Autor: Laurențiu Ciocăzanu

Să presupunem că măcar toţi cei care au semnat pentru moţiunea de cenzură vor şi vota pentru căderea Cabinetului Dăncilă. Cum va arăta România, aşadar, în prima zi fără PSD la putere?

N-ar fi prima oară, deşi pare c-a trecut un veac de când partidul lui Ion Iliescu nu mai ţine frîiele puterii şi lasă pe alţii să facă legea în ţară.

Dar chiar nu va mai ţine PSD frîiele puterii, deşi aflat în afara guvernării?

Păi hai să vedem: în câte judeţe din România, Consiliile judeţene nu sunt controlate de PSD şi aliaţii săi (aici putem include lejer ALDE şi Pro România, dar şi unele partide din opoziţia actuală, care au înţelegeri mai pe faţă, mai pe dos cu „baronii roşii”)?

Dacă nu greşesc, după alegerile câştigate de PSD în 2016, partidul condus pe atunci de Liviu Dragnea şi-a trecut în cont nu mai puţin de 28 de funcţii de preşedinte al Consiliului Judeţean, dintr-un total de 41.

Excelează, ştim bine, judeţele din sudul şi estul ţării, dar Dragnea şi-a „infiltrat” oamenii şi în teritorii ce păreau interzise PSD-ului, în Ardeal (Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Sălaj, Hunedoara).

În alte trei judeţe, la putere este UDMR-ul, aliat vechi al PSD nu doar politic, dar şi în materie de afaceri, pe ADN-ul tip Verestoy&co.

Grosso modo, doar în 25% din teritoriu PSD nu controlează judeţele din punct de vedere politic.

Să adaugăm aici primăriile mari şi mici, consilierii locali, dar şi instituţiile descentralizate ale Guvernului (direcţiile judeţene), care teoretic ar trebui să fie ocupate EXCLUSIV de funcţionari apolitici, dar care în realitate sunt populate masiv cu oameni plasaţi de PSD&Fraţii pe criterii de cumetrie-pile-şpagă-rude.

În acest peisaj complet ostil va ateriza noul Guvern al Opoziţiei actuale, presupunând că PNL, USR, PMP şi unii „minoritari” vor înţelege să-şi dea mâna într-un plan de salvare naţională, fie şi provizoriu, până la alegerile din 2020.

Ce va putea, aşadar, să facă un guvern al Opoziţiei actuale pe un teren în mare parte ostil, care e învăţat să „faulteze” orice încercare de reformare a aparatului de stat?

Nu mare lucru. Sigur că o pauză chiar şi de un an luată de PSD la putere este sănătoasă pentru un plan de curăţenie birocratică, dar aşa arată lucrurile pe hârtie. În realitate, nu e chiar aşa de simplu.

Baronii locali contează pe relaţii puternice, pe reţele de influenţă politică formate inclusiv din funcţionari „acoperiţi” politic – oamenii PSD, în general. Aceştia şi-au plasat, la rândul lor, propriii „clienţi” fideli în diverse funcţii şi locuri de muncă, deci plasa de păianjen „social-democrat” e puternică şi aproape invizibilă.

Toţi aceşti oameni au profitat de genul de stat de tip PSD-ist. Şi-au angajat pilele, în locul celor care ar fi meritat poate să ocupe acele joburi şi care au fost astfel nevoiţi să ia calea Diasporei, pentru a-şi câştiga traiul familiilor.

Alţii au făcut afaceri, prin interpuşi, profitând de informaţiile şi ponturile generate de relaţiile personale cu mai-marii judeţului. Au firme, angajaţi, bani. Şi ştiu că, în absenţa cumetriei subterane cu baronul sau primarul, toată „şandramaua lor de business” se va prăbuşi mai devreme sau mai târziu.

Ce vor face toţi aceştia atunci când vor avea deasupra, la Bucureşti, un Guvern care, teoretic cel puţin, va încerca să curme această caracatiţă de tip bananier? Se vor opune.

Nu prin proteste de stradă, ci prin tot felul de sabotaje mascate, tăcute, perfide chiar. Vor „da la presă”, presa lor, normal, ponturi despre oamenii din teritoriu însărcinaţi cu schimbarea filosofiei de guvernare.

Vor amâna decizii, dacă vorbim de funcţionarea din interiorul instituţiilor descentralizate. Se vor plânge pe cale sindicală. Vor şantaja. Vor bloca, de fapt, planul. Este forma lor de a-şi proteja modul de viaţă, chiar dacă el a fost construit pe o anomalie enormă. Consecinţa a fost alungarea din ţară a celor care nu au avut acces la această resursă de tip politic rudimentar, specifică fostului PCR, nomeclaturii comuniste.

Şi asta este doar o parte a provocării viitoarei puteri, căci există multe fronturi deschise, la fel de grave (vezi, de exemplu, redresarea bugetară, pregătirea de criză etc.).

Va fi o misiune foarte dificilă. Dar va fi şi mai complicat pentru actuala Opoziţie dacă va veni la putere abia peste un an. Moştenirea va fi şi mai grea, oricât de şablon sună expresia asta.

Totuşi, altă cale nu e. Fără încercarea de a presa de sus în jos, România nu iese la liman. Nu poate supravieţui cu un aparat de stat clientelar, construit doar pentru cei care au aderat la acest sistem de tip fanariot. Crapă. Deja a început să crape, dar încă nu se vede. Gunoiul ascuns sub preş ani şi ani este imens, la un moment dat, în lipsa eliminării lui, ne va izbi pe toţi în faţă. Inclusiv pe cei care au profitat.

Economia şi cifrele nu pot fi păcălite la infinit. Până acum, păcăleala a rezistat pentru că „neadaptaţii” acestei lumi strâmbe şi nedrepte social au fugit peste graniţe, preferând lupta pentru traiul afară decât bătălia din ţară. Dar cât va mai ţine, mai ales în condiţiile în care criza globală câştigă ţară cu ţară?

Nici cu presiunea de sus în jos nu e sigur. Ce e sigur însă e că trebuie s-o facă cineva. Iar PSD&Fraţii n-o vor face niciodată, chiar de-ar fi să se aleagă praful de tot. Ei sunt pregătiţi şi pentru scenariul în care totul crapă. Nu-i mai bine să crape caracatiţa lor?

Dacă e să vedem o parte bună în nenorocirile care ne plesnesc uneori atenţia publică, atunci putem spune că ne ajută să descoperim gunoiul de sub preşul aparentei noastre linişti sociale.

Doar din acest motiv, care ar fi fost însă bine să nu existe, putem spune că victimele unor situaţii tragice ne-au ajutat pe toţi să înţelegem mai bine în ce lume trăim.

Ultima pe listă este crima din Piaţa Constituţiei, dar avem obligaţia să începem totuşi cu cazul crimelor de la Caracal. Putem adăuga aici nesfârşitele ştiri de „cronică neagră”, violurile, sechestrările de persoane, accidentele produse de beizadele învăţate să-şi permită orice dacă „tata e şef la Ligă”, ameninţările, bătăile, agresiunile la adresa poliţiştilor în misiune, uciderea poliţiştilor (vezi Timiş), moartea celor doi soţi care alergau în parc la Lugoj etc. etc. etc. etc. etc. etc.

Aşa că ne-am obişnuit cu aceste realităţi crunte încât nu le mai considerăm ceva ieşit din comun? Până când? Până când o păţim noi sau cei de lângă noi! Abia atunci începem să tresărim, să disperăm, să urlăm de durere, să căutăm vinovaţi, să ne răzbunăm.

Dar nu ajută prea mult. Pentru că niciodată soluţia nu a fost să stingi focul la incendiul izbucnit pe nepusă masă, ci să previi incendiul.

Tragediile infracţionale care sufocă România de la o vreme, mai ales de când guvernarea condusă de Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu a pornit atacul la lege şi ordine, nu sunt întâmplătoare.

Ele sunt pe de o parte rodul unui plan organizat, pus la cale prin înţelegeri subterane între politicieni şi interlopi, pe de alta – reflexia indolenţei şi toleranţei românului faţă de rău.

Iar asta vine din istorie şi din slăbiciuni umane devenite ADN-ul nostru de naţie: frica, capul plecat, mie să-mi fie bine…

Ne cam lipsesc eroii, dar nu eroii-vedetă, ci eroii „mici”, oamenii simpli, cetăţeni anonimi dispuşi să rişte, să nu tacă, să ceară protecţia statului chiar şi atunci când ştiu că oamenii legii sunt complici cu reţelele infracţionale, cum a fost cazul la Caracal.

Nu putem schimba nimic dacă doar urlăm de moment, cerem să cadă capete, numim noi şefi şi apoi ne facem că plouă ca şi când, gata, totul s-a rezolvat. Nu, nu se rezolvă nimic aşa!

Schimbarea acestei stări de spirit este un proces continuu, care cere implicare, determinare, curaj şi insistenţă permanentă. De la vecinul de scară de bloc care face gălăgie că i se „rupe” pentru că are el pile sau muşchi şi până la alesul local, primar, parlamentar şi prim-ministru.

Nu există miracole, pe acest tărâm al societăţii libere, ci doar construcţie temeinică. Sigur că nu e uşor, evident că e mai comod să fugi sau să te faci că nu vezi, să tragi un gard mare în jurul casei sau să pui două yale în plus la uşa apartamentului.

Merge cât merge până nu mai merge. La un moment dat, tot se vor găsi unii să-ţi spargă fortăreaţa familiei, pe care o credeai infailibilă.

Desigur că toate duc la educaţie, ca sursă primară de schimbare în bine. Dar şi aici discuţia e lungă şi complicată.

De moment, cel mai bun lucru e să acceptăm realitatea, să ne recunoaştem slăbiciunile şi să ne răspundem sincer dacă avem puterea să ne reinventăm. E deja suficient.

Iar pasul următor e să fim atenţi la cei pe care îi alegem să ne conducă, să aibă grijă de noi, să ne protejeze.

Nu ai cum să trăieşti mai liniştit în ţara ta atâta vreme cât tu votezi cu două mâini un om ca Tăriceanu, de pildă (de Dragnea nu are sens să mai vorbim), care sub spoiala papionului a lăsat să crească puroiul infracţional de tip Tudorel Toader.

Sigur că e simplu să te laşi furat de aparenţe, să spui că omul „dă bine”, că pare elegant sau mai ştiu eu ce alte ambalaje înşelătoare. Dimpotrivă, tocmai ele ar trebui să te facă să fii rezervat, să nu muşti momeala.

Căci exact astfel de alegeri, aparent de „lume bună”, sunt cele ce garantează succesul celor care trăiesc în lumi opuse, în organizaţii de clan, în reţele de trafic de persoane sau grupuri de forţă fizică.

Totul are legătură cu politicul, cu atenţia noastră faţă de lumea din jur, faţă de hoţie chiar. Corupţia ucide clar şi fără milă. Un politician acuzat că a luat 800.000 de dolari şpagă nu poate fi duşmanul celor care omoară în Caracal sau taie beregăţi în Piaţa Constituţiei.

Un lider de partid provenind dintr-un alt partid construit pe forţa baronimii locale nu poate fi niciodată aliatul celor care vor să trăiască onest şi în siguranţă, ci va fi mereu la mâna clanurilor producătoare de bani şi putere.

Nu felul în care vorbesc respectivii la TV trebuie să ne facă atenţi, ci lumea din care provin, viaţa pe care au avut-o, cât de cinstit au trăit şi câte umilinţe au suferit pentru a demonstra că nu le-a dispărut demnitatea.

E de o mie de ori de preferat un om care vorbeşte prost, dar care e solemn în cinstea lui naturală, decât palavragiii cu frac, aliaţi pe sub masă cu interlopii de temut.

Am ajuns aici şi pentru că avem un defect genetic: ne pasă prea mult doar de ce trăim în casa noastră şi prea puţin de ce e dincolo de gard. Credem că autoizolarea ne protejează, dar ea nu face decât să alimenteze puterea celor care, dincolo de curtea noastră, îşi fac de cap. E o formă de egoism, care are explicaţiile ei istorice, pe care însă avem nevoie s-o rezolvăm, dacă vrem să ne fie mai bine.

Ochiul pe politic şi pe lumea din jur, implicarea şi intoleranţa la rău – asta e reţeţa unei vieţi mai în pace decât acum.

Altfel n-avem decât să ne aşteptăm la ce e mai rău.

Pentru a răspunde la întrebarea din titlul, merită să citim cu atenţie o declaraţie de azi-dimineaţă, a lui Orlando Teodorovici, ministrul Finanţelor, într-un schimb dur de replici pe care l-a avut cu Daniel Dăianu, preşedintele Consiliului Fiscal.

„Daniel Dăianu îşi depăşeşte atribuţiile de Preşedinte al Consiliului Fiscal. Acest Consiliu are alte atribuţii, emit opinii atunci când se fac bugete, opinii de care noi ţinem cont, dar suntem liberi să avem şi noi opinia noastră. S-a văzut an de an, ce am spus noi a fost şi ceea ce a fost corect. Dar în timpul ăsta am o întrebare clară şi răspuns foarte clar. Da, asta doreşte Opoziţia, tăieri masive, concedieri şi fel de fel de alte aplicări de taxe. Asta ştiu să facă”, a declarat Orlando Teodorovici.

Am subliniat intenţionat ultima frază din intervenţia sa, pentru a atrage atenţia asupra tăvălugului mediatic pe care PSD îl pregăteşte deja împotriva viitoarei guvernări, în cazul în care Cabinetul Dăncilă va pica la moţiunea de cenzură.

În acest moment, pe hârtie, situaţia arată că Dăncilă va pica. Desigur, dacă toţi cei care au semnat moţiunea de cenzură (237 de parlamentari) vor şi vota în acest sens. Dacă nu-şi vor trăda propria semnătură, şi cum e nevoie de 233 de voturi ca actualul Guvern să fie demis, atunci Dăncilă va fi istorie.

Opoziţia, în frunte cu PNL şi USR, a anunţat că îşi doreşte să îşi asume direct şi puternic guvernarea. Are în plan un executiv având mai puţine ministere (15) şi un program de guvernare nu de criză şi de tranziţie, ci pro-activ, concentrat pe investiţii publice şi repararea daunelor bugetare provocate de alianţa PSD-ALDE din 2017 încoace.

Presupunând că moţiunea va trece şi Opoziţia va prelua guvernarea cu mână forte, ajungem la vorbele lui Orlando Teodorovici.

Acesta şi tovarăşii săi vor fi atunci în opoziţie, iar PNL, USR, PMP, Pro România, ALDE, poate şi UDMR plus parte din Minorităţi vor forma viitoarea coaliţie de guvernare.

Va fi o coaliţie pestriţă, în care PNL, USR şi PMP vor fi nevoite să convieţuiască de aceeaşi parte a baricadei tocmai cu cei care au adus România în criza de azi, în special formaţiunea lui Călin Popescu Tăriceanu, ALDE.

Din nou, înapoi la vorbele lui Orlando Teodorovici: ele vor fi muniţia pe care PSD, de astă dată din opoziţie, o va folosi împotriva tuturor celor menţionaţi mai sus ca posibil făcând parte din aceeaşi coaliţie de guvernare, adică viitoarea putere politică aflată la cârma României.

Guvernul susţinut de formula PNL-USR-PMP-UDMR-Pro România-ALDE-Minorităţi va fi atacat zilnic cu discursul populist folosit azi de ministrul Finanţelor în funcţie. Pus în paralel cu nevoia reală de a îndrepta situaţia macroeconomică, discursul gen Orlando va provoca deranj în rândul votanţilor ne-partizani, care au votat cu Opoziţia în ultimele alegeri europarlamentare din 26 mai.

Poate că nucleele dure ale PNL, USR, PMP nu vor fi sensibile la discursul populist, dar cu siguranţă că acele pături sociale neafiliate partidic Opoziţiei actuale, însă aliate Opoziţiei din nevoia de salvare naţională, vor „muşca” momeala PSD.

Nu va mai conta că tocmai acest partid, împreună cu ALDE, a provocat răul din economie, prin măsuri haotice (OUG 114), împrumuturi masive aruncate în consum şi în creşteri de salarii, reducerea masivă a investiţiilor publice, în infrastructură în special.

Asta nu va mai avea nicio importanţă, la acel moment. Ce va conta, pentru segmentul electoral indecis menţionat mai sus, va fi dacă măsurile viitorului Guvern îi vor tăia din nivelul de trai.

Ceva ce – având în vedere situaţia actuală la limită din economie, dublată de recesiunea care cucereşte ţară după ţară pe continent şi la nivel global – s-ar putea să fie inevitabil.

Şi-atunci, cine va pierde? Evident, partidele care vor fi la cârma viitoarei puteri, în special PNL şi USR. Cine va câştiga? PSD, în primul rând, dar şi Pro România şi ALDE, care vor avea grijă să nu se „păteze” prea mult pe mâini cu „sângele” măsurilor dure de care amintea Eugen Orlando Teodorovici în fraza citată la începutul acestui text.

Până la noile alegeri pentru Parlamentul României – cele mai IMPORTANTE dintre toate alegerile! – mai rămâne aproape un an.

Tocând zi de zi Guvernul viitor cu acuzaţii de stânga tip Orlando, PSD şi aliaţii săi infiltraţi acum în frontul ce vrea s-o debarce pe Dăncilă vor puncta electoral. Ar putea fi suficient pentru a scădea popularitatea PNL, USR şi PMP şi a încurca astfel viitoarea majoritate parlamentară după 2020.

Or, tocmai pentru a reconstrui viitorul măcar din 2020 încolo, Opoziţia actuală are nevoie de o majoritate clară în viitorul Parlament, care să nu depindă nici de Pro România sau ALDE, darămite de PSD. Cu PSD trecut în opoziţie, prin debarcarea lui Dăncilă, nu mai e sigur că aşa va fi după viitoarele alegeri.

Aşadar, chiar e bine să pice acum Dăncilă? Sau trebuie lăsată să-şi încheie mandatul, fără a i se mai permite să ia măsuri care să coste România?

Ambele variante sunt proaste.

Prima complică ecuaţia viitoarei puteri din 2020 încolo – când chiar e nevoie de o guvernare de dreapta stabilă, pentru cel puţin 8 ani. Cea de-a doua menţine România în bălteala de tip PSD-ist, asezonată cu măsuri economice menite să facă şi mai grea viaţa viitorului guvern.

Este exact ce a făcut fostul premier Tăriceanu în 2008, când a mărit pensiile, deşi România se împrumuta masiv pentru a le putea plăti şi ne-majorate, alături de salariile de la stat.

De ce a adoptat aceste măsuri iresponsabile, mai ales în vremuri de criză globală, care au sabotat practic economia ţării din interior? Simplu: pentru a obliga viitorul Guvern (Boc) să ia măsuri dure (tăieri de salarii, majorări de taxe), ca populaţia să provoace debarcarea lui. Ceea ce s-a şi întâmplat.