În contextul actual, a spune că României nu-i vine din Rusia vreun pericol echivalează cu trădare de țară și atentat la siguranța națională. Ciolacu a comis-o!
„Pe mine ce mă deranjează este contextul, în momentul în care orice ţară trebuie să se pregătească şi pentru ce este mai rău. Dar nu trebuie să pui în faţă contextul războiului din Ucraina şi că, vezi Doamne, există un pericol care va veni dinspre Rusia spre România! Nu vine de acolo niciun pericol, dar cu adevărat ne trebuie o ţară normală… și atunci trebuie să anticipez anumite lucruri, cum este acest sistem de voluntariat plătit, în care oamenii se instruiesc şi învaţă basic-ul în arta apărării. E corectă abordarea, dar nu trebuia dat cu toporul în contextul unui război de la frontieră, ca România să înţeleagă din acea ştire «aoleu, vine războiul peste noi». Nu vine niciun război!”
E halucinantă reacția prim-ministrului Ciolacu la avertismentul pe care șeful Armatei Române îl dă – anume, să ne pregătim de război cu Rusia. Un avertisment pe care l-au rostit și alți generali, șefi ai armatelor Suediei, Germaniei sau Marii Britanii.
„Nu trebuie să pui în față contextul războiului din Ucraina…”?!?!?!?! Nea Ciolacu, ești bine? Chemăm Obregia? Nino, nino…
– Advertisement –
Cu o Rusie condusă de un dement criminal ca Putin, care în Ucraina a produs 12 milioane de refugiați, ucide copii și violează femei, rade orașe întregi, decapitează civili, a spune că României nu-i vine din Rusia vreun pericol echivalează cu trădare de țară și atentat la siguranța națională.
E de ajuns să privim în istoria recentă, ca să înțelegem ce pericol e Rusia pentru România: mazilirea monarhiei române, impunerea comunismului bolșevic, uciderea în temnițe a elitei intelectuale românești, 45 de ani de suferință, martirii Revoluției, 34 de ani de regim politic corupt, AUR și Șoșoacă – pe toate stă scris: RUSIA.
Îl felicit pe șeful Armatei Române pentru patriotism, discernământ și profesionalism, chiar dacă și-a atras mânia covrigarului din Buzău. Trebuie să ne pregătim de război, dacă vrem pace pentru noi și copiii noștri.
Dacă vrem să știm ce a ucis-o pe Alexandra Ivanov la Spitalul din Botoșani, răspunsul îl dă ancheta DNA: 15.000 de euro costa un post de asistent medical. Un post de spălătoreasă costa până la 5.000 de euro. La fel, brancardier, îngrijitor, muncitor. Cine n-avea bani, putea plăti și în bijuterii. Oare cât costa un post de medic?
Spitalul din Botoșani este putred de corupt, căpușat de criminali în halate albe. E dur cuvântul „criminal”? Cereți opinia orfanilor familiei Ivanov, a căror mamă a fost ucisă de o astfel de bestie! Sau opinia altor orfani, văduve și văduvi, al căror ultim schimb de priviri cu cei dragi a fost când i-au lăsat pe mâna unor călăi.
Creșterea substanțială a salariilor personalului medical i-a lăsat impasibili pe medicii pentru care viața pacientului se termină când i se termină și banii. Când șpaga în plic nu mai vine sau gălețile pentru bijuterii zdrăngăne a gol. La asta se rezumă actul medical pentru dramatic de mulți medici, asistente și îngrijitori în spitalele din România.
La Spitalul Botoșani, concursurile erau aranjate. Candidații care dădea mită ocupau posturile. Mita!!! Singura care conta. Exclusiv. Calități, pregătire, aptitudini și experiență medicale nu interesau pe nimeni. Poate pe pacienți, dar ei nu mai contau de mult.
Concursurile aranjate prin mită au pus-o și pe Alexandra Ivanov față în față cu cea care avea s-o ucidă, lăsând-o să agonizeze 7 ore.
Corupția de la Spitalul Botoșani a alungat medicii buni, care au picat concursurile, convinși fiind că ei au o problemă, nu sistemul medical în metastază, putred de corupt. Așa am rămas cu impostori criminali, care nu au ochi și inimă decât pentru banii bolnavilor. Pacientul nu e om, ci doar modul de a recupera – cu profit – investiția, banii și bijuteriile.
Firele corupției de la Spitalul din Botoșani duc și spre conducerea PSD a județului. Alt dosar de corupție în care PSD apare. Oare al câtălea?
Nu știu cum se va termina ancheta asta. E posibil ca batista să fie pusă iar pe țambal, iar cartoful fierbinte să fie scos din foc cu mâna unui mărunt pion irelevant.
Între timp, Alexandra Ivanov e numele unei cruci în cimitir. Dumnezeu să ne ierte!
Trist și rușinos moment pentru Ortodoxia ardeleană, care așază la pieptul unui impostor cea mai de preț distincție a ei!
Un neolegionar filetist, naționalist, antisemit, antieuropean putinist, lider al celui mai toxic partid de după cel legionar, a fost decorat cu una dintre cele mai importante distincții ale Bisericii Ortodoxe Române, „Crucea Șaguniană”.
Gestul mitropolitului Laurențiu amintește de vremuri interbelice, când tot din Transilvania radiau idei antisemit-filetiste, în importante publicații ale Bisericii.
ÎPS Laurențiu Streza – George Simion
Autenticul creștin ortodox vede și simte nefirescul și fariseismul acestui episod, chiar dacă se roagă în continuare pentru ierarhul său. De fapt, în astfel de clipe de rătăcire, ierarhul are nevoie mai mare de rugăciunile celor rămași în Adevăr.
Sper ca gestul nefericit al mitropolitului Ardealului să nu se multiplice în alte catedrale mitropolitane sau episcopale. Ar fi tragic ca oamenii onești și lucizi ai României să nu-și mai găsească sensul nici în Biserica pentru care Iisus și-a dat Sângele.
Israelul a pierdut războiul mediatic. Presa internațională vorbește doar despre bebelușii palestinieni morți în incubatoarele spitalelor din Gaza, din cauza lipsei de curent electric. De bebelușii evrei uciși de Hamas nu mai vorbește nimeni. Cum e posibil să pierzi războiul de imagine când pleci din start cu un avantaj uriaș? Unde a greșit Israelul?
Occidentalii de catifea, cu trotinetă și bască, habar n-au ce înseamnă să lupți cu teroriști criminali. Dacă înainte de 7 octombrie Hamas s-a folosit de copii, punându-și bazele militare sub și lângă spitale, acum scoate la înaintare aceiași copii. Efectul e garantat. Din victimă, Israelul devine agresor. Iar lumea ține cu victima. Deja, voci importante în SUA cer stoparea ajutorului financiar și militar pentru Israel. La asta s-a ajuns.
Era clar că Israelul va ataca Gaza într-un fel feroce. Șocul și revolta publică au pus o presiune uriașă pe prim-ministru și pe șefii Armatei, văzuți ca vinovați direcți pentru dezastru. Militarii înșiși își doreau să șteargă Hamas de fața pământului.
Când acționează la nervi, oamenii fac și greșeli. Știu că e greu spre imposibil să nu moară civili în război. Totuși, Israelul trebuia să încerce imposibilul. Să demonstreze că-și merită titlul de singura democrație din regiune. Să arate că protejează copiii, ca un popor care știe ce înseamnă pierderea lor.
Prezența militară israeliană în Gaza e legitimă. Israelul trebuie să lichideze acum Hamas sau va fi atacat din nou. Deși una dintre cele mai puternice din lume, Armata israeliană luptă cu un inamic pervers, criminal, fără onoare și principii.
E imperativ ca israelienii să procedeze, măcar de acum înainte, cu compasiune și grijă față de civilii palestinieni nevinovați. Să arate că se poate și altfel. Că viața are valoare, indiferent la care capăt al mitralierei te afli.
Copiii din Gaza sunt victimele „hamașilor” care-i conduc
„Free Palestine” înseamnă dispariția statului Israel
Sunt martor ocular la un protest pro-Palestina, în fața catedralei Sfântului Ștefan, la Viena. Un grup nu prea mare, defilând cu steaguri și bannere prin puhoiul de turiști veniți să mănânce ștrudel și să bea vin fiert la Târgul de sub zidul bisericii.
Protestatarii sunt, mare parte, membri ai comunității musulmane din Viena. Oamenii cer eliberarea Palestinei. Atenție, nu eliberarea Gazei, că aș înțelege. În schimb, nicio scandare anti-Hamas, organizația teroristă ce a pornit acest război și care ține ostateci peste un milion de palestinieni și vreo 250 de israelieni. Teroriști care au ucis femei, copii și bătrâni, la 7 octombrie.
Eliberarea Palestinei („Free Palestine”) înseamnă dispariția statului Israel. Distrugerea lui. Asta trebuie să înțelegem. Acesta e și scopul suprem al Hamas, Hezbollah și al altor grupări teroriste.
Nu contest buna credință a majorității celor care ies zilele astea la proteste pro-Palestina în marile capitale ale Europei. Mulți o fac cu gândul la civilii palestinieni care mor acum sub bombele israeliene. E un adevăr, din păcate. Sau o parte din el.
Nimeni nu scandează împotriva Hamas, care și-a construit baze militare în subsolurile spitalelor și grădinițelor, folosind civilii ca scut uman. Doar teroriștii folosesc civilii ca să apere militarii. Adevărații militari apără ei înșiși civilii.
Austria e o țară democratică, la fel ca toate țările Europei de Vest. Aici se poate protesta în deplină libertate, chiar și când revendicările sunt îndoielnice. Hamas a făcut mai mult rău palestinienilor decât putea să o facă altcineva într-o mie de ani. Iar consecințele deja se văd.
Protestul de la Viena / FOTO: Paul Palencsar
Singura cale spre o pace durabilă
Nu ai cum să rămâi insensibil la suferința poporului palestinian, în ultimii 75 de ani. Un drum al suferinței, presărat cu morți și suflete amputate. Dacă pietrele Palestinei ar urla de durere, ar sparge timpane la Ierusalim și Casa Albă.
Îmi imaginez șocul și frustrarea palestinienilor în anul 1948, când Marile Puteri au acceptat crearea statului Israel. Holocaustul apăsa greu pe conștiința lumii, ce căuta să-și răscumpere păcatele. Plus calculul geopolitic al SUA și URSS, care doreau să-și impună prezența în regiune.
Războiul se terminase, iar lumea își dorea pace. Era momentul ideal pentru nașterea unui stat palestinian. Palestina putea să aparțină, exclusiv, palestinienilor. Dar n-a fost să fie.
De la început, palestinienii au atacat armat evreii din nou înființatul stat Israel. Ideea coexistenței a două state, israelian și palestinian, a fost respinsă agresiv de palestinieni. Evreii erau invadatori, iar palestinienii, adevărații locuitori ai Palestinei. Mentalitate ce dăinuie și azi.
Evreii n-au plecat niciodată din Palestina. Când majoritatea lor erau răspândiți prin lume, sute de mii de evrei au conviețuit secole cu palestinienii. La început de secol XX, evreii au început să revină, să cumpere pământ și să prospere. Palestinienii s-au alarmat. Crearea statului Israel le-a confirmat, apoi, cele mai negre temeri.
La atacurile armate palestiniene, evreii au răspuns feroce. Palestina era singurul lor teritoriu. Nu aveau unde să plece. Era totul sau nimic. Viață sau moarte. În timp, Israelul a făcut multe greșeli. Așezări palestiniene rase cu buldozere, palestinieni umiliți, hăituiți, alungați de pe pământul strămoșilor lor. Ura reciprocă a atins cote uriașe.
Israel, Gaza, Cisiordania (West Bank)…
Mișcările teroriste de tip Hamas pretind că luptă pentru eliberarea Palestinei și palestinienilor. Uciderea civililor israelieni, luarea bebelușilor ca ostateci, a bătrânilor, mitralierea evreilor în paturile lor, toate astea nu eliberează poporul palestinian, ci îl face prizonierul propriilor crime.
Acum, în Gaza, Armata israeliană face victime colaterale, în ofensiva contra Hamas. Palestinieni – copii, bătrâni, bolnavi în ATI – sunt uciși zilnic. Mor oameni. Civili. Hamas se ascunde în spatele inocenților. Viața se rezumă la ruine și cadavre.
Singura cale spre o pace durabilă e ca ambele popoare, israelieni și palestinieni, să înțeleagă realitatea că trebuie să coexiste. Palestinienii, că statul Israel există și nu va dispărea sau pleca. Israelienii, că palestinienii nu sunt suboameni, că au dreptul la viață și demnitate.
Moaștele Sfintei Teodora de la Sihla revin în România, în schimbul rămășițelor a doi hatmani ucraineni, eroi naționali, înmormântați în țara noastră. Hotărârea a fost luată de Guvernul Ucrainei în ședință comună cu Guvernul României, miercuri, la Kiev.
Suntem martorii unei uriașe și mult așteptate reparații istorice. Patriarhia Română a cerut moaștele Sfintei Teodora în anul 1992, când aceasta a fost canonizată. Partea ucraineană a refuzat.
Timpurile s-au schimbat, iar Biserica Ortodoxă Ucraineană și conducerea politică a Ucrainei au scăpat din ghearele Rusiei. Așadar, ne pregătim pentru venirea acasă a Sfintei Teodora.
Sfânta Teodora de la Sihla
Sfânta Teodora de la Sihla s-a născut în anul 1650, în vremea domnitorului Vasile Lupu și a mitropolitului Varlaam al Moldovei. S-a călugărit, alături de soțul ei, ea trăindu-și ultimii ani într-o peșteră, în munții la poalele cărora se afla atunci schitul Sihăstria – azi, renumita mănăstire Sihăstria, loc de metanie a părintelui Cleopa Ilie.
După moarte, în timpul ocupației rusești, trupul Sfintei Teodora a fost dus în Ucraina, la Lavra Pecerska.
Vasile Bănescu i-a scris un mesaj care l-a deranjat. Adevărul doare. Fără rușine și bun simț, pastorul neoprotestant cere demisia domnului Bănescu din poziția de purtător de cuvânt al BOR. La asta s-a ajuns.
Mihail Neamțu își trădează prietenii cu ușurința cu care dă bobârnac unei scame. Vorbește despre Iisus, dar viețuiește ca Iuda. Dacă ar fi trăit, doar privindu-l, Molière ar fi scris un Tartuffe mult mai reușit.
Sper ca nici Dumnezeu, nici electoratul să nu-l aleagă pe Mihail Neamțu europarlamentar, chiar dacă miorlăie de la amvon, cerșind voturile credulilor prin adunările baptiste. Pentru Neamțu, Dumnezeu e agent electoral. O pelerină de aruncat pe umeri când plouă.
Tatăl meu a murit. Vestea mă găsește într-un tren sordid, ce intră în București în zorii zilei de 25 ianuarie 2023. Telefonul Spitalului din Baia Mare livrează scurt. „Condoleanțe”.
O săptămână în urmă
Tatăl meu e în secția Paleative a Spitalului din Cavnic. Lipsa dotărilor e înfiorătoare. Cer mutarea lui în Baia Mare. Doctorița îmi spune că spitalele nu-l primesc. „În starea lui, moare pe drum.” Tata nu mai vorbește. Stă cu oxigenul pe gură și clipește greu. Moartea lui e o chestiune de zile. Verdictul e unanim.
Doctorița mă asigură că la Cavnic e bine îngrijit. Au de toate. „Va muri liniștit. Cu demnitate.” Îmi zic și asistentele. Le spun că revin pe seară. Plec. E dimineață, ora 10. Tata e pe mâini bune.
Ajung în Baia Mare. Mă gândesc că tata mai are puțin de trăit, iar până diseară e mult. Mă întorc la Spitalul din Cavnic. E ora 15. Îl întreb dacă știe cine sunt. Tata mișcă afirmativ capul și privirea. E conștient. Lângă pat, o butelie de oxigen. Înaltă și metalică. Cu robinet. Tata e conectat la ea. Brusc, respiră greu. Mâinile îi tremură. Se zbate. Saturația de oxigen e sub 50.
Chem medicul. Nu e. A plecat acasă, mi se spune. Vine asistenta. „E tot mai rău”, îmi zice. „Uitați-vă ce saturație mică are!”
Tata se sufocă, contorsionat. Îmi vine ideea să întreb dacă în butelie e oxigen. Asistenta privește butelia și-mi spune: „Nu e oxigen”. Nu pare șocată. Nici mirată. Plămânii bolnavi ai tatălui meu sunt conectați la o butelie de oxigen fără oxigen. De cât timp? Nu se știe.
Îi spun asistentei să aducă urgent o butelie de oxigen și un medic. Regretă, dar medic nu e. Omul de la întreținere aduce altă butelie. Model identic. O conectează. Saturația tatălui meu crește la 92.
Mă așez lângă pat. Îi ating mâna. Îmi răspunde, clipind. E conștient. Trăiesc ultimele clipe alături de tata. Asistenta nu tace. „De la București sunteți? În ce sector stați? Am o fată acolo, la facultate.”
Încerc să n-o aud. Îl privesc pe tata, care pâlpâie. Asistenta mă privește, mirată. Pleacă.
Corpul tatălui meu se mișcă spasmodic. Iar. Gura deschisă larg caută aer. Din nou, saturația de oxigen e sub 50. Chem omul care a adus butelia. O privește. „E stricată, domnu’. Buteliile astea trebuia de mult duse la casare.” Îl privesc, tâmp. Nici a doua butelie nu dă oxigen.
Asistenta revine. Cu ea, și un ambulanțier de la SMURD. E înalt și gras. Cer oxigen. Tata se zbate. „E gata moșu’. Nu mai are mult”, rostește tare ambulanțierul. Omul e calm. Binedispus, chiar. Cu un soi de curiozitate morbidă, privește agonia tatălui meu. Are palmele mari și stă rezemat de patul lui tata, pe care-l scutură când vorbește. Pe obrazul stâng al tatălui meu curge o lacrimă. E mare și lasă dâră. Lumina iernatică a ferestrei o face scânteie.
Vine oxigenul. Aparatul e modern, conectat la priză. A fost disponibil permanent. Saturația urcă iar peste 90. Tata se liniștește. Nu mai clipește. Nu răspunde. Creierul lui a fost privat de oxigen minute în șir. Prăbușit pe scaun, îl privesc. Între el și moartea prin sufocare stă vizita mea neanunțată la spital.
Ies în curte. Trag în piept aerul de munte și privesc casele de pe dealurile domoale ale Cavnicului. Lumina scade. Curând, se lasă întunericul.
Opt luni mai târziu
Nu obișnuiesc să public aici despre familie și prieteni apropiați. Cu puține excepții, la cererea lor, nu am transformat rude sau oameni dragi mie în subiecte de presă. Există o linie roșie, dincolo de care aș trăda încrederea celor care mi-au dăruit-o prin prietenie, confidențe, ajutor și altele.
Totuși, am scris despre condițiile în care tatăl meu și-a trăit ultimele ore din viață la Spitalul din Cavnic, Maramureș, ca să știți că nu vorbesc de pe pereți când critic sau relatez despre ororile sistemului medical de stat din România. Nu am dorit ca moartea tatălui meu să devină spectacol național, de aceea nu am făcut publice la 25 ianuarie, anul curent, suferința și umilința la care l-au supus acele cadre medicale.
Am reușit, miraculos, să-l transfer pe tata la Terapie Intensivă, în Spitalul din Baia Mare. Acolo a fost îngrijit exemplar de medici și asistente cu vocație. A murit beneficiind de cele mai bune îngrijiri, până în ultima clipă.
Tatăl meu a plătit o viață întreagă contribuția la sistemul de Sănătate din România. La final, sistemul i-a dat un bocanc în cap, cu speranța că va elibera mai repede statul român de povara unei pensii de plătit și a unui om de îngrijit.
Tata a fost un om bun, cinstit, cuminte, educat, discret. De ce, mereu, acești oameni sunt victimele de serviciu ale unui stat care-și devorează cei mai buni fii și cele mai bune fiice?
Etalarea obscenă a avuției și puterii în fața gloatei flămânde, parvenitismul, impostura, forma fără fond și grandomania, prezentate lumii ca virtuți, gardul de fier așezat între grof și prostime, toate, pe Câmpia Libertății din Baia Mare, unde Cătălin Cherecheș, primar, s-a căsătorit azi. A lipsit salamul aruncat cu generozitate spre mulțime.
Pagina de Facebook a Primăriei Baia Mare a transmis live nunta. De ce o instituție publică transmite un eveniment privat? Nu s-a căsătorit primarul, ci cetățeanul Cherecheș. Altfel, Baia Mare ar avea și primăriță. Desigur, față de faptele trecute ale primarului Băii Mari, ăsta e un abuz parfum.
Primarul din cauza căruia Baia Mare e încremenită în sărăcie își flutură averea prin fața celor care abia își duc zilele într-un fost oraș minier, de care investitorii adevărați nu se apropie. Sunt băimărean și cunosc bine realitatea cotidiană a urbei.
Cătălin Cherecheș și noua lui mireasă
De unde nevoia patologică de a fi adulat de mulțimi de oameni? Dorința grandomană a Nașului care își vrea sărutat inelul. Pâine și circ. Rețeta milenară nu dă greș. Oare femeia care-l ține de mână se simte bine ca undiță de voturi?
Pentru oamenii onești din Baia Mare, nunta lui Cătălin Cherecheș are ceva dezgustător și dezarmant, care fură orice speranță la un viitor decent. Fie el și îndepărtat.
Bate un vânt ciudat dinspre Washington spre Kiev, ce pune în antiteză întreg efortul de război american de până acum. Dacă până nu demult discursurile Casei Albe și a Pentagonului cu privire la eventuale negocieri ale Kievului cu Moscova erau identice, apar nuanțe ce dau de gândit, în contextul războiului din Ucraina.
Recent, șeful Marelui Stat Major al Armatei SUA, Mark Milley, a spus că posibilitatea ca Ucraina să învingă complet Rusia pe câmpul de luptă e mică. Iarna aceasta, în opinia lui Milley, e un bun prilej pentru negocieri de pace între Rusia și Ucraina.
Generalul Mark Milley, șeful Marelui Stat Major al Armatei SUA. Sursa foto: www.bing.com
Acum, când Rusia e slăbită de recentele victorii ale armatei ucrainene și epuizată după lunile de război, generalul american crede că președintele Zelenski trebuie să profite de avantaj, obținând cei mai buni termeni pentru Ucraina.
Generalul Ben Hodges, fost comandant al US Army în Europa, a făcut notă discordantă la București, unde a spus că militarii ucraineni trebuie să intensifice lupta împotriva Rusiei lui Putin, mai ales acum, când sunt în avantaj tactic, datorită victoriilor obținute.
Generalul Ben Hodges, fost comandant al US Army în Europa. Sursa foto: www.bing.com
Rusia trebuie învinsă până la capăt, iar teritoriul Ucrainei, recuperat integral, a spus Hodges. Vladimir Putin și ceilalți vinovați pentru crimele de război din Ucraina fac obiectul cercetărilor Curții Penale Internaționale.
Cei din jurul dictatorului rus știu că vor pieri odată cu el, dacă nu fac nimic pentru a-l opri, crede generalul american, care a vorbit și despre războiul care se duce acum în interiorul Kremlinului, pentru putere și supraviețuirea după Putin. E rău să pierzi în Ucraina, dar e mai rău să pierzi în Rusia, a spus acesta.
De asemenea, generalul american Ben Hodges a subliniat că singurii care pot decide când și cum Ucraina va negocia cu Rusia sunt poporul ucrainean și președintele său. Oricine are altă opinie, nu înțelege istoria și faptul că Rusia și Putin vor pierde pe câmpul de luptă.
Militari ucraineni, pe frontul războiului cu Rusia. Sursa foto: www.bing.com
Ajutorul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat Ucrainei, de la începutul războiului până acum, este imens. Miliarde de dolari au ajuns la Kiev. Bani, armament, alimente, logistică și instruire, toate americane, au făcut armata ucraineană să reziste, iar Kievul să nu cadă după trei zile, așa cum Putin își dorea.
Renunțarea la sprijinirea Ucrainei și forțarea acesteia la negocieri cu dictatorul criminal de la Moscova ar însemna timp de fortificare pentru Rusia și, ulterior, dispariția poporului ucrainean, împotiva căruia Vladimir Putin se va arunca și mai înverșunat și revanșard.
Încetarea războiului din Ucraina acum ar aduce probleme mult mai mari pentru noi toți, într-un viitor apropiat. Nu doar Ucraina, dar și Europa vor fi angrenate într-un război nimicitor. Dacă vrem pace pentru noi, copiii și nepoții noștri, războiul din Ucraina trebuie să continue până la recuperarea întregului teritoriu ucrainean. La fel, ajutorul american pentru Kiev.
Lumea liberă dă măsura propriei libertăți și gândiri democratice nu doar în fața Rusiei lui Putin, ci și a Chinei, Iranului, Coreei de Nord și a altor regimuri iliberale și dictatoriale, care pândesc viclean, așteptându-și rândul în confruntarea cu valorile democrației.
În Ucraina se decide soarta lumii libere pentru mulți ani de acum înainte. De aceea, ajutorul Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii și Europei pentru Ucraina și lupta ei împotriva Rusiei lui Putin trebuie să continue. Orice altceva e un pact cu diavolul, o sinucidere colectivă.
A trecut un an de când prietenii mei au murit. Într-o săptămână, o întreagă familie. De Covid. Nepotul, mama, bunica. El – 38 de ani; mama – puțin peste 60, iar bunica – 80 și un pic.
Îi vizitasem în august, după mulți ani. Printre amintiri și zâmbete, mi-au spus că nu se vaccinează. Covidul era un fel de răceală – așa văzuseră la televizor. Nu am încercat să-i urnesc. Cu vina asta trăiesc.
În casa lor am crescut. O casă aristocratică, în Colonia Pictorilor din Baia Mare. Printre tablouri și pensule, am învățat să gândesc. Să pun întrebări. Să ascult muzică clasică și să-mi aleg cărți esențiale dintr-o bibliotecă doldora. Mă fascinau cafeaua cu lapte, băută în căni mici, și pipa ce înfășura țigările veșnic nestinse, pe veranda umbroasă.
Când au murit cu toții, mi s-a părut că visez. Era o glumă sau, cum spune Eugen Ionescu, o farsă. Dintr-o clipă-n alta, vor țâșni de unde s-au ascuns. Care din dulap, care de sub pat și de după perdea. Haina e pe spătarul scaunului, țigara din pipă fumegă și cafeaua cu lapte e fierbinte. Nimeni nu pleacă așa, de nebun.
La început, aveam pornirea să-l sun pe el, să-i spun că mama și bunica au murit. Dar îmi dădeam seama că e mort și dădeam să le sun pe ele. Cel mai greu era când simțeam că nu a mai rămas nimeni de sunat. Acel nimeni și nimic mă gâtuie și azi.
Niciodată acest timp din an nu va mai fi la fel. Nici eu. Cei care pleacă iau cu ei ceva din cei care rămân. Prietenii mei au murit de Covid. Aș da vina pe mulți și multe. Nu ajută. Ei nu mai sunt.
