Este ziua de naștere a lui Vladimir Putin. Împlinește 70 de ani. Chiar și un criminal planetar are zi de naștere.
Cineva l-a dorit și l-a născut. L-a legănat și mângâiat. Și criminalul a avut o mamă. E greu de crezut? E adevărat. Ce-și dorea, de ziua lui, copilul Putin? Bănuiesc că nu tot țări. Cred că se mulțumea cu tort și suc, vreo minge nouă sau bicicletă.
În anul 2006, de ziua sa, Putin și-a dorit un cadou special. Capul jurnalistei Anna Politovskaia. Era unul dintre cei mai duri critici ai regimului său. Se spune că dacă îți dorești cu adevărat, universul îți împlinește dorința. La 7 octombrie, când Vladimir sufla vârtos în lumânări, Anna Politovskaia primea în cap gloanțe în liftul blocului ei. Cine a împlinit dorința sărbătoritului nu vom afla niciodată. El însuși spune că habar nu are.
Anul ăsta, serbarea nu e cu lăutari. E cu răcnete și durere mare. Omul a spus din primăvară ce și-ar dori. Rusia e mare, dar dacă o dictatorești vreo 20 de ani, te plictisești. Pe scurt, prietenii n-au reușit să facă rost de cadou. De ziua lui, Putin e trist.
Nu o să-i urez nimic lui Putin. Însă voi simțiți-vă liberi să-i lăsați omului mesaje de felicitare. Are nevoie, că e tare amărât.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
În Rusia lui Putin trăiesc și oameni de o sensibilitate interioară excepțională. Unul dintre ei a fost Ivan Petunin, rusul care a preferat să se sinucidă, decât să ucidă la ordinul dictatorului Putin. Când majoritatea rușilor se hrăneau cu propagandă putinistă, Ivan își punea întrebări existențiale: are rost să trăiesc, ucigând pe alții? Răspunsul său a fost și moartea sa.
Decât să ucid, mai bine mă sinucid? O întrebare la care rapperul rus Ivan Petunin a răspuns „Da”. Și s-a sinucis. Știa că va fi obligat să se încorporeze pe frontul din Ucraina. Tânărul, de 27 de ani, și-a explicat gestul printr-o scrisoare de adio, pe care i-a lăsat-o iubitei. Acesta a scris:
„Nu pot și nu vreau să-mi asum păcatul crimei. Nu sunt pregătit să ucid pentru niciun ideal. Nu am dreptul să ridic o mitralieră și să trag în oameni”.
Ivan Petunin nu invocă justețea sau injustețea războiului lui Putin. Nu reclamă dictatura putinistă, iar sinuciderea sa nu e un protest împotriva ei. Cu siguranță, ar fi procedat la fel și dacă era ucrainean, chemat să-și apere țara. Ivan contemplă lumea în care trăiește și-i refuză realitatea. Decide că trebuie să părăsească viața, dacă a rămâne în ea presupune uciderea altuia.
Acest rus nu e filozof și nici preot, dar face cât toți patriarhii Moscovei și pseudofilozofii lui Putin la un loc. Luciditatea sa uluiește și răscolește. Cei care atacă și cei care se apără, în egală măsură, comit crimă. Acesta e adevărul esențial. Restul sunt detalii, în această optică. De aceea, spune teologul Ionuț Mavrichi, eroii neamului ar trebui pomeniți în biserici cu formularea: „Eroii neamului românesc, cu victimele lor…”.
Ucrainean sau rus, român sau german, fiecare e la fel de om ca ceilalți. Dincolo de calibrul moral, existența fiecăruia și a tuturor la un loc e expresia dragostei Creatorului. Războiul, de apărare sau agresiune, e o reeditare a crimei lui Cain asupra lui Abel. Esențial, omul ucide omul. Iar cu asta, pe el însuși. Rusul Ivan Petunin a preferat să moară de propria mînă, decât să se sinucidă ucigându-și seamănul.
Când un ideal îți impune să ucizi, acela nu mai e ideal și nici tu vreun mesia. Căutarea idealului nu dezumanizează, ci reabilitează omul, îl reașază în firea sa adevărată. Idealurile autentice nu-ți cer să mori pentru ele, doar dictatorii, ce pavează cu intenții bune drumul spre iad.
De fapt, nimeni nu are dreptul să-și ucidă aproapele sau departele. Că o facem, e semnul că încă nu am înțeles care e sensul omului pe pământ. Abia când l-a ucis pe Abel, Cain a știut că a distrus singurul motiv de a exista și a fi: celălalt. Fără el, nimic nu are rost.
Dacă percepția lui Ivan Petunin asupra lumii ar deveni a tuturor, războaiele de pe întreaga planetă s-ar opri într-o clipă, pentru totdeauna. Dictatorii nu ar mai avea cu cine și pe cine să-și construiască împărățiile morții, iar miliarde de oameni n-ar mai trăi coșmarul perspectivei nucleare, a gropilor comune, a pierderii delor dragi, a vieților distruse iremediabil.
Ivan Petunin dă măsura lumii pe care am construit-o și din care oameni ca el vor să scape cu disperare. Gestul său extrem e o palmă pe obrazul nostru, al celor care permitem monștrilor să plăsmuiască lumea. Ivan este seismograful acestei lumi. Din păcate, a preferat să plece, decât să mai trăiască printre noi. Chiar și o secundă.
Poporul rus dă piept cu monstrul pe care l-a creat. Când Putin vorbea în primăvară despre Rusia care va zdrobi imperialiștii americani și Europa, rusului i se umfla pieptul. Acum, fuge spre granițe, cu groaza omului ajuns de răul pe care-l dorea altora. Mulți nu vor scăpa. Nu au cum. Nu au unde.
Ca și în Uniunea Sovietică, în Rusia lui Putin doar fraierii mor în război. Copiii nomenclaturiștilor stau acasă, la păpică și căldurică, lângă mami și tati. Așa a fost și când s-a plecat în Afganistan sau Cecenia. Sicriele de zinc sunt ale prostimii. Pentru oligarhi există limuzine și lux. Doar nu o să-și lase Dmitri Peskov beizadeaua să moară flămândă și înghețată prin vreo tranșee, printre mujici nespălați.
Rușii nu vor la război. Adică vor război, dar nu cu ei. Alții să meargă. Eventual, săracii de prin republici de stepă, Siberia și alte exoplanete. Ei să-și vadă de viața moscovită liniștită, de școli, de serviciu, de copii. Să nu vadă bombe și sânge. Moarte. Adică, cum ar vrea și ucrainenii, dar nu pot.
Când Putin vorbea în primăvară despre Rusia care va zdrobi imperialiștii americani și Europa, rusului i se umfla pieptul. Țara era mare și frumoasă. Azi, fuge spre granițe. Cu avionul sau mașina, cu pluta, pe râuri, pe jos, numai să scape din maica Rusie. Stați liniștiți, fuga lor nu e vreun protest anti-Putin, ci groaza omului ajuns de răul pe care-l dorea altora.
Poporul rus dă piept cu monstrul pe care l-a creat. L-a născut, prin ignoranță, și l-a hrănit, prin lașitate. Putin e bumerangul pe care rușii l-au aruncat tare și departe. Acum, se întoarce și rade tot ce-i iese în cale. Oameni, popoare, orașe, țări. Inclusiv a lui și pe ai lui. E ca tornada. Se umflă, sorbind înăuntru pe toți și toate.
Foarte mulți ruși nu vor scăpa. Nu au cum. Nu au unde. Putin îi va lua și-i va duce în locuri pe care nici măcar în negre coșmaruri nu le-au văzut. Vor trăi ei înșiși iadul pe care Rusia l-a plăsmuit. Vor fi târâți prin sânge și groază, printre cadavre și bombe. Iar la sfârșit vor muri, fără cruce la căpătâi, în pământul fierbinte al Ucrainei.
Infernul lui Dante pălește în fața infernului lui Putin, deși inscripția de la intrare rămâne aceeași: Lăsați orice speranță, voi, cei care intrați.
P.S. Oare câți dintre cei care, în fotografie, agitau steaguri în spatele lui Putin fug acum de războiul pe care-l proclama dictatorul, în timp ce ei îl ovaționau?
Patriarhul Kiril a abdicat de mult de la misiunea sa. El va rămâne în istorie ca patriarhul care a semnat pactul cu diavolul, un antihrist al vremii sale. Ironia tristă a istoriei face ca patriarhul ortodox al Rusiei să fie sluga lui Putin, care-și trage seva din bolșevicii demolatori de Biserică și biserici.
Îndemnurile criminale ale patriarhului Kiril reflectă disperarea dictatorului Putin, care simte că întreg constructul regimului său se prăbușește. Într-un tablou halucinant, alături de monstrul de la Kremlin stă patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a pus Biserica lui Dumnezeu în mâinile mânjite cu sânge ale celui mai înfiorător criminal de la Stalin încoace.
Departe de a îndemna poporul rus să-și câștige libertatea și demnitatea, patriarhul Kiril instigă la crimă în masă. Predicile sale nu diferă de cele ale imamilor Statului Islamic, care nu se sfiesc să-și transforme adepții în bombe cu ceas, în schimbul Paradisului cu 70 de fecioare sau, aici, Împărăția lui Dumnezeu.
Kiril al Moscovei L-a evacuat pe Iisus Hristos de pe tronul inimii sale și l-a întronizat pe Vladimir Putin, căruia i se închină necondiționat, cu slugărnicia pe care sclavul i-o arată stăpânului. Ironia tristă a istoriei face ca patriarhul ortodox al Rusiei să fie prizonierul celui care-și trage seva din bolșevicii demolatori de Biserică și biserici, care au ucis în Gulag preoți și episcopi. Spre deosebire de martiri, patriarhul Kiril își pune viața în slujba minciunii și crimei.
Patriarhul Kiril a abdicat de mult de la misiunea sa dumnezeiască. Veșmintele, barba, crucile, ritualul le-a transformat în forme golite de sens, menite să fure ochiul celor care încă mai au nativitatea de a-l crede pe cuvânt. Ca și diavolul ce-l ispitea pe Iisus Hristos, Kiril își trimite poporul la moarte folosind argumente evanghelice. Crima devine iubire de țară, iar îndeplinirea ordinelor unui criminal genocidar, ascultare de Dumnezeu.
Actualul cap al Bisericii Ortodoxe Ruse va rămâne în istorie ca patriarhul care a semnat pactul cu diavolul, un antihrist al vremii sale. În timpuri tulburi, când turma sa are cea mai mare nevoie de ajutorul și îndrumarea sa, acesta devine complice al călăului Putin, trădându-și menirea de mesager al păcii și dragostei între oameni.
Patriarhul ortodox al Moscovei nu doar că nu propovăduiește eliberarea celor robiți de sub securea dictaturii putiniste, dar instigă la ascultarea oarbă pe care el însuși o dă unuia dintre cei mai mari criminali pe care planeta i-a văzut.
Arhiepiscopul Teodosie și incidentul de la slujba oficiată de acesta la Ziua Marinei au produs un val de râs național. Microfonul s-a stricat, iar ceremonia militară a trecut la următorul moment, în timp ce bătrânul arhiepiscop încă mai cădelnița, ca într-un film mut. Comic de situație, rupt din Kusturika.
Ziua Marinei din anul 2022 va rămâne mult timp în memoria colectivă, din cauza ridicolului care o învăluie. Invitat la eveniment, Arhiepiscopul Teodosie al Constanței a părut inadecvat și debranșat de momentul solemn la care participa. Microfonul defect și lipsa de coordonare organizatorică au născut comicul involuntar la care am asistat. La plecare, arhiepiscopul Teodosie spunea: „Înaintea lui Dumnezeu vor răspunde.”
Unii l-au înfierat pe arhiepiscop pentru păcate mai vechi, iar alții s-au întrebat ce mai caută Biserica în spațiul ceremonial militar, dacă România e stat laic?
Poate sau nu să-ți placă persoana arhiepiscopului de Constanța. Eu însumi dezavuez unele dintre declarațiile sale publice. Lipsa de empatie față de cei care au murit de Covid sau elogiul adus lui Putin la începutul războiului din Ucraina nu sunt doar siderante, ci și macabre. Dar a condamna prezența acestuia la ceremonialul militar de la Ziua Marinei dă măsura inculturii și intoleranței celor care o fac.
Biserica și Armata au destinele împletite încă din epoca lui Ștefan cel Mare, când domnitorul cosea pe steagurile de bătălie icoana sfântului Gheorghe. Soldații români, în Războaiele Mondiale, erau însoțiți de preot, care le da curaj și speranță.
Mai încoace, în Afganistan și Irak, preoții militari le-au stat alături trupelor române. Prezența Bisericii în ceremonia militară e firească și necesară, câtă vreme elementul religios nu e confiscat de politicieni meschini.
Prezența Bisericii în spațiul militar nu transformă România în stat religios, doar confirmă ortodoxia majorității cadrelor militare, într-o țară preponderent ortodoxă. Arhiepiscopul nu a intrat cu forța la Ziua Marinei, el a fost invitat oficial. Nu persoana fizică Teodosie Petrescu a fost lezată și ridiculizată, ci demnitatea de arhiepiscop al Tomisului.
Dacă persoana Teodosie e vremelnică și supusă greșelii, ca noi toți, sacralitatea scaunului arhiepiscopal transcende veacurile, căci are harul lui Dumnezeu. Cu luminile și umbrele sale, arhiepiscopul Teodosie merita ospitalitatea gazdei care știe să-și onoreze oaspeții, cu generozitate și gentilețe.
La Ziua Marinei, lipsa de profesionalism a unora dintre organizatori a născut un episod trist, ce putea fi evitat ușor, prin selecția riguroasă a celor care au în mâini un eveniment militar de importanță națională.
Cu siguranță, marinarii meritau o ceremonie impecabilă, fără accente ridicole. Ei și eroismul lor trebuiau să facă prima pagină a ziarelor, nu microfonul defect al bătrânului și controversatului arhiepiscop de Tomis. N-a fost să fie. Poate la anul.
Pe Remus Cernea, primele zile ale războiului din Ucraina l-au găsit la vama Isaccea, ajutând refugiați ucraineni. Miile de oameni disperați care intrau zilnic în România i-au dat imboldul de a merge în Ucraina și a spune lumii despre genocidul pe care dictatorul Putin îl comite împotriva unui popor independent și suveran. Remus a fost pe frontul războiului, iar acum ne povestește și nouă.
„Acest război ne privește”, spune Remus Cernea, într-o zi tihnită de vară, pe o bancă în Cișmigiu. Tocmai s-a întors din Ucraina, unde „moartea plutește în aer, deși oamenii încearcă să trăiască normal”.
Fost deputat, în prezent activist civic, Cernea a simțit nevoia să plece în țara vecină, unde războiul aduce urgie. A ajuns la Lvov, apoi la Kiev, pentru ca la final să meargă la Harkov, pe linia frontului, „unde ai conversație cu moartea”. Zilnic loveau 15-20 de rachete rusești.
Ajutorul dăruit de poporul român refugiaților ucraineni nu a rămas fără ecou. Remus Cernea s-a simțit bine primit: „În Ucraina, când spui că ești român, ești fratele lor. Noi, românii, ne bucurăm de un uriaș respect acolo”.
Dar războiul continuă, la fel și uciderea ucrainenilor nevinovați. Ce mai poate face România? „Putem face enorm, în plan umanitar. Ucrainenii au nevoie de ambulanțe, pe front. Chiar nu am putea organiza o strângere de fonduri?”.
Abia întors din Ucraina, Remus Cernea va pleca înapoi, în luna august: „Vreau să fiu parte din mărturiile care arată lumii ce se întâmplă acolo”.
VIDEO: Interviul cu Remus Cernea poate fi vizionat aici!
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Mitropolitul Ilarion, șeful Departamentului Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse și adjunctul patriarhului Kiril, a fost înlăturat din funcție, la ordinul lui Putin. Intelectual rafinat, poliglot, teolog și compozitor, profesor universitar, mitropolitul Ilarion era considerat succesorul actualului patriarh. Acum, acesta a fost tras pe linie moartă, departe de lumina reflectoarelor.
Spre deosebire de obediența totală și ostentativă a patriarhului Kiril față de Putin și crimele sale, atitudinea mitropolitului Ilarion a fost vădit diferită. În ianuarie 2022, în ajunul războiului, numărul 2 în Biserica Ortodoxă Rusă își expunea opinia față de război, cu referire la conflictele pe care Rusia le-a purtat în timp:
„Să ne amintim cu ce costuri a câștigat Rusia acele războaie. Prețul a fost de milioane de vieți. Să ne amintim entuziasmul cu care Rusia a intrat în el, ce sentimente patriotice au însoțit intrarea Imperiului Rus în acest război. Ar fi putut cineva atunci să-și imagineze că în trei ani Rusia se va prăbuși? Din toate aceste motive, sunt profund convins că un război nu este o metodă de rezolvare a problemelor politice acumulate”
Mitropolitul Ilarion, fostul șef al Departamentului Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse. Sursa foto: www.bing.com
De la începutul războiului în Ucraina, mitropolitul Ilarion nu a condamnat ferm invazia și crimele lui Putin, dar nici nu le-a susținut. În forul său interior, mitropolitul Ilarion a pictat în culori potrivite unui creștin violul, crima și genocidul.
Doar frica, inerentă firii umane, poate, l-a redus pe mitropolitul Ilarion la liniștea unui câmp cu flori. Lipsa de reacție i-a adus suspendarea din postul de profesor la Universitatea din Fribourg, Elveția, în luna martie.
Tăcerea i-a cauzat mitropolitului Ilarion căderea. Pe de o parte, că nu a condamnat războiul lui Putin, pe de alta, că nu l-a susținut. Vestul și Estul s-au ciocnit în destinul său. Adevărul și minciuna. Viața și moartea. Fiecare parte vede în tăcerea sa altceva, antagonic și trădător. Adevărul ni-l va spune chiar Ilarion, când pericolul de a fi otrăvit sau aruncat de la fereastră va fi doar amintirea unei epoci tiranice.
Asistăm la trista priveliște a decapitării unui ierarh valoros, ce reprezenta cu cinste ortodoxia în lume. Figură deosebit de importantă în Biserica Ortodoxă Rusă, dar și pe scena internațională a comuniunii interconfesionale creștine, mitropolitul Ilarion este el însuși victima tăcută a unui regim tiranic, care strivește pe oricine îndrăznește să gândească altfel decât linia ideologică trasată de criminalul de la Kremlin.
Mitropolitul Ilarion, la întâlnirea dintre patriarhul Chiril, al Bisericii Ortodoxe Ruse, și patriarhul Teofil, al Bisericii Ortodoxe a Ierusalimului. Sursa foto: www.bing.com
Când în Biserica lui Hristos un dictator KGB-ist ajunge să schimbe mitropoliți după bunul plac, Biserica e o anexă a statului, prizonieră celui care a prins-o în mreje și miraje. Și totuși, Dumnezeu nu poate fi batjocorit până la capăt. Asta n-au înțeles tiranii lumii și cei care le fac jocul. Biserica nu e de vânzare. E a lui Hristos, care a murit și înviat pentru ea. Putin și ai lui vor afla că nu pot ascunde sau înăbuși Adevărul, Calea și Viața. Toți cei care au încercat au pierit.
Ați dorit vreodată moartea cuiva? Sună îngrozitor, dar mulți doresc moartea grabnică a lui Putin. Acum. Să moară, iar războiul să se termine. Din păcate, războiul din Ucraina nu e doar despre Putin. E despre toți ai lui.
Nu doar ucrainenii își doresc ziua când Vladimir Putin va fi un trup pe catafalc, ci și alte sute de milioane de oameni, terorizați de perspectiva unei Rusii ce se revarsă agresiv peste vecinii ei pașnici.
Visul morții tiranilor nu e nou. L-au visat și evreii din lagărele naziste, ca și deținuții din Gulagul sovietic. Atunci – Hitler și Stalin; acum – Putin. Cât de probabil e ca visul să devină coșmar? Cine și cum îi va lua locul lui Putin și care-i vor fi apucăturile?
În 1999, Putin venea la putere nu singur, ci cu foști colegi. Peste 6.000 de membri ai KGB/FSB l-au urmat, umplând toate structurile de conducere ale Rusiei. Au luat tot. Cabinetul președintelui, Consiliul de Securitate, administrația guvernamentală, Ministerul Apărării, al Internelor, al Relațiilor cu Presa, Televiziunea, Radioul și întreaga mass-media, Comitetul de Stat pentru Taxe, Agenția Rezervelor Naționale, Comitetul pentru Redresare Financiară.
A crede că Putin și camarila sa sunt expresia inerției URSS în secolul XXI e naivitatea celui care încă speră. Putin și ai lui nu sunt ecouri ale fostului imperiu sovietic. Ei sunt URSS-ul teleportat în 2022. E definiția distopiei istorice în care o gașcă de barbari ai Antichității se trezesc direct pe holurile de la Versailles-ul lui Ludovic al XIV-lea. Pentru că nu înțeleg unde se află, se apucă să lovească, să dărâme și să ucidă. Li se pare că ceilalți îi privesc de sus, într-un permanent complex de inferioritate. Singura reacție e mereu ciomagul.
Dacă Putin moare, rămân cei 6.000 de KGB-ști și vlăstarele lor, revărsate peste o Rusie înapoiată și flămândă, în care dușmanul e mereu în afară. Oamenii lui Putin sunt greu de ucis, au mentalitate agresivă și sociopată. Nu au emoții și dragoste pentru nimeni, în afară de reflexul șobolanului ce-și protejează puii.
Singura cale de a-l învinge pe Putin e cea militară, la fel cum Hitler a fost suprimat doar când lumea a înțeles că fără zgomotul armelor nu va avea liniștea păcii.
Jurnalista Anna Politovsakaia spunea: „Ne-am trezit înconjurați de oamenii lui Putin și ai prietenilor lui. Structurile de putere din noua Rusie sunt invadate de cetățeni cu trăsături specifice, având, prin formație, o mentalitate represivă”.
Aceste afirmații au costat-o viața. Putin a ordonat uciderea ei la 7 octombrie 2006, când dictatorul își serba ziua de naștere.
Istoria ne învață că, fără complici, un singur om nu poate deveni tiran sângeros. E nevoie de mai mulți, la fel de însetați de putere și de sânge, pentru a transforma lumea într-o vale a plângerii.
Ucraina a devenit o țară cât un abator, în care măcelarul nu-și ia pauză, măcar cât să ascută cuțitele. E treaz, mereu activ, iradiind moarte. Putin pulverizează oameni, orașe, vieți și destine. L-ar distruge și pe Dumnezeu, dacă i s-ar părea că e mai puternic și mai veșnic decât el. Un singur țar ajunge. Nu e loc pentru doi, nici în cer, nici pe pământ.
Toți cei care scriem despre războiul din Ucraina o facem ca să ținem treaz interesul pentru cei care zilnic mor sau suferă pierderi ireparabile. Rândurile noastre sunt, mai ales, dedicate celor ce riscă să nu mai simtă că, la doi pași, oameni nevinovați sunt măcelăriți în manieră industrială. Riscăm dezumanizarea, la răcoarea unei beri văratice și tihna unei vacanțe.
Când nu vezi Răul, poți crede că nu există. Iar când te lovește, e prea târziu să țipi, căci ești mort deja. A ști în permanență cine-ți sunt dușmanii de moarte nu e obsesie, ci înțelepciune. Fiecare zi în care cunoști cine și cum vrea să te ucidă e o zi în care ești viu, alături de cei dragi, pe pământul patriei tale. Popoarele care au înțeles asta sunt puternice și libere, au drapel și țară.
A obosi e omenește, chiar și când e despre război, mai ales dacă ți se pare că e doar al altora. A-ți aminti zilnic că fiecare bombă detonată de Putin în Ucraina e o bombă care nu explodează în România, asta poate fi istovitor, deși e adevărul. Mulți dintre cei care au susținut faptic sau moral Ucraina și refugiații ucraineni au obosit. Vor să se bucure de vară, soare, mare.
Să nu cădem în capcana uitării! Altfel, ce ne va trezi va fi o bombă mare, cu fața lui Putin rânjind, spulberând amintirea nostră de pe pâmânt.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Liniștea nu e sinonimă cu pacea. Cine vrea liniște, nu dorește neapărat pace. Există liniștea izvorâtă din pace, dar și liniștea născută din frică. În Rusia lui Putin e liniște, dar nu e pace. În România lui Ceaușescu era liniște, nu însă și pace. Și într-un caz, și în celălalt, liniștea e expresia pumnului în gură, a fricii care paralizează.
În Rusia, liniștea o aduc cei care cad de la ferestre, beau ceai otrăvit ori sunt reduși la tăcere cu un glonț în cap. Morțile lor groaznice dau măsura criminală a celor care le comit. Pentru majoritatea rușilor e de ajuns cât să facă liniște. E o liniște lașă, dar care-i ține în viață.
În România lui Ceaușescu, Doina Cornea era bătută de Securitate în fața casei ei din Cluj-Napoca, ziua. Românii treceau, vedeau, plecau. Întorceau capul. Ca să aibă liniște.
Nu dorim să intervenim direct în Ucraina. Dacă vine Putin și peste noi? Dacă ne aruncă de la ferestre sau ne bate, ca pe Doina Cornea? Nu vrem să ne pierdem liniștea. Atunci era Doina Cornea, acum – ucrainenii.
Cine trece nepăsător pe lângă un om în primejdie, va trece la fel pe lângă 43 de milioane. Camuflăm nepăsarea și lașitatea în împăciuitorism. Churchill spunea: „Împăciuitorul e persoana care hrănește crocodilul cu speranța că va fi mâncat ultimul”.
Sunt două feluri de liniște: una a nepăsării, alta a implicării. Istoria ne învață că fără liniștea celorlalți, liniștea mea e în pericol. Urmez la rând, ca mielul la tăiere. Nu mă salvez pe mine și nici pe alții. Fac perfect jocul dictatorilor.
În Evanghelie, Iisus își sacrifică propria liniște pentru liniștea celorlalți. Niciodată a altora pentru a Sa. Există liniștea păcii și liniștea crimei. Din Dumnezeu sau din tirani. Diferența dintre pace și liniște e că liniștea poate fi impusă, pacea – niciodată. Ea e armonia firească între oameni ori nu e deloc.
