A început Postul Mare şi mă gândeam că mulţi ar vrea să-i mai dea o şansă lui Dumnezeu. Nu e despre înfometare şi însetare, despre autoflagelări însângerate, feţe morocănoase şi iritate stări emoţionale. E despre dragoste.
Postul nu e pentru trup, ci pentru inimă. E despre a găsi un duhovnic în care iubirea de om n-a pierit, care te face să simţi că eşti unic, tu şi viaţa ta pe pământ. Fiecare întâlnire cu el are bucuria şi uimirea celei dintâi. Problema, chinul, drama mea sunt ale lui. El nu vrea banii, ci fericirea mea. Nu vrea să-mi arate cine-i şeful şi cine subordonatul. Depresia, deznădejdea, lacrimile mele trec şi prin fiinţa sa. Nu sunt singur. Pentru el, nu sunt un număr dintr-o serie, un „altul la rând” în catastiful unui funcţionar bisericesc, plictisit, sătul.
Adevăratul preot duhovnic e multiplicarea lui Iisus în lume. Iisus, cel bun, blând, răbdător, iubitor de om până la propria-i moarte. E omul căruia îi spun despre cele mai ridicole fapte şi gânduri, fără teama că va râde, ironiza, judeca, certa, pedepsi, tuna şi fulgera. Fiecare întâlnire cu el deschide uşa Raiului, miroase a iubire din altă lume şi mă aduce aproape de mine însumi. Pentru el, nu sunt un păcătos, ci un sfânt care a avut o zi proastă. Un Petru, ce a călcat în străchini, un fiu risipitor ajuns acasă, un Iuda, căruia-i spune mereu: „Lasă ştreangul, dragul meu. Sunt aici.”
El însuşi, preotul duhovnic, ştie că e un păcătos iertat de alt duhovnic, la rândul său. Şi el a fost dezarmat de iubirea unui preot, ce l-a luat în braţe şi l-a învelit în dragoste. Şi el, preotul, a avut de mărturisit gânduri şi fapte ruşinoase, urâte, mizerabile. Nu vrea să pară sfânt infailibil, imun la ispitele vieţii. Nu doreşte să impresioneze. Şi el a pus în braţele unui preot propria depresie, deznădejde, lacrimi şi suspine. Ştie greul venirii omului în faţa sa, neîncrederea, timiditatea, ruşinea, lupta teribilă între da şi nu. Şi el a venit la duhovnic ca ultimul dintre oameni şi a plecat ca primul dintre ei. Şi lui cerul îi părea mai senin, soarele mai strălucitor şi viaţa mai frumoasă.
Dacă vă îndoiţi de spusele mele, dacă ce scriu vi se pare ideal şi atât, utopic şi nimic mai mult, vă înşelaţi. Eu însumi exist şi scriu tocmai datorită unui asemenea duhovnic. Astfel de preoţi există. Da, sunt rari, dar şi diamantele sunt rare, tocmai de aceea toţi le vor.
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” (Matei 7 : 7)
Sportivul rădăuţean Andrei Chipreanov a câştigat super-meciul Galei de Skandenberg de la Istanbul, în faţa georgianului Vasili Dautashvili, vicecampion mondial şi european la skandenberg, categoria 100 de kilograme.
Gala de Skandenberg din Turcia a avut loc la 4 martie 2021 şi este cel mai important eveniment de profil al anului, cu participarea unora dintre cei mai buni armwrestleri ai lumii. Printre sportivii prezenţi la competiţie s-au regăsit nume legendare ca Engin Terzi, Arif Ertem, Genadi Kvikvinia, Niyazi Kurt (preşedintele Federaţiei de Skandenberg din Turcia), Vitaly Laletin şi Levan Saginashvili.
Andrei Chipreanov (foto, stânga), la super-meciul disputat cu georgianul Vasili Dauthasvili (foto, dreapta), la Istanbul.
Premiul obţinut de Andrei Chipreanov la Gala de la Istanbul este de 1.000 de dolari, bani pe care sportivul i-a dăruit Asociaţiei „Luptăm cu autismul”, la Dorneşti, judeţul Suceava. Acum, pentru a doua oară, sportivul rădăuţean contribuie financiar la ajutorarea copiilor cu autism din zona Rădăuţiului. Anul trecut, acesta a donat aceleiaşi asociaţii banii din premiul câştigat la Campionatul Naţional de Skandenberg de la Piteşti, unde a obţinut titlul de campion naţional absolut.
Sportivul Andrei Chipreanov, la Asociaţia „Luptăm cu autismul”, împreună cu copiii care beneficiază de terapie 3C.
Andrei Chipreanov este sportiv de performanţă, practicând skandenberg de peste un deceniu. Actualmente, acesta este unul dintre cei mai valoroşi armwrestleri ai României, palmaresul său având titlurile de vicecampion mondial, campion european şi multiplu campion naţional la skandenberg. În anul 2020, el a câştigat titlul de campion naţional absolut la skandenberg, braţul stâng, la Campionatul Naţional de Skandenberg de la Piteşti, din 11 – 13 septembrie. De asemenea, în aceeaşi competiţie, Andrei Chipreanov a obţinut medalia de aur la categoria 100 de kilograme, braţul stâng, şi medalie de aur la categoria 100 de kilograme, braţul drept, devenind astfel campion naţional absolut la această categorie, supranumită „Regina” tuturor categoriilor, în skandenberg.
Andrei Chipreanov, campionul absolut al României la Skandenberg
La Rădăuţi, judeţul Suceava, Andrei Chipreanov a înfiinţat propriul club de skandenberg, cu numele „Bucovina Skandenberg”. Aici, Andrei pregăteşte actuali şi viitori campioni. Cinci dintre aceştia au participat la cel mai recent Campionat Naţional de Skandenberg, la Piteşti, unde au obţinut rezultate remarcabile.
În anul 1990, prima competiţie de skandenberg din România avea loc la Târgu Mureş, pe o masă adusă de la Budapesta. Începea povestea frumoasă a unui sport nobil, dar puţin cunoscut de români, la nivel profesionist. Acum, în 2021, prinde contur Federaţia Română de Skandenberg, iar Campionatul Naţional va fi organizat la Rădăuţi, la ediţia a XV -a.
Istoria Campionatelor Naţionale de Skandenberg a început modest, în chiar primul an post-comunist. Nu exista o masă de concurs în România, organizatorul, culturistul Eugen Dunca, fiind nevoit să o aducă tocmai de la Budapesta. Aşa pornea circuitul competiţional românesc, pentru un sport necunoscut, dar iubit de către cei care-l practicau: Skandenberg-ul.
În anul 1998 avea loc prima mare competiţie de Skandeberg, la barul Sidney, din Piaţa Victoriei, la Bucureşti. Organizarea anuală a Campionatului Naţional de Skandenberg a început în anul 2001, la 4 iulie, când o mână de entuziaşti organizau Cupa „Power Zone”, la care au participat 57 de sportivi. Competiţia a fost câştigată de Ion Oncescu, cel care a dat startul prezenţei sportivilor români de skandenberg pe podiumul european şi mondial.
Cupa „Power Zone”, 4 iulie 2001 (sursa foto: Bratdefier.ro)
Pe fondul totalei lipse de reprezentativitate instituţională, în anul 2003 a fost creată Asociaţia Română de Skandenberg „Braţ de Fier”, care, în anul 2004, a fost afiliată Federaţiei Europene şi Mondiale de Skandenberg. În prezent, se depun eforturi intense ca în România să existe Federaţia Română de Skandeberg. Astfel, sportivii români ar beneficia de toate drepturile pe care statul român le garantează celor care sunt parte a Federaţiilor sportive.
Sigla Asociaţiei Române de Skandenberg „Braţ de Fier” (sursa foto: Facebook)
Dacă în urmă cu 20 de ani românii vedeau skandenberg-ul ca recreere între elevii din curtea şcolii, azi, acest sport este unul iubit de tineri, care se organizează în cluburi şi asociaţii sportive de profil. Un exemplu, Clubul Sportiv „Bucovina Skandenberg”, de la Rădăuţi, judeţul Suceava, condus de Andrei Chipreanov, vicecampion mondial, campion european şi campion naţional al României la Skandenberg.
A XV -a ediţie a Campionatului Naţional de Skandenberg, în 2021, va fi organizată în inima Bucovinei, la Rădăuţi, între 9 şi 11 aprilie. Zona este o pepinieră pentru tinere talente sportive, lucru dovedit la cel mai recent Campionat Naţional de Skandenberg, la Piteşti, în anul 2020. Atunci, sportivii legitimaţi la Clubul Sportiv „Bucovina Skandenberg” au reuşit performanţe extraordinare. Preşedintele Clubului, Andrei Chipreanov a devenit Campion Naţional al României.
Andrei Chipreanov, campion naţional la Campionatele Naţionale de Skandenberg, Piteşti, 2020
Vedete internaţionale şi naţionale din lumea skandenberg-ului, mass-media regională şi naţională, dar şi numeroşi sponsori şi-au anunţat prezenţa la Campionatul Naţional de Skandenberg, de la Rădăuţi. Evenimentul se anunţă a fi unul ce pune în valoare zona Bucovinei, dar şi pe cei care doresc să se afirme în acest sport. Andrei Chipreanov, campion naţional şi organizator, a declarat pentru Ziariştii.com:
„Vă aştept la Rădăuţi, între 9 şi 11 aprilie, la Campionatul Naţional de Skandenberg, 2021. Sunteţi invitaţi la o competiţie de mare valoare sportivă, organizată în oraşul meu natal. Îmi doresc să vă cunosc, mai ales pe cei care nu aţi mai luat parte la un concurs profesionist de skandenberg. E drumul spre afirmare naţională, europeană şi mondială. Ştiu că sunteţi talentaţi, cu un potenţial extraordinar, nu doar în Bucovina, dar în toată România. Treceţi la nivelul următor.”
Categoriile competiţionale la Campionatul Naţional de Skandenberg din 2021 sunt: Juniori, Seniori şi Master, pentru ambele sexe. De asemenea, există şi o secţiune pentru sportivii cu dizabilităţi. Formularul de înscriere se găseşte la link-ul de mai jos, al Asociaţiei Române de Skandenberg „Braţ de Fier”:
Claudiu Târziu, co-preşedinte al AUR, motivează excluderea senatoarei Diana Şoşoacă cu o exprimare scurtă şi lămuritoare: „S-a umplut paharul”. Aşadar, paharul mofturos se umple şi dă pe-afară după alegeri, nu înainte, când Şoşoacă era „cloşca” cu voturi de AUR.
Şoşoacă nu urlă de azi, de ieri, dar AUR o dă afară abia acum. Mugetul ei prelung se auzea încă din vară, când îşi răgea aberaţiile cu crucea în mână, îmbrăcată în sfânta ie naţională, din autocarul mitic AUR. Atunci era bună madam Şoşoacă. Ştiţi de ce? Pentru că atrăgea un electorat pe care Simion, Lavric sau Târziu nu ar fi reuşit să-l convingă: românii ancoraţi în superstiţii, oameni săraci, trişti şi frustraţi, de o precară cultură teologică şi civică.
Diana Şoşoacă, senatoare. (sursa foto: Google)
La pelerinajul de la Iaşi, Şoşoacă s-a erijat în eroina ce a redat-o pe sfânta Parascheva poporului credincios, cea care apără credinţa ortodoxă de hoardele atee ale premierului Orban. Din nou, asta convenea AUR, lui Lavric, Simion, Târziu. Nimeni nu i-a tăiat microfonul Şoşoacei, chiar dacă femeia le scotea la fel ca ieri, în Parlament: Covid nu există, vaccinul e moarte, iar masca e botniţă.
Diana Şoşoacă, la pelerinajul de la Iaşi, 2020 (sursa foto: Google)
Să nu credeţi că lui Lavric sau Târziu nu le era ruşine cu Şoşoacă, ce-i făcea de râs şi panaramă public, dar au tăcut. Aveau nevoie de voturi. E ca atunci când ai o mătuşă la ţară, neşlefuită şi incultă, dar bogată. O iei la oraş, o plimbi, chiar dacă te face râs, şi te rogi să moară curând. Ei, Şoşoacă a murit când AUR a intrat în Parlament, iar moştenirea a rămas unor băieţi deştepţi. Aceştia n-au crezut o clipă prostiile Şoşoacei, deşi au târâit-o prin România cu autocarul şi au pus-o să recite „Tatăl nostru” prin sate şi oraşe.
Pe ulița asta am crezut că sunt veșnic, iar cei de 20 de ani păreau bătrâni. De aici am plecat spre „școala de popi”, la Seminar. Aveam valiza de lemn într-o parte și bunica evlavioasă în cealaltă. La a patra ușă era o maică, izgonită de Decret. Macaria. Citeam amândoi în chirilică, din cărți uitate de vreme.
Nu era asfalt. Vara, căruțele stârneau perdele de colb, iar toamna frământau glod. Mergeau la târg, în Săveni. Tropot de copite și plesnitură de bici. Se auzea din casă, alături de ticăitul ceasornicului de pe bufetul cu mileu.
Duminica, bunicul pleca la biserică. Își scria de cu seară pomelnicul. Punea fix 10 lei. Pălăria și pomelnicul. Le lua ultimele și se pierdea în capătul uliței, pe lângă sinagogă.
Casele fuseseră evreiești, cu prăvălii la stradă și locuințe în spate. Un secol, s-a trăit bine la Săveni. Erau mulți evrei, sinagogi și ulițe ca cea pe care am copilărit.
Eu n-am găsit evrei la Săveni. Plecaseră. Care în lagăr, care în Palestina. Au lăsat casele și ulița.
Ieri, am ajuns la Săveni. Pe rând, casele își astupă ochii. Își pun tăblii de lemn la ferestre, să nu vadă. Nu mai aparțin lumii. Timpul lor a trecut. Se ascund, să moară singure. Au înțeles că nimic nu dăinuie. Doar eu nu înțeleg, pentru că nu pot.
O parte din mine moare cu ulița asta, ce m-a mințit: nu e veșnică, și nici eu, care am crezut că sunt.
Un copil a murit, în urma slujbei de Botez, la o biserică din Suceava. A fost botezat prin afundare completă. După, bebelușul era în stop cardio-respirator. Familia a observat că e inert și a chemat ambulanța. Azi, copilul a murit. Avea şase săptămâni şi, conform medicilor, a înghiţit foarte multă apă.
Nu vreau să îmi închipui dimensiunea acestei drame, pentru că nu pot să înțeleg durerea unor părinți care-și duc la botez copilul plin de viață și îl aduc mort. Biserica e locul în care pășim din moarte la viață, nu invers. Taina care deschide uşa Vieţii a devenit prilejul morţii. Ce ironie macabră.
Niciodată nu i-am înțeles pe preoții care țin morțiș să boteze copilul prin afundare totală, iar nu prin turnarea apei pe cap. Dacă preotul e lipsit de experiență practică (chiar în ciuda experienței au fost accidente), această încăpățânare poate fi fatală.
Harul Duhului Sfânt coboară și lucrează asupra nou botezatului nu datorită afundării complete, ci a invocării pe care preotul o face, prin rugăciunile rostite, chemând întreaga Sfântă Treime din cer pe pământ. Copilul e considerat botezat, chiar și prin turnarea apei, dacă e rostită formula treimică.
Acum, nu mai botezăm adulţi, ca în epoca apostolică, ci prunci fragili, care se zbat pentru viaţa lor. Subiecţii sfintei Taine a Botezului s-au schimbat. Sunt nou născuţi. Chiar şi o secundă de neatenţie, ezitare sau nepricepere a preotului e mortală. Aici e pericolul.
Poate ar trebui ca Biserica Ortodoxă Română, la nivel superior, să analizeze toate cazurile de accidente şi deces ale copiilor botezaţi în decursul timpului, astfel încât botezarea prin turnarea apei să devină regulă, nu excepţie. Deja foarte mulţi preoţi o practică, tocmai din teama de a nu răni sau ucide pruncii botezaţi.
Dumnezeu să dăruiască putere familiei care și-a pierdut pruncul, iar preotului răbdare și înțelepțire în necazul prin care trece.
Teoriile conspiraţiei nu sunt ceva nou. Încă din secolul al 18-lea, „masoneria e organizaţia ce conduce lumea spre pieire, mână în mână cu însuşi Satan”. Lumea n-a pierit, dar nici conspiraţioniştii, nici teoriile lor. Diferă doar epoca şi protagoniştii.
„Bizonul” de la Capitoliu. (sursa foto: Google)
V-aţi întrebat cum arată peisajul mintal al celor care înghit teoriile conspiraţiei, apoi fac din ele deziderat existenţial? De la nanoboţii care ne vor fi introduşi în corp, prin vaccinare, la Donald Trump, îngerul luminii, care luptă împotriva găştii demonico-orgiastico-pedofile, ce a confiscat Partidul Democrat din SUA. Milioane de americani, oameni extraordinari, îl susţin pe Trump din considerente socio-economice. Lor chiar le-a mers mai bine cu el la conducere. Dar există alte milioane, cu arme automate în mâini şi un Q mare pe tricouri, care fac din Donald al doilea Hristos. Ei sunt fructul pârguit al paranoiei conspiraţioniste.
Teoriile conspiraţiei arată, structural, identic. Mereu, un grup mic de oameni, din umbră, conduce lumea spre pierzanie. Sunt puţini, dar puternici. În cazul de faţă, teoria are şi un puternic filon religios: Donald Trump luptă cu puterile lui Satan, duşmanul de moarte al lui Dumnezeu. Fără el la conducere, întreaga lume e pierdută. Hillary Clinton şi alţii, care beau sângele copiilor, ne vor arunca în Iad. Observaţi, mereu, alternativa e dezatrul total. Ori Trump, lumină, ori Biden, întuneric. Niciodată nu există „răuţ”, ci doar Răul capital.
Teoriile conspiraţiei nu lasă loc de întrebări. Dacă întrebi, de bună credinţă: „Dar dacă nu e aşa…? Dacă vaccinul e real şi salvează vieţi? Dacă Trump are probleme psihice? Dacă QAnon se înşală?”, ţi se aruncă o privire plină de înţelesuri criptate, ce amestecă mila cu superioritatea. Aşadar, nu e loc pentru aparat critic, pentru atitudini dubitative. Există doar certitudini. Doar credincioşi sau trădători. Tipic spiritului de sectă iniţiatică, unde adevărurile sunt ocultate şi revelate doar celor care merită, pentru că stau în lumina lui Dumnezeu. Cei care se îndoiesc sunt, desigur, adoratorii lui Lucifer, prietenul lui Biden şi Hillary.
Teoriile conspiraţiei prind în plasă pe cei fără aparat critic. Mai exact, cred în ele cei care nu au reflexul întrebărilor mari, esenţiale. În România, e vina sistemului de educaţie, care-l obligă pe elev să repete, pe de rost, ce scrie în manual. Orice abatere, meditaţie sau concluzii personale sunt aspru pedepsite. Elevul, nu-i aşa, nu poate şti mai bine decât cei care-l dăscălesc. Scopul profesorului nu e să creeze oameni liberi, ci papagali obedienţi, fără gândire critică.
Altă categorie de conspiraţionişti vine din mediul religios. Sunt oamenii ce n-au avut norocul să găsească un preot care să-i înveţe să gândească cu mintea lor, aşa cum Dumnezeu doreşte. (Da, libertatea se învaţă). Din păcate, există preoţi şi pastori care-şi alienează credincioşii, dezbrăcându-i de personalitate şi transformându-i în extensii ale propriilor minţi defecte. Iată, alt segment de oameni care aderă uşor la teoriile conspiraţiei, din cauză că se tem de libertate şi ce aduce ea: Întrebări! Pentru aceştia, „a gândi cu mintea ta” e cel mai mare coşmar.
Întotdeauna, dictatorii şi inepţiile lor s-au mulat bine pe masele de oameni fără spirit critic. Cunoaştem bine ce urmări a lăsat comunismul în România, în societate şi în minţile românilor. Există şi acum oameni care se tem să critice puterea politică, deşi nu li s-ar întâmpla ceva rău. Cu minţile acestora, zeci de milioane, s-a jucat Donald Trump în SUA. Aşa a ajuns preşedinte şi, tot aşa, l-a revotat o mare felie a electoratului american. Cei care au năvălit în Capitoliu sunt convinşi că Trump e de la Dumnezeu, trimis să salveze ce se mai poate. Prostia e şi trans-oceanică, pentru că e universală.
Marea întrebare: Ce e de făcut? Cu siguranţă, excluderea conspiraţioniştilor, marginalizarea lor şi oprobiul public sunt calea spre dezastru. De fapt, mulţi dintre ei s-au înscris pe căi oculte tocmai din cauză că simţeau frustrarea marginalizării. Elitele i-au ignorat, iar semenii i-au apostrofat. Primul pas e dialogul, pe care îl deschidem noi cu ei. Singuri, ei, n-o vor face niciodată. Politeţea, blândeţea sunt obligatorii, căci dovedesc bună intenţie, nu tentativa manipulării. Argumentele, nu înjurăturile sunt ceea ce va pune pe gânduri un conspiraţionist şi-l va face să regândească totul. Alt element important e timpul. Schimbarea nu vine de la o zi la alta. E nevoie de timp pentru a schimba mentalităţi stricate în decenii.
Trebuie să recunoaştem, mare parte din cei care au îmbrăţişat teoriile conspiraţiei au fost, decenii la rând, marginalizaţi şi ostracizaţi. Au simţit că societatea îi lasă pe din afară. S-au simţit inferiori, iar asta le-a adus frustrare şi nevoia răzbunării. Nu au simţit că fac parte din ceva măreţ, aşa că şi-au creat singuri ţelul de a salva lumea. Aşa se naşte fanatismul şi întunecarea minţii. Dacă avem luciditatea de a recunoaşte propriile erori, viitorul nu va emana conspiraţionişti. Omul sănătos mintal, care-şi pune întrebări esenţiale, printr-un aparat critic funcţional, care se simte parte reală a lumii în care trăieşte nu va vedea niciodată pe Mesia reîntrupat în Trump sau roboţi într-un vaccin.
Andrei Chipreanov este campion naţional, european şi vicecampion mondial la skandenberg. Deşi campion al ţării şi lumii, Andrei a plecat din România în Anglia, la muncă, pe şantier. În ţara natală, nimeni nu l-a ajutat. Acum, e din nou acasă, alături de oameni generoşi, care-l sprijină. Anul trecut, a câştigat titlul de campion al României la skandenberg. E începutul unui lung şir de victorii.
Andrei Chipreanov, în sala de antrenamente (foto: Club Sportiv „Bucovina Skandenberg”)
Reporter:Cum a început pasiunea ta pentru skandenberg?
Andrei Chipreanov: Încă din copilărie eram extrem de energic. Îmi plăcea tot ce înseamnă activitate fizică. La vârsta de şapte ani m-am înscris la lupte greco-romane. Au urmat şi alte sporturi pe care le-am încercat, dar nu mi-au plăcut în mod special. Apoi am descoperit Skandenbergu-ul. A fost dragoste la prima vedere. Mi-a plăcut atât de mult încât am ştiu că asta trebuie să fac tot restul vieţii. Sigur, am început modest, în curtea şcolii, unde provocam la duel băieţi mai mari. Ulterior, uşor-uşor, am participat la competiţii tot mai importante, iar rezultatele mi-au adus multă satisfacţie.
Reporter:Eşti cel mai rapid din lume? Cât durează un meci?
Andrei Chipreanov: Sincer, nu ştiu dacă sunt cel mai rapid luptător de skandenberg din lume. De multe ori, mă surprinde şi pe mine când aud asta. În lumea skandenberg-ului, mulţi sportivi mari, cu titluri importante, vorbesc despre viteza mea de reacţie. Am primit şi analiza unor experţi, care mi-au spus că am o viteză uluitoare la masa de concurs. Într-adevăr, încep orice meci cu o explozie de energie şi forţă, care iau prin surprindere adversarul. E elementul surpriză, care poate hotărî soarta meciului. Au fost meciuri pe care le-am câştigat în mai puţin de o secundă.
Reporter: Care este cea mai mare provocare a acestui sport?
Andrei Chipreanov: Incertitudinea este cea mai mare provocare. Nu sunt niciodată deplin convins că durerile pe care le am vor înceta în ziua competiției. E vorba despre accidentări şi întinderi musculare în urma antrenamentelor, care de multe ori devin dure. Skandenberg-ul e un sport de forţă, dur, ce lasă urme. Sunt traume care se vindecă mai greu sau mai uşor, dar mereu e teama ca ele să nu-şi spună cuvântul când mă aflu la masa de concurs, în faţa adversarului. Pentru mine, asta reprezintă o mai mare provocare decât adversarul in sine .
Reporter:Care a fost cel mai dificil adversar pe care l-ai întâlnit şi de ce?
Andrei Chipreanov: Cu siguranță, idolul meu, John Brzenk, campion absolut al tuturor timpurilor. E o legendă a skandenberg-ului mondial. El a fost cel mai dificil adversar pe care l-am întâlnit, în partida de la Zloty Tour, din 2012. Am concurat împotriva sa la brațul stâng şi a fost dificil. Eram pus față în față cu eroul meu. Îl admiram mult, dar atunci trebuia să uit asta și să lupt. Asta a făcut din el cel mai dificil adversar.
Reporter:Ai trăit câţiva ani în Anglia. Ce a însemnat asta pentru cariera ta sportivă?
Andrei Chipreanov: Am părăsit România în anul 2014, cu tristeţe şi dezamăgire în suflet. Deşi eram deja campion european şi vicecampion mondial la skandenberg, ţara mea părea că nu mă vrea. Autorităţile nu mă sprijineau, iar sponsori se găseau extrem de greu. Ca sportiv de performanţă, aveam nevoie de bani ca să pot continua. În plus, urma să-mi întemeiez o familie, căreia simţeam că nu-i pot oferi un nivel decent de viaţă materială. Mă resemnasem. Am ajuns în Anglia. Acolo am muncit într-un şantier, în care am făcut de toate: de la cofraje şi scări, până la dulgherie şi tâmplărie.
Reporter:Au fost momente limită în Anglia, când te copleşea dezamăgirea că nu poţi continua în sportul pe care-l practicai?
Andrei Chipreanov: Chiar dacă eram departe de România, nu am abandonat definitiv ideea de a face skandenberg. Participam la competiţii organizate în weekend, alături de alţi pasionaţi, amatori în acest sport. Totuşi, viața în Anglia nu era ușoară, iar eu nu aveam timp să mă gândesc la sport. Munceam mult. Singurele momente care mă predispuneau la nostalgie erau acele întâlniri la sfârşitul săptămânii, când se organizau competiții locale. Acolo întâlneam și români, sportivi cu care mă antrenam înainte în România.
Reporter:Câţi ani ai rămas departe de ţară şi ce îţi lipsea cel mai mult acolo?
Andrei Chipreanov: Am locuit în Anglia aproape cinci ani. Îmi lipsea mult familia părintească, pe care am lăsat-o la Rădăuţi. Desigur, prietenii şi oraşul în care am copilărit erau mereu în inima mea şi aşteptam, cu nerăbdare, fiecare vizită spre România. Chiar dacă Anglia mi-a oferit un nivel de viaţă materială decent, totuşi, nu era „acasă”. Simţeam asta mereu. Practicarea skandenberg-ului de performanţă era lipsa pe care o simţeam acut, ca unul care îmi dedicasem mult timp pentru a ajunge la rezultate bune. Din păcate, nu puteam să o fac. Eram extrem de ocupat cu munca pe şantier.
Reporter: Ai revenit în competiţiile mari de skandenberg. Cu alte cuvinte, ai reintrat în lumea mare a sportului. Cum s-a întâmplat?
Andrei Chipreanov: Din fericire, am revenit în sport. S-a întâmplat după ce m-am întors definitiv în România. Ajuns acasă, nu credeam că o să reintru în skandeberg-ul de perfomanţă. Îmi făcusem atelier de tâmplărie şi munceam, cu gândul să dezvolt o afacere, care să mă ajute să-mi întreţin familia. Eram deja căsătorit, cu un copil. Nu după mult timp, am cunoscut oameni generoşi, iubitori de skandenberg, care mi-au propus să revin în circuitul profesionist. Mi-au pus la dispoziţie sală de antrenament şi sprijin financiar. Le mulţumesc. Au apărut, providenţial, când nu credeam că mai e posibil. Acum, sunt sportiv profesionist. Fac doar skandenberg, iar asta îmi aduce mulţumire şi împlinire.
Reporter:Anul trecut, ai devenit campion naţional al României la skandenberg. Te gândeai la asta în Anglia? Ce trăiri ai avut pe podium, ţinând cupa în mâini?
Andrei Chipreanov: Într-adevăr. În anul 2020, am redevenit campion național al României. E ca într-un film cu final fericit, când îţi dai seama că şi greutăţile care apar în viaţă au rostul lor. Fără ele nu am preţui la fel de mult binele care ni se întâmplă. Sincer, în Anglia nu mai speram să revin pe podiumul profesionist vreodată. Eram resemnat. Acum, sunt fericit. Momentul în care am strâns la piept cupa a răzbunat toate clipele grele pe care le-am trăit. A meritat!
Reporter:Ca sportiv, cum te-a afectat pandemia de Coronavirus?
Andrei Chipranov: Din cauza pandemiei, circuitul competițional a suferit. Competiţiile au fost fie amânate, fie anulate. Resimt o oarecare constrângere. Pentru sportivi, e frustrantă neputinţa de a participa la competiţii, care sunt sensul şi scopul lor. Totuşi, ştiu că virusul cu care ne confruntăm e mortal, iar sănătatea mea şi a familiei mele sunt mai importante. Îi sfătuiesc pe toţi cei care citesc acest interviu să respecte măsurile de protecţie, pentru ei şi cei dragi lor. E nevoie de solidaritate şi unitate civică. Doar aşa vom recăpăta modul de viaţă pe care l-am avut şi ne vom întoarce în competiţiile pe care le aştept cu nerăbdare.
Reporter:Care sunt planurile tale pentru acest an, ca sportiv?
Andrei Chipreanov: Obiectivul meu este să devin campion mondial. Încerc asta în fiecare an. Desigur, vor urma competiții foarte solicitante până la mondiale. Voi fi pus faţă în faţă cu adversari puternici. Urmează o călătorie în Turcia, unde mă voi antrena cu unii dintre cei mai valoroşi sportivi de skandenberg din lume. Am de gând să fiu prezent la Campionatul Naţional, European şi Mondial. Totul depinde de modul în care va evolua pandemia de Coronavirus.
Reporter:Locuieşti la Rădăuţi, unde gestionezi Clubul Sportiv „Bucovina Skandenberg”. Care sunt activităţile tale acolo?
Andrei Chipreanov: Între anii 2011-2013 , Clubul Sportiv „Bucovina Skandenberg” era un exemplu de performanţă şi excelenţă, fiind cel mai puternic club de profil din România. La acea dată, Clubul avea 30 de sportivi legitimați, care obțineau, de fiecare dată, cele mai multe medalii la campionatele naţionale. În prezent, Clubul are 15 sportivi și se află în ascensiune, cu sportivi tineri şi valoroşi. Dinamica și performanţa Clubului au fost afectate de plecarea mea din țară, dar suntem pe drumul cel bun.
Reporter: Ce îşi propune „Bucovina Skandenberg” în anul 2021?
Andrei Chipreanov: „Bucovina Skandenberg” își propune un vis care să devină realitate în anul 2021. La Rădăuţi, dorim să organizăm Campionatul Naţional de Skandenberg. Este un eveniment excepţional, de mare valoare sportivă. Vorbim despre şansa pe care o au tinerii sportivi din Bucovina, de a vedea, la ei acasă, meciuri de skandenberg pe care le văd doar în marile competiţii naţionale şi mondiale. Nivelul sportiv va fi unul extrem de ridicat. Se vor implica factori locali şi naţionali, atât la nivel administrativ, cât şi al celor care sponsorizează o astfel de competiţie. Oraşul Rădăuţi va fi în atenţia presei regionale şi naţionale, iar asta poate aduce mari beneficii comunităţii locale. Dorim să punem skandenberg-ul pe harta României, dar şi să aducem acest sport mai aproape de Bucovina, regiune ce are tineri cu imens potenţial sportiv.
Reporter:Care crezi că e viitorul skandenbergului în România?
Andrei Chipreanov: Viitorul acestui sport în România depinde, exclusiv, de mentalități. Cu certitudine, skandenberg-ul e sportul care merită să aibă propria Federaţie. Din păcate, asta încă nu s-a întâmplat, deşi este imperativ. Multe depind de obţinerea acestui statut, care vine cu bani şi baze de pregătire de la statul român. La nivel guvernamental, sper să se facă mai mult pentru sportivii de skandenberg, care au nevoie de sprijin. Nici acest lucru nu se întâmplă, deocamdată. Mi-ar plăcea să văd că în programa şcolară sportivă elevii au posibilitatea de a alege să practice acest sport la orele de Educaţie Fizică. Ar fi un mare pas înainte. Cu siguranţă, pe termen mediu şi lung, Skandenberg-ul are un viitor frumos în România. Există deja mulţi tineri care îmbrăţişează o carieră în acest sport.
Ascultaţi un interviu cu actriţa Eugenia Butnaru, una dintre cele mai îndrăgite figuri ale Teatrului din Republica Moldova. A lăsat în urmă sute de spectacole de teatru, filme şi teatru radiofonic, în 57 de ani de carieră.
Eugenia Butnaru mi-a vorbit despre cariera sa actoricească, dar şi despre tristeţea faţă de lipsa de orizont a Republicii Moldova. „S-a furat o ţară”, mi-a spus. Octogenară, a fost prezentă în stradă, la protestele împotriva corupţiei oligarhice. Am vorbit despre teroarea pe care a trăit-o în comunism. Doar prin teatru şi-a salvat fiinţa de la dezumanizare. Eugenia Butnaru spunea că nu se teme de moarte. Pleacă din această lume cu zâmbet pe chip, senină şi mulţumită că a trăit aşa cum şi-a dorit: pe scenă, pentru oameni.
Eugenia Butnaru era născută pe 3 ianuarie 1936. N-a apucat să împlinească 85 de ani. Cu o lună înainte, pe 4 decembrie 2020, Eugenia Butnaru a murit, la Chişinău. Nu a ascultat niciodată acest interviu.
Atât de sărac s-a născut Dumnezeu pe pământ, că ţi se face ruşine să stai la masa de Crăciun. Simţi că-L sfidezi pe Creator, care s-a încălzit la botul vitelor, nicidecum la fierbinţeala vinului.
„Naşterea lui Iisus”, pictură de Caravaggio, anul 1600 (sursa foto: Google)
În tabloul lui Caravaggio, pruncul Iisus stă gol, direct pe pământ. N-au avut cu ce să-L învelească. Dumnezeu e la picioarele noastre şi se lasă privit de sus în jos. E la discreţia noastră, în mâinile celor pe care i-a creat. E vulnerabil. Putem face orice vrem cu El: Să-L învelim ori să-L abandonăm. Să-L îmbrăţişăm sau să-L scuipăm. Să-L iubim ori să-L ucidem.
Dacă venea pe pământ cu legiuni de îngeri, cu trăsnete şi fulgere, Dumnezeu ar fi fost aclamat de toţi, de frică. Doar în sărăcie se vede sinceritatea iubirii omului faţă de Dumnezeu. Iisus, un prunc gol, îţi poate da un zâmbet gângurit. Atât. Nu e interes la mijloc: „Dă-mi, Doamne! Fă-mi, Doamne!”. Îl iubeşti sau nu. E dragoste la prima simţire.
Pentru Caravaggio, întâlnirea omului cu Dumnezeu se face exclusiv în sărăcie. Te scuturi de materie ca să te umpli de spirit. Nu e loc pentru amândouă. Hristos se naşte sărac, îşi alege Apostoli dintre cei mai săraci oameni, trăieşte în sărăcie şi moare ca ultimul dintre pământeni. Printre săraci, acolo e Dumnezeu.
Săracul prunc Iisus a îmbogăţit umanitatea mai mult decât oricine. Cu El, sărăcia nu mai e ruşinoasă, ci capătă rang de virtute. De sărăcie nu fugi, ci o cauţi, ca pe singura bogăţie posibilă. E o cinste să fii sărac, căci Dumnezeu însuşi e sărac.
În tabloul lui Caravaggio, pruncul Iisus e vegheat de Fecioara Maria şi de păstori. Printre ei, în dreapta, stă sfântul Francisc de Assisi, cel care a transformat sărăcia în temelia existenţei sale. În partea stângă e sfântul Laurenţiu, diaconul martir, care împărţea săracilor averea Bisericii. De sus, îngerul confirmă dumnezeirea pruncului de jos, care este, de fapt, Dumnezeu.
Splendidă pictura lui Caravaggio. O imagine cât o Evanghelie. Sărăcia în care se naşte Dumnezeu pe pământ este expresia infinitei Sale iubiri pentru oameni. Din iubire s-a lăsat Hristos privit de sus în jos, pe pământul rece. Când e iubire, nu contează cine şi de unde priveşte pe cine. Când e iubire, nu sunt orgolii, iar Dumnezeu se naşte. Fără iubire nu e Crăciun.
