ziaristii.com

Etichetă: Paul Palencsar

  • Sfânta Parascheva spală inimi, nu creiere

    Dacă anularea pelerinajului de la Iaşi salvează chiar şi o singură viaţă din ghearele Coronavirusului, merită. Dumnezeu e al vieţii, nu al morţii.

    Credinţa în Dumnezeu trece dincolo de raţiune, fără s-o anuleze. A spune că eşti credincios, iar asta e de-ajuns, te transformă în sclav pe plantaţie. Ori Dumnezeu nu conduce colonii de muncă forţată. Doar comuniştii o făceau. A asculta orbeşte, chiar şi de duhovnic, fără să îţi pui întrebări esenţiale, e faliment existenţial. O sinucidere a spiritului. De fapt, un duhovnic bun tocmai asta face: te creşte, până la stadiul în care singur poţi umbla pe picioare. Ca un copil ce învaţă să meargă, dar fără să piardă vreodată dragostea celui care i-a arătat cum.

    Sărbătoarea Sfintei Parascheva, Iaşi, 2019 (sursa: Google)

    Că e nevoie şi de raţiune, nu doar de credinţă, se vede limpede acum, la sărbătoarea Sfintei Parascheva de la Iaşi, în contextul pandemiei. Credincioşii ortodocşi dau examenul raţiunii. Pe cel al credinţei l-au luat. Sute de ani, Sfânta Parascheva a fost înconjurată cu dragoste la ziua ei. Eu însumi nu ratez întâlnirea cu Sfânta, de fiecare dată. Credinţa deschide uşa Raiului, iar raţiunea pe cea a trăirii împreună, în societate. Altfel, războaiele nu s-ar termina pe lume, unde credinţa religioasă ia mii de forme.

    Racla cu mosştele Sfintei Parascheva (sursa: Google)

    E timpul să fim credincioşi şi raţionali. Pelerinajul la Sfânta Parascheva e expresia credinţei, dar nici lipsa lui nu e vreo apostazie. În schimb, fanatismul şi bigotismul sunt păcate împotriva Duhului Sfânt.

    Vom fi trişti la 14 octombrie 2020. Dezamăgirea e mare, faţă de un stat ce a umblat cu jumătăţi de măsură în pandemie. Nu l-am uitat pe Ludovic Orban, ce-şi serba ziua cu colegii de guvernare, claie peste grămadă la Victoria. Ţara se afunda în restricţii, iar ei în fum de trabuc. 

    Ludovic Orban, serbându-şi ziua de naştere, în pandemia de Coronavirus (sursa: Google)

    Chiar dacă fizic nu vom fi lângă ea, Sfânta Parascheva va fi cu noi, căci nu există loc în care dragostea ei să nu ajungă. E mare durerea neputinţei de a nu fi lângă ce iubeşti. Dar dacă anularea pelerinajului de la Iaşi salvează chiar şi o singură viaţă din ghearele Coronavirusului, merită. Dumnezeu e al vieţii, nu al morţii.

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Andrei Chipreanov, noul campion al României la skandenberg

    Deşi a dus numele României departe şi frumos, ţara i-a tras o palmă ce l-a aruncat direct în Anglia, pe şantier. Statul român, autorităţi locale şi naţionale, nimeni nu a ridicat un deget pentru ca Andrei să-şi continue performanţa. Acum, are 32 de ani şi e campion naţional absolut.

    Sportivul Andrei Chipreanov a câştigat titlul de campion naţional absolut al României la skandenberg, braţul stâng. S-a întâmplat la Campionatul Naţional de Skendenberg de la Piteşti, din 11 -13 septembrie 2020. Acolo, Andrei a luptat la categoria 100 de kilograme, pentru braţul stâng şi drept. Le-a câştigat pe amândouă, fiind medaliat cu aur. La final, s-a disputat Open-ul, adică desemnarea celui mai bun dintre cei mai buni.

    Marea finală a avut loc între Olimpiu Făt şi Andrei Chipreanov. Iubitorii de skandenberg au privit o luptă frumoasă, tehnică şi foarte rapidă, la finalul căreia Andrei a ieşit învingător. Asta i-a adus, la braţul stâng, titlul de campion absolut al României la Skandenberg. De reţinut, supranumele lui Andrei Chipreanov este „Glonţul”, datorită vitezei impresionante cu care îşi doboară adversarii, într-o explozie de forţă şi rapiditate.   

    Andrei Chipreanov, campion absolut al României la skandenberg, Campionatul Naţional de Skandenberg, Piteşti 2020

    Andrei Chipreanov practică skandenberg-ul de peste un deceniu. Palmaresul său conține titlurile de vicecampion mondial, campion european și multiplu campion național la skandenberg, rezultate obținute anterior. La Rădăuți, orașul în care locuiește, Andrei a înființat propriul club de skandenberg, cu numele „Bucovina Skandenberg”. Aici, Andrei pregătește actuali și viitori campioni.

    Andrei Chipreanov şi echipa Clubului Sportiv „Bucovina Skandenberg”, pe podiumul Campionatului Naţional de Skandenberg, Piteşti, 2020 (foto: Asociaţia Română de Skandenberg)

    Povestea lui Andrei este una cu totul deosebită. Dragostea lui pentru skandenberg a început în curtea şcolii, unde pierdea în faţa fetelor. Asta l-a ambiţionat, iar în câţiva ani era vicecampion mondial, campion european şi naţional. Ăsta e Andrei. Spune-i că nu poate ceva şi-ţi va da cu convingerile tale în cap. Deşi a dus numele României departe şi frumos, ţara i-a tras o palmă ce l-a aruncat direct în Anglia, pe şantier. Statul român, autorităţi locale şi naţionale, nimeni nu a ridicat un deget pentru ca Andrei să-şi continue performanţa.

    Andrei Chipreanov, muncitor pe şantiere londoneze. Anglia, anul 2016 (arhiva personală – A. Chipreanov)

    Dezamăgit, în anul 2014, Andrei Chipreanov pleca din România. Locuia la Rădăuţi, era deja vice-campion mondial, campion european şi naţional la skandenberg, dar ţara părea că nu-l doreşte. Ar fi vrut să rămână, să aducă glorie ţării sale. Din păcate, ea îi spunea: „Pleacă! Aici nu e loc pentru tine.” A pus în bagaje medalii şi cupe, amintiri şi speranţe, şi-a îmbrăţişat părinţii şi a plecat în lume. Anglia l-a primit. O vreme, a fost bine, dar nu era „acasă”. Acolo, departe, şi-a dat seama că singurul loc unde fericirea e posibilă este ţara în care s-a născut.

    Andrei Chipreanov, alături de fiică şi soţie (arhiva personală A. Chipreanov)

    După patru ani, Andrei s-a întors în România, la Rădăuţi, unde a cunoscut un om care iubeşte acelaşi lucru, Skandenbergul. E rară întâlnirea bogaţilor cu generozitatea, mai ales cea pusă în slujba societăţii şi a celor care o merită. Din fericire, lui Andrei i s-a întâmplat. A găsit omul care face pentru el mai mult decât tot statul român la un loc. Acum, Andrei Chipreanov e campion naţional absolut la skandenberg. Ceea ce pentru mulţi ar fi o culme a gloriei, pentru el e doar începutul unei poveşti frumoase, alături de oameni care-l iubesc.

     

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Martirii temniţelor comuniste, comemoraţi la Tăuteşti

    Oamenii au nevoie de cuvânt. Chiar şi cei din sate ca Tăuteşti. Sau mai ales ei, care sunt uitaţi de lume, deşi sunt la 15 kilometri de oraşul Iaşi. Am plecat acasă cu sentimentul că am făcut unul dintre cele mai măreţe lucruri cu putinţă: am vorbit despre libertate şi adevăr.

    Sunt un urban prin vocaţie, aşa că propunerea unui preot de ţară, de a face o conferinţă despre victimele comunismului în ograda bisericii sale, la 1 septembrie 2020, a părut nerealistă. Un profesor universitar, un general de armată, un preot prigonit de Securitate, proiecţia unui film despre un deţinut politic, instalaţii de imagine, sunet şi lumini, invitaţi, presă, artişti fotografi ieşeni, aprobări, drumul pe care maşinile se rup în două cu tot cu şofer, toate anunţau că întreg Universul nu ne vrea acolo.

    Filmul documentar „Gheorghe Bucur şi fericirea comunistă”, regie, Paul Palencsar, proiectat pe zidul bisericii „Sf. Nicolae” din Tăuteşti (foto: Căsuţa Fotografului)

    Apoi, gândindu-mă, am înţeles că nu sunt urban, ci doar snob. Un idiot cu pretenţii, căruia îi place, cu o tonă de machiaj pe faţă, să vorbească din platouri de televiziune şi săli cu marmură despre cei care au murit în glodul şi mizeria puşcăriilor şi Canalului. Aşadar, problema era la mine, iar soluţia la preotul de ţară. Omul mă aducea cu picioarele pe pământ. Şi nu doar pentru că nu e asfalt.

    Întâlnirea a început la ora 20. Alături de preotul Andrei Chiriac, paroh, au fost invitaţi Liviu Antonesei, scriitor şi profesor universitar, Vasile Roman, general-maior (r) şi Gheorghe Dogariu, preot. Oricât de temător am fost iniţial, ca unul cu o vastă experienţă în orice poate merge prost, totul a mers bine. S-a văzut film, s-a vorbit, am cugetat. Despre comunism, comunişti şi crimele lor. Fără încrâncenare și mânie. Ne-am amintit şi de bisericile demolate de Ceauşeşti.

    Vasile Roman (foto, dreapta), general-maior (r.), Liviu Antonesei (foto, centru), scriitor şi profesor universitar, Gheorghe Dogariu (foto, stânga), preot ortodox

    Preotul Gheorghe Dogariu ne-a spus depre cele două biserici pe care le-a ctitorit în 1981 şi anchetele de care a avut parte la Securitate şi Miliţie pentru asta. Scriitorul Liviu Antonesei, el însuşi arestat, bătut şi urmărit un deceniu de către aceeaşi Securitate, ne-a vorbit despre libertate şi democraţie. Generalul Vasile Roman, un moroşan cald şi omenos, a vorbit despre Dumnezeu şi credinţă, valori morale şi spirituale. Curtea mică a bisericii de ţară era deja sala de marmură la care râvneam. Dumnezeu îmi dădea o lecţie.

    Participanţi la întâlnirea „Martirii Temniţelor Comuniste”, Tăuteşti, judeţul Iaşi (foto: Căsuţa Fotografului)

    Oamenii au nevoie de cuvânt. Chiar şi cei din sate ca Tăuteşti. Sau mai ales ei, care sunt uitaţi de lume, deşi sunt la 15 kilometri de oraşul Iaşi. Am plecat acasă cu sentimentul că am făcut unul dintre cele mai măreţe lucruri cu putinţă. Promit să ies mai des din zona de confort şi să sparg definitiv globul de sticlă în care trăiesc. Trebuie, ca să ne facem bine.

    Andrei Chiriac, preotul paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Tăuteşti, Iaşi. (foto: Căsuţa Fotografului)

    Vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi însoţit, pe drumuri prăfuite, străjuite de lanuri cu grâu şi copii cu pisoi în braţe, la biserica mică, în ograda cu morminte, celor care nu v-aţi gândit la sala de marmură şi colbul adunat pe haine şi papuci. Aţi venit, căci iubiţi adevărul şi libertatea. Pe Dumnezeu, adică. Pentru asta, vă mulţumesc şi îmbrăţişez, eu şi milioanele de victime ale comunismului, ce au murit fără să aibă pe cineva alături. La Tăuteşti, au avut.

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • „Nu ni-L luați pe Dumnezeu! Fără El, totul e nimic”

    Paul Palencsar, colaborator al ziarului nostru și realizator al emisiunii „Spațiul Libertății” de la Epoch Times România, nu își uită principala sa vocație: aceea de preot, de slujitor al Domnului. Îndemnul său la  sincera credință – Nu ni-L luați pe Dumnezeu! – este profund și sfâșietor.

    Într-o postare pe pagina sa de Facebook, Paul Palencsar îndeamnă la întoarcerea sinceră spre Dumnezeu și atrage atenția asupra atacurilor neîncetate asupra Bisericii. Înțelege criticile în privința faptelor reprobabile ale unor slujitori ai Bisericii și încurajează mass-media care „penalizează derapajele omeneşti ale unora”, dar este oripilat de faptul că „nu păcate omeneşti sunt luate în cătarea puştii, ci însăşi ideea că Dumnezeu există”.

    Apelul lui Paul Palencsar

    „Nu ni-L luați pe Dumnezeu!”

    „În ultimele luni, cantităţi enorme de ură s-au revărsat asupra Bisericii Ortodoxe Române. Nu vorbesc despre mass-media care, într-un stat democratic, liber, penalizează derapajele omeneşti ale unora, inerente oricărui sistem. Asta e democraţie. Nu despre jurnalişti oneşti sau cetăţeni sinceri e vorba, ci despre altceva.

    E ură mocnită, pe care o simţi. Poţi să te faci că nu o vezi, dar e acolo. E ciocnirea dintre profan şi sacru, dintre credinţa în Dumnezeu şi neputinţa de a ieşi din sclavia materialismului.

    Nu păcate omeneşti sunt luate în cătarea puştii, ci însăşi ideea că Dumnezeu există.

    Asta deranjează. Nu e combătut răul, nici propusă virtutea, ci e combătut divinul şi impus nimicul. Nu bisericile redeschise, ci mersul la biserică e ceea ce roade. Nu scăderile unor preoţi incomodează, ci valorile moralei creştine, pe care Biserica le conţine de două mii de ani. Nu revigorarea Bisericii e scopul, ci distrugerea ei.

    A te împărtăşi, a face cruce, a te ruga sunt acte de curaj social, ce îţi lipesc pe frunte eticheta retrogradului. Simpla referire la Biserică şi valorile ei implică riscul de a deveni persona non grata. Chipul lui Hristos pe peretele casei reduce proprietarul la habotnicie. Tradiţia liturgică şi veşmintele sacerdotale ale Bisericii devin expresia ostentaţiei. Citirea Bibliei pe banca din parc aduce zeflemeaua trecătorilor.

    Aceasta e lumea în care omul credincios trebuie să rămână credincios. E un act de martiraj. A crede în Dumnezeu, într-o lume care-L doreşte exilat, este o profesiune a curajului existenţial.

    Fără Dumnezeu, totul e nimic.

    Sensul dispare. Existenţa omului e derizorie. Nu de pâine e nevoie, ci de spirit. Nu ni-L luaţi pe Dumnezeu, decât dacă ne daţi ceva pe măsură, ori asta nu există! Au încercat şi alţii, cu seceri şi ciocane. Ei au dispărut, dar Dumnezeu şi Biserica Sa au rămas.”

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * Ce a simțit dr. Virgil Păunescu când a testat pe el însuși vaccinul anti-Covid la care lucrează: „Dureri musculare, dureri osoase, un disconfort…”

    * De ce a trecut România mai bine peste epidemie decât state mai dezvoltate? Medicul Virgil Musta: “Am limitat impactul datorită măsurilor corecte, deși dure, luate la timp”

  • Apelul unui preot către medici: „Eu, dacă mă îmbolnăvesc de coronavirus, unde îmi dau demisia?”

    Paul Palencsar, un tânăr preot care a hotărât să ia poziție față demisiile unor medici de teama pericolului coronavirus, pune o întrebare fundamentală: „Eu, dacă mă îmbolnăvesc cu coronavirus, unde îmi dau demisia?”

    Într-o postare pe pagina sa de Facebook, Paul Palencsar se întreabă dacă bolnavii de coronavirus pot să-și dea și ei demisia din „funcția” de bolnav. El îndeamnă la responsabilitate: „Recunosc: în locul medicilor, acum, mi-ar fi o frică groaznică de moarte. M-aș gândi la cei pe care-i iubesc și nu vreau să-i pierd. Dar m-aș gândi și la milioanele de pacienți care au nevoie de mine, ca om pus în slujba vieții. Nu putem trăi doar pentru noi și familia noastră, ca fiarele care-și apără grota. Trăim între oameni și pentru ei”.

    Apelul lui Paul Palencsar

    „Medicilor care acum își dau demisia, inclusiv din spitale care au echipament complet: eu, dacă mă îmbolnăvesc cu coronavirus, unde îmi dau demisia? Ajung la spital. Paturi murdare, pereți plini cu klebsiella, stafilococ auriu și alte bacterii. Cum demisionez? Toalete infecte, cadre medicale nervoase și neglijente. Lipsă de dezinfectant, costume și mănuși. Cum demisionez? Mâncare infectă, cu gândaci, pereți plini de mucegai. Manageri corupți, măști și costume de protecție pe care le fură unele cadre medicale chiar în aceste zile negre. Îmi văd moartea cu ochii. Vreau să demisionez. Pot? Tatăl meu, bunica mea, ambii bătrâni și cu boli cronice, unde își scriu demisiile? Vine virusul, bunică-mea îi arată demisia, iar ăsta zice: «Scuzați, madam. N-am știut. Plec acum. Zi bună!». Noi toți, un popor întreg, cum demisionăm din fața morții, în abatoarele numite spitale?

    Nici eu nu vreau să mor. Nici noi, pacienții, nu vrem să murim. Am vrea să demisionăm, căci vrem să trăim. Putem? Serios, putem? E dreptul legal al medicilor să demisioneze, nu însă și moral.

    Medicii care demisionează acum ar trebui ca, după ce trece urgia, să nu mai aibă dreptul de a profesa medicina vreodată.

    Pacienții nu demisionează. Coronavirusul nu își depune demisia la Secretariatul virușilor. «Gata, bă, m-am săturat. Eu plec!».

    Recunosc: în locul medicilor, acum, mi-ar fi o frică groaznică de moarte. M-aș gândi la cei pe care-i iubesc și nu vreau să-i pierd. Dar m-aș gândi și la milioanele de pacienți care au nevoie de mine, ca om pus în slujba vieții. Nu putem trăi doar pentru noi și familia noastră, ca fiarele care-și apără grota. Trăim între oameni și pentru ei.”

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!