Autor: Laurențiu Ciocăzanu

Viorica Dăncilă se joacă. Îi place jocul, l-a învăţat oarecum. Nu prea câştigă, dar regula nu e asta; poate pierde chiar des, important e să se afle-n treabă. Adică, să se joace.

De-a ce? De-a politica, desigur. Atâta lucru a înţeles şi ea din timpul petrecut nesperat de mult la şefia unei ţări ca România.

Cine-ar fi crezut! Un prim-ministru ca ea, puţini şi-ar fi imaginat că poate exista. Şi totuşi, există!

Nu e vina ei. Pe undeva, chiar era nevoie. În Dăncilă se reflectă toate acele persoane cu buletin românesc dispuse să facă taman la fel. Să se lase folosite, umilite, prostite, tăvălite, minţite, lovite şi jumulite, totul doar pentru a primi în schimb avantaje materiale pe care nu le-ar fi obţinut nicăieri în lume.

Dăncilă este prototipul parvenitului, care îşi cunoaşte limitele, dar ştie că nu va avea nimic de câştigat dacă îi ia în serios pe cei care o arată cu degetul. Ştie că va pierde inclusiv dacă se ia pe ea însăşi în serios. De aceea, se joacă de-a viaţa, cu vieţile altora.

Dar ce-a făcut Dăncilă, în fond şi la urma-urmei? Pentru a da lovitura cu averea personală, s-a urcat şi ea, ca mulţi alţii, în vehiculul numit „politică de cumetrie”. Un produs lansat de Ion Iliescu, în anii în care sugea seva Revoluţiei române, din care avea să-i nască rapid pe baronii PSD-ismului antiromânesc.

În mod normal, nimic n-ar fi recomandat-o pe distinsa doamnă pentru o astfel de ocupaţie, din perspectivă serioasă: carieră, competenţă, carismă, sacrificiu. Dar pe câţi dintre tovarăşii ei de „profesie”, din 1990 încoace, i-a interesat această listă obligatorie de valori în lumea liberă reală?

Prin urmare, văzând că după Revoluţie s-a „băgat” nu doar haleală la alimentară, ci şi multă impostură, s-a gândit să încerce şi ea.

Au fost ani tulburi, după decembrie 1989. Puţină lume serioasă a ales politica, la capătul a 45 de ani de politică bolnavă comunistă. Au existat şi excepţii, unele notabile chiar, dar regula a fost impostura. Sau tupeul. Trădarea. Combinarea. Amantlâcul. Jefuiala. Prăduiala. Nesimţirea. Parvenirea.

În acest peisaj atât de ademenitor pentru cineva fără un scop prea pretenţios în viaţă, avea să aterizeze şi Viorica Dăncilă.

Anii de început au fost anonimat clasic. La umbra „căpitanului de judeţ”, mulţi s-au căpătuit fiind iluştri absenţi. Au dat lovitura, tăcând şi făcând.

Dăncilă a primit ea însăşi lovitura, în plină figură. Ochiul vânăt din pozele de campanie de odinioară, alături de tovarăşul de „suferinţă” Liviu Dragnea, e dovada vie-moartă a implicării sale în politica acelor vremuri.

Au fost vremuri bune, totuşi, pentru ea. Pumnul în plină figură a meritat pe deplin. Jupânul de Teleorman a trebuit s-o recompenseze. Cum? A vârât-o pe lista PSD pentru Parlamentul European. Şi aşa s-a „ajuns” Viorica Vasilica Dăncilă.

Mea culpa că, în anii aceia, n-am insistat mai mult alături de colegii mei jurnalişti să aflu cine erau cei ce se ascundeau sub numele de pe lista pentru Bruxelles. Aş fi descoperit câte figuri ca nuca-n perete au ajuns să poarte numele „România” în capitala Europei. Iar Dăncilă chiar era un subiect gras de presă! Poate cel mai gras. Dar aveam şi noi prea multe pe cap, Năstase, alea, alea, nu prea ne ardea să aflăm cine-i o tanti din Videle pusă la coada listei, ca să nu bată la ochi.

Aşa a ajuns europarlamentar. Şi aşa a avut Dragnea răspuns la întrebarea „Ce-o recomandă pentru postul de prim-ministru?”. Oficial, o recomanda funcţia de membru al Parlamentului UE. Neoficial, aveam să aflăm mai târziu ce.

Ştie deja toată România, acum de ce-a ales-o Dragnea pe Dăncilă. Era executantul perfect, umilinţa maximă, marioneta ideală. Exact de ce avea nevoie baronul baronilor pentru a da lovitura. N-a luat însă în calcul că mai sunt câţiva pe-aici care nu se „pupă” cu planul lui, dar asta-i altă discuţie.

Ce rămâne însă subiect deschis este Dăncilă după Dragnea. Cum de-a putut ea rămâne la butoane, deşi a fost decuplată total de la comanda şefului iubit? Cum de e posibil aşa ceva?

Simplu: Dăncilă avea ADN pentru a rămâne în funcţie. Lecţia cea mai simplă pe care chiar a învăţat-o, în ciuda tuturor celorlalte materii la care a rămas corigentă, este aceea că nu trebuie să-ţi pese.

Indiferent cât de prost joci jocul de care vorbeam la început, cât de tare îţi cere lumea să pleci, să taci, să vorbeşti doar în barbă, tu trebuie să nu ai simţuri pentru nimic. Să te doară la bască. Sau la bonetă. Să fii surdă. Imună. Să te faci că nimic nu există în jur. Să nu ai emoţii. Să nu te superi. Să nu-ţi pară rău. Să nu plângi. Să nu simţi. Să fii, practic, „de plastic”. Precum un PET. Materie fără emoţie. Evident, toxică pentru sănătatea mediului ambiant, dar…

Asta a înţeles Dăncilă şi asta a făcut. Aşa se şi explică rezistenţa ei în funcţie. Restul e firesc: ajutoare, consultanţi, banii statului, TV, contracte, firme, promisiuni, întâlniri oficiale etc. – toate sunt doar detalii.

Condiţia esenţială pentru ca ea să nu piardă poziţia de forţă a celui care împarte banii strânşi din impozite şi taxe era aceea de a fi un PET foarte rezistent. Cu cât se plastifia mai mult în raport cu ţara, cu atât se întărea în funcţie.

Asta o ţine pe Dăncilă prim-ministru. Ceilalţi fac doar treaba să meargă, la putere e mereu simplu să faci asta. De aceea, o avem pe ea imagine de ţară, în zilele noastre: căci a jucat perfect rolul de prim-ministru de plastic. Indiferent cât l-ai lovi, stoarce, suci, cocoloşi, curăţa, peria, toci sau blestema, nu piere!

Cine-ar fi crezut că PET-ul poate fi ADN-ul perfect al unui premier, aproape de anul de graţie „20-20”? Acesta e secretul Vioricăi Dăncilă.

Ultimul Raport de evaluare a infrastructurii la nivel global, publicat de Forumul Economic Mondial, pentru anul 2018, plasează România la coada clasamentului privind calitatea şoselelor publice. Dintr-un total de 137 de state analizate, de pe toate continentele, România ocupă poziţia 120, cu o notă a calităţii drumurilor de doar 2,7 (7 este maximul acordat pentru cea mai bună infrastructură).

România se află, în acest clasament mondial, chiar în urma multor ţări din Africa, dar şi a altor state de pe continente considerate a fi în lumea a treia în raport cu Europa.

De pe continentul nostru, doar Ucraina se mai află în spatele României (poziţia 130 – nota 2,4) şi Republica Moldova (poziţia 128, cu o notă de 2,5). În rest, toate ţările europene, sunt înainte noastră. Jalnic!

Înainte României, deci cu drumuri mai bune, mai apar în clasamentul celor 137 de state:

Ţara               Poziţia în top    Nota

Albania              57                   4,3

Kenya                60                   4,3

Gambia              69                   4,1

Salvador            72                   4,0

Mali                   87                   3,6

Bulgaria             93                   3,4

Clasamentul complet al calităţii drumurilor pe anul 2018, aşa cum a fost el finalizat de Forumul Economic Mondial, AICI.

Se pune întrebarea: de ce am ajuns să fim în lumea a treia cu drumurile? De ce Zambia, Tunisia,Vietnamul, Pakistanul (de unde Guvernul vrea să aducă un MILION de muncitori în România), Georgia, Botswana, Honduras, Laos, Senegal, Uganda, Etiopia sau Insula Capului Verde au şosele mai bune decât de-a lungul şi de-a latul Carpaţilor?

Simplu: incompetenţă şi hoţie. Acesta este răspunsul, acesta este adevărul, asta este cota noastră de ţară în raport cu ţări la care ne uităm cu aroganţă  şi le considerăm „bananiere”.

Poate sunt, din perspectiva lipsei de apartenenţă la un organism de elită cum este Uniunea Europeană, dar nu sunt din punct de vedere al capacităţii administrative.

Guvernele care s-au succedat la putere din 1990 încoace atât au putut: să aducă România pe locul 120, din 137, în privinţa calităţii infrastructurii rutiere.

Dorinţa de a împărţi contractele de investiţii pe criterii de „parandărăt” la partid este cauza principală a acestei ruşinoase poziţii în topul global. 

Subsumată acestei cauze este incapacitatea guvernărilor de a-şi transmite una alteia ce e bun de continuat şi nu trebuie întrerupt. Prea puţin a contat să mergem înainte, nu înapoi.

Apoi, mai sunt celebrele lansări electorale. Cea mai recentă, a fost autostrada Craiova-Piteşti, anunţată cu mare pompă de Dragnea şi Cuc, abandonată imediat după alegerile din 26 mai.

Este ce a demonstrat cu obidă însuşi şeful Ford România, care a filmat şi fotografiat şantierul lăsat de izbelişte acolo unde cei doi lideri PSD se băteau cu pumnii în piept că vor face şi vor drege marele drum. N-au făcut nimic şi n-au fost singurii care s-au lăudat cu ceva înainte de a fi gata. Ponta a făcut la fel cu autostrada înfundată din zona Sibiu, deci obiceiul fanfaronadei ne-a adus şi el în gropile de la coada clasamentului mondial al calităţii infrastructurii.

Sunt şi alte cauze, dar în principal hoţia, incompetenţa, neseriozitatea guvernărilor în special PSD-iste au adus România în postura de a fi ruşinea Planetei Pământ.

Evident, nimic din toate cele mai sus nu era posibil fără votul sau ne-votul în favoarea acelor guvernări-catastrofă, aduse la putere în mod legal, de români, nu de africani sau de marţieni. Sigur că oamenii nu au dorit aşa ceva, dar asta a ieşit din urnă, iar responsabilitatea trebuie împărţită şi nicidecum aruncată exclusiv în seama aleşilor.

În alte ţări, atunci când politicienii fac rău, nu respectă cuvântul dat, promisiunile, iese iureş, balamuc, haos chiar. La noi, politicienii promit kilometri de autostradă, nu fac mai nimic, îngroapă şi ce era bun făcut şi îşi văd de afaceri pe banii noştri, în pace totală.

E reţeta sigură de prăpăd naţional. Cea care, în privinţa calităţii drumurilor, ne-a adus şi în spatele multor „bandustane” – cum se exprimă arogant faţă de ţări din Africa tocmai aceia ce ne cer votul. Pentru a ne garanta şosele nici măcar de calitatea celor din „bandustane”.

De asta am ajuns ruşine mondială la capitolul infrastructură rutieră.

Citiţi povestea PSD-istului din Sibiu, care e „călcat” la foc automat de controlori şi de echipe de inspectori!

Deşi nu jonglează cu milioane de euro pe degete, ci păstoreşte o simplă pensiune de familie, omul este vânat de angajaţii statului de parcă ar fi duşmanul lor, nu cel ce le finanţează salariile.

Cazul merită discutat, deoarece este viaţă reală. De aproape 3 ani de când doi oameni au dat România peste cap, discutăm numai de ei. Dragnea şi Tăriceanu îşi văd însă de afacerile lor, fie ei dincolo sau dincoace de gratii, în timp ce noi rămânem cu vechile boli nevindecate.

Iar cazul sibianului asaltat cu amenzi este ceva ce ar trebui să dezbatem zilnic, până aşa ceva dispare definitiv.

Căci tot ce fac acei funcţionari lipsiţi de etică şi valori, indiferent ce domeniu păstoresc, este în ultimă instanţă atac la interesul general al societăţii româneşti, la viitorul sănătos al acestei naţiuni.

Unii dintre ei – că nu toţi sunt satanişti cu leafă la stat – nu realizează nici azi ce rău fac. De ce? Pentru că aşa funcţionează: au fost angajaţi pe pile şi nu înţeleg ce caută ei pe lumea asta liberă.

Au acceptat să facă pe plac şefului, după modelul în care Dragnea ştergea pe jos cu funcţionarii de la Protecţia Copilului Teleorman. Le-a intrat „să trăiţi, şefule!” în ADN-ul de salariaţi fără capul pe umeri, şi mai mult nu pot.

Nu mă refer direct la inspectorii care au tăbărât ca disperaţii peste patronul cu pensiunea din Sibiu. Ci la toţi cei care, nici în anul de graţie 2019, nu ştiu de ce sunt plătiţi din banii noştri, de la buget.

De fapt, unii ştiu, dar fac pe proştii. Sau o dau pe şeful, cum face şi acel salariat ce discuta pe whatsapp cu patronul sibian, când îi recomanda acestuia să caute soluţii la PSD, nu în justiţie.

Spre cinstea lui, întreprinzătorul nu a recurs la calapodul mafiot recomandat de funcţionar, ci a ales calea dreaptă, a judecătorului. La final, a avut câştig de cauză, dar tot degeaba; respectivii s-au întors la treabă. La controale, la amenzi, la căutat nod în papură, la orice.

Nicăieri în lumea civilizată nu vieţuiesc în aparatul de stat astfel de specimene, care se duc glonţ să-i ardă pe oamenii de afaceri pentru a face şefului planul la amenzi, ca acesta să le retruneze eventual şi lor un „parandărăt” sub formă de primă sau alt folos cuvenit.

Nicăieri! Peste tot în Europa şi peste Ocean există altceva: premisa de bună-credinţă. Când un inspector vine în control acolo, nu-l execută pe om chiar dacă a greşit flagrant. Îl avertizează. Dacă repetă gafa, îl sancţionează decent. Dacă repetă iar nebunia, abia atunci respectivul om de afaceri are de suferit.

Am fost personal proprietarul unui bistro, în Valencia, acum mulţi ani. Am avut un singur control,de la SANEPID-ul lor, afiliat primăriei oraşului de la Mediterană. Un domn scund, cu faţă prietenoasă, la vreo 55 de ani, mi-a trecut pe o listă ce am de remediat (eu fiind tufă la meseria asta, pe atunci): marfa să nu stea sub soare, frigiderul să nu aibă sub temperatura X, coşul de gunoi să fie cu capac, chiuveta cu senzor etc.

Am spus „Gracias!”, căci nu ştiam ce-mi trebuie, şi am întrebat ce am de făcut. Mi-a spus: „Remediaţi, şi ne vedem peste ceva timp”. Nici vorbă de amendă, de sancţiuni, de şpagă nici atât! Nu există noţiunea de şpagă printre funcţionari, nu se compromit pentru nişte bani de ocazie, care i-ar putea lăsa fără meserie, pensie, viitor. Îşi fac meseria şi pa!

M-am grăbit, crezând că vine repede să vadă ce-am făcut. A mai venit peste… o jumătate de an! Îmi dăduse enorm de mult timp, ştia că mă costă, se gândea că poate nu am bani etc.. A plecat mulţumindu-mi. Şi eu, la fel, i-am mulţumit că m-a învăţat ce am nevoie ca să fiu în regulă. Aşa ceva se petrece, sunt sigur, peste tot în lumea liberă, sigur, cu nuanţe locale inevitabile. Dar regula bunei-credinţe e sfântă.

Nu şi în România, din păcate. Iar parte din vină o au şi oamenii de afaceri, care se „combină” cu funcţionarul, din interes. Greşit! Foarte rău! Acest tip de cumetrie ţine în viaţă şacali plătiţi de la buget doar ca să facă rău celor care îşi riscă banii şi viaţa pentru a-şi asigura un minim venit lor şi celor din familie.

Asta nu înţeleg satrapii cu proces-verbal: că micii oameni de afaceri se chinuie, nu se îmbogăţesc. Luptă pentru ei, familie, salariaţi, dau bani la buget şi nu cer nimic statului. Doar să-i lase în pace, să nu caute nod în papură, să fie omenos, cu alte cuvinte.

Nu există aşa ceva, la noi! Sunt excepţii. Şi asta arată anomalia acestei societăţi aşa-zis libere. Va fi liberă abia atunci când funcţionarul va fi aliatul privatului, nu căsăpitorul lui. Când angajatul la stat va trăi din leafă şi punct! Vrea mai mulţi bani? La privat, taică!

Dar nu fac ei asta. Mulţi sunt masa de manevră politică pentru partide ca PSD şi ALDE, dar nu numai. Sunt reţele ale răului, care distrug şi destine, şi naţia în viitorul ei sănătos.

Aţi auzit vreun candidat să spună două vorbe despre acest masacru birocratic? Nu mai vorbesc de birocraţia, în general, cu legi schimbate peste noapte, cu majorări de taxe din senin, cu invenţii fiscale bruşte. Spun doar de măcelul amenzilor date cu japca.

Ai senzaţia că nu-i mai pasă nimănui de acest fenomen grav. Că sunt împăcaţi toţi cu soarta privatului ajuns sclavul baronelului cu chitanţier. Păcat! Mare păcat! Nu aşa se face bine o ţară. Dimpotrivă, aşa se ucide.

O ştire fără Dăncilă a cam trecut neobservată, azi. Citez din informaţia publicată pe Digi24.ro:

„Marți a fost o grevă spontană la fabrica deţinută de Renault. La ora 10:00, angajaţii din sectorul montaj-caroserie au oprit munca. Oamenii au aflat că 200 dintre ei ar putea rămâne fără un loc de muncă, după ce uzina va instala roboţi industriali capabili să-i înlocuiască”

La prima vedere, nimic rău sub soare. Există astfel de acţiuni sindicale, dar nu numai sindicale, inclusiv în state cu pretenţii în raport cu România. Mai mult, în unele ţări din Europa occidentală, reacţia unei părţi foarte vioaie a societăţii a provocat blocarea unor business-uri create chiar de noile tehnologii.

Bunăoară, în Barcelona (nu şi în Madrid, însă), faimoasa companie de taxi neoficial UBER, aşa-numita afacere „ride-sharing” (în care îţi foloseşti maşina personală în timpul liber intrând în comunitatea unei aplicaţii de telefon mobil), a trebui să tragă pe dreapta.

Şi nu e singura. În alte oraşe-destinaţie ale Spaniei şi ale Europei occidentale, există o contrareacţie faţă de gigantul turistic Airbnb, din cauza suprapopulării locuinţelor personale cu „străini” călători.

Nu mai departe de ieri, Europa se războia din nou – virtual şi nu numai – cu gigantul Facebook pe tema apariţiei Libra, moneda virtuală lansată de compania lui Mark Zuckerberg, care ameninţă pe cine, în primul rând? Băncile, banul clasic, bancnotele şi monetăria. Dar este ea o ameninţare pentru omul de rând. Cine poate şti?

Sau poate fi o „ameninţare” de tipul statului pe Facebook, pe banii şi timpul tău, dar gratis, de fapt. Însă fiecare e liber să-şi cheltuiască viaţa cum vrea, nu de asta suntem oameni şi nu roboţi? Şi-atunci, de ce să fie judecaţi că „muncesc” gratis pentru Zuckerberg utilizatorii celei mai populare reţele de socializare? Like!

În acest context de mari schimbări şi tensiuni, a picat şi stirea cu greva muncitorilor de la Dacia Piteşti, care se tem că vor fi înlocuiţi de roboţi. Nu iese fum fără foc, e clar asta. Deci oamenii ştiu ce ştiu. Dar ce vină au ei? Sau cine îi poate lămuri? Le vorbeşte cineva sincer şi simplu despre lumea care vine peste toţi? Dăncilă? Doamne, iartă-mă!

Dar nu numai ea. Mulţi dintre cei pe care noi i-am ales să ne conducă vieţile par rupţi de prezent, de viitor nu mai vorbesc. Mintea unora e atât de anchilozată în trecutul şi-aşa nu prea onorabil şi performant, încât a le cere să ne vorbească de maşinile electrice sau viitorul ECO al planetei e ca şi cum i-am trimite să piloteze o rachetă spre vreo „exo-planetă”.

Mai bine, nu! Îi lăsăm, dacă tot n-am avut pretenţii de la ei, şi ne întoarcem spre muncitorii de la Dacia.

Putem opri, oare, impactul noilor tehnologii în viaţa noastră? Al evoluţiei, care vine iată precum o tornadă? Nicidecum. E imposibil. E ca şi cum i-ai spune cuiva azi, auzi Gigi, aruncă „smartphon”-ul la coş şi sună de la cabina telefonică din colţ! Care cabină, apropo, nu mai există.

Sau e ca şi cum le-ai cere şoferilor de Taxi ne-Uber să ia clienţi doar pe telefon, fără aplicaţie. Ori ca şi când am renunţa la cablu TV, la internet, am scoate Telecolorul lui Ceaşcă de la muzeu şi ne-am uita două ore la „mira” Republicii Socialiste Nebunia.

Nu merge! Viaţa noastră, de la un capăt la altul, curge paralel cu evoluţia, suntem cumva şi produsul ei, nu doar al părinţilor.

Prin urmare, ce facem? Ne opunem? Poate fi o opţiune. Dar nu e cea mai înţeleaptă. E ca şi cum ai încerca să ţii noaptea în loc, ca soarele să nu mai răsară. E o exagerare, desigur, dar mersul cam ăsta e.

Mai constructiv sună să ne adaptăm schimbării, nu să încercăm s-o stăvilim. Iar aici intervin masiv guvernele, statele, chiar şi companiile ca Renault, care chiar dacă prevăd introducerea roboţilor în fabrică, pot lua în calcul investiţii pentru protejarea celor care îşi vor pierde locurile de muncă.

După care, repet, e de văzut ce face statul pentru oameni. Cum îi ajută să se reorienteze, să se recalifice, să lucreze ei înşişi cot la cot cu roboţii.

Din păcate însă, România e complet depăşită la acest capitol. De aceea, temerea muncitorilor este justificată din acest punct de vedere, al incompetenţei guvernanţilor, al indiferenţei lor proverbiale faţă de omul de rând.

Nu însă şi din perspectiva viitorului tehnologiei în viaţa noastră. Aici mă tem că nu există drum înapoi.