Autor: Doina Dabija (Chișinău)

  • Regii șoselelor – Ziariștii

    Regii șoselelor – Ziariștii

    În ultimul timp citesc tot mai multe titluri de ştiri de genul: „O tânără a fost lovită în capitală de o maşină”, „11 accidente grave în doar trei zile”, „A urcat la volan, deşi nu are permis”, „Şofer sub influenţa băuturilor alcoolice”, „Un minor strivit pe trecerea de pietoni”, „Trei oameni au murit, iar nouă au fost răniţi” etc.

    Avem impresia că în acest an numărul accidentelor rutiere din Republica Moldova a crescut considerabil. Iar motivul acestora se ştie: viteza excesivă, condusul în stare de ebrietate, nerespectarea regulilor de circulaţie şi multe altele. Dar, pe lângă cele enumerate mai sus, aş mai adăuga totuşi şi incultura în trafic. Pentru că mulţi dintre şoferii noştri nu se respectă unii pe alţii, crezându-se un fel de zmei sau regi ai şoselelor, cărora mama sau tata le-a cumpărat drum. Iar iresponsabilitatea acestora lasă în urmă nenumărate vieţi distruse, răniţi şi morţi. Mottoul lor fiind: „Un şofer prudent este cel care se uită în ambele sensuri înainte de a trece pe roşu” (Ralph Marterie).

    Însă cred că cele mai multe accidente se întâmplă din cauza celor care n-au învăţat destul de bine la şcoala de şoferi ori şi-au cumpărat permisul de conducere. În caz contrar, ar fi ştiut să oprească la culoarea roşie a semaforului, să nu urce la volan băuţi sau sub influenţa drogurilor, şofând mai repede decât poate zbura îngerul lor păzitor. Dar, vinovatul întotdeauna-i altul. De obicei, copilul sau bătrânul care traversează strada prea încet ori în fugă. Exact ca în bancul în care un poliţist îl întreabă pe un şofer:

    – Dumneavoastră l-aţi accidentat pe acest pieton?

    – Nu eu, ferească sfântul, nici nu l-am atins! Voia să treacă strada, i-am cedat trecerea şi el, de uimire, a leşinat!

    Ei, cam aşa sunt toate explicaţiile şoferilor iresponsabili. Ca şi cum şi-au cumpărat maşină doar ca să nu meargă băuţi pe jos.

    Însă, până când nu vom avea o cultură a condusului şi nu ne vom învăţa să ne respectăm unii pe alţii în trafic, oamenii vor continua să moară.

    Şi-ar fi timpul să ne pese!

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * Ordinea din birou

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Copiii nimănui – Ziariștii

    Copiii nimănui – Ziariștii

    Aceşti copii crescuţi fără părinţi sunt din ce în ce mai mulţi. Pe străzi, în orfelinate sau în casele părăsite de la ţară.

    Copii abandonaţi, cerşetori, singuri, mereu cu privirea tristă ori cu sentimentul că nimeni n-are nevoie de ei. Fiindcă primii care i-au trădat au fost părinţii. Şi atunci, cum să mai creadă în oameni sau în bunătatea lor?

    Îi putem observa la câte un colţ de stradă sau umblând printre maşinile care se opresc la semafoare.

    Doar că uneori am impresia că aceştia nu-şi doresc atât de mult pomana noastră, cât îi căută pe taţii şi mamele lor. Poate, cine ştie, vor trece pe acolo şi-i vor lua acasă.

    Copii îndureraţi, pe care nu i-a salvat nimeni, trăindu-şi suferinţa în tăcere şi singurătate. Invidioşi mereu pe alţii de vârsta lor, care au o casă, o soră, un frate, o familie sau cui să spună „Noapte bună!”. Or, merg la şcoală, au haine frumoase şi ghiozdane noi. Şi chiar dacă mulţi dintre părinţii lor sunt plecaţi peste hotare, aceştia au ştiut să înlocuiască iubirea părintească cu jucării, cadouri scumpe şi bani.

    Iar ei, copiii uitaţi, nu au decât o pereche de adidaşi rupţi prin care li se văd degetele de la picioare şi o felie de pâine pe care o împart din când în când cu câinii vagabonzi, unicii lor prieteni.

    Copii care au îmbătrânit de dor şi aşteptare, atenţi la orice zgomot şi mişcare. Poate, cineva se va apropia totuşi de ei şi le va da vreo îmbrăţişare. Au auzit undeva că aceasta vindecă orice durere pe care omul o are.

    Până atunci, vor trece cuminţi printre noi, cu chipul lor plin de tristeţea chinuitoare a copilăriei, atunci când au ascultat ultima dată cântecul de leagăn al mamei. Şi care probabil că le va răsuna în ureche până la moarte. Fiindcă în timp ce restul lumii va muri de bătrâneţe, aceşti copii ai nimănui vor muri de dor…

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * Ordinea din birou

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Omul e ca pomul – Ziariștii

    Omul e ca pomul – Ziariștii

    Se zice că omul se aseamănă cu un copac înfrunzit. Şi de câte ori săvârşim vreo faptă rea, din pomul nostru cade câte o frunză. Astfel, unii rămânem înfrunziţi pe jumătate, iar alţii doar cu câteva frunze. Însă aceştia, care riscă să li se usuce şi rădăcina, bănuiesc că sunt oamenii care au uitat să fie oameni.

    Ca să recunoaştem oamenii „desfrunziți”, nu este întotdeauna uşor, fiindcă ei ştiu să se ascundă bine după o voce blândă şi un zâmbet mângâietor. Dar, dincolo de aparenţe, acesta-i omul căruia nu-i pasă de cei din jurul lui. Nu observă suferinţa, tristeţea şi dezamăgirea nimănui. Foloseşte cuvinte cereşti pentru a săvârşi lucruri urâte. Cearta îi dă puteri şi-l face să se simtă bine. Nu-şi cere iertare, fiindcă nu regretă nimic. Îi urăşte pe cei fericiţi şi le dă sfaturi în detrimentul lor. Nu-i pasă de ce simt şi gândesc alţii. În faţă te compătimeşte, iar în gând te înjură. Iar dacă înfăptuieşte vreo faptă bună, o face din interes, ca să-i rămâi dator.

    Dar de câte ori mă gândesc la astfel de oameni, goi şi uscaţi pe dinăuntru, îmi amintesc de o întâmplare despre un tată şi fiul lui. Aceştia mergeau într-o zi prin munţi şi băiatul s-a împiedicat de o piatră. De durere a strigat cât l-a ţinut pieptul: „A-ah!”. Dar, de undeva din spatele muntelui, cineva i-a răspuns cu acelaşi: „A-ah!”.

    Curios, copilul a strigat din nou: „Cine-i aici?”. Iar muntele i-a răspuns: „Cine-i aici?”.

    Supărat, băiatul l-a întrebat pe tatăl lui ce se întâmplă. La care acesta a zâmbit şi a strigat şi el: „Te iubesc!”. Iar o voce i-a răspuns: „Te iubesc!”.

    Cum fiul lui tot n-a înţeles nimic, tatăl i-a explicat: „Vezi tu, dragul meu, vocea care îţi răspunde se numeşte ecou, dar în realitate este viaţa. Îţi dă înapoi tot ce faci şi tot ce spui”.

    Acelaşi lucru riscă şi această categorie de oameni-copaci: să li se întoarcă înapoi toate faptele lor. Şi doar ultimele frunze care le-au mai rămas ar mai putea să le reamintească faptul că sunt totuşi oameni.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * Ordinea din birou

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Muzica grobiană care zgârie urechea – Ziariștii

    Muzica grobiană care zgârie urechea – Ziariștii

    O legendă spune că, atunci când Orfeu cânta la liră, veneau să-l asculte până şi fiarele. Bănuiesc că acest lucru se întâmpla nu doar pentru că marele poet ştia să cânte frumos, ci şi fiindcă animalele au simţit că muzica poate să vindece.

    Aşa că nu m-aş mira dacă cele mai frumoase fraze care s-au scris vreodată despre muzică au fost inspirate tocmai din această întâmplare: „Muzica porneşte de la inimă şi se adresează inimilor” (George Enescu), „Dacă n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica” (Emil Cioran) ori „A cânta este cu adevărat un alt fel de-a respira” (Rainer Maria Rilke).

    Dar despre muzică se mai spune că e singurul grai fără cuvinte pe care-l înţeleg toate popoarele, este cea care linişteşte furia, aduce iubire, mişcă planete şi inimi sau, dacă n-ar fi existat cuvântul, oamenii ar fi comunicat prin muzică, aşa cum o fac îngerii.

    Şi doar marele interpret Grigore Leşe afirmă dezamăgit că: „Astăzi, puţini mai cântă din suflet, pentru că nu le cântă sufletul.”

    Şi cred că are dreptate, fiindcă muzica de calitate dispare şi este înlocuită, din păcate, cu un fel de non-muzică, un zgomot care, în loc să vindece sufletul omului, mai mult îl zgârie.

    O astfel de zgârietură mi-a fost provocată de solistul basarabean al formației Carla’s Dreams, care, fiind prezent pe scena Festivalului Internaţional de Muzică Summer Fest din Chişinău, a interpretat o piesă care-i dezonorează atât pe el, cât şi ţara în care s-a născut. Ceea ce i s-a părut acestuia un mare hit a oprit respiraţia multor chişinăuieni, care n-au înţeles cum un artist de calibrul lui a reuşit să treacă de la sublim la ridicol.

    Acesta a cântat pe scena din Grădina Botanică cu mare „ruşîni”: „Dă-ti-n…” ( şi aici urmează înjurătura de mamă).

    Elevi, studenţi şi mulţi copii însoţiţi de părinţi s-au lăsat manipulaţi cu uşurinţă de interpret şi au repetat cuvânt cu cuvânt înjurăturile care se auzeau din boxe, ca şi cum se intona piesa copilăriei: „Vine, vine, primăvara…”

    Totuşi, mă întreb, ce părere au părinţii şi bunicii solistului de la Carla’s Dreams despre prestaţia acestuia? Ce mai, un adevărat exemplu pentru societate! Una care, cu regret, nu mai ştie să deosebească binele de rău.

    Dar, până se va întâmpla acest lucru, nu pot să spun decât: Noapte bună, lume! şi Condoleanţe, Carla’s Dreams! Se vede că în drum spre Chişinău nu ţi-a murit doar demnitatea, ci şi bunul-simţ. Ruşine!

    P. S. Ar fi bine să se autosesizeze autorităţile – Consiliul Naţional al Audiovizualului, Ministerul Culturii, ONG-urile pentru drepturile copilului etc.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * Ordinea din birou

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    De câte ori se apropie ziua de 31 august, gândul mă duce la anul 1989, când poporul nostru a ieşit în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chișinău să-şi revendice dreptul la limbă, alfabet, tricolor şi identitatea noastră naţională.

    Pentru mine, acea Mare Adunare Naţională a fost şi va rămâne una dintre cele mai frumoase sărbători la care am asistat vreodată. Fiindcă în acel an Basarabia şi-a recăpătat libertatea şi demnitatea, demonstrând lumii întregi că neamul nostru românesc este de neînvins.

    A fost anul când am fost puternici, mulţi, uniţi şi curajoşi. Iar acest curaj al nostru a fost alimentat şi de faptul că am obosit să trăim în minciună ori să ni se spună pe pământul nostru în ce limbă să vorbim şi care este istoria noastră.

    Eram traumatizaţi sufleteşte, iar adevărul trebuia revendicat.

    Dar cât de mult eram urâţi în propria ţară – o ştiam încă de acasă, de la tatăl meu, care îmi spunea: „Poporul nostru este unul creştin. Limba noastră nu e cea moldovenească, ci română. Iar sufletul acestui neam este unul românesc”.

    Din cauza acestor convingeri, nu doar el, dar toată intelectualitatea de-atunci era în pericol. Erau pândiţi, ameninţaţi, bătuţi pe stradă, atacaţi în presă, denigraţi, fiindcă îl apărau pe Eminescu şi identitatea noastră adevărată.

    Iar pericole erau multe. Noi, copiii scriitorilor, eram urmăriţi de la şcoală. Telefoanele erau ascultate, mama mea a fost bătută în stradă ziua în amiaza mare, pereţii din blocul scării unde locuiam erau murdăriţi cu vopsea în fiecare zi, cu mesaje de genul: „Ubiraites v Româniu!” („Căraţi-vă în România!”) ori „Fascist român”. Toate acestea se întâmplau pentru că ne doream să ne cunoaştem istoria noastră adevărată şi să fim noi înşine.

    Dar când mă gândesc la toate aceste evenimente şi prin câte au trecut intelectualii noştri şi acest popor, mă întreb ce s-a întâmplat cu noi în toţi aceşti ani. Fiindcă după acea victorie din 1989 parcă nu mai luptăm pentru nimic.

    Ori ca şi cum, de atunci până astăzi, în Basarabia a început să circule un virus nou. Unul spiritual, care-i mult mai periculos decât toate bolile existente, pentru că acesta atacă tot ce avem noi mai sfânt: limba română, istoria, demnitatea, libertatea şi tot ce-am obţinut atât de greu. Iar românul nostru nu-l simte, dar se lasă deznaţionalizat din nou de acest virus cu miros rusesc, trăind în nepăsare şi uitare.

    Astăzi, limba română trăieşte aceleaşi zile dramatice ca înainte de 1989. E umilită şi persecutată în ţara ei. Peste tot se vorbeşte numai ruseşte, copiii noştri sunt daţi jos din troleibuz fiindcă nu ştiu să vorbească limba rusă, vânzătorii nu vor să te servească dacă nu vorbeşti ruseşte. Şi, oriunde te întorci, ţi se reproşează: „Govori po celoveceski!” („Vorbeşte omeneşte!”). Ca şi cum limba mea, limba ţării mele, este una animalică. În timp ce ei n-au învăţat de-o viaţă nici măcar două cuvinte: „Bună ziua”.

    Atitudinea lor faţă de noi se poate observa şi din întâmplarea cu o rusoaică bătrână. Când i-a fost cedat locul într-un mijloc de transport, aceasta, în loc de „Mulţumesc”, a zis: „Hot odno sfoloci naşlas” („Măcar o spurcăciune s-a găsit”). Asta suntem noi pentru ei: „sfoloci” („spurcăciune”).

    Până când va înţelege acest lucru şi moldoveanul nostru, e timpul să luptăm din nou, ca şi atunci, în ’89, fiind conştienţi că pământul acesta este al copiilor noştri, al părinţilor, bunicilor şi strămoşilor noştri. Ţara aceasta a fost şi este a noastră, iar toţi cei care-i spun limbii noastre „moldovenească” urăsc limba română, deci ne urăsc şi pe noi.

    Dar în ţara lui Eminescu şi a lui Ştefan cel Mare e un singur popor – român – şi se vorbeşte o singură limbă – româna. Fără ea nu vom fi liberi niciodată.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * În căutarea demnității

    * Ordinea din birou

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului. Cazul medicului plecat de la înmormântarea propriului fiu ca să salveze un alt copil

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Ceartă-te în șoaptă!

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Sfatul iertării – Ziariștii

    Sfatul iertării – Ziariștii

    Într-un sat trăiau doi fraţi care nu-şi vorbeau încă de pe vremea când au rămas orfani.

    Unul dintre ei era căsătorit şi locuia la marginea cătunului, iar celălalt trăia singur aproape de biserică.

    Oricât au încercat sătenii să-i împace, eforturile lor au fost în zadar. Aceştia erau de neclintit în supărarea lor.

    Într-o zi, cel necăsătorit a cunoscut o fată bună şi a decis să-şi întemeieze şi el o familie.

    Viitoarea lui soţie, ştiind de la lumea din sat de neînţelegerile existente între fraţi, i-a propus bărbatului să se împace măcar acum cu ruda lui şi să-l invite la nuntă. Dar, la auzul acestei propuneri, omul s-a înverşunat şi mai mult, afirmând că mai bine amână căsătoria decât să vorbească cu cel care se duşmănea.

    Fata a tăcut o vreme, apoi i-a zis:

    – Chiar dacă tu nu vrei să te împaci cu el, totuşi am să-l invit la nuntă. Dacă nu va accepta, atunci n-am să mai deschid acest subiect niciodată, iar voi veţi putea să vă duşmăniţi cât vă va ţine inima.

    Bărbatul nu i-a răspuns, semn că femeia a primit un acord tacit de a-şi duce planul la împlinire. A luat cu ea un covor mic ţesut la război, o sticlă cu vin şi câteva plăcinte, pornind spre marginea satului.

    După ce a bătut la uşă şi a aşteptat preţ de câteva minute, în prag a apărut un om înalt, plin de riduri şi crispat, care părea pregătit s-o înjure.

    Însă aceasta a început să vorbească atât de repede, încât omul n-a reuşit să rostească nici măcar o propoziţie:

    – Fratele tău regretă enorm că te-a supărat. M-a trimis să te rog să-l ierţi pentru toate câte ţi-a greşit. Iertarea ta e foarte importantă pentru viitorul nostru. Aşa că te rog să vii la nunta noastră.

    – Să-l iert? Niciodată! Nu pot şi n-am să fac acest lucru! Eu, cuconiţă, nu mă las călcat în picioare de nimeni, nici măcar de propriul frate! Dar mă bucur că-şi recunoaşte vina. Însă de iertat, nu! Poate abia după moarte!

    Femeia n-a ştiut ce să-i mai spună. Şi-a lăsat ochii înlăcrimaţi în pământ şi darurile cu care a venit, întorcându-se acasă. Aici, soţul ei o luă la întrebări:

    – Ei, şi ce mai fac şerpii din satul nostru? Încă respiră?

    – Nu vorbi aşa! E un om bun şi şi-a cerut iertare. Mi-a spus că-i pare foarte rău că nu vă vorbiţi. Şi te roagă din adâncul sufletului să-l ierţi. Iertarea fiind a Celui de Sus!

    – Nu te cred! Minte! Acesta nu ştie să-şi ceară iertare şi n-a făcut-o niciodată! E un şarpe veninos, chiar dacă mi-e frate!

    – Greşeşti! Are inimă şi ochi buni. Când i-am zis de nunta noastră, de bucurie a început să plângă şi mi-a spus că va veni la acest mare eveniment, chiar dacă nu-l inviţi.

    – Du-te şi spune-i să nu vină! Nu-l aştept şi nu vreau să-l văd! El nu face parte din viaţa mea!

    – Dar ţi-e frate!

    – Mi-a fost! Eu nu mai am fraţi!

    Fata a ieşit din casă îndurerată şi a mers iar la uşa rudei sale. Omul, mai blând ca prima dată, a întrebat-o de ce a venit.

    – Fratele tău mi-a spus că dacă nu-l ierţi şi nu accepţi invitaţia noastră la nuntă, nici nu se mai însoară, dar se va călugări. Iartă-l!

    Bărbatul a tăcut o vreme, apoi a decis:

    – Bine, fie! Am să vin, dar în ziua nunţii să se aşeze în genunchi în faţa bisericii şi să-şi ceară iertare în văzul tuturor! Doar aşa am să-l iert!

    – Sunt convinsă că va primi acest lucru cu bucurie!

    Ajunsă acasă, soţul a luat-o iar la întrebări:

    – I-ai spus?

    – I-am spus.

    – I-ai transmis fiecare cuvânt al meu?

    – Da.

    – Şi ce a răspuns?

    – Că va veni la nunta noastră chiar dacă tu nu-ţi doreşti acest lucru. Şi este pregătit să se aşeze în genunchi în faţa bisericii, în văzul tuturor, doar ca să-l ierţi. De nu, va muri de inimă rea!

    La auzul acestor vorbe, omul s-a retras în camera lui îngândurat şi n-a dormit toată noaptea.

    În dimineaţa marelui eveniment, tot satul s-a adunat în faţa lăcaşului sfânt. Dar nu aşteptau să vadă atât de mult mirii, cât să asiste la întâlnirea celor doi duşmani. Aceştia, când şi-au întâlnit privirile, ura lor strălucea în ei şi mai mult, ca şi cum erau pregătiţi să se atace în orice clipă. Totuşi, şi unul, şi altul aşteptau momentul când celălalt se va aşeza în genunchi pentru marea iertare. Mireasa, văzând tensiunea dintre cei doi, s-a prefăcut că-şi pierde echilibrul şi l-a împins pe mire uşor pe trepte. Iar acesta, fără să vrea, a căzut în genunchi. Emoţionat de acest gest, fratele lui a alergat în întâmpinarea celui pe care-l duşmănea de-o viaţă şi, luându-l în braţe i-a zis:

    – Te iert, frate! Te iert!

    – Ia te uită! Tu să mă ierţi? Eu trebuie să te iert!

    – Ba nu! Eu te iert, fiindcă tu mi-ai cerut iertare!

    – Niciodată! Aşteptam să te aşezi în genunchi…

    Şi aici vorbele lor şi-au pierdut glasul, fiindcă cei doi şi-au dat seama că nici unul, nici altul nu şi-a dorit împăcarea, dar acest lucru se întâmplă datorită femeii din faţa lor, care, văzându-le mirarea, le-a spus:

    – Şi eu vă iert!

    – Auzi, măi frate, ţi-ai luat o fată înţeleaptă. Aceasta ştie ce înseamnă bunătatea şi iertarea.

    – Da, poate învăţăm şi noi ce înseamnă acest sentiment.

    Se pare că fără el, omul nu poate fi fericit, fiindcă acolo unde nu există iertare, nici Dumnezeu nu există.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * În căutarea demnității

    * Ordinea din birou

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului. Cazul medicului plecat de la înmormântarea propriului fiu ca să salveze un alt copil

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Ceartă-te în șoaptă!

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • În căutarea demnității – Ziariștii

    În căutarea demnității – Ziariștii

    După ce doctorul de la Spitalul Clinic Republican „Timofei Moşneaga” din Chişinău şi-a impus demnitatea naţională şi i-a reproşat unei şovine că nu cunoaşte limba română, reţelele de socializare au luat foc. Susţinători au fost mulţi, dar s-au găsit şi mulţi „deştepţi” de-ai noştri, care au afirmat că datoria medicului este să trateze pe oricine, indiferent de naţionalitate.

    La prima vedere, aşa este, dar să fii doctor în ţara ta şi să fii obligat să vorbeşti într-o limbă străină nu mi se pare corect. Mai ales când e vorba despre o persoană care trăieşte pe pământul tău de-o viaţă şi nu ştie să-ţi răspundă nici măcar la „Bună ziua”. Ca şi cum ţi-ar reproşa: „Ce cauţi în ţara mea?”.

    Însă vina ne aparţine, fiindcă în magazine, în piaţă, în tot felul de instituţii, la zile de naştere, nu contează unde, dacă se află vreun cetăţean rus printre noi, vorbim cu toţii ruseşte, ca nu cumva să-l jignim ori, cum spune câte vreunul: „Să ne înţeleagă, săracul”. Însă acesta ne înţelege foarte bine şi râde de incultura şi prostia noastră, încercând să ne convingă că noi, ca popor, nu existăm, iar limba pe care o vorbim este una străină.

    Iar obrăznicia lor nu are sfârşit, aşa cum a fost şi declaraţia poruncitoare a unei găgăuzoaice: „Dacă eu vorbesc în limba rusă, trebuie să-mi răspundeţi în limba rusă!”

    Auziţi, trebuie! Fiindcă femeia, care nu-şi cunoaşte nici măcar propria limbă sau cultură, reprezentând interesele poporului rus, a fost bine instruită cum să ne intimideze şi să ne umilească. Iar ca aceasta sunt câtă frunză şi iarbă, un fel de „patrioţi”, dar nu în ţara lor, dar a noastră.

    Însă, dacă măcar 80% dintre noi ne-am comporta ca acest doctor, rusul n-ar fi avut curajul să-şi bată atâta joc de noi şi să ne considere „bâdle” (bădărani), dar ne-ar fi învăţat de mult limba. Însă, dacă nu ne respectăm pe noi înşine, cum să ne respecte străinul?

    Dar, vai de mama ei de demnitate! Aceasta ori o ai, ori n-o ai! Iar în acest context, până şi Eminescu ne atenţionează:

    „Cine-au îndrăgit străinii,

    Mânca-i-ar inima câinii,

    Mânca-i-ar casa pustia,

    Şi neamul, nemernicia!”

    Aşadar, ca să nu ne ajungă acest blestem, să-l rugăm pe Cel de Sus să ne dăruiască mai multă demnitate şi dragoste de ţară. Iar pe cei cărora nu le suntem pe plac îi îndemnăm să plece de pe pământul nostru, cu tot cu limba, muzica şi cultura lor. Fiindcă putem fi fericiţi şi fără ei.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Ordinea din birou

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Mi-e rău de carte

    * Judecata omului. Cazul medicului plecat de la înmormântarea propriului fiu ca să salveze un alt copil

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Ceartă-te în șoaptă!

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Ordinea din birou – Ziariștii

    Ordinea din birou – Ziariștii

    Aveam vreo 5-6 ani când, într-o bună zi, vrând să-i fac o surpriză tatălui meu, am intrat în biroul lui, care după părerea mea arăta foarte dezordonat, și am decis să-i fac curățenie.

    Avea cărți peste tot: pe masă, pe jos, pe pervazul geamului, pe pat, pe noptieră, fotoliu, dar și multe manuscrise împrăștiate în toată camera.

    Așa că am început curățenia. Am adunat toate cărțile pe care le-am găsit și le-am înghesuit în bibliotecă, iar hârtiile le-am pus grămadă unele peste altele și le-am aranjat într-un sertar de la masă. Apoi, gândindu-mă la cât de mult se va bucura, am șters praful peste tot, lăsându-i biroul într-o ordine desăvârșită.

    Când s-a întors seara acasă, ardeam de nerăbdare să-i arăt surpriza. Dar, nu știu de ce, tata, în loc să se bucure, s-a întristat.

    A început să-și caute manuscrisele, să scoată cărțile din bibliotecă și să le așeze înapoi pe masă.

    Nedumerită, l-am întrebat de ce e supărat. La care, tata mi-a zis: „Doina, lucrez la o carte nouă, iar tu mi-ai făcut cea mai mare dezordine!”.

    Nu l-am înțeles atunci. A trebuit să treacă foarte mulți ani ca să-mi dau seama că ordinea de pe masa unui scriitor e aceea pe care o lasă el însuși.

    Fiindcă un poet, atât timp cât știe unde și-a lăsat o hârtie cu niște idei ori un început de articol, atât timp e ordine.

    Astăzi, intru în biroul lui ca și în copilărie, doar că nu-i mai mut lucrurile. I le las așa cum le-a lăsat el. În speranța că într-o zi va intra din nou pe ușă și se va așeza la masa de scris, unde va compune un poem despre toate bucuriile și tristețile lumii. Iar eu, auzindu-i șoapta de după perete, îl voi aștepta să-și termine gândul și să mi-l citească, așa cum o făcea când eram copil.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Mi-e rău de carte

    * Judecata omului. Cazul medicului plecat de la înmormântarea propriului fiu ca să salveze un alt copil

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Ceartă-te în șoaptă!

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Mi-e rău de carte – Ziariștii

    Mi-e rău de carte – Ziariștii

    Zilele trecute, o învăţătoare a afirmat: „Ce mare lucru au mai făcut şi scriitorii? Au scris şi ei acolo nişte cărţulii, de care mi se face rău de câte ori le deschid”.

    Ei, poate că în mintea acestei doamne, care educă generaţii şi generaţii de copii, scriitorii n-au făcut absolut nimic. Aceste spuse îmi amintintesc de-o rudă de-a mea, care, intrând în biroul tatălui meu şi surprinzându-l la masa de scris, l-a întrebat:

    – Ce faci aici?

    – Lucrez. Scriu.

    – Hm, dacă n-ai ce face… scrie!

    Adică, în opinia altora, a munci înseamnă să ştergi praful, să faci ordine-n casă, să prăşeşti, să sapi în grădină şi nicidecum să scrii.

    Fiindcă atunci stai pe loc, corpul nu se mişcă şi apoi, cum poţi lucra cu mintea, dacă aceasta n-are mâini?

    Dar mă miră faptul că această declaraţie a fost făcută totuşi de o învăţătoare şi nu de un om neşcolit. Și ea, la rândul ei, trebuie să citească, pentru a le preda lecţia elevilor săi.

    Se vede însă că doamna e convinsă că aceste cărţi se scriu cumva singure sau sunt căzute de undeva din cer. Fără să se gândească la munca imensă pe care o depune un scriitor, care de multe ori nu doarme nopţile, tocmai ca să pună pe masa cititorului o carte bună. El, scriitorul, are menirea să ne educe, să ne lumineze, să ne înveţe lucruri bune ori rele.

    Până la urmă, cred că şi această femeie cunoaşte adevărul, dar a ajuns într-atât să-şi urască meseria, încât pentru toate nenorocirile ei îi învinuieşte pe scriitori. Pentru că, dacă n-ar fi existat ei, n-ar fi existat nici cărţile.

    Însă fără acestea, viaţa noastră ar fi fost un întuneric continuu, iar la întrebarea: „Cum te cheamă?”, omul n-ar fi avut decât un singur răspuns: „Mu-u!”

    Că aşa-i cu mintea odihnită…

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului. Cazul medicului plecat de la înmormântarea propriului fiu ca să salveze un alt copil

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Ceartă-te în șoaptă!

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • De acasă – acasă – Ziariștii

    De acasă – acasă – Ziariștii

    Zilele trecute, aflându-mă la frontieră în drum spre comuna Dumbrăveni, judeţul Suceava, pentru a participa la Festivalul Eminescu, vameşul m-a întrebat de unde vin şi unde plec.

    I-am spus că vin de acasă şi merg acasă.

    – Acasă la cine?, mă întreabă.

    – Acasă la mine!

    Ei, vameşul probabil că s-a speriat că intenţionez să merg acasă la el. Dar, domnilor, eu viu de acasă – acasă, vorba scriitorilor Grigore Vieru şi Nicolae Dabija.

    Din păcate însă, mulţi dintre conaţionalii mei încă nu ştiu ce înseamnă acest „acasă”, considerând România şi astăzi o ţară străină.

    La această rătăcire a lor contribuie, cu regret, şi presa din Basarabia, care am observat că, în ultimul timp, atunci când vorbeşte despre România, nu-i spune pe nume, ci o numeşte: „ţara vecină”, „ţara prietenă”, „ţara de alături”, „ţara care ne înconjoară”, „ţara de dincolo de Prut”, numai România nu. Ca şi cum n-ar vrea să ne amintim că suntem români. Apoi, ne mai mirăm că basarabenii noştri nu cunosc cine sunt şi ce limbă vorbesc.

    O dovadă fiind şi o întâmplare cu o cerşetoare.

    Mă aflam împreună cu o delegaţie de la Bucureşti în Cimitirul Ortodox Central din Chişinău, când femeia s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:

    – Spuneţi-mi, vă rog, domnii sunt români?

    – Da, îi zic, sunt români!

    – Iaca, n-am mai văzut niciodată până acum un român, îmi spune bătrâna.

    – Da’ şi dumneavoastră sunteţi româncă, încerc s-o conving.

    – Nu, nu, eu îs moldoveancă, n-am nicio treabă cu românii. Apoi, între moldoveni şi români e o mare diferenţă…

    – Care?, am întrebat-o. Însă femeia n-a ştiut să-mi răspundă.

    Iată ce face din mintea românilor basarabeni propaganda rusă, care a reuşit într-atât să le întunece minţile, încât aceștia au uitat care le sunt neamul şi rădăcinile.

    Dar, indiferent de ce gândesc unii, noi suntem un singur popor, o singură naţiune, avem o istorie comună şi vorbim aceeaşi limbă.

    Şi chiar dacă în ochii unora suntem două ţări diferite, pe harta lui Dumnezeu suntem aceeaşi ţară.

    Aşa că, dragii mei, venim de Acasă ca să ajungem Acasă.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului. Cazul medicului plecat de la înmormântarea propriului fiu ca să salveze un alt copil

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Ceartă-te în șoaptă!

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia