În România, cineva care a ucis români la Revoluție și mineriade a fost reales președinte și va muri în patul său. În SUA, cineva care a fost președintele celei mai mari puteri a lumii a ajuns în fața Justiției și a fost găsit vinovat.
Relevant nu e dacă Trump va face sau nu pușcărie, ci faptul că Justiția e funcțională. Verdictul lui Trump a fost dat de un juriu. Nu m-ar mira ca printre membrii juriului să fi fost și americani care au votat cu Trump. Însă la proces au contat doar faptele.
Niciodată, în România, nimeni nu e vinovat pentru nimic. Țara cade în prăpastie, dar nu știm cine a împins-o. Mereu, contemplăm cadavrul unei victime fără ucigaș. Dramatic e că nici măcar nu mai simțim revoltă. Sau mirare. Doar resemnare, în cel mai bun caz.
Privesc cu admirație peste Ocean și nu pot decât să visez la o Românie în care Justiția e justă pentru toți, de la cerșetor la președinte. Vreau o țară unde judecătorii să nu mai fie numiți politic, prin găști de interese, care duc la cele mai înalte poziții în stat. Doar o Justiție vindecată de cancerul corupției ne poate reda statutul de țară, cu adevărat.
Odată cu aducerea lui Trump în fața Curții, s-a spulberat un mit, acela al omului intangibil, care poate să facă ce poftește, fără teama de consecințe. Până acolo, România mai are mult. Enorm.
Sincer, nu ai cum să nu simți oarecare satisfacție când un criminal moare. E dovada că răul are sfârșit. Moartea președintelui Iranului salvează sute, mii, zeci de mii sau sute de mii de vieți.
Ebrahim Raisi era numit și Măcelarul din Teheran. Așa a rămas în memoria colectivă a iranienilor. În anii 1980, personal, a condamnat la moarte mii de iranieni care se opuneau regimului dictatorial islamic.
Nu pot decât să-mi imaginez bucuria cu care a fost primită vestea morții Măcelarului printre iranienii care visează la un Iran democratic. Foarte mulți dintre ei se află în exil, de frica regimului în care Ebrahim Raisi ocupa un loc central. Moartea sa nu aduce primăvara, dar e o rază de lumină. Sună ciudat, dar este.
E trist când moartea unui om aduce viață pentru alți oameni. La fel de trist, când viețuirea sa devine blestemul celor mulți și inocenți. Dacă Hitler sau Stalin nu ar fi murit, alte zeci de milioane de oameni ar fi sfârșit măcelăriți. Dacă Putin ar muri azi, milioane de oameni ar fi salvați de la o moarte oribilă.
– Advertisement –
Oriunde, dictatorii aduc crimă și teroare. De aceea, moartea lor e una dintre condițiile sfârșitului răului în lume. O șansă la regenerare.
Mai scandaloasă decât filmul preotului Ciprian Mega e întâlnirea privată a acestuia cu un criminal de război. Putin ucide genocidar, iar Mega îl roagă să repare ceasul lumii.
Un preot care dă mâna cu un dictator, apoi slujește la Liturghie. Vă mai mirați de Kirill, patriarhul sângeros? Dar preotul Mega ce e? S-a fotografiat cu criminalii planetei, dar ne vorbește paterical, de la microfoanele oamenilor Rusiei în România.
Este preotul Ciprian Mega agentul Rusiei lui Putin? Nu? Încercați voi să obțineți audiență privată cu Putin! Îmi spunea cineva că se intră ușor, ca la aprozar. Deschizi ușa, Putin e acolo. Îl bați pe burtă și-l tragi de urechi. Îți faci poză cu el și pleci. Atât de simplu!
În realitate, niciun muritor nu obține acces direct la criminalul Putin, dacă asta nu face parte dintr-un plan mai amplu al Rusiei. Care e planul Rusiei pentru România? Dacă nu știm răspunsul, suntem idioți. Mai idioți decât cei care-l cred pe preotul Ciprian Mega regizor și atât.
– Advertisement –
Filmul lui Mega distrage atenția de la imaginea de ansamblu, în care regizorul este el însuși agent de influență rusă în România. Chiar dacă o știe sau nu. Dar m-ar mira să nu știe. De fapt, cred că știe mai mult decât le spune celor ce au naivitatea să-i soarbă minciunile. Mega scuipă retorică agresivă exclusiv împotriva Europei de Vest și a SUA, niciodată contra ceasornicarului lumii, care bagă în gropi comune copiii Ucrainei.
Dintre cei care-l apără pe Mega, unii îi sunt prieteni. Că fac apologia filmului, înțeleg. Ce mă șochează e că oameni care denunțau public atacarea Ucrainei de către Rusia și crimele lui Putin nu văd acum niciun fel de problemă că un preot ortodox român calcă pe urmele Patriarhului Kirill, despre care ei înșiși spuneau că a vândut Biserica unui dictator criminal.
Prietenia pentru un om nu are voie să ne divorțeze de morală. În plan personal rămânem alături de prieteni, dar în cel public avem datoria Adevărului.
În anul 2024, există români pentru care violul e expresia perfidiei femeii violate, care ațâță bărbații prin simpla prezență în timp și spațiu. Iar când această mentalitate e expusă și asumată public de către unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați preoți din România, totul capătă dimensiuni grotești și periculoase pentru orice femeie care dorește să trăiască liberă și demnă.
Preotul Nicolae Tănase (sursa foto: Google)
Nu vreau să reîncălzesc ciorba, dar s-a trecut nepermis de ușor peste derapajul halucinant al preotului Nicolae Tănase, de la Valea Plopului. În afară de poziția lucidă exprimată de Patriarhie, prin Vasile Bănescu, ceilalți au băgat speța sub preș, proiectând pe pânza memoriei faptele bune ale preotului care trimite la pușcărie femeile abuzate sexual.
Cine a contestat multele fapte bune ale părintelui Tănase? Evident, nimeni, dar e singurul mod de a muta atenția publicului de la gândirea primitiv medievală a acestuia la lucrarea sa social-misionară. Tehnica e simplă și eficientă. O afirmație care pe alții i-ar fi pus la stâlpul infamiei (un decan la Teologie a plecat din funcție), la preotul Tănase a devenit „un porumbel scăpat din neatenție”. Așadar, să ducem cuiele și ciocanul înapoi în magazie, așa cum îndemna cineva. Răstignirea se amână.
– Advertisement –
Mă scârbește dubla măsură, mai ales a celor mereu intransigenti cu răul și formele pe care acesta le ia în Biserică, dar care, acum, au pus batista pe țambal. Nimeni nu aștepta crucificarea în piața publică a preotului Tănase, ci o atitudine responsabilă și lucidă, în duhul Evangheliei lui Hristos.
Cu alte cuvinte, părintele Tănase a îndemnat la viol. Asta vor înțelege brutele masculine, pentru care femeia e exclusiv obiect sexual. Dramatic e că enunțătorul verdictului „la pușcărie cu femeile frumoase și violate” nici măcar nu conștientizează ce efect au vorbele sale. Cât curaj dau abuzatorului și cât vulnerabilizează și descurajează victima.
Sunt în siguranță femeile din Centrul Social „Pro Vita”, condus de însuși preotul Nicolae Tănase, cel care nu distinge agresorul de victimă? E o întrebare justificată. Au fost cazuri de abuz sexual în această organizație, cazuri pe care părintele Nicolae le-a gestionat în spectrul mentalității mărturistă public? Dacă da, fetele sau femeile violate au primit sprijin sau doar perspectiva înfricoșătoare că vor înfunda pușcăria vreo trei luni de zile? Chiar fără să vrea, indirect, este părintele Tănase un abuzator el însuși? Sper că nu.
– Advertisement –
Din păcate, preotul Tănase nu e anonimul ce detonează enormități din spatele tastaturii, ci persoană publică, lider de opinie, etalon de moralitate și discernământ pentru milioane de ortodocși. Aici e primejdia.
Asta e cheia cognitivă și discursivă în care speram să fie înțeleasă și dezbătută mentalitatea de grotă expusă de unul dintre cei mai celebri și prețuiți preoți din România. Din păcate, teologi respectabili, frecvent vocali, au tăcut. Cel mult, au îndemnat la calm. Să fie liniște, tovarăși.
Suntem 18,9 milioane de cetățeni români cu drept de vot. PSD își asigură perpetuarea la putere cu maxim patru milioane de voturi. Ce spune asta despre noi? Că nu ne interesează pe mâna cui cad viețile noastre. Mai grav, ale copiilor și nepoților noștri.
PSD nu are susținere reală printre români. Doar lipsa noastră de interes și implicare civice îl țin la putere. Fiecare vot nefolosit e un vot în favoarea PSD.
În loc să luăm cu asalt secțiile de votare, ne plângem că de trei decenii suntem captivii FSN-ului. Și atât. Apoi, ne întoarcem la viețile noastre, hotărâte de cei pe care i-am lăsat să ne fure destinul.
Ce popor om mai fi și noi, chiar nu știu…
– Advertisement –
***
Să te mire că Mihail Neamțu a intrat oficial în AUR – înseamnă să fi trăit până acum într-o peșteră. Acest individ cameleonic, cu grave derapaje morale, se aruncă și în mocirlă, dacă asta îl așază pe poziția de putere politică pe care și-o dorește.
Nu uitați această fotografie! Dacă nu va ieși europarlamentar, Mihail Neamțu o va dori uitată. Să nu-i dăm voie!
– Advertisement –
***
Să întrebi pe alții cu cine să votezi – vădește o crasă derivă morală. Chiar nu știm cine a jefuit țara asta timp de peste 30 de ani? Cine ne-a mințit, furat și scuipat în față? Încă nu ne-am prins cine a transformat milioane de români în pribegii Europei și ne-a lăsat bătrânii singuri? E atât de greu de înțeles?
A cere altora sfaturi despre propriul vot exprimă nepăsare și superficialitate, într-o epocă în care dilemele pot fi spulberate cu un minim efort de documentare personală. A întreba în dreapta și-n stânga cu cine să votezi e ca și cum te duci la piață și-i întrebi pe alții: «Eu ce să cumpăr? Am nevoie de lapte sau de carne?». Pe bună dreptate, ai fi catalogat ca idiot. Singurul care știe exact ce nevoi ai ești tu însuți. Nimeni nu-ți poate spune ce e bine pentru tine.
Nu o să vă spun niciodată cu cine să votați. Dacă până la vârsta asta nu v-ați dumirit singuri, nu e doar jalnic, dar e și un pericol pentru bruma de democrație pe care încă o avem.
E rușinos să întrebați pe alții cui să dați votul. Priviți-vă în oglindă! Întrebați-vă ce e binele și ce e răul! Ce țară vreți pentru copiii voștri. Și dacă-i vreți la bătrânețe lângă voi sau alungați de niște mafioți cățărați la putere pe mormanul de prostie națională.
Cum o fi intrat Paul Seling în mocirla aurist-nemțeană? Sigur, vocea și înțelepciunea nu fac mereu casă bună.
Totuși, mirarea mea rămâne: cum poți să cânți o viață frumosul și binele, apoi să sfârșești dând mâna cu Mihail Neamțu, la un eveniment unde au vorbit Turcescu și alți sulfuroși…?
Îmi vine greu să cred că Paula Seling a cântat acolo doar pentru bani. După o carieră ca a ei, ar trebui să aibă suficient ca să nu devină vehicul de propagandă rusească. Deci, cred că a fost acolo din convingere, ceea ce dă măsura omului Paula Seling.
Nu toți rușii sunt îngroziți de criminalul Putin, iar asta îl scoate din minți pe dictator. Până și acest nebun a înțeles că dispersarea cu forța a zeci de mii de oameni veniți să-l înmormânteze pe Navalnîi e începutul sfârșitului pentru regimul său terorist. Ar fi ieșit un carnagiu, pentru că cei veniți acolo n-ar fi plecat decât morți.
S-au scandat vineri mesaje de un curaj nebun: „Putin, criminal”, „Navalnîi a fost ucis”, „Putin l-a ucis, dar nu l-a răpus”. O sută de oameni au fost arestați, dar asta nu a speriat pe nimeni.
Moartea lui Aleksei Navalnîi îi face pe mulți dintre ruși nepăsători la mașinăria represivă putinistă. Aleksei a plecat, nu înainte de a lăsa ceva din spiritul său liber celor pe care Putin îi vrea sclavi. De acum, Navalnîi e o stare de spirit ce pătrunde și cele mai înfricoșate inimi rusești.
De ce s-a întors Navalnîi în Rusia? Pentru cei pe care-i vedeți în fotografii. Suferința lor nu i-a lăsat conștiința liniștită, să se bucure de siguranța și libertatea Occidentului. În tinerii veniți ieri la catafalcul său, Aleksei și-a văzut copiii și nepoții, pentru care dorea o Rusie liberă și democratică. De dragul lor a revenit în mâinile unui dictator criminal, despre care știa că-l vrea mort.
– Advertisement –
Cât a reușit jertfa lui Aleksei Navalnîi să trezească conștiința poporului rus e încă devreme să spunem. Dar, cert, ceva s-a schimbat. E curaj, o lipsă de frică așa cum n-am mai văzut în Rusia lui Putin de mulți ani încoace. Ceva esențial s-a schimbat, chiar dacă încă nivel subtil. Însă doar din fotografii îți dai seama că nimic nu mai e la fel pentru zeci de mii de ruși.
Revenirea lui Navalnîi în Rusia și uciderea sa îl dezvăluie pe Putin poporului rus exact așa cum este: dictator, criminal, torționar. Pentru asta, Aleksei trebuia să moară. Doar moartea lui putea face asta complet, iar el a știut. Numai uciderea sa brutală pune în contrast valorile lui Navalnîi cu valorile lui Putin. Libertatea cu dictatura, viața cu moartea.
Mă gândesc la familia lui Aleksei Navalnîi. La soția care și-a văzut soțul în sicriu, pe ecran, de la mii de kilometri depărtare. Mă gândesc la copiii rămași fără tată, pribegi prin lume. Mama lui Aleksei, pe marginea gropii. Abia a avut timp să-și vadă fiul. Putin i-a furat și asta.
– Advertisement –
Câtă durere și neputință, pentru niște oameni care n-au vrut decât firescul vieții, în țara pe care o iubesc!
Cum se simt ucrainenii bombardați continuu de doi ani, dacă noi ne speriem de câteva drone căzute accidental la marginea României? Dacă nu ar fi știrile care vin de acolo, am uita că la granița noastră e război. Când bombele nu cad la tine, țipetele muribunzilor par doar lamentări obraznice.
Peste zece milioane de refugiați, sute de mii de morți și orașe rase de pe fața pământului. Disperare și moarte. Asta e viața cotidiană a celor de care uităm pe măsură ce anii trec.
După doi ani de război în Ucraina, am pierdut sentimentul urgenței, atât de acut când Putin ataca Kievul, când la Bucea și Irpin vedeam gropi comune sau când în gara Kramatorsk o rachetă rusească ucidea civili care așteptau trenul.
Îmi amintesc șocul din dimineața lui 24 februarie 2022. Mai văzusem război doar în filme și în cărțile de istorie. Țin minte și invidia că refugiații ucraineni intrau în România cu SUV-uri, nu zdrențăroși, cu căruțe trase de mârțoage. Deși erau și destui amărâți printre ei.
– Advertisement –
N-am uitat explozia de dragoste românească cu care am primit sute de mii de pribegi ucraineni. Mâncare, haine, adăpost, toate oferite de românii mișcați profund de suferința inocenților. Ca de obicei, statul român s-a trezit târziu și anemic.
Unde suntem, după doi ani? Unde s-a pierdut acea solidaritate? Pericolul rusesc mai e la fel de înfricoșător pentru noi și lumea liberă? Acea lume care promitea Ucrainei sprijin necondiționat, deși i-a permis lui Putin să devină dictatorul planetar care este.
– Advertisement –
Ucraina e abandonată. Ajutorul militar și financiar s-a oprit. Militarii ucraineni nu mai au cu ce lupta, iar rușii atacă în valuri, cu muniție din Iran și Coreea de Nord. De partea ucraineană, frontul se află în iminența colapsului. Oamenilor nu le lipsește curajul, ci armamentul. Ajutorul SUA e blocat, iar Uniunea Europeană a uitat iar de pericolul rusesc.
Puțini înțelegem că doar ajutând Ucraina ferim România de un război purtat la Iași și București. E singurul mod prin care orcile lui Putin nu ne vor jefui casele și viola femeile. Tinerii României nu vor muri pe front dacă oferim tinerilor Ucrainei ajutorul necesar.
După doi ani de război, românii nu doar că nu sunt mai conștienți de pericolul rusesc, dar sunt chiar mai anesteziați de propaganda Moscovei în România. În prag de alegeri, partide politice care varsă lături putiniste sunt o opțiune de vot pentru dramatic de mulți români.
Nu am învățat nimic din drama Ucrainei. De aceea, va deveni și a noastră. Naivitatea și ignoranța noastră sunt trambulina perfectă a Rusiei lui Putin.
Statul român e absent în fața agresiunii Rusiei. În loc să neutralizeze și să distrugă difuzarea propagandei putiniste, să trateze asta ca atentat la însăși existența României, acesta permite încălcare propriilor legi. Personaje sulfuroase ca Șoșoacă și Simion sau televiziuni ca România TV și Realitatea Plus alimentează permanent letargia noastră în fața pericolului rusesc.
Războiul din Ucraina nu se va termina curând. Putin are încă suficientă carne de tun pentru a demonstra rușilor că el e țarul de la Kremlin. Încă se va muri în Ucraina, orașe vor cădea, iar viețile a milioane de nevinovați vor fi distruse definitiv. Să nu ne amăgim. Vina e și a noastră.
Ar trebui să ne spună Șoșoacă și Simion dacă Rusia lui Putin e modelul de țară pe care ni-l propun. O țară în care cine deschide gura, moare otrăvit sau torturat. O țară unde nu mai există opoziție politică și nici libertate de exprimare.
Când glorifică Rusia lui Putin, „suveraniștii” Simion, Șoșoacă și alte trompete ale Moscovei nu ne spun nimic despre politicieni căzuți de la ferestre sau jurnaliști împușcați în scara blocului.
Moartea lui Navalnîi trebuie să ne trezească, să ne redea Rusia lui Putin așa cum este în realitate: un imens lagăr, condus de un dictator criminal. Asta vrea Putin să exporte în țările din jur, ca model socio-politic.
Dictaturile se instaurează gradual, nu peste noapte. Dacă nu vom ieși masiv la vot, riscăm să-i lăsăm pe copiii și nepoții noștri captivi unui stat fără lege, în care libertatea și democrația sunt doar vise imposibile.
– Advertisement –
***
Cadavrul lui Aleksei Navalnîi este prizonierul călăilor lui Putin. Nu vor să-l predea mamei sale. Aș spune că o fac din reflex, dar cred că e mai mult și mai groaznic de atât. Anchetatorii au luat trupul lui Navalnîi de la închisoarea în care a murit și l-au dus altundeva, pentru investigații. Asta e versiunea oficială.
Putin știe că o autopsie serioasă a cadavrului lui Aleksei Navalnîi ar confirma că acesta a fost ucis. Dacă s-a folosit otravă, tortură sau glonț – nu vom afla, probabil, niciodată. De ce? Pentru că nu cred că familia lui Navalnîi va mai primi trupul său. Eventual, va primi o urnă cu cenușa lui Aleksei. Și cu asta, basta.
– Advertisement –
Putin se teme de Navalnîi chiar și când cel din urmă e mort. Și doar cadavrul lui Aleksei vorbește despre ce sunt cu adevărat Rusia lui Putin și regimul criminal care ține captivi zeci de milioane de ruși. Asta e definiția perfectă a șubrezimii dictaturii putiniste, care e nevoită să fure cadavre pe ușa din spate pentru a-și continua oribila existență.
***
În Rusia au fost arestați peste 400 de ruși, dintre care 150 au dosar penal, pentru că au pus flori la chipul lui Navalnîi. Așa arată democrația în stil Putin. De ce se teme dictatorul criminal de portretul unui mort? Ce-i mai poate face acum Navalnîi?
Navalnîi nu mai e doar un om. Prin uciderea sa, Putin l-a transformat într-o stare de spirit, un simbol al omului liber, neparalizat de frică. De asta se teme regimul putinist, care știe că Navalnîi e scânteia ce poate aprinde toată șandramaua din temelii.
Niciodată nu am dat sfaturi neîntrebat, cu pretenția profetului ce are în brațe sacoșa cu certitudini zdravene. Tot ce scriu aici e rodul introspecției proprii, a propriei mele viziuni asupra omului și lumii.
În comentarii, accept și chiar caut polemica. De fapt, asta mă face să scriu – dorința de a găsi oameni care gândesc, dispuși să mă contrazică cu argumente.
Polemica e motorul progresului. Anticii știau asta și o practicau, ca exercițiu al unei minți sănătoase și expresie a libertății.
Reflexul omului postcomunist este să argumenteze cu ciomagul, nu cu ideea. Cu pumnul în figura obraznicului care îndrăznește să spună ce gândește. Inerție bolșevică. În lipsa oricărei forme de inteligență, ciomăgarul își flutură vârsta înaintată, reverenda preoțească sau familia cât o echipă de fotbal. Omul s-a înmulțit, simțind nevoia să multiplice prostia.
– Advertisement –
Comunismul ne-a ștampilat cu multă prostie. A gândi era și a rămas un defect, un atribut al scandalagiului, căruia nimic nu-i convine. Îți spui opinia? Ești obraznic. Insiști? Ai grijă pe întuneric!
Frica de libertate e cuibărită în cele mai neașteptate locuri. Poți scoate oamenii din comunism, dar nu și comunismul din oameni. O vorbă valabilă și după 34 de ani de libertate la gram.
