ziaristii.com

Autor: Doina Dabija (Chișinău)

  • „Stăpânul” – Ziariștii

    Cu oricine nu discut sau oriunde mă-ntorc, aud că moldovenii noştri au stăpâni. Aşa că se exprimă fără ca să gândească: „Am bătut la poartă şi am întrebat dacă stăpânul e acasă”, „Lucrez la un stăpân cu suflet mare”, „Stăpânul meu încă nu mi-a dat salariul”, „Stai să-l întreb pe stăpân” etc.

    Măi, oameni buni, de când aveţi voi stăpâni? Atunci când ai în grija ta un animal – o pisică, un câine ori o vacă –, da, poţi fi stăpânul lor; dar să ai tu un stăpân, acest lucru mă duce cu gândul la robie.

    Şi oare nu ne-am săturat să tot fim robi şi să fie alţii stăpâni peste noi?

    Ori, intrându-ne această robie-n sânge, am uitat că suntem şi noi oameni.

    – Advertisement –

    Oameni liberi, care n-au stăpâni!

    Acest cuvânt, fiind împrumutat de la ruşi, „hozeain” (stăpân), pentru noi s-ar traduce „proprietar”.

    Deci: „Am bătut la poartă şi am întrebat dacă proprietarul este acasă”, „Patronul la care lucrez are un suflet mare”, „Stai să-l întreb pe director” etc.

    – Advertisement –

    Fiindcă, dacă vom consulta DEX-ul, acesta explică foarte clar: „stăpân” înseamnă „proprietar de sclavi” şi este folosit mai mult atunci când e vorba de un conducător, stăpânitor sau domnitorul unei ţări.

    Dar, aşa cum omului nostru îi place să fie mereu prieten cu cei mai „tari” ca el, uită de multe ori de unde a pornit.

    Am citit cândva o pildă despre un ţăran care şi-a propus să-l slujească pe cel mai mare dintre cei mai mari. Aşa că a mers să se pună-n slujba primarului. Dar a aflat că acesta din urmă i se supune prefectului. La rândul lui, prefectul asculta de poruncile ministrului. Iar ministrul, de împărat. Ei, şi când s-a gândit ţăranul că a ajuns sus de tot, împăratul i-a mărturisit că pe lumea asta există totuşi cineva cu mult mai multă putere decât el, şi acesta e necuratul.

    Atunci, omul a plecat de la acest împărat şi s-a făcut sluga celui rău. Doar că într-un timp foarte scurt a aflat că pe lumea asta este cineva şi mai mare – Hristos.

    Şi, vrând să-L găsească, l-a rugat pe un înţelept să-l ajute.

    Bătrânul l-a luat de mână şi l-a dus în casa unei văduve, într-un orfelinat, spital etc., şi la urmă i-a spus: „Îl vei găsi pe Hristos doar dacă-i vei ajuta pe toţi aceşti suferinzi”. Astfel, ţăranul a aflat cu adevărat cui să-i slujească.

    Acelaşi lucru trebuie să-l aflam şi noi. Peste oameni nu poate fi stăpân decât unul Dumnezeu. În rest, suntem un popor liber şi nu suntem sclavii nimănui.

    Aşa că, dragii mei, e timpul să ne recăpătăm demnitatea, fiindcă, aşa cum a spus şi Eminescu:

    „Cine-a îndrăgit străinii,

    Mânca-i-ar inima câinii,

    Mânca-i-ar casa pustia,

    Şi neamul nemernicia!”

    Dându-ne de înţeles să nu-i mai îmbrăţişăm pe duşmani, dar să ne iubim neamul şi graiul. Pentru că, trăind mereu cu sentimentul că suntem nişte robi şi avem pe cineva ca stăpân, toate acestea nu le vom putea apăra niciodată.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Țara Limbii Române – Ziariștii

    Marea Adunare Naţională din 1989, de la Chișinău, a fost un eveniment memorabil. Unul care nu s-a uitat şi nu trebuie să se uite niciodată. Pentru că acea Mare Adunare Naţională a scos în evidenţă cine suntem noi ca popor, arătând lumii întregi că ştim să fim puternici.

    Dar am învins atunci fiindcă am fost uniţi şi am avut o singură dorinţă – să întoarcem acasă limba română, istoria noastră, grafia latină şi tot ce ne aparţine.

    Odată însă ce toate acestea au fost recuperate, am uitat că pentru ele trebuie să luptăm în fiecare zi. Şi cred că dacă am fi făcut acest lucru, astăzi, la o distanţă de 35 de ani, limba română ne-ar fi fost recunoscătoare şi ar fi fost mândră de noi.

    Însă, cu regret, am uitat de testamentul lui Ştefan cel Mare, în care spune: „Dacă vreţi ca fiii şi nepoţii voştri să mai vorbească limba noastră strămoşească, să nu o închinaţi vecinilor, nici leşilor, nici ungurilor, nici muscalilor (ruşilor). Aceştia, dacă vin, nu se mai duc din ţară şi sub diferite pretexte au să vă treacă la altă credinţă şi au să vă pună să le vorbiţi limba, şi jugul va fi dublu. Vor găsi argumente că sunteţi unguri sau slavi, că graiurile lor sunt mai nobile. Şi nu veţi fi stăpâni, ci străini în casa voastră!”

    – Advertisement –

    Şi cu adevărat, mult prea mult timp am fost străini în propria casă.

    Mult prea mult timp limba română a purtat haine ruseşti. E timpul s-o apărăm, fiindcă aceasta ne aparţine, aşa cum ne aparţine şi numele de român.

    Iar celor care ne tot spun nouă să plecăm dincolo de Prut, ar trebui să le răspundem aşa cum a făcut-o şi Grigore Vieru. Acesta, fiind întrebat de un individ ce caută în România şi de ce nu stă în Basarabia lui, i-a spus: „Ce caut în România? Caut chiar Basarabia! Dar dumneata ce cauţi pe aici, pe la noi?”.

    – Advertisement –

    Marele poet dădea de înţeles că, vorbim aceeaşi limbă, suntem acelaşi popor şi suntem aceeaşi ţară.

    Iar această ţară nu-i una oarecare! E ţara lui Eminescu şi a lui Ştefan cel Mare. A lui Marin Sorescu, Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu. A lui Vieru, Dabjia şi Lari. Şi a tuturor celor ce simt româneşte.

    Dar mai întâi de toate, e Ţara Limbii Române, unde inimile noastre ştiu să bată împreună şi să ne adune.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Salvați-vă țara! – Ziariștii

    Citind în presă zilele trecute despre cei care şi-au mai depus candidatura pentru funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, mi-am amintit de o vorbă a lui Grigore Vieru, în care spune: „Ţara n-are nicio vină că pe lângă sfinţi are şi ticăloşi”.

    Dar, când aceştia îşi mai doresc să ajungă şi-n fruntea unui stat, atunci ticăloşia lor urcă până la cel mai înalt nivel. Fiindcă n-am auzit nicăieri în lume ca o ţară să fie condusă de o persoană care are o altă naţionalitate.

    Aşa cum n-am auzit ca în Italia, Franţa, Germania etc. să candideze la Preşedinţie vreun moldovean.

    Însă la noi se poate! Pentru că Republica Moldova e ţara tuturor posibilităţilor. Aşa că, de ce să nu aspire la această funcţie toţi străinii, hoţii şi trădătorii?

    – Advertisement –

    Unii care vor ca să dispărem ca neam şi popor ori să transforme această ţărişoară într-o GăgăuziaLand ori ZombiLand, unde limba română şi istoria noastră să dispară aşa cum aceştia şi-au dus la pierire propria limbă şi cultură. Fiindcă cei pe care i-am primit pe pământul acesta şi sunt oaspeţi aici au uitat că sunt musafiri şi iată-i!

    Vor să se facă stăpâni, considerând că ţara-i a lor. De aceea au tot dreptul s-o conducă, s-o fure şi s-o vândă.

    Însă, mă întreb: de ce aceşti domni, care consideră că Rusia-i sora lor mai mare şi se plâng mereu lui „nenea” Putin că în R. Moldova li se încalcă drepturile, nu candidează la Preşedinţie în Rusia ori în Turcia? De unde atâtea intenţii bune în inima lor, aşa încât vor să ne elibereze pe noi de noi? Tocmai ei afirmă în casa noastră: „Eto naşa Moldova!” („Asta e Moldova noastră!”). Zău? De unde e „vaşa” (a voastră), măi? De unde aveţi voi ţară?

    – Advertisement –

    „Vaşa” e Turcia, care sunt convinsă că nici aceasta nu v-ar primi, fiindcă nu vă cunoaşteţi nici măcar propria limbă!

    Dar oare ce-ar spune astăzi Ştefan cel Mare, care a dus toată viaţa lui războaie cu turcii, tocmai ca să nu ne aflăm sub jugul lor?!

    Oare ce-ar zice marele Constantin Brâncoveanu, cel ce şi-a lăsat capul să fie tăiat împreună cu fiii săi, doar ca să nu se dea în legea turcească, spunându-i mezinului Matei: „Mai bine moartea, decât să-ţi vinzi sufletul şi credinţa, fiul meu!”

    Şi acum, noi ne vindem ţara turcilor şi muscalilor? Punând în fruntea ei vreun Suleiman ori Ivan?

    Candidatura acestor oameni ne umileşte ca popor. Avem nevoie de un preşedinte care să-şi iubească neamul. De un om onest şi un patriot, care să facă ceva pentru ea. Nu-i alegeţi pe toţi trădătorii şi străinii!

    Salvaţi-vă ţara! Fiindcă aceasta-i a noastră – a ta şi a mea!

    P. S. Acest articol nu vizează ruşii şi găgăuzii care trăiesc pe pământul nostru, dar ne-au învăţat limba şi ne respectă.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Eseuri neînțelese – Ziariștii

    De câte ori scriu un eseu despre tristeţe ori despre durerile lumii, unii critici se înghesuie să-mi trimită mesaje de condoleanţe, sfătuindu-mă, totodată, să mai ies pe afară sau să discut despre problemele mele cu cineva dintre prieteni, fiindcă numai în acest fel mă voi putea vindeca.

    Doar că, de ce boală sufăr încă nu ştiu, însă, până voi afla, vreau să vă mărturisesc că tot ceea ce încondeiez nu este doar despre mine, ci despre sentimentele noastre, ale tuturor.

    Acelea pe care un scriitor le poate vedea în ochii celorlalţi, fără ca aceştia să le exprime prin cuvinte. Apoi, pentru necunoscători, eseul este: „un text care conţine reflecţii ale autorului pe diferite subiecte filosofice, istorice, literare, politice, ştiinţifice etc. prin care se încearcă să se expună anumite idei”.

    Unele pe care nu toată lumea le percepe, aşa cum, bunăoară, există şi unele neînţelegeri între generaţia tânără şi cea în etate.

    – Advertisement –

    În acest sens am citit mai multe ştiri despre absolvenţii noştri care se plâng că au primit note mici la examene tocmai pentru faptul că cei mai în vârstă nu-i înţeleg. Iar ei, cei dintâi, sunt sinceri când afirmă: „Poeziile lui Bacovia sunt la fel de întunecate ca şi versurile lui. Și apoi, cum poţi să-l înţelegi pe un scriitor dacă nu-l cunoşti personal?”

    Ei, probabil că acesta este şi motivul adevărat pentru care nu sunt înţelese multe texte literare.

    Dar mi-a plăcut şansa pe care i-a oferit-o un profesor unui elev. Tânărul a intrat în sala de examen şi a tras un bilet. Și-a dat seama că nu-l ştie, aşa că a luat altul. Nu-l ştia nici pe acela. A mai luat unul. Apoi încă unul şi încă unul. La un moment dat, profesorul l-a oprit şi i-a dat nota 5. Ceilalţi elevi s-au revoltat cu toţii:

    – Advertisement –

    – Pentru ce?!

    – Cum pentru ce?, a răspuns acesta. După cum caută, înseamnă că ştie ceva.

    Dar, aşa cum acest dascăl a crezut în cunoştinţele acelui tânăr, sper ca şi cititorul să simtă câtuşi de puţin ce scrie un poet.

    Iar într-o zi, să se spună şi despre noi: „Au lăsat în urma lor multe şi de toate şi chiar interesante”.

    Până atunci însă, chiar dacă nu le înţelegem întotdeauna, să le permitem cuvintelor să trăiască, fie că acestea se adună într-un eseu, într-o tabletă sau în orice operă literară. Pentru că va veni un timp când ele ne vor mulţumi.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Respiraţia poeziei – Ziariștii


    Atunci când eram la vârsta începuturilor şi i-am arătat tatălui meu primele versuri…

    … acesta m-a rugat să mă aşez lângă el şi mi-a zis: „Fiecare poezie pe care urmează s-o alcătuieşti s-o scrii în aşa fel încât aceasta să-ţi pară că ar fi ultima ori, tot ea, cea dintâi! Să-ţi pui în fiecare frază harul întreg, tot ce ai, tot ce simţi, tot ce eşti. Şi apoi, să nu uiţi niciodată că o poezie se face mai întâi din iubire, apoi din cuvinte!”.

    Astăzi, de câte ori mă aşez la masa de scris, îmi amintesc de spusele părintelui meu ca de o poruncă şi încerc să le păstrez cu sfinţenie.

    Când am citit cartea Gherghinei Tofan – „Pod de lacrimi” –, am avut cumva senzaţia că şi ea a primit de la cineva aceleaşi sfaturi, fiindcă în poezia ei fericirea se întâlneşte cu durerea, lumina cu întunericul şi credinţa cu speranţa, ca şi cum acest volum de versuri e, de fapt, un singur Poem.

    Un poem al lacrimii, al dorului, unde scriitoarea, printr-o tristeţe asemănătoare cu cea a îngerului, îi mărturiseşte lui Grigore Vieru: „Ale lui sunt lungile nopţi / Cu gânduri ce mai bat pe la porţi, / Ale lui sunt dorul de mamă / Şi plânsul nestins pentru Ţară” (Poetul).

    Iar lui Nicolae Dabija îi spune: „N-ai încercat nicicând să fie / Unirea cel mai mare ţel / Punându-ţi viaţa chezăşie / Şi osteneala sub drapel” (Tu, frate).

    Apoi, după ce concluzionează că Adrian Păunescu… „Cu glas sfios ori tunător, / El ne-a chemat întruna, / Iubea nespus al său popor,/ Poate a-mblânzit furtuna” (Dor de poet), Gherghina Tofan dedică o mulţime de poezii neamului, ţării, limbii române şi fraţilor basarabeni.

    Ea e convinsă că Cel de Sus va face numaidecât dreptate: „Doamne, ai făcut pământul / Şi cu toate de folos, / Iar pe om l-ai pus stăpânul, / Îl, fă, Doamne, iar frumos!” (Mister).

    Această carte însă nu mi-a amintit doar de casa părintească, de mama, de tata, ci şi de „Podul de Flori” din 1990, atunci când ne-am întâlnit fraţii cu fraţii şi-am fost pentru o zi iarăşi o Ţară.

    De aceea, pentru o clipă, am simţit că acest „Pod de lacrimi” al Gherghinei Tofan a fost scris cumva pentru un timp când va fi un alt „Pod de Flori”, care să sperăm că va veni – să fim iarăşi împreună.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Faptele noastre – Ziariștii


    Într-o zi, cineva mi-a povestit o întâmplare despre o fetiţă de şase ani care a aflat printr-un apel telefonic despre moartea părinţilor ei.

    Un prieten al familiei, neştiind cum să anunţe tragedia, i-a explicat: „Ştii curba aceea mare pe care mama ta o lua întotdeauna mai greu? Ei, astăzi n-a mai putut s-o ia”.

    Copila nu ştia atunci prea multe despre moarte, dar a înţeles că mama şi tatăl ei nu se vor mai întoarce.

    În urma acestei întâmplări, cei care au crescut-o şi-au educat-o au fost bunicii. I-au oferit tot ce şi-a dorit: haine, jucării, excursii, cea mai bună şcoală, facultate etc., încercând să nu-i lipsească nimic.

    De aceea, în ziua în care fata i-a anunţat că se mărită, bunicii, de bucurie, i-au dăruit casa în care locuiau cu toţii. Doar că, la nicio lună distanţă, cei care visau să-şi crească şi strănepoţii s-au trezit într-un azil de bătrâni. Nepoata lor le-a reproşat: „V-aţi trăit viaţa. E timpul să mi-o trăiesc şi eu!”

    Cruzimea cu care i-a tratat pe bunicii ei n-a fost înţeleasă de nimeni. Tânăra însă nu şi-a făcut prea multe griji. Nu şi-a făcut griji nici atunci când aceştia au decedat. În semn de „recunoştinţă”, le-a trimis doar nişte coroane de flori.

    Gest ce i-a făcut pe mulţi să se-întrebe: cu се-au greşit bătrânii? Concluzia unora a fost că aceştia i-au oferit cele mai frumoase lucruri, dar au uitat s-o înveţe ce înseamnă bunătatea, iubirea şi compasiunea. Cele mai importante sentimente, fără de care omul ajunge să trăiască într-o lume plină de egoism. Iar în lipsa acestor sfaturi, fata a înţeles că în viaţă au prioritate numai banii, averea şi poziţia socială.

    În acest sens, mi-a plăcut o discuţie dintre un tată şi un fiu. Băiatul s-a lăudat că a intrat la facultate. Şi atunci părintele lui l-a întrebat:

    – Şi după facultate ce-o să faci?

    – O să mă angajez!

    – Şi apoi?

    – Apoi, am să mă însor!

    – Şi după?

    – O să-mi cresc copiii, nepoţii şi o să mă bucur de o bătrâneţe liniştită.

    – Şi, mai apoi?

    – Ei, mai apoi am să mor ca toată lumea.

    – Dar, mai apoi?

    – …

    Şi abia ajunşi la această întrebare, fiul şi-a dat seama că şi-a făcut un rezumat al vieţii, dar a uitat de ceea ce era mai important – sufletul.

    Despre el ar trebui să le vorbim cât mai des copiilor noştri, astfel încât aceştia să înţeleagă că pe lume toate-s trecătoare, iar ceea ce rămâne după noi sunt doar faptele noastre. Numai cu ele ne putem afişa în faţa Celui de Sus. Şi numai cu ele rămânem în amintirile celor dragi. Iar prima amintire-i bunătatea.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Ancorați în tristețe – Ziariștii


    Of, tristeţea asta! A ajuns să mă doară ca un cancer. Uneori, îmi vine s-o las undeva. Dar unde? La vreo librărie, florărie sau la un colţ de stradă? Într-un parc, în troleibuz sau în tramvai? Ori să mă apropii de vreun copac, să-i ating crengile şi să i-o transmit lui. Poate, cine ştie, el va înţelege ce trebuie făcut cu ea.

    Of, tristeţea asta-i mută ca o tumoare. Mă trezeşte în fiecare dimineaţă la ora trei, ca să vadă lumea prin ochii mei. Măcar dacă m-ar lăsa să dorm. Nu. Ea mă ridică din pat şi umblă în urma mea fără milă, muşcându-mă de inimă şi din gânduri, ca un duşman nemilos.

    Aşa încât îmi vine să ies în drum, să caut un om şi să-l rog: „Ia-o!”. Dar nu trece nimeni. Toţi dorm în paturile lor reci. Acolo unde visează lumea de sus ori îi aud pe cei plecaţi cum plâng.

    Of, tristeţea asta merge de mână numai cu suferinţa. Şi încearcă să ne convingă că-n viaţă-s puţine bucurii. Iar când vine timpul şi îngerul morţii ne aşteaptă la uşă, abia atunci ne punem întrebarea: de ce am suferit?

    Căci toate n-au fost decât nişte tristeţi neînsemnate.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Un timp pierdut – Ziariștii


    Pe timpuri, când nu existau telefoane mobile, iar cele fixe erau o raritate, oamenii obişnuiau să se întâlnească aproape la toate zilele de naştere, de sărbători şi cu orice ocazie. Iar discuţiile aprinse ori liniştite despre problemele societăţii ţineau până noaptea târziu, când pe străzi nu mai circula niciun taxi, aşa că uneori mergeau acasă pe jos.

    Astăzi, lumea evită să se mai întrunească, fiindcă nevoia de comunicare e din ce în ce mai puţină. Aceasta este înlocuită de telefoanele performante, care au devenit ca un drog. O dependenţă care ne cariază mintea fără măcar să ne dăm seama.

    Aşa că, atunci când ne trezim dimineaţa, nici nu ne spălăm bine pe ochi că punem mâna pe telefon. Ca să aflăm cât e ora, cum e vremea, ce mesaje avem sau cine şi ce a mai postat pe Facebook ori pe TikTok. Poate, cine ştie, i-a căzut cuiva peste noapte vreo unghie de la picior, iar noi încă n-am aflat despre acest mare eveniment.

    Toate acestea îmi amintesc de serialul interminabil „Pur şi simplu, Maria”, din anii ’90, pe care-l urmărea toată ţara. Şi, dacă se întâmpla ca în ziua difuzării să aibă loc vreo nuntă sau vreo înmormântare, fugea acasă tot satul din cimitir, nu cumva să piardă vreun episod. Pentru că oamenii erau mult mai curioşi să afle dacă săraca Maria se va împăca sau nu cu Jose Armando decât să-l conducă pe ultimul drum pe consăteanul lor. Aşa că preotul era nevoit să petreacă mortul singur.

    Situaţia cu telefonul e cumva asemănătoare, fiindcă în loc să socializăm mai mult, să ne oferim o vorbă bună ori vreo îmbrăţişare, ne preocupă mai tare cum s-a pieptănat Mărioara sau ce şi-a pregătit Ghiţă de mâncare.

    Aşa că ne uităm hipnotizaţi la toate imaginile care ni se oferă şi nu ne gândim la nimic, fiindcă micul ecran ne învaţă cine ne sunt prietenii, dar şi duşmanii.

    Iar cel mai trist este că şi copiii noştri, atunci când se întâlnesc, nu ştiu ce să facă şi stau cu ochii în aceleaşi aparate negre, pentru că iau exemplu de la noi, adulţii, cei care am uitat să ne mai privim în ochi şi să ne observăm unul pe altul.

    Apoi, ne întrebăm de ce adolescenţii nu vor să citească şi se simt singuri. Răspunsul e simplu: imaginile de pe ecranul telefonului le-au devenit prieteni. Aşa cum ne-au devenit şi nouă.

    Doar că, în timp ce stăm nedespărţiţi de aceste cutiuţe inteligente, viaţa trece pe alături ca un vis. Iar noi nici măcar n-o observăm.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Pocirea limbii – Ziariștii


    Doi tineri vorbesc între ei:

    – Cum ţî-i nastroienia (Cum îţi e dispoziţia?)

    – Da, narmalno! (Da, normal!)

    Discuţie care mă duce cu gândul la alte popoare, care-şi respectă limba cu sfinţenie. Numai noi, nu ştiu de ce, ne batem joc de ea, folosind atâtea rusisme, încât săraca limbă română se sufocă. Pentru că majoritatea basarabenilor noştri, atunci când le utilizează, parcă se simt mai inteligenţi ori mai domni decât domnii.

    Iar dacă-l aud pe altul că se străduiește să vorbească mai corect, exclamă imediat: „Hai, nu te lămâi! (fandosi). Vorbeşte ca lumea!”. „Ca lumea” însemnând să-ţi schimonoseşti limba.

    Însă astfel de discuţii nu au loc doar între adulţi, ci şi printre copii. Mulţi elevi care studiază în România, atunci când se întorc acasă, sunt ironizaţi de colegi ori prieteni că se exprimă prea frumos, poreclindu-i „românaşi”, până când aceştia, ca să se integreze cumva în gaşca lor, încep să folosească rusisme şi ei.

    Comportamentul acesta este încurajat de-acasă, unde li se spune că „moldovenii şi românii nu sunt acelaşi neam”, iar „românii îs români şi moldovenii îs moldoveni”.

    Iar această mentalitate este influenţată de propaganda Kremlinului, care încearcă să ne convingă continuu că pe vremea rusului am fost fericiţi. Cu pâine şi sare şi doar cu câteva deportări pe ici, pe acolo, dar şi acelea absolut necesare. Minciuni ce nu-i deranjează pe românii basarabeni, fiindcă ai noştri sunt înţelegători şi cumsecade. Aşa că le oferă ocupanţilor credibilitate, fără însă să deschidă cărţile de istorie. Pentru că dacă ar citi, n-ar mai asculta din zori şi până în noapte numai „Katiuşa”, ci s-ar debarasa de toate rusismele din vocabularul lor şi de toate deprinderile rele pe care le-am luat de la ruşi, conştientizând că în timp ce noi vorbim cu „karoce” şi „vsio”, ei nu rostesc niciun cuvânt românesc, păstrându-şi limba lor cu sfinţenie.

    Dar, până ne vom trezi din acest coşmar, teamă mi-i că într-o zi să nu se spună şi despre ţara noastră precum în versurile tatălui meu, Nicolae Dabja:

    „În Taimîr, cu-o sanie cu reni –

    acolo pân’ şi vara viscoleşte –

    dat-am de un sat de moldoveni

    ce uitaseră – săracii! – româneşte.

    Şi-un coşmar visez – de atunci – prin vremi,

    mă trezesc şi-mi zic: Doamne fereşte

    de-o Moldovă doar de moldoveni

    ce-au uitat, cu toţii, româneşte.”

    Şi, de-o fi aşa, ruşii vor triumfa că au mai îngenuncheat încă un popor, răpindu-i tot ce are mai sfânt: demnitatea şi graiul.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Se va întoarce acasă şi Basarabia! – Ziariștii


    Discurs la reuniunile culturale „Alecsandriada” – ediţia a VIII-a, Oneşti (județul Bacău), 16-18 mai

    Vreau să vă mărturisesc că am crescut într-o casă de cărţi şi icoane.

    Tatăl meu, având o bibliotecă impresionantă, mi-a transmis dragostea faţă de lectură şi poezie, spunându-mi că un poet care nu-şi ascultă inima nu poate să scrie, fiindcă anume acolo în inimă se ascunde frumosul.

    Îmi amintesc că prima mea încercare poetică a fost la vârsta de cinci ani, atunci când încă nu ştiam să scriu.

    Aşa că am mers repede în biroul tatălui meu şi l-am rugat s-o noteze el pentru mine.

    În acea perioadă, părintele meu, fiind supărat pe ruşii din Basarabia, care continuau să ne deznaţionalizeze şi voiau ca noi să ne uităm limba şi istoria, îi numea pe unii dintre aceşti ruşi obraznici: „porci”. De aceea şi poezia mea a sunat în felul următor: „Unde te-ntorci, numai porci”, vers care a fost publicat în 1986 pe prima pagină a revistei „Flacăra”.

    Dar, întrucât ştiam încă din copilărie că sunt româncă, că vorbesc limba română şi că istoria noastră este una românească, se întâmpla să am nenumărate discuţii aprinse cu unii dintre prietenii sau colegii mei de clasă, care afirmau că sunt moldoveni sau ruşi, nicidecum români. Le aminteam că marii scriitori Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă etc. sunt scriitorii noştri, ai tuturor românilor.

    Adevăr pe care ulterior se vede că l-au înţeles, fiindcă i-am văzut pe mulţi dintre ei la data de 6 mai 1990 la „Podul de flori” de peste Prut, unde am mers şi eu împreună cu părinţii, ca să ne întâlnim fraţii cu fraţii şi pentru o zi să fim iarăşi o Ţară.

    De la acel „Pod de flori” au trecut 34 de ani şi, deşi visul de-a înfăptui reunirea încă nu s-a realizat, mă bucur că prin evenimentele care se desfăşoară atât de o parte, cât şi de alta a Prutului reuşim să fim împreună.

    Şi sunt convinsă că după noi, oamenii de cultură care venim din Basarabia acasă, se va întoarce acasă şi întreaga Basarabie.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia