Într-un sat trăiau doi fraţi care nu-şi vorbeau încă de pe vremea când au rămas orfani.
Unul dintre ei era căsătorit şi locuia la marginea cătunului, iar celălalt trăia singur aproape de biserică.
Oricât au încercat sătenii să-i împace, eforturile lor au fost în zadar. Aceştia erau de neclintit în supărarea lor.
Într-o zi, cel necăsătorit a cunoscut o fată bună şi a decis să-şi întemeieze şi el o familie.
Viitoarea lui soţie, ştiind de la lumea din sat de neînţelegerile existente între fraţi, i-a propus bărbatului să se împace măcar acum cu ruda lui şi să-l invite la nuntă. Dar, la auzul acestei propuneri, omul s-a înverşunat şi mai mult, afirmând că mai bine amână căsătoria decât să vorbească cu cel care se duşmănea.
Fata a tăcut o vreme, apoi i-a zis:
– Chiar dacă tu nu vrei să te împaci cu el, totuşi am să-l invit la nuntă. Dacă nu va accepta, atunci n-am să mai deschid acest subiect niciodată, iar voi veţi putea să vă duşmăniţi cât vă va ţine inima.
Bărbatul nu i-a răspuns, semn că femeia a primit un acord tacit de a-şi duce planul la împlinire. A luat cu ea un covor mic ţesut la război, o sticlă cu vin şi câteva plăcinte, pornind spre marginea satului.
După ce a bătut la uşă şi a aşteptat preţ de câteva minute, în prag a apărut un om înalt, plin de riduri şi crispat, care părea pregătit s-o înjure.
Însă aceasta a început să vorbească atât de repede, încât omul n-a reuşit să rostească nici măcar o propoziţie:
– Fratele tău regretă enorm că te-a supărat. M-a trimis să te rog să-l ierţi pentru toate câte ţi-a greşit. Iertarea ta e foarte importantă pentru viitorul nostru. Aşa că te rog să vii la nunta noastră.
– Să-l iert? Niciodată! Nu pot şi n-am să fac acest lucru! Eu, cuconiţă, nu mă las călcat în picioare de nimeni, nici măcar de propriul frate! Dar mă bucur că-şi recunoaşte vina. Însă de iertat, nu! Poate abia după moarte!
Femeia n-a ştiut ce să-i mai spună. Şi-a lăsat ochii înlăcrimaţi în pământ şi darurile cu care a venit, întorcându-se acasă. Aici, soţul ei o luă la întrebări:
– Ei, şi ce mai fac şerpii din satul nostru? Încă respiră?
– Nu vorbi aşa! E un om bun şi şi-a cerut iertare. Mi-a spus că-i pare foarte rău că nu vă vorbiţi. Şi te roagă din adâncul sufletului să-l ierţi. Iertarea fiind a Celui de Sus!
– Nu te cred! Minte! Acesta nu ştie să-şi ceară iertare şi n-a făcut-o niciodată! E un şarpe veninos, chiar dacă mi-e frate!
– Greşeşti! Are inimă şi ochi buni. Când i-am zis de nunta noastră, de bucurie a început să plângă şi mi-a spus că va veni la acest mare eveniment, chiar dacă nu-l inviţi.
– Du-te şi spune-i să nu vină! Nu-l aştept şi nu vreau să-l văd! El nu face parte din viaţa mea!
– Dar ţi-e frate!
– Mi-a fost! Eu nu mai am fraţi!
Fata a ieşit din casă îndurerată şi a mers iar la uşa rudei sale. Omul, mai blând ca prima dată, a întrebat-o de ce a venit.
– Fratele tău mi-a spus că dacă nu-l ierţi şi nu accepţi invitaţia noastră la nuntă, nici nu se mai însoară, dar se va călugări. Iartă-l!
Bărbatul a tăcut o vreme, apoi a decis:
– Bine, fie! Am să vin, dar în ziua nunţii să se aşeze în genunchi în faţa bisericii şi să-şi ceară iertare în văzul tuturor! Doar aşa am să-l iert!
– Sunt convinsă că va primi acest lucru cu bucurie!
Ajunsă acasă, soţul a luat-o iar la întrebări:
– I-ai spus?
– I-am spus.
– I-ai transmis fiecare cuvânt al meu?
– Da.
– Şi ce a răspuns?
– Că va veni la nunta noastră chiar dacă tu nu-ţi doreşti acest lucru. Şi este pregătit să se aşeze în genunchi în faţa bisericii, în văzul tuturor, doar ca să-l ierţi. De nu, va muri de inimă rea!
La auzul acestor vorbe, omul s-a retras în camera lui îngândurat şi n-a dormit toată noaptea.
În dimineaţa marelui eveniment, tot satul s-a adunat în faţa lăcaşului sfânt. Dar nu aşteptau să vadă atât de mult mirii, cât să asiste la întâlnirea celor doi duşmani. Aceştia, când şi-au întâlnit privirile, ura lor strălucea în ei şi mai mult, ca şi cum erau pregătiţi să se atace în orice clipă. Totuşi, şi unul, şi altul aşteptau momentul când celălalt se va aşeza în genunchi pentru marea iertare. Mireasa, văzând tensiunea dintre cei doi, s-a prefăcut că-şi pierde echilibrul şi l-a împins pe mire uşor pe trepte. Iar acesta, fără să vrea, a căzut în genunchi. Emoţionat de acest gest, fratele lui a alergat în întâmpinarea celui pe care-l duşmănea de-o viaţă şi, luându-l în braţe i-a zis:
– Te iert, frate! Te iert!
– Ia te uită! Tu să mă ierţi? Eu trebuie să te iert!
– Ba nu! Eu te iert, fiindcă tu mi-ai cerut iertare!
– Niciodată! Aşteptam să te aşezi în genunchi…
Şi aici vorbele lor şi-au pierdut glasul, fiindcă cei doi şi-au dat seama că nici unul, nici altul nu şi-a dorit împăcarea, dar acest lucru se întâmplă datorită femeii din faţa lor, care, văzându-le mirarea, le-a spus:
– Şi eu vă iert!
– Auzi, măi frate, ţi-ai luat o fată înţeleaptă. Aceasta ştie ce înseamnă bunătatea şi iertarea.
– Da, poate învăţăm şi noi ce înseamnă acest sentiment.
Se pare că fără el, omul nu poate fi fericit, fiindcă acolo unde nu există iertare, nici Dumnezeu nu există.
DE ACEEAȘI AUTOARE:
