligată să taie. PSD ştie asta, că doar de asta a şi mărit datoriile ţării pompând banii în consum. Şi ce face acum PSD, la doua două luni după ce-a plecat de la Guvern? 

    Continuă la fel de iresponsabil, indiferent că-i Ciolacu, Tudose, Dăncilă&co. Toţi o apă şi-un pământ. Atacă Guvernul Orban că taie, deşi chiar n-a tăiat nimic, dar va fi obligat s-o facă, şi el, şi oricine altcineva. Propune dublarea alocaţiilor pentru copii la scurt timp după ce au fost dublate. Cere Guvernului să dea mărirea de 40% la pensii, ceva imposibil de respectat, căci de aia au pus la cale Dragnea, Olguţa, Teodorovice&co. atacul la finanţele publice şi la pensiile celor aflaţi azi în câmpul muncii.

    Practic, PSD-iştii alimentează furia populaţiei pentru ceea ce exact ei înşişi au făcut rău în economie. Minte în continuare cu neruşinare. Încurajează dezmăţul financiar într-o ţară care a ajuns să-şi facă un obicei sinucigaş din a se împrumuta pentru a arunca banii pe apa sâmbetei

    Mare dreptate are Liviu Negoiţă, primarul de la sectorul 3, chiar dacă nu e nici el fată mare în politică.

    Dar ce spune pe gură e absolut adevărat: nu poţi avea încredere în acest PSD până nu cade în genunchi în faţa naţiei şi cere scuze pentru dezastrul creat în ultima vreme. De fapt, din 1989 încoace, de când Iliescu a ordonat asasinatul din ziua de Crăciun.

    Asta-i marea nenorocire a României, acest partid care omoară, minte, manipulează şi fură continuu de la săraci pentru a-i îmbogăţii pe baronii săi. Nu poţi avea încredere într-un asemenea colţ de iad, dacă el nu-şi face mea culpa pentru satanismul vechi şi nou, dacă nu schimbă radical discursul şi oamenii, dacă nu renunţă la baronii de orice fel.

    Nu e vorba doar de Oprişan sau de Firea, de Buzatu ori de Bădălău. Ci şi de cangrena veche din interiorul statului, pe care acest partid a creat-o şi a protejat-o. Bunăoară, sistemul sanitar. Cât Dumnezeului mai ţinem în braţe reţele de tip Beuran? Cât mai tolerăm clici formate, ce-i drept, din profesionişti, dar care se comportă ca sultani ai instituţiilor plătite din taxele oamenilor nu ca să fie la cheremul lor, ci în slujba cetăţeanului? Nu mai merge aşa! Nu trebuie să exterminăm pe nimeni, dar nici nu putem continua la nesfârşit cu acest cancer organizaţional. Dar ce face, în schimb, PSD? Spune că a pornit prigoana împotriva profesioniştilor! Chiar aşa?

    Ce tupeu: să acuzi Guvernul Orban că nu dă, că taie, că face şi drege, când tu însuţi l-ai lăsat în sapă de lemn, când ai îngropat ţara în datorii, când alungi milioane de români din ţară şi când pariezi în continuare doar pe prostie, pe minciună, pe hoţie! Unde ajungem tot alimentând această spirală a răului? Cât mai poate duce o societate şi-aşa stoarsă de resurse, de răbdare, de energia schimbării?

    Pe unde scoatem vopseaua în câţiva ani când „decreţeii” vor ieşi la pensie, când vor exista în total vreo 7 milioane de pensionari şi angajaţi la stat, dar numai 4 milioane de angajaţi la privat? Cu ce vom plăti acea factură imensă? N-o să avem cu ce, dacă nu tăiem în carne vie de pe acum, dacă nu facem ordine, dacă nu punem cărţile pe masă şi nu facem scut toţi împotriva răului trecut. E clar că nu avem cum!

    Nu putem face minuni peste noapte, însă putem începe cu un lucru simplu: să aducem adevărul la suprafaţă.

    Putem să fim sinceri cu ce avem pe masă acum, ca ţară? Cu ce ne aşteaptă pe viitor? Chiar nu putem să recunoaştem că am greşit, unii mai mult, alţii mai puţin, ca să admitem că aşa nu se mai poate?

    Cum să faci la fel, în continuare? Cum să pariezi tot pe minciună, pe abureală, pe fentă?  Zău, PSD, chiar nu poţi să-ţi dai arama pe faţă? Să pui punct şi s-o iei cinstit de la capăt?

    Chiar nu te poţi opri din a pârjoli totul în jurul tău? Chiar nu ţi-e ruşine, PSD? 

  • Vatmanul sau şoferul BMW-ului? Beuran ori pacienta moartă? Firea sau poluarea criminală?

    Vatmanul sau şoferul BMW-ului? Beuran ori pacienta moartă? Firea sau poluarea criminală?

    O ţară cuminte, din nordul continentului, uimeşte lumea prin decizii politice revoluţionare. Finlanda are, din decembrie anul trecut, cel mai tânăr prim-ministru din lume: Sanna Marin, 34 de ani, a treia femeie premier din istoria ţării.

    Sigur că tinereţea nu este obligatoriu echivalentă cu valoarea. Dar este o confirmare a curajului unei naţiuni oarecum mici în raport cu „greii” Europei de a-şi asuma paşi mari pentru schimbarea în bine, într-o lume aflată în continuă metamorfoză.

    Înainte de tânăra şefă de Guvern de la Helsinki, au fost alţi lideri politici care au transformat Finlanda peste noapte. Ţara scandinavă a devenit nu doar tărâmul vizitelor la Moş Crăciun, ci şi atracţie puternică pentru investitori.

    Sistemul de educaţie finlandez a devenit vedetă mondială, plecând de la o schimbare radicală de viziune: copiii să nu mai fie încărcaţi cu tone de materii, de ore şi exerciţii la şcoală şi acasă, profesorii să devină mult mai creativi, iar statul să nu mai finanţeze o şcoală obositoare şi extenuantă.

    Finlanda, ca şi alte ţări nordice (Suedia, Norvegia, Danemarca) a înţeles un lucru simplu: şcoala, ca şi viaţa, familia, jobul, e despre fericire, nu despre stres de la vârste fragede.

    Rezultatele au apărut rapid. Societatea finlandeză a progresat enorm, în orice domeniu, pentru că nişte lideri politici au avut curajul să „schimbe paradigma”, ca să folosesc un şablon tocit, şi să facă din Educaţie combustie naţională pentru binele comun. Creativitatea, legea, bunul simţ au luat viteză.

    Ce face România, şi ea ţară UE, în anul de graţie 2021? Dau la o parte actualul Guvern PNL, care a luat decizii curajoase pe termen scurt, dar nu poate face minuni; e prea mare gaura şi prea adânc dezastrul lăsat intenţionat de cei dinainte.

    Dar mă refer la dezbatarea naţională, la unde merge atenţia publică, la ce discută lumea şi ce urmăresc oamenii. Iar aici e cumplit.

    Repet, fără să implic răspunderea politică directă, e jale! Mă uit doar la ştirile care au făcut „trafic” în ultimele zile şi rămân mut.

    Bunăoară, cine-i de vină, şoferul cu BMW care a blocat tramvaiul sau vatmanul care s-a proptit cu utilajul în limuzină?

    Apoi, moare o femeie pe masa de operaţie, din cauză că un medic i-a dat foc din greşeală, şi mai mulţi respectabili doctori şi asistente fac grevă, solidari cu şeful Secţiei de Chirurgie, demis logic din funcţie până se încheie ancheta. Asta-i treaba personalului medical, să-l apere pe şef? Dar dacă, Doamne-fereşte, moare mâine şeful, moare şi spitalul? Cum de e posibil ca un grup de angajaţi ai statului, fie ei şi medici, se consideră imuni la răspundere?

    Parcă ar fi vorba de Raed Arafat, care nu piere din funcţie nici dacă mor felii de Românie din vina sa, zău!

    Mai vrem? Bucureştiul omoară oameni cu zile, poluarea e astronomică, dar îi pasă cuiva de asta? Primăriţa visează doar la realegere, la spectacole scumpe şi la dat bine din gură, ca şi când asta ar ţine de cald (că tot nu mai e apă caldă prin Capitală).

    Nu sunt singurele nenorociri care îţi mănâncă ficaţii. Dacă aducem în discuţie batjocura din politică, din Parlament, mai ales iresponsabilitatea PSD, e nebunie totală!

    România începe anul foarte prost, chiar dacă existe urgenţe majore care ar obliga pe toată lumea să lase deoparte răul, ura, spurcăciunile, manipularea şi manevrele absolut bolnave şi să-şi fixeze atenţia pe ce e de făcut, de schimbat, de reformat rapid. Pe lucrurile mari!

    Sigur că toate aceste cazuri nu sunt întâmplătoare şi arată un adevăr profund, scot la suprafaţă vicii imense de educaţie, de sistem, de valori şi de societate, rămase ani la rând nevindecate. Căci o întâmplare precum conflictul dintre vatman şi şoferul de BMW nu e o excepţie, ci o dovadă mai izbitoare public a regulii „eu aplic legea mea”.

    Ambii sunt vinovaţi, ca să nu lungim scandalul. Primul – şoferul cel cu maşina, care a făcut pe grozavul jignind călătorii cu transportul în comun, al doilea – vatmanul, care nu trebuia să-şi facă singur dreptate. În lumea civilizată, nu te răzbuni cum vrei tu, respecţi legea şi îi laşi pe oamenii legii să facă dreptate.

    Dar acest caz, ca şi cel al femeii arse la Floreasca sau infinita listă de accidente de pe şosele (completată tragic şi de Sărbători), denotă un adevăr dureros: România nu se poate schimba în bine atâta vreme cât regulile şi educaţia nu devin literă de lege!

    Societatea consumă prea multe resurse în dispute mici, mărunte, fără cap şi fără coadă, care se repetă continuu şi nu folosesc decât la debuşee emoţionale, la războiul româno-român, la întreţinerea unei atmosfere de conflict peren.

    Cine poate „schimba paradigma” abordării? În primul rând, omul simplu. Masa civică, persoanele care nu se regăsesc într-o astfel de lume complet lipsită de busolă, toţi cei care văd şi nu pot să tacă. Pot face asta, dacă lasă deoparte jena, teama şi ruşinea prost înţeleasă şi „se iau la trântă” cu ceilalţi.

    Ideal ar fi să existe mecanisme administrative, dar nu e cazul; ţara e prea intoxicată de boli ale trecutului, care nu permit funcţionarilor statului să fie fermi, prompţi, buni şi profesionişti.

    Ca atare, dacă unii medici şi asistente au decis că e mai important doctorul Beuran decât onoarea spitalului şi răspunderea pentru moartea unei femei nevinovate, cine îi împiedică pe alţi medici şi asistene să li se opună respectivilor?

    Multiplicat, aşa trebuie procedat la scară naţională. Cei care înţeleg că „nu mai merge şi-aşa” trebuie să acţioneze împotriva celor care spun „noi suntem legea”.

    Din cauză că, în Bucureşti, cu puţin excepţii (Nicuşor Dan e una, plus câţiva consilieri USR şi PNL), rezistenţa civică faţă de administraţia Firea a fost mică, Capitala a ajuns o toxină imensă, cu un aer foarte nociv, care omoară cu zile. De ce nu s-a coagulat mai mult civism pentru probleme reale ale Bucureştiului? Şi pentru că ne pierdem multă energie cu multe nimicuri, cu ură de „ţi-o trag eu ţie”, cu aroganţe de bandustan.

    N-o să ţinem pasul cu lumea, dacă nu alegem grâul de neghină. Şoferul cu BMW a ajuns să facă legea pe linia de tramvai pentru că toţi cei din jurul lui i-au permis – de la familie, vecini, prieteni, poliţişti şi până la necunoscuţi care s-au intersectat cu el – să uite de respect, de lege, de semenii care nu călătoresc în maşini pline de cai putere, ci cu transportul în comun.

    Medici şi asistente stau „spate în spate” cu Beuran, nu cu pacienţii şi statul, din cauză că, pe fond, aproape nimic nu s-a schimbat în sistemul sanitar. Ba chiar sunt multe semne că s-a schimbat în rău.

    Pot înţelege că „aşa e mersul”, că unii au de câştigat din reţelele baroniale din spitale, că ele chiar ajută pacienţii, dacă ai noroc să ajungi unde trebuie şi să „dai dreptul”, dar pentru numele lui Dumnezeu, cât o mai lungim aşa???

    Câtă cangrenă e în interiorul statului atunci când şefii Colegiului Medicilor cer pacienţilor să se solidarizeze în apărarea lui Beuran? Dar este Beuran intangibil? E spitalul lui? Secţia lui de Chirurgie? Sau e a noastră, a statului? Şi-atunci, cum poate Colegiul Medicilor să fie atât de rudimentar, de bolnav, de rău-intenţionat şi chiar complice cu un mod de organizare care încurajează corupţia şi, iată, şi moarte?

    Şi cum ieşim din astfel de mlaştină, în care răul trecutului ţine în loc evoluţia, binele comun?

    Educaţia şi legea. Politicul le poate impune, dar singur nu face nimic. E nevoie de fiecare om responsabil, de curaj, de implicare, de ieşit din „bula de confort”. Trebuie ca toţi cei care vor să trăiască altfel – care să nu mai vadă cazuri precum Beuran, vatmanul şi BMW-ul, Firea şi poluarea criminală, haosul de pe şosele, hoţia din jur, nesimţirea la tot pasul – să acţioneze!

    Altfel, ţări ca Finlanda se duc rachetă spre civilizaţie, în timp ce România se duce spre lumea a treia. Iar explicaţia stă masiv în citatul de mai jos.

    „Pentru ca răul să triumfe e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”. (Edmund Burke – 1756).

  • Acum, să vină alţi 30 de ani, cu o altfel de Românie!

    Acum, să vină alţi 30 de ani, cu o altfel de Românie!

    Suntem deseori tentaţi să privim depresiv la jumătatea goală a paharului, dar eu aleg acum să vorbesc despre cea plină, pentru că plusul a fost peste minus în anul ce se încheie peste câteva zile.

    Ce avem azi? Un preşedinte ales cu un vot masiv, în ţară şi în Diaspora. Klaus Iohannis a fost susţinut de PNL pentru un nou mandat, dar a fost votat şi de electoratul celorlalte grupări politice din fosta Opoziţie: USR, PLUS, PMP, UDMR, Minorităţi, parţial chiar ALDE, Pro România şi până şi votanţi ai PSD! Iar votul din Diaspora a fost zdrobitor în favoarea sa, la cote fără egal până acum în alegerile prezidenţiale.

    Vorbim, deci, de un preşedinte puternic, cu largă susţinere politică şi socială. Un aliat al României pro-occidentale, care crede în valorile lumii libere: democraţie, lege, respect, şanse egale pentru toţi, cheltuirea banului public cu eficienţă, meritocraţie. Un preşedinte respectat în Europa şi peste Ocean, cu „intrare” în marile cancelarii ale lumii, credibil şi cumpătat, mai puţin spectaculos, dar ferm în a proteja aceste valori şi legătura României cu partenerii săi de încredere, UE şi SUA.

    Un astfel de preşedinte are suficient „spate” pentru a susţine o schimbare de regim guvernamental în România, cum de altfel se şi întâmplă odată cu instalarea Cabinetului Ludovic Orban.

    De altfel, relaţia Preşedinte-Guvern (fără Parlament) este arma prin care Klaus Iohannis poate forţa câştigarea alegerilor locale şi generale din 2020 de către partidele care au fost învinse acum 4 ani de PSD.

    Dacă Guvernul Orban rezistă având şi suportul lui Iohannis, sunt şanse bune ca anul viitor PNL, USR-PLUS şi PMP să obţină majoritatea în Consiliile judeţene, orăşeneşti şi comunale, dar mai ales în viitorul Parlament.

    Dar pentru asta, aceste partide nu trebuie să facă prea mulţi paşi greşiţi. Cea mai mare eroare ar fi să se războiască între ele, să-l atace pe Iohannis ca înainte de alegerile din 2016 şi să producă, la final, aceeaşi lehamite de tipul „mă piş pe el de vot”, care a condus la victoria zdrobitoare a lui Dragnea şi Tăriceanu şi la cucerirea Parlamentului de către PSD şi ALDE.

    Cu asta a început atacul la România pro-UE, declanşat de cel care zace acum la Rahova şi susţinut de mulţi dintre cei care stau azi ascunşi prin băncile din Casa Poporului.

    Atenţie: alegerile pentru viitorul Parlament sunt chiar o MIZĂ mai mare decât Palatul Cotroceni. Cu Parlamentul începe şi se termină totul. Din cauza unui Parlament rău ales, cum a fost cel din 2016, România poate suferi pe generaţii.

    Deci, nu vă bateţi joc de alegerile din 2020! Duşmanul nu e în interiorul grupului care a susţinut învestirea Guvernului Orban, ci în afara lui. Şi este, de fapt, acolo unde a fost dintotdeauna: la PSD.

    Să nu ne facem iluzii: actualul cabinet nu poate face minuni. Ba chiar e obligat să facă compromisuri pentru a supravieţui unei viitoare moţiuni de cenzură, cum a fost recenta renunţare la prevederea privind interzicerea cumulului pensie-salariu la stat. Sau cum sunt plasarea unor oameni ai ALDE în aparatul de stat, care au servit regimul Dragnea împotriva UE, dar acum sunt ţinuţi în braţe ca şi când ar fi fost fete mari. Nu e deloc moral aşa ceva, dar Orban e cu spatele la zid. Nu face astfel de compromisuri, pleacă! Şi revenirea PSD la guvernare, într-un an de importanţă majoră cum este 2020, ar fi o tragedie incalculabilă.

    De ce? Pentru că n-am mai putea repare mai nimic din răul ultimilor ani. Iar dincolo de cel politic, rămâne răul din economie. Toată lumea ştie că vin vremuri grele peste lume. Că ţările europene nu mai pot ţine în viaţă sisteme publice (pensii, salarii, sănătate, educaţie, protecţie socială) decât pe termen scurt. Scăderea natalităţii, dublată de creşterea cheltuielilor publice, conduce inevitabil la criză, la transformări radicale.

    Or dacă o ţară ca România adaugă la aceste provocări dureroase cauze suplimentare, vezi instabilitate politică sau măsurile luate de PSD din 2016 încoace, avem garantat dezastrul viitor.

    Sigur că unii se vor salva plecând peste graniţe, dar nu e o garanţie pentru nimeni. De aceea, devine misiune crucială câştigarea alegerilor parlamentare din 2020. Pentru ca viitoare majoritate să poată repara străciunile imense produse în economie de împrumuturile masive aruncate de Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu în consum, în pensii şi salarii la stat majorate pe datorie – măsuri care se vor sparge în capul celor care rămân să trăiască în ţara asta.

    Deja, urmare a acelui dezmăţ bugetar, deficitul prognozat pentru 2020 este spre 4%, aproape un procent peste limita admisă în UE. Comisia Europeană nu va accepta o derogare de la 3%, pentru că ar încuraja şi alte state să arunce cu banii pe care nu-i au oricum, deci vor veni tăieri inevitabile.

    PSD, cel care le-a provocat, de fapt, îndatorând ţara absolut iresponsabil, va profita. Va acuza Guvernul Orban că face rău oamenilor. Or, dacă la atacul PSD se adaugă fricţiunile dintre partidele ne-PSD, atunci succesul lui Ciolacu&co. este garantat. Iar boala României se va agrava, şi odată cu ea vor suferi tot mai mulţi români, fie ei votanţi PSD sau nu.

    Nu putem rata obiectivul de a reda României o guvernare responsabilă, la anul pe vremea asta! Ar face inutile toate succesele din 2019: înfrângerea PSD la prezidenţiale, instalarea Guvernului PNL, condamnarea lui Liviu Dragnea, victoria Opoziţiei la europarlamentare, mobilizarea masivă a Diasporei.

    Asta vream? Eu, unul, nu! Şi cred că la fel gândesc multe milioane de concetăţeni. Pentru că, în lipsa unui viitor Parlament cu majoritate PNL-USR&PLUS-PMP, se-alege praful de tot. Şi ar fi mare păcat! Pentru că 2019 a arătat că România are forţă pentru a se rupe de trecutul comunist. Şi ce frumos – la 30 de ani de la căderea dictaturii!

    Au fost mulţi ani de orbecăială, de suferinţe, dar pare că în sfârşit am răpus balaurul roşu. De la cei care şi-au dat viaţa în decembrie 1989 şi până la ultimul protestatar care a apărat justiţia în stradă, în aceşti ultimi ani, s-a creat un fel de pânză de păianjen a binelui, care n-a putut fi ruptă de urmaşii celor ce dădeau drumul la sânge pe străzi acum 30 de ani.

    În ciuda tuturor problemelor ei, România are azi o poziţie mai solidă ca niciodată în sânul marii familii occidentale. Nici măcar nu este privită strâmb precum „suratele” estice Ungaria, Polonia sau Slovacia – al căror grup e considerat în Vest calul troian al duşmanilor Europei în interiorul UE.

    După ce-a „rezolvat” cazul Dragnea şi a repus busola pe direcţia corectă, România a revenit la ceea ce câştigase dinainte în ochii Occidentului: credibilitate, predictibilitate, respect. Sunt adevărare comori ale acestei naţii, pentru care mulţi au luptat sau au avut de suferit, care ar fi păcat să fie aruncate la coş de orgoliile sau fandoselile unora care nu văd pădurea de uscături.

    Să rămânem, aşadar, concentraţi pe succes! Pe toate succesele din ultima vreme. Pe faptul că sunt pe drumul cel bun. Şi pe un obiectiv clar: o guvernare ne-PSD pentru măcar două mandate, care să înceapă din decembrie 2020, cu un Parlament în care PNL, USR&PLUS şi PMP să aibă o majoritate confortabilă.

    Şi să începem astfel o epocă de alţi 30 de ani, în care urmaşii şi rămăşiţele comunismului să mai ajungă accidental la putere, câteodată, dar nu prea mult, pe termen scurt. Şi oricum, influenţa lor să să fie invers proporţională cu cea pe care au avut-o în ultimii 30 de ani. Ajunge cât au supt din energiile ţării, cât au drenat, cât au frânat progresul, cât au distrus legea, dreptatea şi adevărul. Ajunge cât rău au făcut! Să înceapă acum Era Binelui! Şi să fie egală ca timp cel puţin cât a durat Epoca Răului FSN-ist.

    Cu asta să încheiem 2019 şi să începem Noul An! Fixaţi pe ce uneşte, nu pe ce ne separă autodistructiv. Să rămânem concentraţi pe Marele Plan. Ceva ce-ar putea face din România o forţă care poate ne pare azi un vis prea mare. Cum a mai fost în istoria ei, înainte de Al Doilea Război Mondial.

    Doar cu ţinte măreţe se nasc naţiuni glorioase. România poate fi una dintre ele! Are tot ce-i trebuie pentru a conta altfel în Europa, în lume. Să încetăm a ne mai considera „mici”! Parafrazându-l pe Trump cu „America Great Again„, să facem şi noi România măreaţă din nou!

    Nu suntem deloc mai mici decât alţii ce sunt mai mari decât noi, priviţi ca suprafaţă sau populaţie, ori ca PIB. Nu avem nevoie de un slogan electoral pentru asta, ci doar să nu ieşim de pe drumul pe care am intrat bine în 2019. Să nu pierdem ce am câştigat! Să nu vedem paiul din ochiul aliatului, ci bârna din privirile adversarilor acestei Românii puternice în UE.

    Dacă e ceva în istoria noastră ce ne-a făcut „mici” în lume, înainte de orice altă cauză, a fost marea noastră dezbinare internă. A venit vremea să trecem la nivelul următor. Să lăsăm în urmă gâlceava ieftină, mişto-urile care ucid respectul, bancurile ce diluează marile ţeluri, bârfa ce sădeşte neîncredere, trădarea ca profesie, „săpatul” celuilalt de dragul caprei vecinului.

    Să fim puţin mai „nemţi” când ne raportăm la seriozitatea unui ideal, fără a pierde frumuseţea românescului. Dar să punem ştacheta sus. Şi să privim curajoşi la ea. Căci avem toate motivele din lume s-o facem.

    30 de ani, cu o altfel de Românie! Una care a avut puterea să se rupă de trecutul comunist, să-şi vindece rănile, să facă din lege ADN-ul suprem şi să repună, pas cu pas, valorile la locul lor: cinste, respect, cuvântul dat, prosperitate, valoare profesională şi umană. Ăsta mi-a plăcea să fie obiectivul ţării mele. Cu acest gând vreau să închei 2019 şi să încep 2020.

  • Iliescu ne cere să-l iertăm. Putem? – Ziariștii

    Iliescu ne cere să-l iertăm. Putem? – Ziariștii

    Parlamentul Europei a adoptat azi o Rezoluţie de o importanţă majoră pentru România, chiar dacă aparent pe un subiect care nu „prinde la public”.

    E vorba despre gestul aleşilor din UE de a comemora victimele de acum 30 de ani, de la Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj, Braşov şi alte capitale ale libertăţii în vremuri de oprimare comunistă.

    Un total de 1.142 de morţi, marea majoritate apăruţi după 22 decembrie 1989, când la putere nu se mai afla cuplul Ceauşescu, ci Ion Iliescu alături de camarila sa: Victor Atanasie Stănculescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Nicolae Militaru etc.

    Rezoluţia Parlamentului UE face referire şi la acest aspect, de neînţeles în Europa, al pedepsirii celor vinovaţi pentru vieţile luate de noul regim instaurat la putere după debarcarea dictatorilor.

    După mai bine de 30 de ani de sabotaj şi tergiversări suspecte, procurorii au reuşit să finalizeze ancheta privind crimele din decembrie 1989 şi să-i trimită în judecată pe alde Iliescu, Voican Voiculescu, Roman&co.

    De ce a durat atât? Simplu: pentru că la putere a fost mai mereu Ion Iliescu. Şi pentru că justiţia nu s-a putut schimba peste noapte în România, iar unii dintre procurorii rămaşi în sistem erau fie „agăţaţi” politic de noua clică ajunsă la putere, fie erau corupţi sau indiferenţi şi atenţia doar la leafa lor grasă.

    Rezoluţia adoptată azi de parlamentarii europeni consfinţeşte un lucru clar: Europa recunoaşte Revoluţia română, se înclină în faţa eroilor ei care au permis revenirea României în familia europeană şi cere aflarea adevărului, odată pentru totdeauna!

    Ce ne spune asta? Că Uniunea Europeană nu mai e indiferentă la cazul României şi aşteaptă de la justiţie să tranşeze într-un târziu acest caz însângerat. Presiunea vine acum din afară, nu doar din interior, din partea victimelor şi celor care s-au luptat pentru adevăr – insuficient de puternici în raport cu forţa de tip mafiot a sistemului care a preluat comunismul în decembrie 1989 şi a vrut să-l transforme „original” în democraţie.

    Iar această „originalitate” a democraţiei noastre, dorită mult de Ion Iliescu, este cea care a ţinut în loc Dosarul Revoluţiei, ca de altfel şi alte anchete mari precum Mineriadele sau marile tunuri date economiei româneşti. Toate petrecute DUPĂ uciderea soţilor Ceauşescu, sub privirea diabolică a lui Gelu Voican Voiculescu, în ziua celui mai murdar Crăciun naţional, pe 25 decembrie 1989, la Târgovişte.

    Dar democraţia nu putea rămâne „originală” la infinit. Căci atunci când dai drumul la libertate, fie şi dând drumul la sânge, ea curge precum un torent care mătură totul în cale, în căutare de şi mai multă libertate.

    Acest val de neoprit este cel care ne-a adus în cele din urmă în UE, a creat legătura cu NATO, a cuplat serviciile secrete la inteligenţa occidentală, a întărit justiţia, ne-a dat dreptul să plecăm unde vrem în lume.

    Acest şuvoi de libertate imposibil de stăvilit ne-a adus şi în punctul de azi, după ce a mai măturat în prealabil o stavilă plasată pe albia democraţiei tot de familia Iliescu: regimul Liviu Dragnea.

    Un europarlamentar trăgea azi un semnal de alarmă legat de aflarea adevărului privind vinovaţii pentru crimele Revoluţiei, iar acesta este şi mesajul Rezoluţiei PE pentru România, pentru justiţie dar şi societate, în general.

    Miza lui e simplă: nu puteţi merge înainte ca popor, nu puteţi progresa, dacă nu rezolvaţi trecutul însângerat! Pedepsiţi sau iertaţi, dar închideţi odată cercul vinovăţiei!

    Iar unica „rezolvare” posibilă, cel puţin în cadrul legal şi politic actual din UE şi România, nu poate fi alta decât pedepsirea vinovaţilor. A celor care au dat ordin şi a celor care au băgat glonţ pe ţeavă. Cineva este vinovat pentru cei 1.142 de oameni trimişi pe lumea cealaltă la ordin politic!

    Ion Iliescu a cerut recent un fel de clemenţă, pe ideea că nu mai contează, a fost nebunie atunci, „terorişti”, haos etc. E logic, riscă puşcăria pe viaţă. Dar propunerea lui nu e ceva ieşit din comun. Există ţări care au ales să îngroape trecutul, din dorinţa de a construi un viitor în pace care să nu continue în spirală conflictele trecutului. Spania este un exemplu la care Iliescu nu face direct referire, dar care i se pliază pe dorinţa sa de a fi iertat.

    Ca şi România, Spania a fost dictatură, dar a scăpat mai devreme. În 1977, la doi ani de la moartea dictatorului Fracisco Franco, societatea spaniolă a ajuns la un consens privind „îngroparea” răului din trecut pentru a putea trece pacifist la democraţie. În consecinţă, în acel an a fost adoptată o Lege de Amnistie, care nu mai permitea anchetarea faptelor din trecut. Spania a ajuns o ţară admirabilă, crimele trecutului n-au tulburat trecerea la democraţie, dar nimic nu a putut alinta durerea familiilor cu victime ale regimului franchist.

    Acestea au ajuns până la ONU cu lupta lor pentru adevăr şi dreptate. ONU a cerut Spaniei să abroge legea din 1977, ceea ce nu s-a întâmplat. Dar presiunile continuă, pentru că principiul justiției universale face imposibilă menținerea impunității pentru crime împotriva umanității și obligă statele să judece persoanele responsabile pentru astfel de crime.

    Mai multe rapoarte ale Națiunilor Unite au denunțat faptul că Spania nu și-a asumat responsabilitatea în acest sens și au solicitat să se ia măsuri urgente pentru a afla adevărul, a se face justiție, a oferi despăgubiri și a garanta faptul că nu se vor mai repeta aceste fapte.

    Dar în România nu a exista nici măcar o lege de tipul celei din Spania, care să bage sub preş trecutul dureros. Deci Ion Iliescu nu mai poate cere clemenţă, nici potrivit unei legi anume, nici urmare a unui alt motiv. Pur şi simplu, şi dacă am vrea să-l iertăm, legea şi valorilor democraţiei occidentale nu ne permit s-o facem.

    Prin urmare, nu putem uita de morţii din decembrie 1989. Chiar dacă au trecut 30 de ani de atunci şi dacă vor mai trece câţiva. Şi-atunci, cine să-l ierte pe Ion Iliescu? Doar Dumnezeu mai poate.

  • Condamnarea lui Piedone şi aroganţa lui Arafat

    Condamnarea lui Piedone şi aroganţa lui Arafat

    Tribunalul București a pronunțat, luni, primele condamnări în dosarul Colectiv. Fost primar al Sectorului 4, Cristian Popescu Piedone a primit o condamnare de 8 ani și 6 luni de închisoare, iar cei trei patroni ai clubului Colectiv –  11 ani și 8 luni fiecare. Pedepse mari au primit și cei doi pompieri care au verificat clubul – 9 ani și 2 luni de închisoare.

    65 de oameni au murit, pe loc sau în spital, după incendiul produs în clubul Colectiv, în tragica noapte de 30 octombrie 2015. Sentinţa de azi are un rol imens pentru viitor.

    În primul rând, că pedepsele implică persoane cu funcţii publice la momentul nenorocirii, al căror rol nu era acela de a semna „ca primarul”, adică fără să le pese.

    Condamnarea lui „Piedone”, primarul Sectorului 4 la acel moment, este un semnal cât se poate de dur pentru toţi cei ca el, care primesc pe mână destinele populaţiei şi au obligaţia legală de a se asigura că legea este aplicată fără excepţie, nu pe criterii de prieteşuguri, şpagă sau altceva.

    Este exact ce n-au făcut oamenii din Bucureşti, pe cale administrativă de sus în jos, de la Piedone şi Raed Arafat, până la ultimul funcţionar şi pompier ce trebuia să verifice la sânge clubul Colectiv.

    Dimpotrivă, tragedia s-a produs tocmai din cauză că funcţionarii statului plătiţi din banii cetăţenilor nu şi-au făcut treaba pentru a preveni acel necaz fără egal.

    De exemplu, dezvăluirile ulterioare au scos la iveală că unii angajaţi ISU care au verificat clubul înainte erau mai preocupaţi cum să facă rost de sponsorizări private pentru sistemul coordonat de Raed Arafat decât să vadă dacă spaţiul respectă normele pentru prevenirea incendiilor şi evacuare în caz de urgenţă.

    Era chiar atât de greu să le spună patronilor clubului „oameni buni, există o singură uşă de ieşire în caz de urgenţă, aveţi nevoie de cel puţin două pentru a funcţiona legal”? NU, nu era! Era chiar treaba lor să verifice în teren aşa ceva şi să nu permită funcţionarea niciunei activităţi cu public.

    Cum să poată ieşi 300 de oameni pe o singură uşă, în câteva secunde cât are nevoie un incendiu pentru a te lăsa fără suflare???

    153 de secunde a durat totul, de la prima scânteie până când focul îşi făcuse deja efectul devastator. Două minute şi ceva. În acest foarte scurt interval de timp, cu batistele pe nas şi chiar trecând prin flăcări, cei 300 de tineri aflaţi la concertul trupei Good bye to Gravity ar fi trebuit să iasă calm în stradă.

    Cu două ieşiri disponibile, ar fi putut ieşi în medie cam 3 oameni pe secundă, deci 180 pe minut. În două minute, puteau fi toţi afară.

    Dar cum să facă asta pe o singură uşă? Evident că s-au călcat în picioare încercând disperaţi să iasă pe singura cale de evacuare pe care au văzut-o în faţa ochilor, panicaţi şi disperaţi să rămână în viaţă.

    Angajaţii Primăriei lui Piedone şi cei ai lui Arafat ar fi trebuit să nu permită funcţionarea clubului în absenţa unui plan de evacuare salvator în caz de incendiu. Dar au permis! Şi din cauza asta au murit 65 de oameni, alţii au rămas cu sechele pe viaţă, iar amintirile familiilor înduderate nu vor putea fi şterse niciodată.

    „Corupţia ucide!” au strigat atunci zeci de mii de oameni ieşiţi la protestele care au dus, câteva zile mai târziu, la căderea Guvernului Ponta. Toţi au plecat de la Palatul Victoria şi din alte clădiri administrative ale puterii, dar unul singur a rămas în funcţie: Raed Arafat.

    De ce nu şi-a dat şi el demisia, mai ales că, dintre toţi, era demnitarul cu cel mai mare grad de responsabilitate în tragedia Colectiv?

    Rămâne un mister încă puternic ferecat în dedesubturile statului şi ale serviciilor secrete cum de a putut rămâne Arafat pe funcţie şi cum nimeni ulterior – nici măcar protestatarii! – nu i-a cerut să plece, până justiţia va decide răspunderea sa în acest caz.

    Azi, pentru prima oară, se pune serios problema îndepărtării lui Raed Arafat de la şefia sistemului serviciilor de urgenţă. Marcel Vela, noul ministru de Interne şi şeful lui Arafat pe linie politică, dă semne că vrea să ia taurul de coarne. Nu ştim dacă o va face, la final, pentru că Arafat şi-a creat o aură de zeu, de intangibil, de nevinovat etern indiferent ce rateuri dă sistemul său. De aceea, este arogant, în loc să-şi asume greşelile de management.

    Toate guvernele de până acum s-au folosit de imaginea lui şi s-au temut deopotrivă să-l îndepărteze din funcţie. Dumnezeu ştie ce vom afla că s-a petrecut sub Arafat, în sistem, odată plecat de la butoane! Dar cu siguranţă ştim azi că Raed Arafat a rămas pe funcţie bine-mersi, deşi corupţia ucidea fără milă în jurul lui, ceva inadmisibil într-o societate deschisă.

    Tragedia de acum 4 ani este clar produsul corupţiei dublate de iresponsabilitate administrativă. Este rezultatul faptului că, în sistemul de urgenţă, ca de altfel în multe sectoare publice, au pătruns unii angajaţi fără vocaţie, pe pile sau chiar pe şpagă, ori pur şi simplu din nevoia de a obţine o slujbă la stat, dar fără o plăcere prea mare pentru misiunea în sine.

    Colectiv este developarea tragică a unui sistem putred, pe care evident că Arafat nu-l putea dirija cu succes, pentru că nu poţi face un bun pompier dintr-un om care nu şi-a propus cu sfinţenie să salveze vieţi, ci mai degrabă să ia o leafă sigură. Iar atunci când faci ceva doar pentru bani, nu din plăcerea de a-ţi pune energia la bătaie într-un scop nobil, iese prost ce faci! Uneori, chiar cu vieţi pierdute.

    Dar dacă tot au plătit cu viaţa atâţia oameni fără vină (şi Colectiv nu e singurul caz!), măcar să începem odată pentru totdeauna să facem ordine! Să curăţăm ce se mai poate curăţa, să plătească cine trebuie să plătească şi să punem omul potrivit la locul potrivit.

    Sentinţa de azi arată că suntem pe calea cea bună, deşi e abia începutul. Dar dacă putem face ceva pentru memoria victimelor de la Colectiv şi pentru a preveni repetarea unei astfel de tragedii, atunci e obligatoriu să existe vinovaţi şi măsuri.

    Nu din dorinţa de răzbunare – nimic nu-i mai aduce înapoi pe cei pieriţi în flăcări – ci din nevoia de a semăna răspundere pentru ocupanţii funcţiilor publice, ca tragedii precum Colectiv să fie evitate pe viitor.

    Corupţia încă ucide, chiar şi după o astfel de sentinţă. Dar încet-încet trebuie să nu-i mai permitem s-o facă, astfel încât la un moment dat să ştim sigur că statul ne protejează, nu ne omoară cu zile.

  • DNA face chisăliţă PSD, iar căprarul-şef spune că „moare democraţia”. Ce puşcărie de partid!

    DNA face chisăliţă PSD, iar căprarul-şef spune că „moare democraţia”. Ce puşcărie de partid!

    Liviu Dragnea a fost condamnat în procesul în care s-a folosit de funcţia în stat (preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman) pentru a lua decizii, pe banii românilor plătitori de taxe şi impozite, în favoarea PSD.

    Pentru aşa ceva, evident că, în democraţie, hoţii stau la puşcărie. Şi, într-un târziu, după ce-a dat România peste cap şi-a pompat la greu în aripa penală din justiţie, „Daddy” a ajuns acolo unde ar ajunge oricine care face ca el, în Europa.

    Dar ce spuneţi de cazul mafiei PSD de la Arad? E mai puţin grav? Sau este doar o altă faţetă a aceleiaşi cangrene antinaţionale care l-a scos şi pe Dragnea la suprafaţă, pentru a-l duce în cele din urmă la fund?

    „Parlamentarii PSD Dorel Căprar, Florin Tripa și Ioan Chisăliță sunt cercetați de DNA pentru mai multe fapte de corupție, între care luare de mită și abuz în serviciu. În același dosar, sunt cercetate alte zece persoane, dintre acestea opt fiind reținute. Este vorba despre șpăgi date la Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, însă ancheta a relevat și controlul politic asupra instituțiilor județene, șefii numiți în acestea având obligația de a plăti o taxă lunară la partid, raportată la importanța funcției, dar și să achite alte cheltuieli, cum ar fi cele pentru primirea unei delegații din Japonia. În plus, un inspector școlar ar fi fost demis pentru criticile aduse partidului”, scriu jurnaliştii de la G4media.ro.

    La prima vedere, nimic nou: acelaşi partid, cu aceleaşi nenorociri, doar că în altă parte a ţării. Dar să fie în Banat ca la Teleorman? Să recunoaştem, asta vine mai greu de înghiţit.

    Şi totuşi, fără să ne concentrăm prea mult pe cazul lui Sorin Grindeanu, cel care a semnat OUG 13 deşi provenea din Timişoara şi nu din Olt sau Insula Belina (deşi a pescuit acolo cu baronul-şef), trebuie să admitem că ţara este numai o cangrenă de tip PSD-ist, în măruntaiele ei, indiferent de regiune.

    Sigur, în vestul ţării, în Transilvania în general, „rezistenţa” faţă de cancerul corupţiei totale propagat de PSD a fost mai mare decât în restul ţării. Dar să nu ne facem iluzii că metodele au fost mult diferite prin astfel de zone mai „spălate” ale societăţii.

    Cel mai probabil, manevrele de numiri pe funcţii şi „parandărăt” la partid s-au făcut, hai să spunem, mai „decent”, cu mai puţin grobianism, cumva pe modelul de odinioară al celebrului „grup de la Cluj”.

    Dar pe fond nu a fost mare diferenţă faţă de Teleorman. Iar pentru aşa ceva, bineînţeles că există cauza „peştelui care de la cap se-mpute”. Tonul l-a dat de fiecare dată Capitala, prea mult influenţată de „teleormanisme” şi prea puţin de „ardelenisme”.

    Iar dacă la Guvern sau în Parlament au avut greutate baronii roşii ai sud-estului României, evident că toată „ciuma” pe care ei au indus-o la nivel central s-a răspândit din Alexandria la Arad, din Constanţa la Timişoara.

    Sigur, cu tot acest virus al amantlâcului politic sugător de bani, înspre vestul ţării tot nu s-a produs nenorocirea administrativă dinspre sud-est. Prin Transilvania, altfel s-a mişcat treaba, dar oare cum ar fi fost fără influenţa nocivă a centrului centrat pe el însuşi?

    Şi-acum se pune întrebarea: este CENTRALIZAREA excesivă cauza tuturor relelor? Pentru că acest dosar al mafiei PSD din Arad, cu ramificaţii spre Timişoara, este produsul unei lumi la care a visat Liviu Dragnea: Teleormania. Adică, România în care baronii fac legea, în care statul nu există şi unde totul trece prin pixul lor şi puterea partidului.

    Era altfel dacă Bucureştiul ar fi lăsat mai multă putere regiunilor, judeţelor? Sau chiar mai rău?

    Cazul din Arad ridică inevitabil astfel de nedumeriri. Dar esenţa rămâne aceeaşi: atâta vreme cât omul de rând rămâne tolerant cu abuzul politic, când funcţionari acceptă să ocupe posturi pentru a sluji la doi stăpâni, atunci nu sistemul e de vină.

    Indiferent că România e una descentralizată puternic sau centralizată la sânge, pe fond nimic nu se schimbă. Vor apărea mereu Căprari şi Chisăliţe gata să facă din puterea lor politică una de tip feudal, în care ei împart joburi şi bani, iar cei „în foame” le sărută inelul şi girează umilinţa la infinit.

    DNA face ordine, dar nu suficient. Atâta vreme cât mentalul social nu se schimbă, cât oamenii nu înţeleg să se revolte când apar abuzuri de tipul celor de la Arad sau Teleorman, salvarea nu vine niciodată.

    Ne vom învârti mereu în cerc precum căpiaţii şi, când şi când, nişte procurori vor mai sălta nişte îmbuibaţi nesătui.

    Acum să bifăm totuşi lovitura procurorilor în caracatiţa din Banat, care vine să spargă gheaţa unei închistări anticorupţie începută odată cu mazilirea lui Kovesi (Tudorel să trăiască!).

    Văd că noul Ciolac al PSD arată cu degetul DNA, ca pe vremea mustăciosului, şi spune că a reînceput „telejustiţia”. Întrebare: ştie el vreo ţară în care astfel de cazuri sunt ascunse opinie publice?

    Apoi, cică „dacă PSD dispare, democraţie dispare”, ne spune Marcel. Măi să fie, chiar aşa!

    Iată de ce trebuie să presăm politicul şi lumea să treacă la nivelul următor: acela în care alesul serveşte votantul, iar funcţionarul nu primeşte funcţia pe bază de plecăciune până la 90 de grade în faţa potentului baron politic.

    Zău, ajunge cu-atâtea plecăciuni!

  • Cazul Nicuşor Dan. Are Cioloş dreptate? Sau USR a făcut alegerea ideală pentru Capitală?

    Cazul Nicuşor Dan. Are Cioloş dreptate? Sau USR a făcut alegerea ideală pentru Capitală?

    A apărut o nouă zâzanie în interiorul Alianţei USR-PLUS: candidatura lui Nicuşor Dan la Primăria Capitalei, din partea USR, dar ca independent.

    Dacian Cioloş, liderul PLUS, a sărit ca ars. Sigur, n-a sărit la gâtul lui Dan Barna, căci nu se cade şi nici nu sunt genul cei doi. Dar reacţia lui intempestivă, „tradusă” dincolo de limbajul bine ambalat protocolar, este totuşi un atac la USR.

    Nu ar fi prima oară. S-a întâmplat chiar în noaptea turul 2 la prezidenţiale, când conducerea PLUS era în freamăt: mulţi doreau ca Dacian Cioloş şi partidul său să preia frâiele alianţei, după eşecul dureros al lui Dan Barna.

    Şi atunci avea dreptate. Am mai scris şi susţin: menţinerea lui Barna la şefia USR şi la cârma alianţei este o greşeală pentru toţi: Barna, USR, PLUS, alianţa lor, Opoziţie în general.

    De ce? Pentru că e greu să schimbi în învingătoare imaginea unui înfrânt. Nu că Barna ar merita asta. Nu-l cunosc personal, n-am vorbit cu el niciodată şi nu sunt dintre cei care îi caută nod în papură.

    Judec sec, politic, practic, rece, atât cât poate firea mea adesea influenţabilă de perspectiva umană, personală şi emoţională a unei situaţii anume.

    Şi din acest punct de vedere mai puţin pragmatic, nu am ce să-i reproşes lui Dan Barna. A venit de nicăieri şi a suflat în pânzele unui partid ce părea de duzină, transformându-l în a doua forţă politică a ţării (în cifre, PSD e al doilea, dar sunt mincinoase).

    Dar eşecul tot eşec rămâne. Pasul înapoi putea fi bun pentru toţi, căci slavă Domnului, USR are resursă umană din belşug. Barna rămânea acolo, la vârf, dar nu cel mai vizibil.

    Şi din acest motiv iese Cioloş acum la bătaie în cazul Nicuşor Dan. Dar de această dată, nu sunt de acord cu el, ci cu USR-ul lui Barna.

    De ce? Pentru că Dacian Cioloş judecă situaţia pur tehnic (Nicuşor Dan e „independent”, nu membru USR), când miza nu e asta acum.

    Miza lui Cioloş, ca şi a lui Barna, ba chiar şi a PNL, ar trebui să fie una singură: este Nicuşor Dan varianta câştigătoare pentru Primăria Capitalei?

    Şi aici, răspunsul meu e clar. DA! Cu tot respectul pentru Vlad Voiculescu, o persoană cu certe calităţi moral-profesionale, nu el este locomotiva. Nicuşor Dan, DA!

    De ce? E simplu, deşi sunt multe de spus: Nicuşor Dan şi-a creat, pe bune, „marca Bucureşti”. E meritul lui, personal, înainte de orice. A început de jos, dintr-o cauză de simplu bucureştean revoltat pe haosul din Capitală, a făcut apoi un ONG, s-a luptat cu resurse foarte mici în raport cu ale mafiei parcurilor şi construcţiilor, a consumat timp, viaţă şi energie pentru mai binele bucureşteanului. Şi bucureşteanul a simţit asta şi a răspuns la urne.

    Pe valul simpatiei din Bucureşti a creat Nicuşor Dan USR. De la fostul USB (Uniunea Salvaţi Bucureştiul, de care puţini mai vorbesc acum). Apoi, din slăbiciunea lui şi din pragmatismul unora ca Cristi Ghinea, Barna&co., Nicuşor Dan a pierdut partidul pe care el însuşi l-a creat. S-a izolat tot mai mult, a suferit pentru că-i fusese „răpit” copilul de suflet, a luat-o mai târziu chiar pe arătură vizavi de noua conducere a USR (pe care o trata ca pe duşman), dar ulterior şi-a revenit. S-a repoziţionat în locul care l-a făcut celebru: Bucureştiul.

    A reînceput lupta cu catastrofa Firea, meciurile, procesele, calculele, dezvăluirile. Şi asta l-a readus în prim-planul USR în Capitală, chiar dacă între timp ieşise din partid. Dan Barna, Ghinea&co. n-au fost fanii lui nici după ce organizaţia USR pe Capitală l-a vrut oficial candidat al USR la Primărie.

    Dar mintea cea de pe urmă a lui Dan Barna a învins în cele din urmă „tălpile” trecutului anti-Nicuşor Dan. Sunt convins că dacă Barna ar fi intrat în turul 2, Nicuşor Dan n-ar mai fi fost candidat USR la Bucureşti. Dar înfrângerea sa l-a mai adus cu picioarele pe pământ, cel puţin în raport cu realismul Capitalei, şi aşa a ajuns Nicuşor Dan candidat.

    Şi bine a făcut Barna! Aşa cum mi-am scos pălăria în faţa lui când a anunţat că susţine Guvernul Orban, la fel o fac şi acum cu Nicuşor Dan. Şi la fel sunt în dezacord cu Dacian Cioloş, pe care l-am considerat mai matur politic, până acum, decât Dan Barna.

    De data asta însă, Cioloş greşeşte. Opoziţia nu are candidat mai bun la Capitală decât Nicuşor Dan. Iar omul chiar merită, ce Dumnezeu! Cine şi-a mai pus ca el pielea la bătaie pentru Bucureşti? Cine ştie mai bine problematica oraşului nr. 1 al României?

    Nicuşor Dan este antiteza lui Firea. Nu vorbeşte ca să vorbească, ştie ce vorbeşte. Nu face parada modei, nu mustăceşte la TV, nu împarte bani pe prieteşuguri, nu-şi dă pletele peste cap, nu se lipeşte de Simona Halep, nu, nu, nu.

    Scurt: Nicuşor Dan e alegerea ideală, iar PNL şi PLUS – dacă nu au un plan mai bun – ar face bine să-l susţină pe acest om, până nu va fi prea târziu pentru Bucureşti şi bucureşteni.

    Nu contează nici că e „independent”, nici că are părul creţ sau că notează mereu pe un carneţel după tipic matematic.

    Ce contează e că omul ştie cu ce se mănâncă acest oraş mai bine decât oricine, că merită să fie candidat şi desigur primar general. Dar şi că are nevoie de un Consiliul General favorabil lui, pentru a putea salva Capitala din ghearele mafiei.

    PLUS, PNL şi USR au multe orgolii, şi nu e musai rău. Au şi de ce; sunt pline de oameni de ispravă, de succes, inteligenţi, de unde şi muştarul care sare repede şi atunci când nu e cazul.

    Să depăşim epoca orgoliilor mari pe calcule mici! Să dăm pagina istoriei PSD şi să redăm România românilor interesaţi de mai bine, mai pretenţioşi şi mai oneşti. Cu Bucureştiul TREBUIE să înceapă schimbarea în teren, acum, după ce am recucerit Palatul Cotroceni!

  • Avem un an să-l aducem pe Dragnea înapoi

    Avem un an să-l aducem pe Dragnea înapoi

    Klaus Iohannis este deja preşedinte în al doilea mandat, dar nici n-a apucat bine să fie ales că postacii „de bine” şi PSD-iştii mascaţi au demarat, pe internet, o campanie de demonizare a sa similară celei din 2014, imediat după ce a câştigat primul mandat la Cotroceni.

    Urmare a acestui plan de intoxicare bine construit de specialiştii manipulării din 2014, doi ani mai târziu s-au văzut şi roadele: PSD şi Liviu Dragnea au câştigat alegerile parlamentare şi au pornit urgia anti-România. De ce se repetă filmul suferinţei noastre?

    Actualul preşedinte a promis în campanie o „Românie normală”. Sigur, la modul general, toţi ne-o dorim, dar ce înseamnă „normală”?

    Nu aşa facem România… „normală”!

    Nu ştim la ce s-au gândit Iohannis şi staff-ul său, căci n-a existat, de fapt, o campanie despre „ce facem” din România. Am văzut cu toţii mai degrabă o pseudocampanie, în care nu planurile şi proiectele de ţară au fost miza, ci atacurile.

    Pe undeva, … normal; când ai în faţă un adversar care numai normală n-a făcut ţara de când a pus mâna pe ea, la Revoluţie, ce să dezbaţi cu el?

    Unii i-au sărit la gât lui Klaus Iohannis că n-a „dezbătut” cu Dăncilă, dar chiar n-ai ce discuta cu astfel de oameni în văzul lumii! Nu că tu n-ai avea ce spune sau că nu merită românii să afle ce ai în cap, dar NICIODATĂ într-un astfel de peisaj!

    PSD s-a întărit din „dezbateri”

    PSD nu e un partid, cu PSD nu aveai ce să dezbaţi niciodată nimic. Căci niciodată n-a contat, de fapt, „dezbaterea” cu urmaşii celor care au dat drumul la sânge în decembrie 1989 pentru a suge resursele naţiei. Pentru ei, democraţia a fost doar o vorbă goală, pe care sigur că au manevrat-o şmechereşte pentru a-şi atinge scopul: accesul la putere, pentru bani… şi iar putere, iar bani…

    După mine, în NICIO campanie din 1990 încoace, nici măcar în cea din vremea lui Raţiu şi Câmpeanu, n-aveai ce căuta la aceeaşi masă cu „ilieştii”. La mese separate, da, ca să spui ce ai face tu din România dacă nu ar mai fi ei, da, asta da!

    România a fost secătuită, golită, jefuită, făcută praf pe româneşte, şi din cauză că Opoziţia a stat la masă să „dezbată” cu PSD, fie şi doar în campanie.

    PSD, nicio minune

    De la astfel de mese electorale şi-a tras PSD seva de partid „democratic”, care vezi-Doamne a învăţat „regula jocului”, respectă statul, cetăţenii, „dezbate”. Cu jocul de scenă bine exersat, camarila PSD a putut să ajungă la butoanele puterii şi a pornit jaful tolerat de români chiar la vot, inclusiv în „dezbateri” electorale.

    Deci, ce să „dezbaţi” cu cei pentru care alegerile şi campaniile electorale sunt doar simple instrumente de business personal şi de grup „social-democrat”?

    Nu ai ce, sincer vorbind, cel puţin până arată că se reformează pe bune. Dacă mai e posibilă minunea asta la PSD… De aia, Iohannis a făcut ce trebuia să facă orice om… normal. Să nu stea la masă cu ei, dacă poate să n-o facă. Şi a putut, şi bine a făcut!

    Alegerea sa era… normală. Logică. România dă acum semne că se desprinde de acel trecut mlăştinos şi murdar, care a ţinut prizonier poporul vreme de 30 de ani PSD-işti. Victoria lui Iohannis şi a Opoziţiei la europarlamentarele din 26 mai arată că se poate!

    Dragnea putea să ne „ardă” şi mai rău

    Dar atenţie, nu sunt decât două simple victorii! Războiul n-a fost câştigat încă. Uitaţi de preşedinte: alegerile din 2020 sunt chiar mai importante decât cele de anul acesta!

    Cele locale, dar mai ales cele parlamentare. Oricât vor unii să-i pună în cârcă lui Iohannis mai mult decât poate duce oricine, indiferent cum îl cheamă, preşedintele e mai puţin important decât Parlamentul.

    Dragnea a fost pe punctul să demoleze tot doar pentru că a avut pe mână majoritatea din Casa Poporului, nu Cotroceniul. Preşedintele s-a opus cu ce-a putut, dar nu el a fost cel care l-a blocat pe Dragnea, căci Constituţia i-a dat puteri slabe în raport cu Parlamentul.

    Au fost legăturile noastre cu Occidentul, văzute şi nevăzute, anticorpii încă vii din justiţie şi din statul român cei care ne-au salvat. Însă dacă Dragnea nu era condamnat, cu Parlamentul pe mână, putea duce demolarea la un nivel şi mai dureros. Unul poate ireversibil.

    Slavă Domnului că România n-a cedat, dar lecţia rămâne: alegerile legislative de exact peste un an devin cruciale.

    A început cu „m-am pişat pe el de vot”

    Dacă vrem să nu mai păţim ce-am trăit din 2016 încoace, am face bine nu să-l iubim pe Iohannis, dar măcar să nu-l tratăm ca pe un duşman.

    Altfel avem toate şansele să repetăm episodul 2014-2016. În 2014, Iohannis a câştigat primul mandat.Imediat, armatele PSD din Facebook blindate cu muniţie fake news au început să-i fabrice o imagine demonică, aşa cum procedaseră şi în campanie: de hoţ, de „ciumă galbenă”, de „sas fără copii”, de „ficus”, de om aflat mereu în vacanţă etc. etc.

    Aşa l-au tocat zi de zi. Rezultatul? După doi ani, parte din votanţii lui Iohannis s-au lăsat virusaţi de aceste campanii, sau „autodezamăgit” şi nu s-au mai dus la alegeri. Unii chiar se lăudat pe internet că s-au „pişat pe el de vot”.

    Pe mâna lor au venit Dragnea şi Tăriceanu la putere, în 2016, pe valurile de urină ale celor supăraţi pe ei şi pe viaţă. Ce-am păţit după aceea, ca ţară şi ca locuitori ai ei, vreme de trei ani, nu mai vrem să ne aducem aminte.

    Dar dacă avem puterea să ne privim în oglindă, să ne acceptăm erorile şi slăbiciunile şi să tragem concluzii pertinente şi salvatoare, atunci am face bine să nu repetăm acel scenariu.

    Nu vă jucaţi cu focul!

    Cei care fac din Iohannis un Dragnea fără mustaţă sunt fie iresponsabili, fie PSD-işti vopsiţi. Ori şi una, şi alta. De ce?

    România are azi un preşedinte euroatlantic. Şi o imagine de ţară şifonată de atacul anti-UE, dar stabilizată pe axa Bucureşti-Bruxelles-Washington şi aflată acum în revenire de formă. Cu puţin efort şi mai multă înţelepciune – punând deoparte inclusiv antipatia manifestă faţă de actualul preşedinte – avem şansa ca la anul pe vremea asta să sărbătorim câştigarea războiului.

    Iar abia din 2020 încolo, mai bine zis din 2021, taberele PNL, USR-PLUS şi PMP se pot sfâşia între ele fără frică. Pentru că nu vor mai avea în faţă, cel puţin pe termen de două mandate de Parlament, pericolul PSD şi al urmaşilor lui Ion Iliescu.

    Îl vreţi pe Dragnea înapoi? Faceţi ca după 2014!

    Dar până atunci, există un risc imens să repetăm episodul 2014-2016! Ceea ce va înseamna că degeaba a câştigat Iohannis, degeaba a câştigat opoziţia europarlamentarele, degeaba ne-a iertat Europa pentru derapajul din ultimii trei ani, degeaba a fost condamnat Dragnea, degeaba a venit Guvernul Orban la putere.

    Va fi totul degeaba, dacă nu vedem cine e duşmanul adevărat. Şi dacă nu-l tratăm ca atare. Nu credem că Dragnea se încălzeşte deja la Rahova pentru o nouă eră tip 2016-2019? Citiţi-i mesajul de Ziua Naţională şi veţi înţelege de ce se antrenează cu discursuri anti-Occident! Are viitor, dacă România profundă îi întinde mâna. Dacă cei care pretindem că suntem „altfel” ne hăcuim între noi, atunci Dragnea sau orice clonă a lui va fi din nou pe cai mari.

    Aliaţii lui nu sunt PSD-iştii. Nici sateliţi precum ALDE, Pro România, UDMR sau Minorităţi. Pe ei îi are deja în buzunar. Nu. Aliaţii lui cei mai valoroşi sunt cei care l-au votat pe Iohannis şi caută zilnic motive să regrete asta.

    Chiar nu vrem să învăţăm nimic din istorie?

    Vezi cazul acestei doamne din Italia, probabil bine-intenţionată, dar care a devenit cu sau fără voia ei un veritabil emiţător de depresie electorală specific perioadei 2014-2016 (e imens numărul de „like-uri”, la o postare scrisă parcă de Livache, nu de un votant pro-Iohannis!).

    Sau cum au făcut şi alţii, după alegerile câştigate de Iohannis în 2014, când şi-au aruncat imediat votul la coş şi au ales să dea ţara pe mâna celui mai cumplit baron PSD-ist.

    Aşa că, oameni buni care aţi votat Iohannis deşi nu vă place, nu faceţi ca doamna de mai sus! Şi nici precum cei care s-au „pişat pe el de vot” între 2014 şi 2016, după cum ei înşişi se lăudau pe acelaşi Facebook prea generos cu aberaţiile.

    Căci dacă vă transformaţi din nou în ventilatoare ură necontrolată, cu siguranţă vă veţi face rău şi vouă, şi nouă, şi altora care n-au nicio vină. Rezultatul va fi un scor mare pentru PSD (iată că acum se reorganizează!) şi un viitor Parlament cu puţini parlamentari PNL, USR-PLUS şi PMP. Oare n-am mai văzut filmul ăsta exact acum trei ani, la alegerile legislative din 2016? Chiar nu vrem să învăţăm nimic din istorie? Nu? Bun, atunci ne mai rămâne un an să-l aducem pe Dragnea înapoi!

  • Eu votez cu şoferiţa de TIR! – Ziariștii

    Eu votez cu şoferiţa de TIR! – Ziariștii

    Cazul şoferiţei de TIR din Spania, care a ajutat la crearea unui grup de voluntari pentru a ajuta oamenii ce nu pot să vină la vot, e relevant. Foarte! El vorbeşte de la sine despre diferenţa dintre două Românii.

    Nu dintre Diaspora şi România de acasă! Nu, nici vorbă! De altfel, asta e o mare manipulare folosită de toţi duşmanii democraţiei româneşti, de a împărţi România în două felii opuse: cea din ţară şi cea de afară. De ce? Pentru că atunci când poţi dezbina, stăpâneşti ca belferul.

    Nu există două Românii în conflict. E una şi aceeaşi, modificată doar de vremuri şi adaptată schimbărilor prin care trecem cu toţii în lumea asta tot mai haotică şi cam fără busolă.

    Când acum 16 ani Adriana Mureşan a lăsat în urmă Clujul pentru a poposi în Monzon, nu departe de plaiurile lui Don Quijote, n-a făcut-o din dorinţa de a investiga opera lui Cervantes. Nici pentru a savura aroma de lemn de butoi depusă fin în corpul vinurilor „Crianza”, ale galonatei regiuni Rioja. Şi nici pentru a-şi găsi calea de pelerină pe „El Camino”, drumul ce taie Pirineii pentru a se „vărsa” în catedrala fabulosului Santiago de Compostela.

    Dar ca o bună creştină ce învăţase bine pilda cu „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă”, Adriana şi-a luat inima-n dinţi şi a înţeles că ţara ei nu e încă pregătită pentru a-i împlini visul: acela de a fi şoferiţă de TIR.

    Azi, după atâtea chinuri şi lupte pentru supravieţuirea departe de Feleac, a reuşit. Spania nu e departe de România pe drumul de la dictatură la democraţie (1975 – ei, 1989 – noi), dar a făcut progrese enorme, din dorinţa de a prinde din urmă marile naţiuni ale continentului – ea însăşi, o mare putere cândva, stăpână peste lume.

    Aici, Adriana a tras din greu de volan, iar acum e bine. Dar ca mulţi dintre cei plecaţi în lumea largă, România i-a rămas în suflet. O simte ca pe-o datorie de conştiinţă. N-ar fi vrut s-o părăsească, dar a fost nevoită. Iar acum vrea să-i dea ceva înapoi.

    Cum? Răspunzând jignirilor mizerabile ale unui viceprimar din Hunedoara, nu cu ură, ci cu acţiune menită să-l facă să plângă pe respectivul, nu pe cei ca ea.

    Aşa că a spus pe roate un grup de Facebook pentru ajutorarea celor ce-ar vrea să ajungă la depărtata urnă de vot, dar nu pot. Din cauză că, aşa cum mărturiseşte ea însăşi cu o sinceritate de premiantă, „nu e ușor aici, nu trăim bine, de multe ori nu avem bani să ne întoarcem acasă, e o percepție greșită despre cum trăiesc românii din Diaspora”.

    Are dreptate. Mulţi români ca ea au îndurat clipe cumplite în pribegie. Şi tot mulţi s-au ferit să se „spovedească” fie şi familiilor, darămite lumii largi. Le-a fost teamă să nu fie priviţi ca „looseri”, ca „spălătorese”, cum îi jignea deunăzi un fost jurnalist pe cei plecaţi la muncă afară.

    Însă Adriana Mureşan a ales să spună adevărul despre viaţa în diaspora. Sunt peste 6 milioane de români, iar marea majoritate o pot confirma pe brava noastră şoferiţă cu suflet mare de român. Nu e deloc uşor să pleci de-acasă. Dar tot ea spune ce descoperă, după o vreme, cei ajunşi pe continent.

    Şi aici ar face bine mulţi s-o asculte cu atenţie: nu banii ne ţin aici, se destănuie Adriana reporterilor G4Media, ci altceva: respectul statului faţă de omul simplu, funcţionarea instituţiilor, într-un cuvânt CIVILIZAŢIA.

    Pentru românii adevăraţi ca Adriana Mureşan, nu banii sunt esenţa civilizaţiei de tip european, ci relaţia stat-cetăţean. Una în faţa căreia, în Europa, oamenii au a-şi scoate pălăria în general, căci excepţii sunt peste tot.

    Asta-i lecţia pe care au învăţat-o mulţi cei ca Adriana. Şi pe care unii de acasă nu au cum s-o ştie, pentru că nu e ceva ce deprinzi teoretic; descoperi din viaţa reală, din greutăţi pe care, acasă, nu le simţi la fel de acut.

    Afli ce e cu adevărat civilizaţie atunci când rămâi în aer. Fără muncă sau bani. Şi când, pe deasupra, te îmbolnăveşti. Şi atunci înţelegi că nu ai nevoie de nimic pentru a fi tratat cum se cuvine în spital. Că nu-i nevoie să cerşeşti sau să dai în cap ca să-ţi potoleşti foamea. Şi că odată ce te-ai mai pus pe picioare, există mecanisme care să te scoată la liman, să găşeşti din nou o slujbă, să revii la viaţă.

    Asta-i Europa! Şi nu e bine înfiptă la noi acasă, în România, din păcate. Nici n-are cum. Câtă vreme politicul şi societatea vor fi populate masiv cu impostură, hoţie şi minciună, nici instituţiile nu vor funcţiona, nici şpaga nu va dispărea.

    De aceea, România are nevoie de o „infuzie” zdravănă de Diaspora! De acea parte a ţării trimisă cumva forţat să înveţe lecţia civilizaţiei pe pielea ei, care acum ne poate folosi mult, dacă o băgăm în seamă.

    Prefer de o mie de ori un parlamentar ca Adriana Mureşan decât diverşi filfizoni împopoţonaţi cu diplome luate pe sub masă, care vorbesc în colţul gurii şi plimbă dosul când defilează agale prin faţa ta.

    Dacă România trebuie să înveţe o lecţie a progresului, aceea e că trebuie să terminăm odată cu „ai carte, ai parte”. Da, e bine să fii licenţiat, dar nu e obligatoriu mai bine nici pentru tine, nici pentru ţară. Din acest motiv e posibil ca, în Elveţia, poate fi primar un lăcătuş, iar în Europa poate ajunge şef peste Parlamentul continentului un om fără studii superioare. Pentru că, în UE, civilizaţia nu se măsoară în „câtă carte ştii”, ci în „ce ştii să faci”. Dacă ai construit ceva în viaţă, dacă ai condus măcar un chioşc, un grup de oameni, şi n-ai studii, eşti tratat cu acelaşi respect, ai aceleaşi şanse de a reprezenta oameni şi comunităţi ca orice geniu sau distins cărturar.

    Oameni ca Adriana trebuie primiţi cu masă pusă acasă, în România. Pentru că, lăsându-i deoparte pe cei care se raportează arogant la românii ce n-au avut cum să înveţe acasă lecţia civilizaţiei (vezi cazul doamnei pro-anti&Iohannis, despre care am scris noi AICI), mulţi dintre cei ca şoferiţa noastră de TIR au o mare bogăţie de oferit ţării-mamă.

    Au putere de muncă, de luptă, de schimbare, au succesul în sânge deja, au voinţă şi dorinţa de a întoarce României lăsate în urmă ce ei au dobândit peste graniţe.

    După ce Iohannis, PNL, USR şi PMP vor prelua şi puterea locală şi parlamentară în 2020, ar trebui să întindă o mână puternică acestei diaspore. Să facă loc în casa Poporului cât mai multor oameni ca Adriana Mureşan. Să mărească lotul diasporei în Parlament, să schimbe legile, să deschidă uşile românilor din străinătate dornici să ne ajute nu doar cu bani, ci şi cu energia schimbării în bine.

    Ei sunt aliaţii românilor rămaşi acasă. Împreună, ei toţi sunt ROMÂNIA tare, la care visăm!

  • Da, Klaus Iohannis! Aşa, da! – Ziariștii

    Da, Klaus Iohannis! Aşa, da! – Ziariștii

    Cine a văzut conferinţa de presă a lui Klaus Iohannis a avut toate motivele să se întrebe: „De ce n-a fost aşa, mereu, Klaus Iohannis?!”

    O întrebare justificată de o imagine total diferită a actualului preşedinte faţă de ce-am văzut până acum la el.

    Iohannis cel de azi a fost aşa cum şi-ar dori oricine de la altcineva. De la preşedinte până la cel mai apropiat om de lângă noi. De la politicianul care ne cere votul până la omul simplu, de pe stradă.

    Adică, uşor de „citit”. Cu sufletul pe masă. Deschis. Sincer. Relaxat. Înţelept. Jovial. Natural. Exigent. Serios. Sobru. Glumeţ. Credibil. Aşezat. Stăpân pe sine.

    Azi, Klaus Iohannis ne-a surprins pe toţi. Cristian Tudor Popescu l-a analizat foarte bine, în intervenţia sa de la Digi 24.

    „A progresat foarte mult. A dat nişte răspunsuri care diferă de stilul cu care ne-a obişnuit, care i-a atras porecla de Robocop. A dat răspunsuri articulate, a reuşit să modifice puţin imaginea despre el. A răspuns în multe situaţii ca un om„, a spus CTP, la Digi 24.

    Mi-a atras atenţia în special această ultimă subliniere din intervenţia experimentatului gazetar. Căci ea defineşte cel mai clar prestaţia candidatului PNL pentru un nou mandat la Palatul Cotroceni.

    Da, Klaus Iohannis! Aşa, da!

    Exact asta i-a lipsit preşedintelui, în anii în care a ţinut cârma Preşedinţiei României. Să fie… natural, vorba sloganului său electoral pentru o „Românie normală”.

    N-a putut, iar pentru asta există multe explicaţii. În primul rând, că nu aşa a trăit până acum. Nu are gena lui Băsescu, pentru că nu e Băsescu. Nu s-a născut genul „popular”, dimpotrivă. Nu degeaba îl atacau acum 5 ani PSD-iştii, în frunte cu Firea şi Ponta, că „e neamţ”. Omul chiar e! 🙂 Dar nu în sensul că aparţine etniei respective, ci că are caracter aparent „rece”, sobru, de „nordic” greu de „digerat” prin astfel de locuri bizantine.

    Să nu uităm însă că România modernă a devenit modernă tocmai pe mâna unui „neamţ”. Regele Carol I a însemnat enorm pentru renaşterea naţiei, deşi era privit drept „acru”, „rece”, după gustul balcanic. La început, nici măcar nu vorbea româneşte, avea traducător în Consiliul de Coroană.

    Dar „Carol I nu dorea să fie simpatic, el era rege”, după cum povestea cândva istoricul Neagu Djuvara, în Dilema Veche.

    Iar ca rege a ajutat enorm o ţară căreia nici măcar nu-i aparţinea.

    Klaus Iohannis nu e Carol I. S-a născut şi a trăit în România, vorbeşte româneşte de mic aşa cum vorbeşte şi limba germană, ca etnic. Putea să-şi însuşească mai bine comportamentul balcanic al românului, dacă ar fi ştiut că asta îi va folosi cândva în viaţă, recte acum, ca preşedinte ce are nevoie de simpatia societăţii.

    Însă n-a ştiut şi probabil că nici nu şi-a dorit. A vrut să fie el însuşi şi, inclusiv ca preşedinte, chiar a fost. L-am văzut la început aproape timid. Speriat de vorbitul în public, de discursul liber, de conferinţe de presă, de întrebări.

    Îmi aduc aminte că, înainte de turul doi pentru alegerile prezidenţiale din 2014, ne-a vizitat la redacţia Reporter Virtual, unde lucram pe atunci. A fost unul dintre foarte puţinele locuri în care a acceptat să vină pentru interviu. Mai fusese înainte doar la Realitatea TV a lui Rareş Bogdan şi în emisiunea Mădălinei Puşcalău, actuala sa purtătoare de cuvânt în Administraţia Prezidenţială, pe atunci la B1 TV.

    L-am intervievat alături de Adrian Halpert şi de ceilalţi foşti colegi jurnalişti. Era greu să scoţi ceva „tare” din gura lui. Vorbea rar, foarte calculat, apăsat şi prea puţin deschis. Părea că a îmbrăcat straie care îl strângeau foarte tare.

    Greu şi-a intrat în haina de preşedinte. Firesc, totuşi. Cum bine spunea Băsescu, în primul mandat abia înveţi meseria asta. Avea dreptate. Şi în cazul său, dar şi al lui Iohannis.

    Pe parcurs, nevoit să înoate împotriva curentului într-o politică dominată de acelaşi etern PSD, Klaus Iohannis a progresat, într-adevăr.

    Pe parcurs, şi-a dat drumul la gură, a apărut mai desc în public, s-a oprit la întrebările reporterilor pe traseu, a vorbit deschis de la multe tribune. Iar azi, a demonstrat că poate şi mai mult decât atât.

    A arătat că poate fi… NORMAL. Azi, chiar l-am văzut pe omul Iohannis, cel căruia protestatarii de după Colectiv îi cerea în stradă „Klaus, Klaus, scapă-ne de Mickey Mouse!”. Şi ne-a scăpat. Şi de Ponta, acum şi de Dăncilă, chiar de PSD, se poate spune.

    Dar mai mult decât orice, Iohannis ne-a scăpat de vechiul Iohannis. Cel scorţos, panicat de greutatea funcţiei, de slăbiciunile ADN-ului său de „neamţ rece”, arogant chiar, distant, zgârcit la vorbă şi ezitant uneori.

    Azi, am văzut că Iohannis zâmbeşte (deşi nu-i cazul să exagereze), că are şi o poantă la el, că ştie să fie o combinaţie reuşită între funcţie şi persoană. Am văzut că poate chiar să recunoască atunci când greşeşte (numirea lui Dăncilă) sau că are puterea să regrete gesturi inevitabile, pe care a fost obligat să le execute (debarcarea lui Kovesi de la DNA).

    Or, nimeni nu-i perfect, nu-i aşa? Nici măcar un preşedinte. Tot ce am eu nevoie de la el – nu spun că asta trebuie să-i ceară şi alţii – e să fie… normal. Adică, OM. Cu plusurile şi minusurile lui. Şi să se străduiască să crească. Natural.

    Unii dintre noi cer de la aleşi ce nu cer nici măcar de la ei: să fie PERFECŢI. Nu există aşa ceva. Nicăieri în lume. Peste tot, politicienii sunt reflexia societăţii. Iohannis nu poate fi mai bun sau mai rău decât suntem noi toţi.

    Iar noi nu suntem toţi idealul. Greşim. Dar şi învăţăm. Iohannis a făcut asta. Nici nu avea de ce să n-o facă. Chiar dacă nu i-a fost deloc uşor.

    Să conduci România poate fi misiunea imposibilă. O ţară în care unirea şi încrederea sunt excepţii de la regula războiului româno-român devine deseori calvar total.

    E mai simplu să fii la Casa Albă decât la Cotroceni. Iar „neamţul” nu putea face minuni. Nimeni nu putea.

    Dar pentru mine şi cei care cred la fel, mai important decât să-l recuperăm pe „adevăratul Iohannnis” (în speranţa că acela e cel pe care l-am văzut azi) a fost să ştim că, acolo sus, la Cotroceni, cineva ţine cârma pe direcţia bună. Aşa cum bine spunea Andrei Caramitru, care recunoaştea azi că nu l-a iubit niciodată pe actualul preşedinte, dar că a rămas pe direcţia UE&NATO şi de aceea trebuie votat. Corect!

    Şi asta contează mai mult decât orice! N-a fost Klaus Iohannis geniul Carpaţilor şi nici nu ştiu cine ar fi putut să fie varianta ideală. N-a mulţumit pe toată lumea şi nici n-a ajuns la sufletul mulţimilor precum reuşeau Băsescu sau chiar Ion Iliescu.

    Dar şi-a văzut de treaba lui, în felul lui, şi a vrut să facă mai bine, atât pentru el, cât şi pentru noi. De asta sunt absolut convins.

    Chiar dacă nu l-ai plăcut niciodată, e nedrept să-l priveşti ca pe un duşman al poporului şi să-i pui în cârcă tot răul având drept sursă cauze istorice, recente sau de secole.

    Cu acest Iohannis, mai mult sau mai puţin simpatic, rece sau mai cald, România nu s-a prăbuşit. Nu s-a ales praful de noi, deşi poporul a avut grijă, în 2016, să-şi dea singur foc la valiză, punând ţara pe tava PSD-ALDE. Prin vot liber, nu cu forţa.

    Klaus Iohannis a primit pe mână o ţară controlată de o putere politică ce obţinuse, prin alegeri libere, cea mai importantă armă pentru a distruge tot ce vrea ea: majoritatea parlamentară.

    Dacă ai majoritate în Parlament, nimeni nu-ţi stă în cale când vrei să calci totul în picioare. Tot! Poporul însuşi, strada, preşedintele, serviciile secrete, UE, NATO, orice. Iar Liviu Dragnea a arătat ce rău poţi face când ai primit puterea totală în Parlament.

    Asta-i ţara pe care a primit-o Iohannis, în 2015! Putea cineva să facă mai mult decât el pentru a o salva din calea dezastrului? Poate da. Dar dacă n-a fost altcineva mai bun, înseamnă că nici nu meritam să fie. Şi dacă Iohannis n-a protejat-o în alt fel, dacă nu s-a mişcat „mai cu talent”, pe gustul oricui, atunci se cheamă că atât a putut.

    E puţin? Depinde din ce unghi priveşti. Pentru mine, nu e.