ziaristii.com

Autor: Doina Dabija (Chișinău)

  • Otrava din cuvinte – Ziariștii

    Cândva, omul care-şi permitea să înjure, mai ales într-un spaţiu public, era considerat lipsit de cei şapte ani de-acasă. De aceea, cel care ţinea la reputaţia lui se abţinea de la un astfel de comportament. Iar dacă totuşi se întâmpla acest lucru, se găsea întotdeauna cineva care să-i facă observaţie. Iar individul, dacă avea obrazul subţire, îşi apleca ochii în jos şi îşi cerea iertare.

    Astăzi, să auzi şi să nu crezi! Înjurăturile sunt la putere mai ceva ca „bună ziua”, fiind – aşa cum explica unul – „în trend”!

    Dar câteodată am impresia că cel mai mult îşi doresc să fie în pas cu moda şoferii de troleibuz şi maxi-taxi, care vorbesc urât ori de câte ori li se pare că vreun pasager urcă sau coboară prea încet. Iar dacă lumea tace, acesta prinde şi mai mult curaj, înjurând cel mai generos în ruseşte. Vrând probabil să demonstreze că-i om deştept şi, iată, mai ştie încă o limbă străină. Apoi, după ce se mai calmează, îţi explică filosofic că: „La început a fost Cuvântul. Deci, înjurăturile sunt tot ale Celui de Sus”. Iar dacă-l contrazici, bărbatul se justifică spunând că-i obosit şi numai aşa se umple de putere.

    Însă această atitudine aş compara-o cu cea a unui băiat care, fiind întrebat de un slujitor al Domnului de ce îşi otrăveşte cuvintele, n-a ştiut ce să-i răspundă. Şi atunci preotul a continuat:

    – Advertisement –

    – Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el?

    – Că este englez.

    – Dar dacă ţi-ar zice ceva în spaniolă?

    – Advertisement –

    – M-aş gândi că este spaniol…

    – Şi nu crezi că este la fel şi cu cel care vorbeşte limba lui Dumnezeu?

    – Da…

    – Păi, băiete, un creştin spune numai lucruri frumoase. De la omul cel rău nu auzi decât vorbe urâte, înjurături şi minciuni.

    Copilul i-a promis atunci părintelui că se va corecta. Şi poate, cine ştie, s-a şi întâmplat. Numai nouă, adulţilor, ne este mai dificil să ne schimbăm, fiindcă tulpina unui copac bătrân este mai greu de tăiat. Şi, de nu ne vom îndrepta, sufletul nostru fără adresă îl va zdruncina şi pe cel de alături, asemănându-ne la gură cu îngerii răi, care numai ei ştiu să înjure. Fiindcă aşa cum sunt vorbele noastre, aşa ne este şi inima.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

    – Advertisement –

  • Respirația dimineții – Ziariștii

    În dimineaţa asta, după ce am deschis toate ferestrele din casă, ca să-mi intre-n odaie o lumină nouă, am avut senzaţia că lumea brusc s-a oprit şi plămânii pământului au încetat să mai respire.

    Neliniştită, am ieşit afară şi mi-am lipit urechea de ţărână, speriată că aceasta îmi va scoate din grădină toate florile pe care le-am sădit.

    Iar ca să nu se întâmple acest lucru, am început să-i povestesc despre toate clipele fericite din viaţa mea. Atunci când mergeam cu talpa goală prin iarba înaltă. Când mă trânteam pe spate în lanul de grâu şi admiram norii cerului, care desenau tot felul de imagini, ce păreau desprinse dintr-o piesă de teatru. Sau cât de caldă şi frumoasă mi-a fost copilăria. Cum m-au iubit şi educat părinţii. Despre dragostea bunicilor şi felul în care m-au alintat. Visând pe atunci să mă transform în floarea-soarelui ori să devin un copac înalt cu ramuri dese, la umbra căruia să se odihnească toţi îndrăgostiţii de poezie. Pentru că numai pomul se aseamănă cu omul, ce stă mereu în aşteptarea cuiva care n-o să mai vină. Şi totuşi se clatină într-o parte şi-n alta, ca şi cum cel drag trebuie să sosească… în orice clipă.

    Dar, în timp ce-i povesteam țărânii toate aceste gânduri, copacii din jurul meu şi-au împreunat crengile de parcă ar fi fost nişte mâini în rugăciune. Timpul s-a împletit cu vântul şi florile au început iarăşi să se mişte, semn că pământul şi-a recăpătat respiraţia.

    – Advertisement –

    Şi abia atunci lumina dimineţii mi-a inundat toată casa, strecurându-se printre toate crăpăturile amintirilor mele tăcute, acelea pe care nu le-am destăinuit decât păsărilor ţipătoare…

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

    – Advertisement –

  • Fratele român, fratele „moldovean” și mama lor genială

    Acum ceva timp, în cadrul unei emisiuni, întrebată de moderator de ce noi, basarabenii, suntem români, profesoara de istorie Daniela Vacarciuc a răspuns atât de argumentat, încât până şi cel mai neşcolit telespectator ar fi înţeles.

    Dar, întrucât emisiunea a fost postată şi pe reţelele de socializare, a avut posibilitatea s-o atace oricine a vrut. Aşa că, pe lângă comentariile laudative, s-au găsit, ca întotdeauna, şi acei care, bieții de ei, nu se mai trezesc din somn, trăind într-o orbecăială continuă.

    În timp ce doamna explica faptul că noi, moldovenii, suntem moldoveni doar ca zonă geografică și, în consecinţă, suntem români, cei care au avut numai nota 2 la şcoală au început s-o acuze că-şi vinde graiul şi pământul strămoşilor ori că profesorii de teapa ei şi-au uitat propria istorie.

    Profesoara a încercat să-i dea acestei doamne lecţii de identitate, zicându-i că „limba moldovenească a egzistat şi va egzista”.

    – Advertisement –

    Apoi, vrând să facă diferenţa dintre limba română şi cea moldovenească, o altă premiantă ne explică la cel mai înalt nivel academic: „În limba moldovenească se foloseşte, de exemplu, cuvântul «dar», iar în limba română e «păi»”. Genială comparaţie! Dar, aşa cum de multe ori neştiinţa îţi întunecă şi mintea, cele mai „frumoase” comentarii au fost înjurăturile, fiindcă cel care nu ştie să răspundă la o întrebare, de obicei, începe să vorbească urât. Iar expresiile de genul „Ce vă vârâţi, românilor, în comentariile moldovenilor?” sunt la ordinea zilei.

    Totuşi, dintre toate, cea mai frumoasă afirmaţie a fost a unui basarabean de-al nostru care spune: „Este Moldova şi în România”. Şi aici, îmi zic: „Iată şi-un deştept!”. Dar continuarea mă lasă fără cuvinte: „Deci, românii ne-au furat pământul şi-ar trebui să-l cerem înapoi!”.

    Mi se face rău de atâtea gânduri deştepte, aşa încât îngân: vai de capul acestor minţi şi-al celor care nu doar că nu-şi cunosc propria istorie şi identitate, ci se și mândresc cu prostia lor, educându-şi în acest fel şi copiii!

    – Advertisement –

    Mai ales doamna care susţine că „în Republica Moldova vorbesc româneşte doar tinerii care au studiat în România, iar ceilalţi vorbesc moldoveneşte”. Aceasta nu-şi caliceşte doar propriul copil, dar îi face şi pe strămoşii ei să se răsucească în mormânt.

    Acest exemplu este identic cu cel pe care mi l-a povestit cândva tata, care, fiind la o întâlnire cu cititorii şi afirmând că noi suntem români, unul din sală s-a ridicat în picioare şi a zis: „D-le Dabija, eu nu-s român, ci îs moldovean”. Apoi, după o scurtă pauză, a continuat: „Da’, iaca fratele meu, care locuieşte la Bucureşti – el e român!”. Şi aici, părintele meu l-a lăudat: „Ce mamă genială aveţi, domnule! A născut doi copii cu două naţionalităţi diferite!”.

    Ei, cam aşa gândesc unii basarabeni de-ai noştri, care continuă să fie manipulaţi de propaganda rusească şi, fără să-şi de-a seama, ajung să-şi urască propria identitate. Dar, până la urmă, cei care au susţinut că vorbesc moldoveneşte s-au înţeles foarte bine cu cei care le-au răspuns. Deci, concluzia simplă nu este decât una: avem o singură limbă, şi aceasta este limba română. Aşa că n-o urâţi şi nu vă urâţi pe voi înşivă! Adevărul e atât de simplu…

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

    – Advertisement –

  • Spovedania – Ziariștii

    În perioada sărbătorilor de iarnă, mulţi dintre noi, conform tradiţiei, au ţinut post, iar rândul la scaunul spovedaniei a fost unul semnificativ.

    Oameni îngânduraţi, răbdare puţină şi mintea unora şi mai puţină. Mai ales a celor care sunt convinşi că trebuie să povestească preotului şi cum s-au spălat dimineaţa pe dinţi.

    Pe una dintre aceste enoriașe n-am auzit-o doar eu, ci întreaga biserică. Fiindcă femeia vorbea atât de tare, încât glasul îi răsuna până spre uşile împărăteşti. Dând impresia că vrea s-o audă nu doar duhovnicul, ci toţi sfinţii din icoane.

    Aşa că doamna, care nu avea mai mult de vreo 50 de ani, a început să mărturisească la ce oră s-a trezit în acea zi, cu cine s-a întâlnit, în care colț s-a uitat, ce făcea vecina la parter, cu ce era îmbrăcat Gheorghe atunci când ducea gunoiul și cât de mult s-au scumpit produsele alimentare în magazine.

    – Advertisement –

    I-a povestit bietului preot atâtea întâmplări nesemnificative, încât aveai impresia că-l îngroapă acolo în scaunul spovedaniei, uitând că un credincios este obligat să spună lucruri cu adevărat importante ori că pentru această sfântă taină eşti dator să te pregăteşti cu câteva zile înainte.

    Se vede însă că femeia nu cunoştea toate aceste lucruri şi nici nu s-a gândit la ceilalţi credincioşi, care aşteptau nerăbdători să le vină rândul.

    Dar, spre ieşirea din biserică, dau peste o altă cucoană, una dintre acelea atotştiutoare sau care par a fi un fel de jandarm. E doamna care-ţi spune cum să ţii mâinile, cum să te uiţi, cum să calci, cum să te apropii de icoană, că n-ai voie la stânga, la dreapta, să nu tuşeşti, strănuţi etc. Aceasta îi făcea observaţie unei fetiţe că nu poartă batic pe cap. Cea din urmă, auzindu-i mustrarea, a ieşit din biserică plângând.

    – Advertisement –

    Ne mai întrebăm de ce tinerii noştri nu vin la Liturghie… Ei, motivul este evident: aceste femei în vârstă care nu mai contenesc cu observaţiile şi le fac cu răutate. Dar oare contează cum se îmbracă un tânăr la biserică? Lăsaţi-i, dragii mei, să vină în casa Domnului aşa cum vor ei, dar să vină! Acest lucru este cel mai important, fiindcă tot ce vor trebui să înveţe vor învăţa în timp.

    Iar cei care vin la spovedanie sunt datori să se gândească la această sfântă taină mult mai mult. Pentru că pe Dumnezeu nu-L interesează cum ai gătit un borș sau ce note ai luat în clasa întâi la școală, ci mărturisirea păcatelor noastre grele. Acelea care, odată rostite, îți dăruiesc liniștea interioară.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Scrisorile – Ziariștii

    Cu câteva zile înainte de Crăciun, Anul Nou sau Paști, masa tatălui meu era plină de ilustraţii şi de plicuri. Îşi rezerva o zi întreagă ca să scrie scrisori părinţilor, rudelor, prietenilor şi cunoştinţelor. Apoi, mergeam împreună să le punem în cutia poştală.

    Două dintre aceste felicitări le-am găsit nu demult în casa bunicilor mei, prinse de perete în câteva piuneze. Locuinţa e părăsită de ani buni, fiindcă o casă este ca şi un om: dacă nu o îngrijeşti, se dărâmă.

    Dar iată că mai păstrează amintiri, printre care şi scrisorile expediate acum 30 de ani: „Dragă mamă şi tată! În anul nou vă urăm multă sănătate, pace, voie bună, să vă dea Domnul tot ce doriţi: bucurii şi speranţe realizate. Cu drag, Nicolae, Ileana, Dorin şi Doina” (29 decembrie 1993). Sau: „Dragă mamă! În noul an 1997 îţi doresc multă sănătate, voie bună, bucurii multe de la copii şi nepoţi. La anul şi la mulţi ani! Al tău fecior, Nicolae” (31 decembrie 1996).

    Citindu-le, m-am gândit că un telefon mobil se poate defecta oricând sau îl poţi pierde împreună cu toate mesajele pe care le-ai primit cândva, dar o epistolă scrisă cu mâna ta – e tot ce rămâne. Iar cel care alege să comunice astfel nu-şi pune în faţă celuilalt doar inima, ci şi sufletul, influenţându-i viaţa.

    O dovadă în acest sens este și povestea unui bărbat, care, fiind prizonier de război, i-a trimis soţiei lui o scrisoare. Însă aceasta a ajuns la destinaţie abia după 76 de ani, când atât femeia, cât şi cel care i-a scris răvașul nu mai erau în viaţă. Dar, cei care i-au cunoscut au relatat că omul, văzând că nu primeşte niciun răspuns de la soţia lui, nu s-a mai întors acasă şi s-a căsătorit în străinătate, iar ea l-a aşteptat singură până la moarte. Iată cum rătăcirea unei scrisori a schimbat destine. Dacă ar fi ajuns la timp, viaţa lor era alta.

    Iar un alt caz este cel al unui poștaș, care, fiind obosit de munca lui, a aruncat în câmp 100 de scrisori. Un trecător a găsit doar 50 dintre ele şi le-a dus la adresele indicate pe plicuri, dar celelalte n-au mai ajuns la destinaţie niciodată. Fiindcă, în timp ce pentru alţii scrisorile sunt importante, pentru acel poştaş acestea n-au fost decât nişte simple hârtii.

    Tata mi-a lăsat şi mie câteva felicitări, pe care le păstrez cu sfinţenie. Pentru că îmi amintesc de momentele fericite din viaţa mea. Astăzi, când acestea au devenit o raritate, vă îndemn să scrieţi măcar o singură scrisoare în care să-i spuneţi omului drag: „Crăciun binecuvântat!” ori „La mulţi ani!”. Iar cel care o va primi o va păstra în memoria celui care sunteţi.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Un gest de curaj

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Un gest de curaj – Ziariștii

    După ce şi biserica din satul Ghidighici a aderat la Mitropolia Basarabiei şi preotul Maxim Melinti a declarat că „de acum încolo suntem parte a familiei mari – Biserica Ortodoxă Română”, i-au sărit în cap toţi cocoşii vorbitori, acuzându-l că nu ţine cu credinţa părinţilor noştri ori, cum a exclamat cineva: „Trist, dacă şi dumneavoastră grăbiţi lucrurile. Doriţi să fie o credinţă şi un împărat!”

    Da, e o singură credinţă şi-un singur împărat, dar fiecare este dator să fie cu neamul lui!

    Ruşii să stea acolo unde stau cu neamul lor, iar noi, românii basarabeni, suntem obligaţi să fim împreună cu al nostru. Pentru că Mitropolia Basarabiei, la care au aderat până acum peste 60 de parohii, este parte a Bisericii Ortodoxe Române, iar preoţii care se întorc cu faţa către ea nu fac decât să ne întoarcă acasă.

    Fiind convinşi că atâta timp cât vom ţine de Biserica rusă, nu vom fi liberi niciodată.

    Acest lucru conştientizându-l şi preotul Maxim Melinti, care a subliniat că decizia pe care a luat-o se datorează şi înaintaşilor noştri: „Este şi un act de recunoştinţă faţă de strămoşii noştri, îndeosebi pentru sfinţii părinţi Dosoftei, Varlaam, Gurie Grosu, Alexe Mateevici, Mina Dobzeu etc. Pentru marii compatrioţi – Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, N. Dabija, G. Vieru, L. Lari…”

    Curajul preotului de la Ghidighici a fost sancţionat. Însă, dacă vor adera la Mitropolia Basarabiei toţi preoţii din republică, pe cine ar mai pedepsi Mitropolitul Vladimir?

    Până atunci, aşteptăm şi îndrăzneala altor clerici, pentru că, până se vor trezi politicienii noştri să înfăptuiască Reunirea celor două state româneşti, noi o putem realiza prin cultură şi Biserică.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * Autorul supărat

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Un fluture-n zbor – Ziariștii

    Un fluture-n zbor – Ziariștii

    Dragul meu Ionuț!

    Atunci când am împlinit 16 ani, bunicul tău mi-a dedicat o poezie:

    „Nu te grăbi, copilo, să iubești:

    E ca și cum te-ai grăbi să-mbătrânești

    Sau ai dori să scapi de frumusețe –

    acest dar – dragostea adevărată –

    O întâlnești o dată-n viață sau

    și mai rar.”

    Această poezie a fost acum câțiva ani cioplită-n piatră în Piața Centrală a orașului Cervara di Roma, în traducere italiană, fiind considerată una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste. Din care toți îndrăgostiții din întreaga lume ar trebui să afle că un om iubește cu adevărat o singură dată în viață, restul fiind, așa cum spune și Poetul, doar completări sau năzăriri.

    Astăzi, când împlinești 18 ani, mi-am amintit de această poezie, și sunt convinsă că bunicul tău n-a scris-o doar pentru mine, ci și pentru tine.Sfătuindu-te: „Nu te grăbi, copile, să iubești!”.

    Poate că nu vei înțelege acum acest sfat, așa cum nu l-am înțeles nici eu atunci. A trebuit să treacă mult timp ca să afirm: „Câtă dreptate!”. Dar așa sunt copiii. La o vârstă când li se pare că și cerul se poate apuca cu mâna, își contrazic mereu părinții.

    Însă, cu timpul, îl vei aprecia, fiindcă ai crescut un copil bun, sensibil, cumsecade și un nepot pe care și l-ar dori orice bunic.

    Al tău, dacă ți-ar fi fost astăzi alături, avea să-ți spună cu siguranță: „Sunt mândru de tine, nepoate!”. Îndemnându-te să pășești prin anii tăi cu bunătate. Să faci întotdeauna numai bine, ca lumea să fie mai bună. Să nu crezi că fericirea constă în bani. Aceasta se găsește, de obicei, în lucrurile mici: în zâmbetul aproapelui tău, în fiecare răsărit de soare sau în ascultarea unui lan de grâu.

    Să nu răspunzi la nedreptate cu ură și să nu lovești cu vorba! – aceasta doare cel mai tare.

    Să-ți iubești țara și neamul așa cum au făcut-o părinții, bunicii și străbunicii tăi!

    Să nu te umpli de zgomot, fiindcă acesta nu-ți va permite să te asculți pe tine însuți!

    Dar și să-l ai în tine întotdeauna pe Cel de Sus, ca inima ta să nu moară niciodată!

    Și, de câte ori vei simți că te prăbușești, să te ridici și să mergi mai departe ca un învingător!

    Așa că, dragul meu, desfă-ți aripile de fluture și ai grijă de ele atunci când te înalți către soare!

    Iar dacă îți va fi vreodată greu în zborul tău, să știi că am să te aștept acasă cu ușa deschisă – întotdeauna.

    La mulți ani!

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * Autorul supărat

    * În căutarea demnității

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Autorul supărat – Ziariștii

    Autorul supărat – Ziariștii

    Un vechi autor de-al nostru, supărat că nu i s-a publicat cândva un articol, i-a mărturisit unui membru al redacţiei că el se roagă în fiecare zi ca „Literatura şi arta” să dispară şi să nu mai aibă niciun cititor. Şi-şi doreşte acest lucru mai mult decât propria sănătate, având convingerea că Cel de Sus îi va împlini cu siguranţă rugămintea, fiindcă el e un om credincios.

    Dar, gândindu-mă la acest enoriaş „îngrijorat” de soarta revistei noastre, mi-am amintit de o întâmplare cu un brutar.

    Acesta a cumpărat într-o zi, de la un ţăran, un kilogram de unt. Ajuns acasă, l-a cântărit şi a descoperit că untul are doar 800 de grame. Nemulţumit, a mers la un judecător şi a cerut să-l pedepsească pe pungaș. Fiind adus în faţa instanţei, ţăranul a pledat nevinovat şi a explicat următoarele: „Mi-am cumpărat un cântar, dar n-am avut bani şi pentru greutăţi. Aşa că pun untul pe un braţ al cântarului, iar pe partea cealaltă o pâine de-a brutarului, care, conform spuselor lui, are un kilogram. Acum, dacă pâinea dumnealui nu are un kilogram, care ar fi vina mea?”.

    Judecătorul a cântărit imediat pâinea şi, când a văzut că aceasta cântăreşte cu adevărat 800 de grame, în loc să-l pedepsească pe ţăran, l-a băgat la închisoare pe brutarul care l-a reclamat.

    Aşa că, atunci când încercăm să nedreptăţim pe cineva, se întâmplă să fim noi înşine pedepsiţi ori, cum se mai spune în popor: „Nu săpa groapa altuia, ca să nu cazi tu însuţi în ea!”

    Iar celor care se roagă Celui de Sus cu răutate, nu pot să le spun decât un lucru: „Dragii mei, Dumnezeu nu mai are timp să vă asculte toate prostiile. El are lucruri mult mai importante de făcut. Iar unul dintre ele este să semene în inima noastră bunătate”.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * Ordinea din birou

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Cetățenia de vânzare – Ziariștii

    Cetățenia de vânzare – Ziariștii

    Dacă acum câţiva ani, în Republica Moldova, nu existau prea multe firme care să intermedieze obţinerea actelor româneşti, astăzi acestea sunt din ce în ce mai multe. Iar mesajele de genul „Îţi doreşti cetăţenie română, buletin sau paşaport românesc? Compania noastră vă stă la dispoziţie” răsună mai nou şi-n toate magazinele din ţară.

    Una dintre aceste reclame am auzit-o însă, zilele trecute, şi în limba rusă. Mi-am pus, firesc, întrebarea: cui i se adresează această companie? Nouă – românilor basarabeni – ori cetăţenilor ruşi?

    Dar aceeaşi publicitate o găsesc şi pe reţeaua de socializare Facebook. Ca şi cum am fi la piaţă. Doar că acolo se strigă „Hai la pepeni!”, iar aici „Hai la cetăţenie!”.

    Şi, deşi reprezentanţii firmei se laudă că „deservim atât vorbitori de limbă română, cât şi pe cei de limbă rusă” (curios) ori „cunoaştem şi limba română”, discuţiile de pe site-ul lor, exact.md/ru, se desfăşoară mai mult în limba rusă. Iar la întrebarea unui curios dacă pentru obţinerea actelor româneşti este obligatoriu să cunoască şi limba română, altul îi răspunde: „Important este să cunoşti măcar trei cuvinte, cât să poţi înjura!”. Frumos, nu?!

    De fapt, la alt răspuns nici nu mă aşteptam, fiindcă n-am întâlnit până acum niciun cetăţean rus îndrăgostit de limba noastră sau de România. Aşa că interesul este evident.

    Întrebarea este, totuşi, alta: cum devin aceștia cetăţeni români? Fiindcă Legea numărul 21/1991 (articolul 8) spune clar: „Cetăţenia română se poate acorda cetăţeanului străin dacă s-a născut şi domiciliază pe teritoriul României cel puţin 8 ani; dovedeşte prin comportament, acţiuni, atitudine loialitate faţă de statul român; posedă limba română şi noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie; cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional”.

    Dar, întrucât rusul din Basarabia nu întruneşte niciuna dintre cele menţionate mai sus, sunt convinsă că aceste firme (care par a fi mai mult ruseşti) nu-i ajută pe cetăţenii ruşi să dobândească cetăţenia română, ci s-o redobândească, inventându-le rădăcini româneşti. Fiindcă a redobândi înseamnă să recuperezi ceva ce ai avut. Aceeaşi Lege 21/1991 (articolul 4) precizează: „Redobândirea cetăţeniei române poate fi demarată în baza rudelor până în gradul III, care au fost născute până la 28 iunie 1940 pe teritoriul României Mari”.

    Deci, noi – românii din Republica Moldova – avem tot dreptul să redobândim cetăţenia română, fiindcă părinţii, bunicii şi rudele noastre s-au născut pe teritoriul statului român.

    Se vede însă că ruşii din ţara noastră încearcă să demonstreze şi ei acelaşi lucru – că sunt un fel de cetăţeni pierduţi ai României, deşi ne urăsc de moarte. Sau, cine ştie? Trăind pe pământul nostru zeci de ani, au început să „simtă” şi ei cumva româneşte. Motiv pentru care îşi cumpără cetăţenia română. Iar ca să fie mai convingători atunci când merg la Bucureşti să depună jurământul de credinţă faţă de statul român, declară în faţa comisiei că adevăraţii români sunt tocmai cei ce nu ştiu româneşte.

    Dacă aşa stau lucrurile, domnilor, nu mai văd niciun impediment să se înfăptuiască unirea. Pentru că ruşii, chiar dacă ne cunosc limba atât cât să ne poată înjura, se vor în Ţară. Deci, n-ar avea nimic împotriva ei. Numai că diferenţa este totuşi una imensă: noi, românii basarabeni, ne dorim unirea ca să ne întoarcem acasă, iar ei – unde să le fie întotdeauna bine.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * Ordinea din birou

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Aleea salcâmilor înfloriți – Ziariștii

    Aleea salcâmilor înfloriți – Ziariștii

    Am cunoscut-o pe-o alee cu salcâmi înfloriţi şi m-am îndrăgostit atât de mult de ochii ei de pisică sălbatică, încât am simţit că am să mor dacă n-am să-i mai văd. Aşa că n-am stat prea mult pe gânduri şi într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă am cerut-o de soţie. A acceptat fără să ezite, deşi încă nu eram convins dacă sentimentul acesta suprem care se numeşte iubire e unul reciproc.

    Era un fel de dragoste fără dragoste, dar mi-am zis că altă dovadă în afară de zâmbetul ei, cu care se afişa mereu în faţa mea, ca la datorie, nici n-ar trebui să existe. Fiindcă dacă cineva îţi zâmbeşte de atâtea ori într-o zi, înseamnă că totuşi te iubeşte. De aceea nici n-am întrebat-o vreodată în toţi anii noştri de căsnicie dacă-i sunt drag. Îmi era de ajuns că o iubeam eu.

    Însă, de la o vreme, simţeam în sufletul meu o durere inexplicabilă, care părea să fie una şi aceeaşi şi, totodată, alta. Iar când am încercat să-i destăinui că mă simt trist, neîmplinit, că am pierderi de memorie sau uit unde îmi pun ceaşca de cafea, ea mi-a zâmbit răutăcios şi mi-a spus că n-o interesează nimic din toate câte-i povestesc, fiindcă vina este doar a mea şi a bătrâneţilor mele.

    Apoi, a mai încercat să-mi spună ceva, dar câinele nostru a început să latre din senin ca un apucat, aşa încât n-am mai auzit-o. Pentru o clipă am crezut că lătrăturile lui se aseamănă întocmai cu cuvintele ei. Şi atunci m-am gândit pentru prima dată că m-aş simţi mult mai bine dacă aş sta lângă un câine turbat, decât lângă ea.

    Însă supărarea noastră n-a durat mult, fiindcă a doua zi era aniversarea mea şi urma să avem invitaţi. Ne-am împăcat mai mult cu privirea. Fiind convins că toate neînţelegerile au rămas în ziua de ieri. De aceea m-am ridicat în picioare să-i mulţumesc atât ei, cât şi oaspeţilor mei că n-au uitat de anii pe care-i împlinesc. Dar, până la urmă, n-am reuşit să rostesc niciun cuvânt, fiindcă doamna mea s-a uitat la mine încruntată ca şi cum se afla la vreo înmormântare sau avea în faţa ei vreun mort, zicându-mi pe-un ton de soldat să stau jos. Iar eu, ca un şcolar ascultător, m-am conformat, ascunzându-mă printre dărâmăturile trecutului, atunci când am întâlnit-o întâia oară.

    Şi abia acum mi-am dat seama ce mă durea în fiecare zi şi nu ştiam: neiubirea, neiubirea ei.

    Dar, în timp ce mă gândeam la acest lucru şi mă simţeam singur ca un vapor în largul mării, ea nici nu se uita la mine. Era preocupată de râsul ce-i gâlgâia în gât şi trebuia să-l împartă cu prietena ei de pahar. Eram năucit de atitudinea ei, fiindcă n-am crezut până atunci că această iubire prăpăstioasă mi-a pus cătuşe reci nu doar la mâinile din afară, dar şi la cele pe dinăuntru, încă de la începuturile ei.

    Spre seară, când am încercat să avem o discuţie deja ca între niște duşmani cordiali, a recunoscut că dragostea aceasta despre care tot vorbesc nu există şi nici n-a existat. Dar a fost alta, una pentru bani şi averea mea, care i-a oferit posibilitatea să-şi cumpere farduri şi zdrenţe noi, cu care să se facă frumoasă pentru societate.

    Iar eu sunt un visător incurabil şi-ar trebui să mă tratez. Cum – încă nu ştiu, fiindcă n-am aflat niciun spital care să te trateze de boala iubirii.

    De atunci, nu mă mai pieptăn, nu-mi mai calc cămaşa, nu mă mai bărbieresc şi nici nu mai dorm. Nu mai am pentru cine.

    Ies la plimbare în fiecare dimineaţă în aceleaşi haine şi cu barba încărunţită pe aleea de salcâmi înfloriţi. Le spun trecătorilor că din dragoste se poate muri. Dar ei doar dau din cap aprobator ca şi cum le vorbesc despre o toamnă răcoroasă care s-a întors înapoi în cerul ei şi nu va mai reveni niciodată.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * Ordinea din birou

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia