Autor: Doina Dabija (Chișinău)

În copilărie, mulţi dintre prietenii mei de joacă, atunci când se plictiseau, obişnuiau să intre în scara unui bloc şi să apese insistent pe toate soneriile de la apartamente. Apoi, dacă simţeau că urmează să se deschidă vreo uşă, alergau să se ascundă la unul dintre etaje.

Această ispravă îi amuza atât de mult, încât puteau s-o săvârşească la nesfârşit, provocându-le locatarilor multe crize de nervi. O dată însă, în faţa unei locuinţe au găsit aşezat pe preş un coș cu mere. Gest care i-a impresionat pe copii, aşa că insistau în continuare să apese toate celelalte butoane, dar pe cel al proprietarului misterios îl ocoleau. Doar se mai uitau din când în când în dreptul uşii, în speranţa că le-a mai lăsat ceva.

Zilele trecute, când degetul unei doamne i s-a lipit insistent de soneria mea, am avut convingerea că m-am întors cumva în timp. De aceea, când i-am deschis uşa, am vrut s-o întreb dacă a avut şi ea vreo obişnuinţă asemănătoare în copilărie. Aceasta însă a început să se răţoiască la mine că trebuie să-mi ia datele de la contorul de gaze şi timpul ei este de nepreţuit. Dar, când am atenţionat-o că e zi de luni şi multă lume se află la serviciu, femeia mi-a răspuns că nu-i pasă, ca şi cum n-o interesau, de fapt, datele contorului, ci doar numărul de apartamente la care să-şi ţină degetul lipit de sonerie.

Şi, într-un fel, i-am dat dreptate, fiindcă în ziua de astăzi parcă nimănui nu-i mai pasă de nimic. Aşa cum nu l-a interesat în acea dimineaţă nici pe un domn care mi-a telefonat de vreo 60 de ori, dându-mi impresia încă o dată că mulţi dintre adulţii noştri se comportă uneori ca nişte copii alintaţi, care, atunci când primesc din partea ta vreun refuz, încep să ţipe şi să arunce-n tine cu jucării. Doar că, în cazul adolescenţilor, insistenţa ori încăpăţânarea pare totuşi ceva firesc, până la maturitate. Fiindcă până şi prietenii copilăriei mele au conştientizat că în toate există o limită şi vine o vreme când unele lucruri nu le mai poţi înfăptui.

– Advertisement –

Se vede însă că acest lucru nu-l înţeleg şi unii dintre cei care refuză să îmbătrânească frumos, vrând să deţină controlul nu doar asupra lucrurilor, ci şi a oamenilor. O dorinţă riscantă, pentru că în acest caz nu poţi pierde doar prietenia lor, ci şi respectul. Pentru că în loc să insistăm în rugăciune şi bunătate, ne ţinem de capul altora şi-i cicălim până la epuizare. Iar ca să scăpăm de aceste obişnuinţe negative, n-ar fi rău să fim mai atenţi când soneria noastră ţipă îndelungat.

Poate, cine ştie, după uşă nu-i vreo doamnă înţepată, ci aceiaşi copii care am fost şi noi cândva. Iar cu o vorbă bună şi cu un coș de mere, le-am putea da un exemplu demn de urmat, unul pe care nu-l vor uita niciodată.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

* Un gest de curaj

* Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

* „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

* În căutarea demnității

* De acasă – acasă

* Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

* Educați să ne urască

* Limba unui neam

* Lichidarea presei româneşti din Basarabia

Biserica trebuie să spună adevărul şi numai adevărul. Cei care stau în fruntea ei nu sunt de capul lor, ci trebuie să asculte de Hristos şi să propovăduiască pacea şi iubirea, fiindcă preotul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ.

Acesta face legătura noastră cu Cel de Sus, se roagă pentru noi şi ne ajută să deosebim binele de rău. Unii clerici însă sunt convinşi că Biserica le aparţine şi pot să facă orice din ea.

Acelaşi lucru îl crede şi patriarhul Moscovei, Kirill, care, odată cu declanşarea războiului în Ucraina, a făcut din lăcaşul Domnului o peşteră de tâlhari, în care ai impresia că nu se roagă credincioşii, ci o ceată de sectanţi, ce aprobă toate „binecuvântările” KGB-istului. Uitând că un preot nu poate să îngăduie violenţa, fărădelegea şi crima, pentru că-L slujeşte pe Hristos, Cel care nu este decât iubire.

Dar ce cunoaşte oare despre acest sentiment un ex-agent? Mai ales că se ştie că nu există foşti KGB-işti, ci doar viitori preşedinţi. Iar patriarhul, vrând să fie unul dintre ei, o binecuvântează pe cea cu coasa, tocmai ca aceasta să-l ajute să ajungă la putere, reproşându-le mamelor care şi-au pierdut fiii în război că e vina lor că aceştia au decedat. Cică dacă ar fi născut mai mulţi copii, moartea unui singur copil n-ar fi fost atât de dureroasă.

– Advertisement –

Această afirmaţie este o adevărată „alinare” pentru aceste femei, pentru că cel care strâmbă adevărul şi scriptura şi-a înfiinţat propria religie, una în care îşi scufundă enoriaşii în iad. Şi din cauza unor astfel de conducători – care, în loc să se închine lui Dumnezeu, se închină la mumii – se duce şi „Federaţia” din urma lor.

Atunci despre ce credinţă mai vorbim, dacă acest popor care se consideră creştin nu doar că se bucură de un război, dar şi-a făcut şi-un cult din moaştele lui Lenin?! Cel care a promovat ateismul. A fost cel mai mare duşman al intelectualilor. Un ateu, un criminal, împotriva Bisericii. A ordonat să fie împuşcaţi preoţii. Iar ruşii, în loc să-l arunce la groapa de gunoi a istoriei, îl ţin învelit în mătase roşie ca pe un faraon, în timp ce Putin se tot întreabă: „Cu ce este Lenin mai diferit de relicvele sfinţilor pentru ortodocşi şi în general pentru creştini?”. Genial!

Bolşevicul care a murit infectat de sifilis şi a fost un revoluţionar fanatic – şi care, de fapt, îi ura pe ruşi – a ajuns să fie comparat cu un sfânt. Dar, na, cum e preşedintele Putin, aşa e şi patriarhul Kirill. Se merită unul pe altul.

– Advertisement –

Aceştia sunt în stare să arunce până şi planeta în aer, doar ca să-şi păstreze puterea, invocând că Divinitatea e cu ei. De aceea, pictorii se şi înghesuie să-i pună pe pânză alături de Sfânta Treime.

Numai că un popor creştin, care-l are pe Cel de Sus, nu omoară, nu deportează oameni şi nu îngrădeşte libertatea nimănui. Ci îşi aminteşte că Sfânt este doar unul Dumnezeu, care vine în fiecare clipă să ne spună: „Pace vouă!”.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

* Un gest de curaj

* Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

* „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

* În căutarea demnității

* De acasă – acasă

* Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

* Educați să ne urască

* Limba unui neam

* Lichidarea presei româneşti din Basarabia

– Advertisement –

(Discurs rostit cu prilejul Zilei Revistei „Curtea de la Argeş”, organizată în memoria lui Nicolae Dabija)

Onorată asistenţă,

Dragi prieteni,

Vreau să vă mărturisesc că vin la Curtea de Argeş pentru prima dată, dar cunosc multe despre acest oraş din povestirile tatălui meu, care mi-a spus că oamenii de aici simt cel mai mult durerea Basarabiei, cea care continuă să aibă inima rănită şi astăzi.

– Advertisement –

Mai ales acum, când ţara a rămas aproape fără apărători, fără Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi şi mulţi alţi poeţi care au fost întotdeauna sus pe baricade şi au încercat să lumineze conştiinţa românilor basarabeni, tocmai ca aceştia să înţeleagă că limba şi istoria noastră nu sunt de vânzare.

Tatăl meu a scris mii de articole despre identitatea noastră naţională. Înainte de a pleca în cerul lui Eminescu, i s-au editat 27 de volume de publicistică, toate editorialele lui pe care le-a scris în perioada 1998-2020. Însă dacă ar fi să le adunăm şi pe acelea pe care le-a aşternut pe hârtie încă din 1986, atunci când a devenit redactor-şef al revistei „Literatura şi arta”, până în 1998, inclusiv anul 2020, ne-am bucura de alte 14 cărţi.

Dar tot ce a scris Nicolae Dabija a fost din durere, fiindcă a suferit dintotdeauna pentru nedreptatea pe care o trăieşte poporul nostru, spunându-mi că: „Atâta timp cât avem cu Ţara o limbă şi o istorie comună, nu se poate să nu avem şi un viitor comun”.

– Advertisement –

Iar când îl durea tot mai mult plânsul neamului şi lacrima ţării, îl auzeam cum îngână:

„…Ţara mea de oameni trişti,

Mult mă mir că mai exişti,

Ciopârţită în bucăţi

Că te mai găsesc pe hărţi.

 ***

Tot mai tristă te apuc

De când corbii te conduc

Şi te duc – şontâc! – de zor

Spre Măreţul viitor.

 ***

Săracă ţară bogată,

Vine vântul să te bată,

Vine cerul să te ningă

Şi toţi morţii să te plângă…”

Această poezie e despre noi, despre Basarabia de ieri, dar şi cea de astăzi. Însă sunt convinsă că, de acolo din lumea îngerilor, poeţii noştri continuă să se roage pentru neamul nostru românesc şi pentru reunire.

Ei n-au murit.

Ei sunt şi vor fi în veac.

Doina Dabija – 13 aprilie 2024

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

* Un gest de curaj

* Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

* „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

* În căutarea demnității

* De acasă – acasă

* Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

* Educați să ne urască

* Limba unui neam

* Lichidarea presei româneşti din Basarabia

– Advertisement –

Un „amic” care pretinde că mă cunoaşte foarte bine, deşi nu l-am văzut niciodată în viaţa mea, m-a sfătuit zilele trecute „ca un tată” să nu mai scriu despre faptul că suntem români şi vorbim limba română. Pentru că în ţara vecină e război, iar noi – românii basarabeni – riscăm să fim ocupaţi oricând.

Aşa că – zice „amicul” – ar trebui să-i lăsăm pe ruşi să vorbească aşa cum vor ei, deoarece „Capul plecat sabia nu-l taie!”. Dar, când i-am răspuns că „Un cap plecat merită uneori tăiat!”, omul s-a supărat.

Mai târziu însă, am dat peste el în farmacie. Am intrat chiar în clipa în care vânzătoarea i se lauda unei bătrâne că nu cunoaşte limba română şi îi cerea să i se adreseze în rusă, pentru că: „Dastali uje!” („Ajunge!”).

Pe „amicul” meu însă nu l-a deranjat afirmaţia femeii, aşa că – binevoitor – s-a grăbit s-o facă pe traducătorul. Uitându-mă la el, mi-am amintit de un caz despre doi bătrâni din Franţa care au adăpostit mulţi ani un refugiat italian. L-au hrănit, l-au îmbrăcat şi l-au adăpostit. Dar, într-o zi, nemulţumit că aceştia nu i-au dat destui bani de buzunar, tânărul le-a incendiat casa. Din vâlvătaia focului n-a reuşit să iasă decât bătrânul, fiindcă soţia lui era imobilizată la pat de mult timp şi omul n-a avut putere s-o ajute.

– Advertisement –

În acest fel înţeleg unii să răsplătească bunătatea. Aşa este răsplătit şi neamul nostru românesc. I-am primit pe aceşti ocupanţi în casa noastră, iar ei îşi bat joc de noi, de limba şi istoria noastră, fiind educaţi după proverbul: „Obraznicul mănâncă praznicul”.

Iar românul basarabean tot apleacă umil capul, ca şi acest „amic”, care este convins că a fi curajos înseamnă să stai ascuns prin buruieni şi să ieşi de-acolo numai când va răsări soarele.

Dar până ne vom decide să ieşim din ascunzători, aceşti străini obraznici care, de câte ori le faci observaţie că nu ne cunosc limba, îţi reproşează că au drepturi, ne vor rescrie istoria din nou. De data asta cu sânge! Fiindcă nu ştim să ne apărăm. Nu ne apărăm limba. Nu ne apărăm ţara. De teamă!

– Advertisement –

Iar rusul ne intimidează tocmai ca noi să nu ripostăm şi să nu avem curaj. Însă fără curaj, acest pământ românesc va deveni unul siberian, în care nu va rămâne nici măcar urma paşilor noştri.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

* Un gest de curaj

* Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

* „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

* În căutarea demnității

* De acasă – acasă

* Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

* Educați să ne urască

* Limba unui neam

* Lichidarea presei româneşti din Basarabia

– Advertisement –

Într-o zi, cineva îmi trimite pe adresa redacţiei, la „Literatura și arta”, un articol parolat. Observ şi următorul mesaj: „Dacă-mi veţi publica materialul, am să vă trimit şi codul de acces”!

Apoi, după ce caut rătăcit pe undeva vreun „bună ziua”, ştiind că până şi generaţia cea mai tânără ştie cum să scrie şi să formuleze o scrisoare, nu dau decât de-o semnătură: M.R. Şi, întrucât nu pot să public nimic fără să citesc din timp, ignor mesajul d-nei/d-lui M.R.

Însă peste câteva ore primesc de pe aceeaşi adresă de e-mail sofisticată şapte rânduri, dar cu altă menţiune: „Utilizarea frazelor de mai sus este permisă doar cu acceptul autorului”. Ordin care, fără să vreau, m-a dus cu gândul la bunii noştri autori: Mihai Cimpoi, Iulian Filip, Aurelian Silvestru, Mihai Ghimpu, Valeriu Saharneanu, Paul Surugiu (Fuego) şi mulţi alţii, oameni de un calibru neegalabil care nu şi-au parolat vreodată articolele, dar le publică în revista noastră tocmai ca să bucure cititorul.

Necunoscutul însă, făcând parte din categoria celor insistenţi, mi-a trimis nenumărate semne de întrebare încă vreo săptămână. Apoi, vrând, în sfârşit, să mă salute, în loc de „bună ziua” m-a întrebat: „Cum merge?”. Dar, fiindcă n-am înţeles cine şi unde merge, n-am reuşit să-i răspund nici de data aceasta. Fapt ce l-a supărat atât de mult pe omul sau „oama”, că a trecut la ameninţări: „Dacă nu-mi veţi publica materialul, am să-l trimit în altă parte! Chiar nu înţelegeţi că eu vă fac un bine?”.

– Advertisement –

Numai că în ziua de azi, când auzi pe cineva că vrea să-ţi facă vreun bine, nu ştiu de ce devii neîncrezător. Cam aşa m-am simţit şi eu. De aceea, am renunţat la „binele” lui. Însă, ca să nu am remuşcări, la întrebarea dacă totuşi i-am publicat cele şapte fraze şi la ce oră, i-am răspuns: „Cumpăraţi revista şi veţi afla! Ora? Care vă convine!”.

De atunci, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar autorul anonim nu mi-a mai scris. Semn că a devenit unul dintre cititorii noştri fideli şi îşi caută articolul pe paginile noastre în fiecare zi de joi. Deşi, încă nu ne-a expediat codul de acces…

Dar, cine ştie, poate nu şi-l aminteşte nici el. Iar când se va întâmpla acest lucru, vom colabora ca la începuturi.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

* Un gest de curaj

* Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

* „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

* În căutarea demnității

* De acasă – acasă

* Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

* Educați să ne urască

* Limba unui neam

* Lichidarea presei româneşti din Basarabia

– Advertisement –

Nu ştiu de ce, până nu demult, am crezut că odată cu moartea scriitorilor Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi şi Nicolae Dabija, denigrările la adresa lor au încetat. Fiindcă FSB-iştii şi alte lepădături, care n-au putut să respire din cauza acestor mari patrioţi, dorm acum mai liniştiţi.

Se vede însă că pe aceştia îi zgârie în ureche şi astăzi când le aud numele, aşa că încearcă în continuare să-i calomnieze, tocmai că să convingă opinia publică de faptul că poporul acesta n-a avut niciodată oameni cu verticalitate şi dragoste de ţară. Iar dacă există, eroii sunt alţii, unii pe care încă nu-i cunoaştem.

Cam asta a vrut să dea de înţeles, într-una dintre zile, tovarăşul Pavel Păduraru, care a publicat pe pagina lui de Facebook următoarele: „Am citit în sfârşit cartea: «Lenin – stea îndrumătoare», despre care mi s-a spus în anii trecuţi că toate tirajele au fost arse după ’90. Şi chiar nu mi-a venit să cred ce ode tâmpite îi cântau lui Lenin bravii noştri «eroi şi apărători ai valorilor naţionale»: Vieru, Hadârcă, Matcovschi, Lari etc. Nu vreau să citez, că-i dezgustător. Nici nu zic că nu trebuie să-i iertăm, că sunt sau au fost muritori şi ei, dar e mult prea urât”.

Astfel se plânge acest individ, dând impresia că l-a citit atât de mult pe Lenin, criminalul care a afirmat că „toată intelectualitatea e un rahat”, încât îi venerează toate opiniile. Astfel, nu pot să înţeleg de ce-i împroaşcă cu noroi pe morţii noştri care nu se pot apăra, dar şi-au făcut cinstit datoria faţă de acest neam, de istoria şi limba română.

– Advertisement –

Autorul menţionează totodată că dacă aceşti poeţi şi-ar fi recunoscut fapta, „măcar ar fi lăsat loc pentru descoperirea adevăraţilor eroi”. Cine sunt aceşti eroi adevăraţi nu prea am înţeles. Dar recunosc că m-a mişcat generozitatea d-lui Păduraru, care într-un moment de mare „bunătate” şi-a îndemnat prietenii la iertare. Iar gloata de „iertători” a tăbărât să-l susţină cu aceeaşi „mărinimie”, afirmând: „Cel mai grav nu este că au scris, ci faptul că au şters urmele şi nu s-au căit” ori „Eroi sunt acei care au luptat cu arma în mână la Nistru, nu cei care vorbesc frumos la microfon” etc. Au dat de înţeles chiar că patrioţii acestei naţiuni sunt chiar ei, iar poporul ar trebui imediat să-i recunoască pe aceşti mari „curajoşi” fiindcă şi cei care au stat prin şure toată viaţa îşi au meritele lor.

Tribul d-lui Păduraru uită că Mişcarea de Renaştere Naţională a fost iniţiată tocmai de Grigore Vieru, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi şi mulţi alţii, care au făcut eforturi considerabile ca să ne debarasăm de Imperiul Sovietic. Cu susţinerea lor au fost repuse în drepturi Limba Română, Alfabetul Latin şi Istoria Românilor! Unde erai pe atunci, tovarăşu’ Păduraru, când pe scriitorii noştri îi pândea câte o cărămidă la fiecare colţ de stradă? Ori erau înjuraţi, ameninţaţi şi agresaţi fizic.

În 1989, organizaţia moscovită „Pameat” („Memoria”), care pe atunci era foarte cunoscută în URSS pentru comiterea a numeroase crime, i-a condamnat la moarte pe aceşti intelectuali pe care-i acuzi, trimiţându-le „sentinţa” pe adresa Uniunii Scriitorilor.

– Advertisement –

Leonidei Lari i s-a împuşcat în geam, iar Dumitru Matcovschi a fost strivit între fiarele unor maşini.

Şi toate acestea crezi că s-au întâmplat din cauza a nu ştiu ce poezii? De asta au fost monitorizaţi toată viaţa lor de FSB (KGB) sau vrei să demonstrezi că „și ei au fost ca noi ori au fost curajoşi fiindcă le-am dat voie eu”?

Se vede că ai totuşi memoria scurtă, ca toată haita ta de lupi. Iar să-ţi baţi joc de aceşti mari poeţi ai Basarabiei, care au păstrat aici flacăra românismului, este o ruşine. Ei n-au nevoie de iertarea şi nici de aprecierile tale, pentru că istoria deja îi ţine minte. Dar, na, ordinul e ordin şi trebuie executat. Şi-l execuţi bine, tovarăşu’ Păduraru! Remunerările vor urma!

P. S. Apropo, când am avut accidentul de maşină în vara anului 2022, de ce, d-le Păduraru, nu m-ai sunat să afli de la mine ce s-a întâmplat, dar ai mers la secţia de poliţie din oraşul Hânceşti? Ce-ai vrut să descoperi? Ori şi atunci ai avut vreo indicaţie de la FSB (KGB)?

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

* Un gest de curaj

* Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

* „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

* În căutarea demnității

* De acasă – acasă

* Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

* Educați să ne urască

* Limba unui neam

* Lichidarea presei româneşti din Basarabia

– Advertisement –

Primăvara aceasta s-a năpustit peste noi într-o zi de vineri.

Glasurile care treceau pe lângă mine spuneau că au răsărit ghioceii, dar eu le şopteam din urmă că afară ninge ca în cărţile lui Bacovia. Şi frigul, tot frigul din poeziile sale a intrat şi-n sufletul meu, aşa încât aveam impresia că-i frig şi-n lumea de dincolo, acolo unde tata a plecat să stea de vorbă, în tăcere, cu îngerii.

Numai că acela pe care-l simţeam eu era unul care se încolăcise în jurul meu, ca şi cum ar fi vrut să mă străpungă ca un pumnal. Şi n-aveam curajul să mă întorc şi să-l privesc, ci doar îi simţeam mirosul greu.

Era acel frig căruia nu-i poţi vorbi despre dragoste şi dor, pentru că nu le suportă. Fiindcă, atunci când i-am mărturisit că îmi lipseşte privirea blândă a părintelui meu, cu care-mi mângâia obrajii, a început să strige din răsputeri să mă opresc, să tac, să amuţesc. Altfel, se va retrage în aceeaşi cameră îngustă cu mine, unde nefericirea se amestecă cu pulberea.

– Advertisement –

Dar n-am putut să-i dau ascultare, pentru că cel care mi-a inundat inima şi sufletul este prezent continuu în gândul meu, chiar dacă are scaunul gol. Şi-l aud în fiecare zi, însă, când îi caut vocea, nu dau decât de fotografiile lui, care-mi spun să-l aştept în duminica următoare.

Dar duminica următoare nu mai vine… Şi atunci, mi se face aşa un dor să merg şi să-l colind de Crăciunul de acum trei ani, când ceasurile erau multe şi era zi de joi…

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

* Un gest de curaj

* Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

* „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

* În căutarea demnității

* De acasă – acasă

* Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

* Educați să ne urască

* Limba unui neam

* Lichidarea presei româneşti din Basarabia

– Advertisement –

Zilele trecute, am dat de un citat din Constantin Brâncuşi, care spune: „În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie, nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie pe care o poţi culege oriunde şi oricând”.

Şi m-am gândit: ce om fericit! Pentru că a nu fi în viaţa asta invidios e o mare binecuvântare. Mai ales în ziua de azi, când acest sentiment se dezvoltă în inima noastră din ce în ce mai mult, purtându-ne ca şi personajul din următoarea întâmplare.

Cică, directorul unei companii, vrând să le dea o lecţie de bunătate angajaţilor săi, i s-a adresat unuia dintre ei: „Întrucât lucrezi foarte mult, vreau să-ţi alegi singur promovarea, mărirea de salariu şi un concediu prelungit. Dar să ştii că, indiferent de alegerea ta, colegul tău va primi dublu”.

Bărbatul a început să se gândească: „Dacă-i voi cere o mărire de salariu de 20%, celălalt va primi 40%. De voi fi promovat, va fi şi acesta…”

– Advertisement –

Aşa că, fără să mai chibzuiască, muncitorul i-a răspuns: „Îmi doresc să-mi tăiaţi 50% din salariu şi să mă chemaţi şi sâmbăta la serviciu fără nicio plată!”

Auzind însă aceste vorbe, directorul l-a concediat imediat, fiindcă şi-a dat seama că are în faţa lui o dovadă vie de răutate.

Unul căruia îi este frică ca altul să aibă mai mult se întristează când te vede zâmbind. Se bucură când ai un eşec sau un insucces. Fierbe de ciudă când îi faci vreun bine. Ori plânge de supărare ca şi ţăranul acela sărac, care, văzând că vecinul lui are 12 gâşte, iar el numai una, a strigat către Cel de Sus: „Doamne, unde este dreptatea Ta?”. La care, Dumnezeu i-a răspuns: „Dacă aşa de mult îţi doreşti şi tu atâtea gâşte, le vei avea!”. Dar omul L-a oprit: „Nu, nu mai vreau 12 gâşte, ci îmi doresc ca vecinul meu să rămână ca şi mine, doar cu una!”.

– Advertisement –

Şi toate acestea se întâmplă pentru că ne credem mereu nedreptăţiţi. Dar vrând să fim mereu în locul altuia e o amăgire, fiindcă nu putem cunoaşte niciodată ce-i în sufletului aproapelui nostru.

Este exact ca-n povestea cu cei doi bolnavi care, aflându-se într-un singur salon de spital, credeau şi unul, şi altul că fericirea se află undeva în alt colţ al camerei. Primul avea patul la fereastră şi-i povestea colegului în fiecare zi despre lumea de afară: cum ninge, plouă, câte frunze au căzut ori cât de frumos e răsăritul. Celălalt deţinea un alt avantaj: acces la butonul de panică. Dar, la un moment dat, când a fost rugat să-l apese, acesta s-a prefăcut că nu aude. Astfel, colegul său de cameră nu a mai putut fi salvat, iar cel din urmă a cerut să fie mutat în locul lui. Însă când l-au aşezat lângă geam, omul a constatat cu uimire că după fereastră nu se afla nimic decât un zid maroniu. Şi abia atunci şi-a dat seama că, în tot acest timp, i s-au povestit lucruri frumoase tocmai ca să i se aline cumva suferinţa.

Ei, cam un astfel de comportament îl avem mulţi dintre noi. Mereu în gând cu proverbul: „Să moară capra vecinului!”.

Iar până nu vom învăţa să ne bucurăm şi de zâmbetul aproapelui nostru, fericiţi nu vom fi!

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

* Un gest de curaj

* Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

* „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

* În căutarea demnității

* De acasă – acasă

* Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

* Educați să ne urască

* Limba unui neam

* Lichidarea presei româneşti din Basarabia

– Advertisement –

Într-o zi, un bătrân i s-a lăudat tatălui meu că l-a întrecut pe Eminescu, fiindcă a compus o poezie de 120 de strofe, care e mai lungă decât „Luceafărul”. Şi, fără să aştepte vreun răspuns, a prins să recite cu putere.

Dar, părintele meu nu l-a răbdat şi l-a rugat să se oprească.

– Ce, nu vă place? a întrebat moşul.

– Nu.

– Advertisement –

– Probabil că n-aţi înţeles. Să vă mai recit o dată!

– Nu e nevoie…

– De ce?

– Advertisement –

– Fiindcă nu-i bună.

– Cum să nu fie bună? Are 120 de strofe!

– Poate să aibă şi 200. Nu-i bună!

– Nu înţelegeţi nimic în poezie, i-a replicat bătrânul şi a plecat supărat, trântind uşa după el.

Amintindu-mi de această întâmplare, m-am gândit şi la alte genii de acest fel. Unul dintre ele a intrat zilele trecute în biroul meu şi mi-a cerut indignat socoteală:

– De ce nu-s şi eu în lista laureaţilor din anul acesta? Chiar n-am meritat?

– Aţi publicat ceva în revistă şi nu-mi amintesc?

– Nu, dar am avut expoziţii prin ţară, am publicat cărţi şi am participat la numeroase evenimente, mi-a reproşat individul.

– „Literatura şi arta” premiază doar autorii activi care publică în paginile săptămânalului. Şi apoi, nu putem acorda diplome doar pentru că cineva este băiat bun.

Omul însă nu m-a înţeles, pentru că în ţara noastră se obişnuieşte să se dea distincţii de consolare şi pentru că ţi-a murit fratele, eşti necăjit, bolnav ori n-ai bani pentru facturi. În schimb, ai foarte multe calităţi.

Şi atunci, de ce să nu primeşti o diplomă? Una care să te facă fericit şi s-o porţi cu tine prin tot oraşul. Iar dacă te va întâlni cineva, să te prezinţi: „Sunt Vasile cel emerit ori omul poporului”. Las’ lumea să ştie şi să i se facă ruşine că nu te cunoaşte.

Apoi, mai scrii şi un articol laudativ la adresa ta, unde nu uiţi să te compari cu Nichita Stănescu ori cu Mihail Sadoveanu, ca atunci când vei mai îndrăzni să zici „Hai, dă o diplomă!”, aceasta să ţi se acorde măcar pentru asemănarea fizică dintre tine și scriitorii de mai sus.

Fiindcă, în istoria literaturii române, nu pot să rămână doar unii poeţi, aceasta trebuie să includă şi geniile zilelor noastre, cele care ştiu să tragă cu măiestrie pe-un caiet mai multe linii şi să semneze că-s oameni emeriţi.

Să fim atenţi şi să-i recunoaştem!

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

* Un gest de curaj

* Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

* „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

* În căutarea demnității

* De acasă – acasă

* Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

* Educați să ne urască

* Limba unui neam

* Lichidarea presei româneşti din Basarabia

– Advertisement –