Se schimbă garda la Mormântul Ostașului Necunoscut din Parcul Carol, la București. Bătăile ritmice și tari ale patului de pușcă lovind pavajul alungă păsări rătăcite și trezesc plimbăreți toropiți. Mormântul, ritualul, sabia, puștile, mănușile albe, privirile fixe, jerba de flori tricoloră, toate dau măsura demnității și tainei ce-l învăluie pe cel vegheat de flacăra veșnică: Ostașul Necunoscut.
Ritualul schimbării gărzii la Mormântul Ostașului Necunoscut din Parcul Carol, la București. Foto:Paul Palencsar
Trec des pe lângă Mormântul Ostașului Necunoscut. Locuiesc lângă Parcul Carol, iar platoul din fața Mormântului e mereu scurtătura ideală a celui care vrea să ajungă acasă mai repede, după o zi de muncă. Deseori, ritualul schimbării gărzii îmi apărea periferic, la coada ochiului, în timp ce mă strecuram prin mulțimea de oameni veniți să fotografieze. Plecam.
Ritualul schimbării gărzii la Mormântul Ostașului Necunoscut din Parcul Carol, la București. Foto: Paul Palencsar
De când a început războiul din Ucraina, privesc cu alți ochi garda de la Mormântul Ostașului Necunoscut. Acum, am ajuns la schimbarea gărzii. Doi militari vin și iau locul celorlalți. Mă opresc și-i privesc. Am timp. Ceva nu mă lasă să-i ignor. Ca ei, alți tineri soldați mor apărându-și țara de invazia Rusiei lui Putin.
Schimbarea gărzii la Mormântul Ostașului Necunoscut din Parcul Carol, la București. Foto: Paul Palencsar
De fapt, băieții ăștia, care vara se coc la soare și iarna îngheață în ger, tot ei ar trebui să ne apere pe toți de Putin. Totul nu va mai fi ritual, ci un război adevărat. Nu mai pleacă nimeni acasă, când se termină tura, la copii și nevastă. Ar fi pe viață și pe moarte.
Schimbarea gărzii la Mormântul Ostașului Necunoscut din Parcul Carol, la București. Foto: Paul Palencsar
Mulți ar putea să-și piardă picioarele, mâinile, ochii. Viața. La înrolare, nu știu câți dintre ei s-au gândit că vor prinde un război real, pe bune. Poate da, poate nu. Dar sunt sigur că toți și-ar apăra țara, până la ultimul.
Mormântul Ostașului Necunoscut din Parcul Carol, la București. Foto: Paul Palencsar
Dați-mi voie să cred că România mai are și eroi, nu doar patrioți de carton, care se îndoapă cu ciolan și fasole la 1 Decembrie, dar ar fugi mâncând pământul în caz că Rusia ne-ar da târcoale.
De fiecare dată când omul înlocuiește luciditatea cu speranța deșartă, acesta suferă consecințele propriei lipse de discernământ. Pe scurt, își sapă singur groapa în care călăii săi îl vor arunca. S-a mai întâmplat, nu o dată. Ultima oară, în chiar inima Europei. Inițial, Hitler le părea multora omul care e dispus să negocieze. Ulterior, întreaga lume a fost aruncată în război mondial. Atunci, Hitler. Acum, Putin.
Mai sunt optimiști ce cred că se poate negocia cu Putin. Dar negocierile se fac între oameni, iar Putin nu e om. E o creatură, între crocodil și boa constrictor. A ucis dintr-o lovitură 600 de oameni care se adăposteau în Teatrul din Mariupol. I-a luat câteva secunde. Cu o bombă de jumătate de tonă. La 16 martie 2022. Pe clădire scria mare, să vadă piloții avioanelor rusești: „COPII”. Nu a contat. Ba chiar a incitat, aș spune.
Cu diavolul nu negociezi. Îl calci pe cap și i-l zdrobești. Iisus a retezat scurt și esențial propunerile otrăvitoare pe care Satana I le-a făcut pe munte și pe Templu. (Matei 4, 1:11) Orice ți-ar spune ori dărui, diavolul vrea să te ucidă. Pentru că îți urăște existența. Dacă mai există în viață un singur om, pentru diavol e cu unul prea mult. La fel pentru Putin.
Nicolae Steinhardt spunea că dacă diavolul te invită să semnezi o hârtie pe care el însuși a scris „Dumnezeu există!”, nu semna. E o capcană. Vrea să te ucidă, doar că tu încă nu ai aflat cum. La fel și cu Putin. E un KGB-ist care va muri KGB-ist. Un criminal ce desenează lumea cu sânge și distrugere. Ca diavolul.
Papa Francisc vrea să meargă la Putin. Pentru pace. Foarte bine. Dar va merge să implore pacea, nu s-o negocieze. Nu are cum, nu are cu cine. Oricine încearcă să împartă patul cu un șarpe boa constrictor va fi găsit dimineață mort, înfășurat în chiar ucigașul său.
Boris Johnson spunea că la negocieri l-a simțit pe Putin ca pe crocodilul care i-a apucat un picior și nu i-a mai dat drumul.
Cu diavolul nu se negociază. Nici cu reprezentanții lui pământ. Ei trebuie striviți. E singura cale. De fiecare dată, istoria o confirmă.
După patru zile cu proiecții la Cinema „Muzeul Țăranului”, Festivalul IPIFF, al Producătorilor de Film Independenți, și-a anunțat câștigătorii, duminică, 8 mai, la Teatrul Odeon. Prezentatori au fost directorul Festivalului, regizorul Toma Enache, și actrița Kira Hagi (fiica lui Gheorghe Hagi). Evenimentul a fost transmis în direct pe Cinemaraton TV.
Gala de premiere a ediției cu numărul 16 a Festivalului IPIFF, organizat de UPFAR-ARGOA (Asociația Producătorilor de Film și Audiovizual din România), a adus împreună regizori, actori și producători de film, alături de nume mari ale industriei cinematografice și ale scenei teatrale românești.
Regizorul Toma Enache, directorul Festivalului de Film IPIFF, ediția a 16-a, pe scena Galei de premiere a câștigătorilor.
Printre personalitățile care au acceptat invitația la gală s-au numărat: Victoria Cociaș, Manuela Hărăbor, Constantin Cotimanis, Adrian Titieni, Ioana Bugarin, Cezara Dafinescu, Rodica Mandache și Monica Davidescu.
Cântăreața Alexandra Ușurelu, pianistul Alexandru Mihai Burcă și Daria Crișan au fost cei care au adus coloană sonoră a premiilor IPIFF, ediția a 16-a. Invitatul special al Alexandrei Ușurelu a fost renumitul trompetist român de jazz Sebastian Burneci.
Juriul IPIFF din acest an a fost format din: Adrian Titieni (actor), Mihai Orășanu (inginer de sunet și producător) și Ioan-Pavel Azap (critic de film).
Câștigătorii Festivalului IPIFF, ediția 2022
Cel mai bun producător independent pentru un film românesc de lungmetraj
Andrei Ștefănescu (Paradisul Lulii/Paradise Lula, regia – Andrei Ștefănescu)
Cel mai bun producător independent pentru un film de animație
Patrice Seiler (The Secret of Mr. Nostoc, regia – Maxime Marion & Patrice Seiler)
Mențiune specială – Manuela Cojocaru (The Land of Nod, regia – Manuel Cojocaru)
Cel mai bun producător al anului (România)
Anca Puiu și Marian Crișan, (Berliner/ The Campaign, regia – Marian Crișan)
Mențiune specială: Ion Octavian Frecea (Aventurile lui Țuțu/The Adventures of Țuțu, regia – Ion Octavian Frecea)
Anul acesta, la Festivalul de Film IPIFF a existat și un premiu special, din partea directorului festivalului, premiu care a fost înmânat lui Rareș Răducu, pentru filmul Taxi De Niro2, regia – Ionuț Lucian Rusu.
IPIFF este un eveniment realizat de Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual din România – Asociaţia Română de Gestiune Operelor din Audiovizual (UPFAR-ARGOA) și are ca obiectiv principal promovarea filmului românesc contemporan prin intermediul producătorului de film, punând accentul pe producţia de film independent şi profesioniștii angrenaţi în astfel de proiecte.
Unde era Dumnezeu când oamenii din Ucraina erau băgați în gropi comune? Dormea Dumnezeu când inocenții erau legați cu mâinile la spate și primeau un glonț în cap? Când femeile erau violate de fiare cu chip de om? Când în Teatrul din Mariupol 600 de oameni erau uciși de bomba de jumătate de tonă a lui Putin. Există Dumnezeu?
Unde e Dumnezeu când milioane de copii iau calea refugiului, alături de mame care-și plâng soții rămași să lupte? Cum de nu au căzut la pământ turlele falnicei biserici din Bucha, lângă care soldații ruși au săpat groapa comună a celor pe care i-au ucis? Există Dumnezeu? Ce rost are să crezi într-un Dumnezeu absent din creația Sa, ce a abandonat lumea?
Însuși Dumnezeu a venit printre noi. Nu doar că nu ne-a abandonat, dar a luat corp omenesc. Iar de cum s-a născut la Betleem, am vrut să-l ucidem. Bebelușul Iisus și-a început viața ca refugiat, în Egipt. Ca și copiii Ucrainei, Iisus fugea cu părinții Săi tot de un Putin. Doar că-l chema Irod.
Când ne întrebăm unde e Dumnezeu când oamenii ucid, să ne amintim că El Însuși a fost ucis, tot de oameni. Venit printre noi să ne arate Iubirea, Însuși Dumnezeu a fost judecat, torturat, bătut, scuipat și ucis. Unde e Dumnezeu? Acolo unde L-am pus. Pe cruce.
Ucidem fără discriminare. Deicid și fratricid. Istoria biblică a oamenilor începe cu o crimă. Cain îl ucide pe Abel. Nu știm, nu vrem să trăim altfel. Întrebarea e „Unde ar trebui să fie Dumnezeu?” Înăuntrul nostru. „Împărăția cerurilor e înăuntrul vostru”, ne spune Dumnezeu. Cât Dumnezeu avem înăuntru, atât dăm în afară. Cât Rai avem în noi, atât e și printre noi.
Dacă Iisus ar veni personal pe străzile din Mariupol, Putin i-ar zbura capul cu o ghiulea. E mai rapid. Crucea e demodată. Oamenii aduc pe pământ binele și răul. Pacea și războiul. Dragostea și egoismul. Suntem liberi.
Azi, Nicolae Ceaușescu ar fi lăcrimat, duios. Casa Poporului aproape a reintrat în posesia proprietarului de drept, Poporul. La fel, ruși flămânzi și desculți, instigați de bolșevici, au asaltat Palatul de Iarnă al Țarului, în 1917. Au distrus totul, fără să știe ce pun în loc. Peste ani, ei înșiși au fost suprimați de aceiași binefăcători, Lenin și Stalin.
În ziua comemorării eroilor Revoluție Române, am asistat la o revoluție de carton, cu protagoniști ce par desprinși din tablourile Goya, care s-a străduit să ne arate că și urâtul are frumusețea sa. Figuri livrești, chinuite de spaima unei dictaturi închipuite, dar apăsat clamată, fluturau steaguri și icoane la gardul Parlamentului.
Protestatari, la gardul Parlamentului României, 21 decembrie 2021 (sursa foto: Google)
La chemarea AUR, mii de oameni au venit din toate colțurile țării, pentru a sta în stradă, la minus 2 grade, în fața celei de a doua clădiri din lume ca mărime. Prost îmbrăcați, știrbi și agramați, dar îndârjiți, mulți dintre ei aminteau de proletarii anilor 50, ce preferau bâta în locul argumentului. Azi, Nicolae Ceaușescu ar fi lăcrimat, duios. Casa Poporului aproape a reintrat în posesia proprietarului de drept, Poporul.
Printre protestatari se prelingea Diana Șoșoacă, „Doamna de Fier a României”, înfofolită într-o generoasă haină cu guler de blană. Alături, George Simion. Amândoi erau în live, pe Facebook, cu sutele de mii de fani care nu au reușit să ajungă la protestul grandios, anunțat de AUR cu surle și trâmbițe, cu zile bune înainte.
Senatoarea Diana Șoșoacă, în mijlocul protestatarilor chemați de AUR la Parlament. (sursa foto: Google)
Ajunsă la poarta Parlamentului, senatoarea Șoșoacă își încuraja adepții, promițând Legea Antiromânismului, care-i va azvârli în pușcărie pe cei ce vor răul țării. Sute de guri încleștate de ger au slobozit urale intense și imediate. Steaguri fluturau spornic, iar cruci și icoane desenau în aer forme geometrice. Detașamentele de patrioți erau gata de asaltul final.
În câteva minute, protestatarii erau deja pe treptele de la intrarea în Senat. Spectacolul a fost unul pe măsura actorilor, dar și a regizorilor. Scandate cu sârg, revendicările fiecărui protestatar vizau altceva: Certificatul Verde, Pandemia, Vaccinul, Sinodul din Creta, Patriarhul Daniel, Sinodul BOR, Iohannis, NATO și UE. De fapt, nimeni nu știa precis ce caută acolo.
Protestatari, pe treptele intrării Senatului. (sursa foto: Google)
Nu au lipsit actele de vandalism. În urma trecerii purtătorilor de steaguri și icoane, mașinile corpului diplomatic al SUA și Japoniei au devenit de neutilizat. Ciudat, Jandarmeria Română a făcut o palidă opoziție sutelor de protestatari ce au spart poarta în fața căreia protestau.
Jandarmeria Română, neputincioasă în fața valului de protestatari ce au spart poarta de intrare în curtea Parlamentului României. (sursa foto: Google)
La peste trei decenii de la Revoluția Română, personaje sulfuroase, Simion, Târziu, Șoșoacă, se cațără pe necazul și ignoranța celor mai oropsiți dintre români, pe care-i aruncă în lupta cu probleme inexistente. Sunt mulți, chinuiți, mereu umiliți de politicienii care le-au promis și i-au mințit. Suferința lor a devenit ură, cea mai puternică și letală armă, dacă mâini nepotrivite o confiscă. Se pare, asta se întâmplă.
E aceeași tactică bolșevico-comunistă. Am trăit-o și după 1944, când de la conducerea României a plecat creierul și a venit pumnul. Cine s-a opus a fost măturat de valul maselor proletare, ce au descătușat tot ce e mai rău în om.
Participant la protestul organizat de AUR, la Palatul Parlamentului. (sursa foto: Google)
Departe de a fi învățat din greșelile istoriei, România pare să se înscrie iar pe calea fanatismului devenit partid politic. La ce duce, știm. Asasinarea prim-ministrului Gheorghe Duca pe peronul gării Sinaia e doar un episod din grotescul serial al violenței devenită argument.
În contextul în care doi preoți din județul Botoșani au scos afară din biserică enoriașii vaccinați, smulgându-le și măștile de pe față, facem o scurtă analiză a situației naționale.
Cei care invocă prigoana, prigonesc. Cei care își strigă libertatea, le-o răpesc altora. Cei ce reclamă discriminarea din rațiuni medicale, discriminează din rațiuni medicale. Cei care urlă că Statul împarte cetățenii în vaccinați și nevaccinați, împart oamenii în vaccinați și nevaccinați.
Cei care cer toleranță, nu au toleranță. Cei care cer respect, nu oferă respect. Cei care invocă dragostea, nu au dragoste. Cei ce propovăduiesc viața, aduc moartea.
Adevărul se poate rosti doar în pace și bucurie. Orice adevăr urlat, strigat, nu este adevăr, ci revărsare a mizeriei minților înfierbântate de egoism. Adevărul aduce liniște, sens, comuniune umană, nu tulburare și lacrimi. Unde e ceartă, acolo nu e Dumnezeu.
Iisus a rostit Adevărul cu blândețe. Unde era El, pacea și harul lui Dumnezeu coborau printre oameni. Preotul care urlă adevărul nu e preot, iar acela nu e adevăr. Nu e cu Doamne-ajută!
Fugiți de acești preoți. Ei înșiși sunt în metastaza spiritului. Nu doar că nu mântuiesc pe nimeni, dar distrug iremediabil suflete inocente. Să ne rugăm pentru ei. Au mare nevoie de rugăciunile noastre.
În urmă cu 75 de ani, camera de fotografiat îl găsea pe marele Constantin Brâncuși la Paris, în atelierul său. De acolo și-au luat zborul către eternitate păsările măiastre și multe alte lucrări în care geniul lui Brâncuși se descoperea lumii. Datorită fotografului american Wayne Miller, avem șansa de a-l privi pe marele sculptor. Mâna, ciocanul și zbaterea geniului au rămas captate pe film. Pentru noi.
Constantin Brâncuși, lucrând în atelierul său. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, Magnum
Într-o dimineață de vară, fotograful american Wayne Miller pășea în curtea plină cu bolovani. Era anul 1946, la Paris. Omul călca printre blocuri de granit, căutând din priviri un nume. Așa i-au spus când plecase din redacția revistei Magnum.
Curtea în care se afla atelierul lui Constantin Brâncuși. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, Magnum
De la zidul cu săgeată, loviturile de ciocan și daltă se auzeau mai clar, cu fiecare pas. Atelierul lui Brâncuși era după colț. Acolo dorea Miller să pătrundă, cu aparate, lentile, trepiede și lumini. Lumea largă trebuia să afle de cel care spunea cu dalta ce nu putea rosti cuvântul.
Constantin Brâncuși, în atelierul său. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, Magnum
La ușa lui Brâncuși se aștepta. Erau și alții care dădeau să intre. Coloșii de piatră îl priviră pe Miller, apoi se uitară unii la alții. „Altul care ne-o ia înainte.” Se resemnară. Știau că doar Brâncuși le putea da picioare, și ochi, și suflet, să plece în lumea largă. Până atunci, așteptau.
Mâna și ciocanul lui Constantin Brâncuși. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, Magnum
Ajuns în atelierul lui Brâncuși, marele fotograf a surprins mai mult decât un sculptor la treabă, un om, cu daltă și ciocan, scrijelind bolovani. E suficientă o privire la fotografiile lui Miller ca să simți spiritul geniului gorjean, al celui care mărturisea că nu vrea să dăltuiască pasărea, ci zborul ei. Că nu trupul omului e țelul artei sale, ci aspirația sa existențială.
Lucrări ale lui Constantin Brâncuși, în atelierul său. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, MagnumLucrări ale lui Constantin Brâncuși, în atelierul său. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, Magnum
După 75 de ani, prin ochii lui Wayne Miller, îl privim pe Brâncuși. Îi vedem, chipul, mâna, ciocanul, spiritul. Scârbit, Brâncuși a părăsit România. Am izgonit geniul, dându-l lumii întregi. Acum, e al tuturor.
Constantin Brâncuși. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, MagnumPaul Palencsar, jurnalist și teolog
În ciuda realității macabre a acestor zile pandemice, România pare scăpată de sub controlul celor care trebuie să o conducă. Restricțiile anti-Covid au devenit o glumă, în mâna unui Stat ce pare în disoluție. Certurile politice interminabile contrastează puternic cu cei 600 de morți înregistrați ieri. Mai conduce cineva România?
Cine ar trebui să impună restricțiile anti-Covid? Pe străzi nu e picior de polițist sau jandarm. Nimeni care să împiedice răspândirea agresivă a bolii. În magazine, paznici și vânzători cu masca sub nas ori bărbie. Obligativitatea certificatului verde e o glumă, pentru mulți agenți economici.
La marile bulevarde, mulțimi de oameni fără mască așteaptă la semafor, suflându-și în ceafă. În autobuze, călători și soferi fără măști. Nimeni nu respectă nimic. În lipsa autorității statului, orice mustrare poate duce la altercații grave între cetățeni. Am văzut. Între timp, 600 de morți într-o zi.
Klaus Iohannis joacă golf, chiar în ziua comemorării Colectiv. Cinismul acestui om e infinit. De două luni, guvernul e o caricatură macabră. Florin Câțu caută cea mai scurtă cale spre ciolan, iar asta îi ia tot timpul. La Colectiv a trimis o coroană mică, așa, ca sufletul lui.
Certificatul verde nu s-a votat, deși e singura cale de a ieși din iadul pe care-l trăim. Mișelia politicienilor se numără în crucile din cimitire. În lacrimile de pe marginea gropilor.
O țară-cimitir, în care mereu morții își pun groparii la cârmă. Ca acum, niciodată România nu și-a arătat hidoșenia, colții rânjiți, de șacal ce își ia prada în cătare. Din calea ei fuge orice mai are încă viață și inocență. Singura scăpare, fuga.
Cei care nu pleacă în cimitir, vor pleca departe de aici. Nimic nu i-a convins mai bine că în România poți doar să putrezești. Să mori cu zile.
Mulți dintre cei dragi nouă au căzut în plasa dezinformării. Rezultatul, tot mai multe cruci în cimitire. Ce facem cu cei care văd minciuna adevăr? Îi lăsăm în calea uraganului sau îi convingem să se vaccineze? Să încercăm, măcar. Altfel, covidul ne va ucide până la capăt.
Ați încercat să convingeți pe cineva să se vaccineze? E timpul să o facem. Imperativ, trebuie să abandonăm retorica neutră. A-ți dori să nu superi e sinonim cu nepăsarea levitului ce privea în altă parte, în vreme ce seamănul său agoniza, bătut de tâlhari. Acum, tâlharii au lovit, iar noi tăcem.
A le vorbi oamenilor dragi despre vaccin înseamnă a salva vieți. A lor și a noastră, căci ce înseamnă viața noastră fără ei, dacă nu tristețe perpetuă.
Preoți, teologi, credincioși, toți să devenim ce trebuia să fim de mult: apostolii vieții. Vaccinul înseamnă bucurie, ani împreună, viață. E singura cale de a-i râde morții în față, bucuroși că Dumnezeu nu ne-a uitat până în sfârșit.
A le vorbi oamenilor despre vaccinare e iubirea trăită. Dovada că suntem mai mult decât egoiștii ce se bucură singuri de cer senin și raze de soare. Fără ceilalți, viața e moarte prematură.
Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viaţa pentru prietenii săi, spune Iisus. El a făcut-o. Noi nu avem a ne da viața, doar cuvintele: Vaccinați-vă!
Pentru a împlini Legea lui Hristos, trebuie să ne purtăm sarcinile unii altora, zicea apostolul Pavel. Ni le purtăm? Sau trăim fiecare pentru el, în gaura de șoarece, plină cu bunătăți pentru burta noastră.
Nu cunosc altă Lege a lui Hristos decât cea a iubirii. A ne vaccina pe noi și cei dragi e iubire. Dumnezeu își coboară harul printre noi, din dragostea Sa. A insista, vorbi, convinge la vaccinare e semnul că nu trăim degeaba, că nu rupem în zadar pragul bisericilor la Înviere.
Pentru semenii noștri, suntem inima lui Dumnezeu ce bate pentru lume. Ați încercat să convingeți pe cineva să se vaccineze? E timpul.
Cunoscând istoria, nașterea micului prinț Mihai are ceva din tragicul vieții regelui de mai târziu, care avea să întruchipeze destinul poporului său, strivit sub cizma comunismului bolșevic. Azi, la centenarul venirii sale în lume, ne întrebăm, cum am fi fost alături de el Rege? Ce chip ar fi avut România?
Viitorul Rege Mihai I, alături de bunica sa, Regina Maria a României. Sursa foto: totuldespremame.ro
Regele Mihai I se năștea marți, 25 octombrie 1921, ora 19.40, la castelul Foișor din Sinaia, orașul-reședință a familiei regale a României. În euforia ce-i cuprinsese pe toți, bunica noului născut, Regina Maria, scria, lucid și profetic:
„Deşi mica fiinţă a venit pe lume cam cu o lună mai devreme, este cu adevărat un băieţel frumos şi a intrat din toate puterile în momentul în care a venit în bătrâna şi reaua noastră lume (…) L-am numit Mihai, ca să aibă un nume românesc cu adevărat popular“.
„Reaua lume” avea să-i dovedească Regelui de mai târziu că bunica sa nu greșise. Destinul amar al poporului român a luat chipul acestui copil, exilatul rege de mai târziu, apoi alungatul monarh, întors din pribegie sub țeava mitralierei neocomuniștilor ce-i răpeau, din nou, România.
Viitorul Rege Mihai I, alături de tatăl său, Regele Carol al II -lea al României. Sursa foto: totuldespremame.ro
Privind la liderii noștri, azi, la 100 de ani de la nașterea Regelui Mihai I, ne putem gândi cum am fi fost cu El printre noi, în toți cei 96 de ani, cât copilul născut la Sinaia a stat între cer și pământ.
Nașterea copilului Mihai a adus multă bucurie în familia regală. Dar ei nu știau ce știm noi: durerea, suferința, dezamăgirea ce aveau să-l învăluie ca un giulgiu, până la sfârșit. Ca român, bucuria venirii pe lume a micului prinț e mereu umbrită de tragicul soartei sale. Și a noastre.
