ziaristii.com

Autor: Doina Dabija (Chișinău)

  • Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    Se zice că un popor se ține pe câțiva stâlpi: Istoria, Limba, Credința și Pământul. Eu aș spune că neamul nostru se mai sprijină pe unul, și acesta-i marele nostru Mihai Eminescu. Care pe noi, românii basarabeni, ne-a ajutat să nu uităm drumul spre casă.

    Poate că mulți nu cunosc, dar după 1940 Luceafărul poeziei era interzis în Basarabia, fiindcă el ne amintea că „suntem români și punctum”.

    De aceea, cei care aveau în biblioteca lor câte o carte a poetului o ascundeau bine de ochii străinilor, alături de Biblie.

    Iar când a venit timpul să se rostească din nou, fără teamă, numele lui Eminescu, acesta a fost martor de acolo, din cărțile sale, la deșteptarea noastră națională.

    Dar știu și ce bucurie a trăit tatăl meu atunci când, fiind deputat în Parlamentul Republicii Moldova, a reușit să schimbe denumirea străzii unde locuiam în acea perioadă, care era una rusească, în Strada Teilor, știind cât de mult i-au plăcut lui Eminescu teii.

    Apoi, imediat în zilele următoare, am umplut strada cu tei, sădind atunci vreo 20 de copaci. Însă peste noapte cineva i-a smuls pe toți. Și-n timp ce tata împreună cu scriitorul Alexei Marinat strângeau cu tristețe puieții rupți, un cetățean rus le-a reproșat:

    – Mai bine ați fi sădit stejari, și nu tei. Teiul este copacul lui Eminescu, iar nouă Eminescu nu ne place.

    Iată că rușii din țara noastră nu l-au plăcut pe marele poet nici atunci și nu-l plac nici astăzi, pentru că ei se străduiau să ne bage pe gât o altă istorie și o altă limbă, iar Eminescu îi contrazicea, îndemnându-ne să ne recuperăm identitatea.

    Așa că, dacă le vorbești despre marele scriitor ori despre teiul său, riști să-i jignești.

    Dar, din păcate, poți să-i superi și pe unii dintre ai tăi, care, crezându-se uneori mai mari decât Luceafărul poeziei românești, îți șoptesc ca să nu-i audă nimeni: „Eliminați-l odată și odată pe Eminescu din literatură, că-i prea învechit! Iar eu sunt nou-venitul”.

    Numai că aceștia chiar dacă vor reuși vreodată să-l șteargă din literatură, nu vor putea niciodată să-l scoată din inima și sufletul acestui popor. Fiindcă cel care a scris „Mai am un singur dor” nu a îmbătrânit și nu îmbătrânește. El a fost și este. E nemuritor!

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Judecata omului. Cazul medicului plecat de la înmormântarea propriului fiu ca să salveze un alt copil

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Ceartă-te în șoaptă!

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Judecata omului. Cazul medicului plecat de la înmormântarea propriului fiu ca să salveze un alt copil

    Oamenii au judecata lor şi fiecare crede că deţine adevărul. Dar unii au o dreptate oarbă şi mută, fiindcă au impresia că ştiu întotdeauna ce se află în sufletul altuia. Ca şi cum trăiesc într-o casă cu tine şi cunosc când ţi-e rău ori când ţi-e bine.

    Însă cel mai mult te miră când te bârfeşte vreunul care nici măcar nu te-a întâlnit vreodată în viaţa lui. Or, dacă te ştie de undeva, te discută în faţa altora, de parcă ţi-e rudă. Bârfa, bănuiesc, îi potolește setea pentru nereuşitele proprii.

    Dar despre felul acesta în care ştim să-i judecăm pe oameni e şi următoarea întâmplare.

    Un băiat a avut un accident grav de maşină şi a fost dus urgent în sala de operaţii, unde medicul întârzia să vină.

    Când a ajuns şi acesta, tatăl băiatului a început să-l înjure, acuzându-l de incompetenţă şi nepăsare. Doctorul nu i-a răspuns, dar a intrat pe uşa salonului, unde copilul se zbătea între lumea aceasta şi cealaltă.

    După vreo oră, a ieşit din operaţie şi i-a spus omului că fiul lui este salvat. Apoi, a plecat cu aceeaşi grabă cu care a venit.

    Tatăl, nemulţumit de atitudinea doctorului, s-a apropiat de asistenta acestuia şi a întrebat-o de ce medicul este atât de arogant şi nu i-a spus mai multe despre starea de sănătate a băiatului. La care femeia i-a zis: „Astăzi, cel care ţi-a salvat copilul îşi înmormântează propriul fiu. Când l-am anunţat că trebuie să vină la spital, era la slujba de înmormântare care se ţine în biserică. A plecat în grabă ca să nu piardă măcar momentul îngropării”.

    Iată cât de uşor este să-l judecăm pe aproapele nostru, fără să cunoaştem nimic din bucuriile şi tristeţile lui, crezându-ne dumnezei în fiecare zi.

    Dar, judecându-l pe altul pentru o anumită greşeală, mai devreme ori mai târziu ajungem să săvârşim aceeaşi faptă.

    Aşa că, decât să-i privim mereu pe alţii prin microscop, mai bine am şterge praful gros de pe noi şi ne-am uita în calendarul pământesc, fiindcă nu avem atât de mult timp de pierdut în viaţa asta, ca să ne permitem să fim răi.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Ceartă-te în șoaptă!

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Limba unui neam – Ziariștii

    La 15 iunie 1989, de ziua trecerii în eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, săptămânalul „Literatura şi arta” a apărut pentru prima dată de sub tipar în grafie latină.

    În acea zi istorică, mii de oameni s-au înghesuit la chioşcurile de ziare să cumpere revista îmbrăcată-n haină nouă – cea românească –, din care ulterior au învăţat să scrie şi să citească.

    Crescând într-o familie de intelectuali, am avut ocazia să însuşesc alfabetul latin cu mult înainte de acel eveniment, studiindu-l acasă împreună cu părinţii. Iar după fiecare lecţie, tata mă atenţiona: „Să nu spui nimănui! E secretul nostru”.

    Dar, întorcându-mă într-o zi de la şcoală, i-am mărturisit că şi învăţătoarea mea, Tatiana Ilinicina, are aceeaşi taină ca şi noi: „Ne învaţă pe ascuns alfabetul latin, iar când se aud paşi pe coridorul şcolii, aceasta închide repede tabla”.

    Tata mi-a zâmbit, m-a mângâiat uşor pe cap şi mi-a mărturisit că în curând nu vom mai fi nevoiţi să ne ascundem de nimeni, fiindcă limba română va reveni acasă. Şi a avut dreptate.

    Amintindu-mi însă de acea perioadă importantă pentru poporul nostru, îmi pare rău să descopăr că, după 33 de ani de la acele evenimente, mulţi dintre conaţionalii mei nu ştiu să scrie în grafie latină, ci folosesc şi astăzi alfabetul poporului rus. Oameni care au reuşit să înveţe alte limbi străine, fiindcă mulţi dintre ei lucrează în Italia, Germania, Portugalia etc., dar pe-a lor n-o cunosc. Ca şi cum ar afirma: „Scriu în alfabetul chirilic pentru că-i iubesc şi i-am iubit întotdeauna doar pe ruşi!”. O iubire neînţeleasă, întrucât acest sentiment nu este şi n-a fost niciodată unul reciproc.

    Iar dacă românii noştri basarabeni nu vor înţelege acest lucru şi vor continua să-şi schimonosească vorba şi scrisul, sunt convinsă că înaintaşii noştri, cei care au luptat pentru ca noi să trăim într-o ţară liberă, nu ne vor ierta niciodată.

    Pentru că, în timp ce ei au suferit şi au murit pentru ea, urmaşii lor o condamnă la dispariţie sau robie veşnică.