După câți ani putem să râdem de ce ne-a făcut să plângem? Sau măcar să nu mai plângem. 31, și râsul e departe. Nici neplânsul nu e aproape. Dar se râde. Mult. Nu e memorie. Se râde, se bea, se cântă. E Crăciun.
Cimitirul „Eroii Revoluţiei”, Bucureşti / sursa foto: Google
Mai sunt câțiva care plâng, da’ nu-i vezi tot anul. La un 21-22 apar. Triști, se preling printre cruci. Au un dar, așa, de strică cheful omului. Pășesc greu și plâng. Ultimii purtători de memorie. Tot anul stau deoparte. Au rezervație: „Uitarea”. Tălpile li se afundă în glod. Abia suflă. Memoria e grea. Apasă. Doar nu de proști am suprimat-o.
Îi vezi pe băncuțe, la morminte. Privesc în pământ. Dau din buze. Or fi bolnavi. E boală memoria. Ca ciuma. Din pungi scot coliva și-o sticlă cu vin. „Veșnică pomenire!”. Apoi stau iar și vorbesc cu crucile. Cei de pe bănci și cei de pe cruci. Doar ei mai au memorie.
De pe cruci mai coboară seara, la o „ţigare”. Aşa le place să spună. Se reazămă de gard şi se uită la bulevard, la blocuri, la oameni. Sunt mulţi. Tineri ori între două vârste. Unii au salopetă, alţii uniformă de şcolar. Sunt câţiva cu caschete, cu cabluri electrice, cu mingi de fotbal, cu ghiozdane. E tare pestriţă adunarea asta.
Te salută primii. De rușine, te opreşti. Chiar nu ai timp azi, dar, hai, le faci un favor… Te întreabă dacă ştii ceva de-acasă, de mama, de tata, de fraţi… Vor să ştie ce face România. Te fâstâceşti. N-ai memorie. Îngaimi două vorbe, ruşinat. Se uită la tine şi unii la alţii. Pleacă. Se urcă pe cruci. Aşteaptă 22-ul lui decembrie. Atunci au ei cu cine vorbi.
Se văd o dată pe an. Ultima cafea au băut-o împreună în ’89. Era dimineață și-au fugit pe ușă. După memorie. Au găsit-o. Care la Inter, care la Otopeni, la Piața Palatului, la Dalles. Acum, stau aici. La Eroii Revoluției. N-au cafea și nici uși de izbit în perete. Doar memorie.
E târziu. Ai lor pleacă. La „Uitarea” se închide devreme. Cine întârzie rămâne pe-afară un de zile. A fost că unii au murit. Nu erau căliți. Aveau memorie. Fac sul pungile goale și plâng. Printre cruci. Aici își țin memoria. La doi metri sub pământ. Au vrut s-o scoată. S-o tragă afară și s-o arate la toți. Cică așa n-ar mai plânge.
„Dosarul Memoriei”, spuneau. Nu l-a vrut nimeni. De la unii la alții. L-au aruncat. S-a uitat. I s-a mai spus „Dosarul Revoluției”. Se râde, se bea, se cântă. E Crăciun.
Cimitirul „Eroii Revoluţiei” din Bucureşti adăposteşte un număr de 280 de morminte ale celor care au fost ucişi în decembrie, 1989, la Bucureşti. După 31 de ani, statul român nu a stabilit care este numărul real al persoanelor ucise în acele tragice zile şi nici cine sunt cei care se fac vinovaţi pentru aceste crime împotriva umanităţii.
În anul 2016, Mădălina Ţinteia părăsea România pentru Canada. La 33 de ani, lăsa în urmă o activitate jurnalistică bogată, la TVR Iaşi şi Radio Iaşi. Acum, Mădălina trăieşte în Edmonton, iar recent a obţinut Diploma de Doctor în limba şi literatura franceză, la Universitatea „Est Créteil”, din Paris. Este profesor la Universitatea din Alberta, Campus Saint- Jean, lucrează pentru copiii cu nevoi speciale şi militează activ pentru drepturile femeilor.
Mădălina Ţinteia, prezentatoare a matinalului „Bună Dimineaţa, Moldova”, la TVR Iaşi, anul 2015 (sursa foto: Facebook / Mădălina Ţinteia)
Marţi, la 1 Decembrie 2020, Mădălina Ţinteia scria pe profilul personal de Facebook un text profund lucid şi plin de sinceritate despre cum vede şi simte România acum, după aproape cinci ani de trai canadian. Redăm, integral, textul Mădălinei.
„Romania a devenit o ţară exterioară mie”
„În primul an de la plecarea din Romania, încă mă mai durea ţara asta, pe care o lăsam în urmă. În al doilea an de la emigrare am vrut să mă întorc, nu neapărat în România, dar măcar în Europa. În al treilea an făceam declaraţii de dragoste, amestecate cu deznădejde pe la radio-urile care mă mai chemau să mai spun una, alta, sau la televiziune. În al patrulea an, adică anul ăsta, când sunt la 2 luni de zile de a împlini 5 ani de Canada, mă uit în urmă şi nu pot decât să mă bucur că am amânat confortul pe care Romania mi l-ar fi adus atunci cand îmi doream să mă întorc în ţară.
Romania a devenit o ţară exterioară mie. Identitar vorbind, sunt româncă. Deunăzi vorbeam cu cineva din Africa şi îi spuneam că Romania este doar ţara mea fizică, iar Canada este ţara mea circumstanţială. Circumstanţele m-au adus aici. Iar despre ţara mea de suflet? Impropriu spus ţară, căci este un continent: Africa. Acolo unde nu am ajuns încă şi despre a cărei cultură cunosc doar atât cât am putut să simt. Africa este continentul meu de suflet. E poveste lungă despre cum şi de ce simt aşa.
Mădălina Ţinteia (foto, a doua din stânga), împreună imigranţi africani, în Edmonton, Canada (sursa foto: Facebook / Mădălina Ţinteia)
Dacă trebuie să găsesc o rădăcină undeva, aceea ar fi o Africa pe care nu am experimentat-o, pe care doar am simţit-o. O Africa pe care am simţit-o prin minunile ei gastronomice, prin cetăţenii ei, prin cultura plină de generozitate şi munca asiduă a oamenilor, prin toleranţa pe care mi-a arătat-o, prin bucuria cu care se perindă prin lume si prin care îi amuză şi bucură şi pe ceilalţi. Africa mi se pare un continent intim, teribil de zglobiu, muzical şi colorat, asa, ca mine.”
„Mă desprind, cu fiecare zi ce trece, de o ţară disfuncţională”
„La aproape 5 ani de Canada, sunt multiculturală. Ca orice alt cetăţean plecat în lume, învăţ despre toate culturile globului (Canada îmi oferă perspectiva asta) şi mă bucur de toate distanţările sufleteşti faţă de Romania. Îmi pare că mă desprind cu fiecare zi ce trece de o ţară disfuncţională, aşa cum te desprinzi dintr-o familie disfuncţională şi începi să mergi pe picioarele tale şi înveţi să vorbeşti iar, să te uiti la copaci cu alţi ochi, să vezi un alt cer, să împarţi alte gânduri.
Mădălina Ţinteia (prim plan, jos), în fundal cu oraşul Edmonton, Canada, urbea în care trăieşte. (sursa foto: Facebook / Mădălina Ţinteia)
Nu este ipocrizie sau renegare, nici măcar egoism sau cum mai vreţi voi să îl numiţi. Este acceptarea unui fapt real, concret: nu avem niciun merit în a fi romani, avem însă merit dacă suntem oameni buni, care trăiesc în unitate cu ceilalţi. Să mă bucur că sunt româncă? Nu, nu am motive. Să mă perind ţanţoş printre alţi cetăţeni? Imi pare că aş face haz de necaz.”
„Îmi amintesc lipsa de toleranţă”
„Când mă gândesc la România îmi amintesc de o societate eminamente patriarhală, tradiţionalistă, fără deschidere spre alte rase, culturi sau religii. Nu mă identific deloc cu acestea. Îmi amintesc lipsa de toleranţă, săracia economică, fizică şi spirituală cu care ne confruntam, iar la celălalt capăt, epatarea de tip cocălăresc, pe care o reprim şi anulez din faşă. Cu cât trăieşti mai mult într-o societate lipsită de toxicitate, ca cea canadiană, te distanţezi tot mai mult de societatea toxică care sugrumă în Romania.
Îmi amintesc de mizeria si nesimţirea multora din România. Mai ales de nesimţire. Nu există zi în care să nu mă minunez de lipsa acestei nesimţiri în Canada. Aici, oamenii se respect reciproc, de la cel mai mic la cel mai mare, de la cel mai „suspus” la cel mai „supus”. Am folosit ghilimele, pentru că eu nu cunosc superioritate în funcţie de statut, atunci când mă refer la cetăţeni.
Îmi amintesc, pe alocuri, de oameni dragi şi valoroşi, pe care i-am întâlnit în drumul meu, şi de care mi-e dor. Rememorez arhitectura frumoasă a Iaşului, dar nu şi blocurile comuniste. În rest, nimeni nu poate schimba sentimentul de distanţare pe care îl am faţă de România.”
„Nu mai sper nimic, deloc. Nu pentru ţara mea”
„Acum, nu mai regăsesc niciuna dintre lacrimile pe care le varsam pe la Radio Hit, cu 3 ani în urmă sau 2, Atunci, îi doream Romaniei să se facă bine. Din păcate, nu mai este loc de bine când celulele canceroase au cuprins-o din interior. Nu e de plans, ci doar de acceptat. Nu mai sper nimic, deloc. Nu pentru ţara mea. Sper doar pentru prietenii mei şi familia mea, în mod individual.
Ce pot spune este că nu văd nicio schimbare în România. Lucrurile sunt din ce în ce mai urâte, tergiversăm acţiuni, iar atitudinile majoritare nu s-au schimbat. Mă doare? Nu, nu mă mai doare nimic din ceea ce Romania ar putea fi. Îmi dau seama că anii mei, cât mai am de trăit pe pământ, nu vor putea schimba cu nimic valul de neputinţă care a acaparat România.
Nu am răspuns niciunui mesaj de „La mulţi ani” primit la 1 Decembrie. Vă rog să nu judecaţi si să nu luaţi totul personal. Nu mă identific cu această „sărbătoare”, nu o percep ca fiind sărbătoare. Nu celebram eu mare branză nici când eram în România, dar acum chiar că nu văd deloc niciun liant cu… 1 Decembrie.”
S-a deschis Muzeul Colectivizării, primul de acest fel din România. Iniţiativa îi aparţine lui Iulian Bulai, deputat şi vicepreşedinte al USR, ai cărui bunici au avut de suferit din cauza odiosului proces de colectivizare comunistă a pământului, ce a distrus satul românesc, între anii 1949-1962.
Miercuri, 4 noiembrie 2020, în comuna Tămăşeni, din judeţul Neamţ, s-a inaugurat cel dintâi spaţiu muzeal ce evocă exclusiv drama ţăranului român, victimă a colectivizării agricole comuniste, realizată în România, după model sovietic.
Inițiativa aparține deputatului Iulian Bulai, care a creat muzeul în comuna sa natală, în casele bunicilor și străbunicilor săi, victime ale colectivizării. În timpul regimului regimului comunist, spaţiul actualului muzeu a fost abuziv transformat în sediu al Miliţiei şi magazin sătesc.
Iulian Bulai, deputat şi vicepreşedinte al USR, la inaugurarea Muzeului Colectivizării / sursa foto: Facebook
Prezent la deschiderea Muzeului Colectivizării de la Tămăşeni, Iulian Bulai a spus:
„Mi-am pus întrebarea de ce este o diferență așa de mare între ruralul și urbanul din România, dar şi între ruralul din România și ruralul din afară? (…) Toate acestea își au răspunsul, în opinia mea, în acest proces brutal de intervenție în ordinea firească a lucrurilor din lumea satului românesc, care a fost colectivizarea. Pentru a ne înțelege mai bine, pentru a ne vindeca aceste răni și pentru a ne confrunta cu ele, cred că trebuie să le discutăm, să le dezbatem, să le vizualizăm. Așa că am hotărât să fac un muzeu, pentru a ne înțelege mai bine ca popor.”
Cameră la Muzeul Colectivizării de la Tămăşeni / sursa foto: Facebook
Între anii 1949 – 1962, ţăranilor români li s-au confiscat uneltele agricole, animalele şi pământurile, fiind obligaţi să se înscrie în gospodăriile agricole colective. În anul 1951, în închisorile din România, dar şi la Canalul Dunăre – Marea Neagră erau deţinuţi 80.000 de ţărani, ce s-au opus colectivizării forţate. În total, 800.000 de agricultori au fost aruncaţi în puşcăriile comuniste pentru că nu au vrut să renunţe la statutul de proprietari ai pământului.
Abuzul comunist a întâmpinat rezistenţă înverşunată din partea ţărănimii, care a organizat răscoale, înăbușite în sânge. Una dintre cele mai cunoscute revolte ţărăneşti este cea de la Vadu Roşca, la 4 decembrie 1957, reprimată sângeros de tânărul general Nicolae Ceauşescu, viitorul preşedinte al României.
Gheorghe Gheorghiu Dej (centru jos), Ana Pauker și Nicolae Ceaușescu (dreapta jos) într-o vizită ”în teren” în anii colectivizării / sursa foto: memorialsighet.ro
Construită în anul 1906, istoria casei din Tămăşeni de Neamţ, ce găzduieşte acum Muzeul Colectivizării, este expresia dramei satului românesc, lovit de moarte, prin acţiunea comunistă de colectivizare. Pierzând pământul, ţăranul român a încetat să mai fie el însuşi, producându-se o mutaţie ireversibilă în fibra celei mai importante şi numeroase categorii sociale româneşti: ţărănimea. Universul satului a fost spulberat de ideologia bolşevică, adusă din URSS, cu tancurile Armatei Roşii.
Muzeul Colectivizării, Tămăşeni, judeţul Neamţ / sursa foto: Facebook
Muzeul Colectivizării conţine obiecte de uz casnic şi gospodăresc, specifice satului anilor 1950, pe care vizitatorii pot să le atingă, transportându-se în spaţiu şi timp.
„Am găsit aici lucrări foarte interesante, o casă anodină, generică pentru satul românesc. Am pornit de la povestea personală a bunicilor lui Iulian, proiectată pe o istorie mai largă, cu evenimente care se întâmplau în toată țara, corelată cu întâmplări mai mari, deopotrivă cu personaje politice, dar și cu lucrurile mici care s-au întâmplat aici, în ogradă, și cu obiectele pe care le-am găsit. Brusc, lucruri absolut comune, obiecte din gospodărie, pentru că sunt introduse într-un context și într-o poveste, capătă o semnificație mai mare în cadrul întregii narațiuni despre colectivizare„, a spus Constantin Goagea, arhitect și curatorul muzeului.
Vizitatori la Muzeul Colectivizării, Tămăşeni, jud. Neamţ / sursa foto: Facebook
Pe lângă vizitatorii care vor să afle mai multe despre ce a însemnat procesul comunist de colectivizare din România, Muzeul Colectivizării de la Tămăşeni îşi propune să găzduiască proiecte ample de informare a publicului, prin organizarea de tabere şi şcoli de vară în incinta muzeală. Scopul este de a aduce în conştiinţa publică drama satului românesc în perioada comunistă şi a celor care au plătit cu sânge iubirea de pâmânt şi libertate.
La crearea Muzeului Colectivizării au contribuit şi reprezentanțele din România ale Fundațiilor germane Hanns Seidel, Friedrich Naumann și Konrad Adenauer, precum și Goethe-Institut, București.
Muzeul Colectivizării, casa bunicilor deputatului Iulian Bulai, la Tămăşeni, jud. Neamţ / sursa foto: Facebook
Iulian Bulai, promotorul înfiinţări Muzeului Colectivizării din România, a realizat ceea ce, timp de trei decenii, statul român nu a fost în stare să facă: un muzeu al crimei comunismului asupra satului românesc. În premieră, datorită unui demers privat, există un spaţiu ce evocă adevărul istoric despre ce a însemnat ştergerea ţăranului român din istorie, strivit de ideologia bolşevică, instaurată prin forţă şi minciună.
Deputatul Iulian Bulai este politicianul care a apărat de multe ori memoria luptătorilor anticomunişti, deplângând lipsa unui proces de tip Nürnberg, care să fi judecat şi condamnat criminalii şi torţionarii regimului comunist din România.
Iulian Bulai, deputat şi vicepreşedinte al USR, la casa bunicilor săi, acum Muzeu al Colectivizării / sursa foto: Facebook
Sâmbătă, 31 octombrie 2020, a avut loc comemorarea celor 13 luptători anticomunişti paraşutaţi în România de aviaţia militară a SUA şi executaţi de regimul comunist. A fost vizitat Fortul 13 Jilava, temniţa prin care au trecut figuri importante ale interbelicului românesc. Acţiunea a fost organizată de Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu”.
România de după anul 1947 era o fortăreaţă pentru cei care s-ar fi aventurat să pătrundă, dar şi o mare puşcărie pentru cei care, înăuntru, îndrăzneau să fie liberi. Mulţi dintre românii vizaţi de noua orânduire, instalată după izgonirea Regelui Mihai I, au reuşit să fugă în Vestul Europei. Acolo, au înfiinţat Comitetul Naţional Român, sub conducerea generalului Nicolae Rădescu, fost prim-ministru al României.
Existau în Occident peste 70.000 de români refugiaţi politic, dispuși să lupte pentru răsturnarea regimului comunist din ţară. Astfel, a început paraşutarea în România a luptătorilor anticomunişti. Operaţiunea avea aprobarea directă a Regelui Mihai I şi sprijinul SUA, care antrena şi paraşuta luptătorii români.
Luptători anticomunişti, paraşutaţi în România în anul 1953 şi executaţi de către regimul comunist. (sursa foto: Google)
Pe 31 octombrie 1953, ora 22, au fost executați, în Valea Piersicilor, din spatele Fortului 13 Jilava, 13 luptători anticomuniști, parașutați de aviația militară a Statelor Unite ale Americii. Susținătorii lor locali, oameni de legătură operativă, au fost şi ei condamnaţi la moarte prin împuşcare, în acelaşi proces, pe 12 octombrie 1953.
În acea noapte, au fost împușcați la zidul Jilavei: Alexandru Tănase, Ion Golea, Ion Samoilă, Alexandru Popovici, Ion Tolan, Gavrilă Pop, Ion Buda, Gheorghe Dincă, Mihai-Vasile Vlad, Erich Tartler, Ion Iuhasz, Ion Cosma, Aurel Corlan.
Ziarele epocii redau acest episod în cheie propagandistică, menită să descurajeze orice tentative similare.
„România Liberă”, ediţia din 11 octombrie 1953 / Sursa foto: Google
Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu” a organizat sâmbătă, 31 octombrie 2020, la împlinirea a 67 de ani de la uciderea paraşutiştilor anticomunişti, o slujbă de pomenire religioasă. Parastasul a fost oficiat aproape de perimetrul unde a avut loc execuţia prizonierilor. În memoria celor care şi-au dat viaţa pentru libertate, a fost ridicată o cruce. Locul se află în Valea Piersicilor, în imediata apropiere a Fortului 13 Jilava.
Comemorarea celor 13 luptători anticomunişti, la Valea Piersicilor, Fortul 13 Jilava. 31 octombrie 2020 / Foto: Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu”
În intervalul de timp dintre proces şi execuţie, cei 13 luptători români anticomunişti au fost închişi la Fortul 13 Jilava, locul prin care au trecut sute de mii de deţinuţi politic ai regimului comunist din România. Deşi în stare deplorabilă, celulele încă se păstrează, redând chinul şi condiţiile inumane de încarcerare.
Cu ocazia slujbei de pomenire a celor 13 martiri anticomuniști, Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu” a organizat un tur de vizitare a Fortului 13 Jilava. Acesta a fost închisoare de tranzit pentru deţinuţii politic din România comunistă, între anii 1947-1964. Pe aici au trecut nume mari ale intelectualităţii şi spiritualităţii româneşti: Monseniorul Vladimir Ghica, pastorul Richard Wurmbrand, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Episcopul Anton Durcovici şi mulţi alţii.
Celula în care a murit Monseniorul Vladimir Ghica, în Fortul 13 Jilava, la 16 iunie 1954 / Foto: Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu”
Din cauza restricţiilor impuse de pandemie, numărul vizitatorilor a fost redus la 15 participanţi. Toţi cei prezenţi au putut să observe starea de intensă degradare în care se află Fortul 13 Jilava. Fără intervenţia majoră a statului român, celulele prin care au trecut şi în care au murit cei mai preţioşi fii ai României stau să se prăbuşească, în uitare.
Din păcate, cazul fericit al închisorii de la Sighetu Marmaţiei nu se repetă şi la Jilava. Riscăm să ştergem amintirea genocidului comunist şi a luptei pentru libertate. Generaţiile care ne succed au nevoie să nu uite, ca să nu repete drama pe care au trăit-o predecesorii.
Cei 13 luptători români anticomunişti executaţi de regimul comunist din România fac parte dintr-un vast front de rezistenţă împotriva urgiei bolşevice, adusă de URSS în ţara noastră, după anul 1944. Ei se alătură zecilor de mii de luptători pentru libertate din munţi, care au murit cu arma în mână, înfruntând ideologia criminală ce pusese stăpânire pe ţară.
Din nefericire, în ultimii 30 de ani, statul român a făcut eforturi palide pentru a da la o parte uitarea de pe crimele comunismului şi a le aduce în conştiinţa publică. E şi acesta un fel de a-i ucide din nou pe cei care au fost executaţi la Valea Piersicilor. Comunismul e o boală de care se scapă greu, mai ales când nu se ia medicaţie. Cine uită istoria, e condamnat să o repete.
Am vorbit despre fericire cu Tiberius Georgescu, pastor adventist şi psihoterapeut. Misiunea sa pastorală se desfăşoară la capela Liceului Adventist „Ştefan Demetrescu” din Bucureşti. Acolo, Tiberius ia contact cu tinerii liceeni şi frământările lor. Îi plac întrebările incomode şi gândirea critică, de aceea l-am întrebat de ce omul de azi e tot mai singur şi fără sens.
Ascultaţi un interviu radiofonic despre fericire şi cum reuşim sau nu să o atingem!
Dorea să arunce cu ouă în tabloul lui Nicolae Ceauşescu, iar Revoluţia din Decembrie 1989 l-a trântit la pământ, sub o ploaie de gloanţe, pe străzile Bucureştiului. În anul 1999 era să fie linşat, ca spion american, în Iugoslavia măcinată de război. Candidat fără șanse la prezidenţialele din 2009, a ajuns deputat pe listele USL, în legislatura 2012-2016, dar în scurt timp avea să intre în conflict cu aceasta.
Ca politician, s-a remarcat prin iniţiative legislative pe teme ignorate sau ocolite până atunci: protejarea comunităţii LGBT, ocrotirea animalelor şi a naturii. S-a declarat adversar al relaţiei dintre Stat şi Biserică. Remus Cernea a stârnit controverse, într-o Românie obişnuită cu o altfel de politică.
Remus Cernea (foto, stânga), alături de jurnalistul Paul Palencsar (foto, dreapta)
Reporter:Remus Cernea, ai dispărut câţiva ani de pe scena publică. Între timp, s-au schimbat multe în România, la nivel politic şi social. Ce s-a schimbat pentru tine?
Remus Cernea: Am lucrat mult cu mine însumi. Acum fac antreprenoriat. Am urmat cursuri în acest sens şi am dezvoltat mici afaceri, care sunt la început. Am încredere în ce fac, chiar dacă la orizont se conturează criza economică, ce va dura ani de zile. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, dacă urmezi calea corectă, sunt şanse să nu dai faliment, ci să prosperi. Condiţia e ca afacerile să fie gestionate etic, aducând un plus pentru clienţi, dar şi pentru societate.
Reporter: Ai fost printre primii politicieni care au adus pe agenda Parlamentului drepturile omului, ale comunităţii LGBT, drepturile animalelor şi protecţia mediului. De asemenea, te-ai opus parteneriatului Stat – Biserică. După patru ani, cum simţi că au gestionat aceste cauze politicienii care ţi-au urmat?
Remus Cernea: Încă de la început, am fost conştient că demersurile mele vor polariza mult societatea românească. Am ştiu că vor fi persoane care mă vor înţelege şi se vor simţi reprezentate, dar şi unele ce mă vor ataca şi contesta. În esenţă, am luptat pentru valori fundamentale într-o democraţie autentică. Aceste valori ne permit tuturor să coexistăm, astfel încât convingerile diferite pe care le avem să nu ducă la conflicte, ci să creăm cadrul care să ne permită tuturor să ne manifestăm.
Reporter: De curând, chestiunea parteneriatului civil pentru cuplurile de acelaşi sex a apărut din nou în spaţiul public. Tu ai vorbit despre asta cu opt ani în urmă, când părea un gest blasfemic.
Remus Cernea: Am luptat în Parlamentul României pentru o lege care să recunoască parteneriatul civil. E un lucru necesar pentru persoane LGBT, dar şi pentru cele heterosexuale, care ar avea nevoie şi ele de o astfel de instituţie. În Franţa există legea Pax, adoptată în urmă cu 20 de ani, lege care recunoaşte parteneriatul civil. Peste 90 % dintre cei care au recurs la parteneriatul civil în Franţa au fost cupluri heterosexuale, însumând 3.5 milioane de cetăţeni francezi. Aşadar, este limpede că dacă în Franţa există această nevoie socială, ea se regăseşte şi în România. Majoritatea ţărilor membre ale Uniunii Europene au în vigoare această lege a parteneriatului civil, România fiind printre ultimele în care lipseşte.
Reporter: Crezi că vom ajunge să recunoaştem, ca stat, parteneriatul civil pentru cuplurile de acelaşi sex?
Remus Cernea: Din fericire, situaţia s-a schimbat. Dacă în anul 2013 acest subiect a generat o ostilitate generală din partea partidelor politice, iată că mentalităţile au evoluat. Am ştiut că va dura mult timp, dar acum toate partidele politice susţin parteneriatul civil. Cred că în următoarea legislatură va fi adoptată o astfel de lege, cu atât mai mult cu cât România va fi condamnată la CEDO tocmai pentru lipsa acestei legislaţii.
Reporter: Ai luptat mult şi pentru drepturile animalelor, Remus Cernea.
Remus Cernea: Da. Sunt mulţumit că actualul Parlament a adoptat o lege pentru care am depus mari eforturi în mandatul meu de deputat. E vorba despre legea care interzice folosirea animalelor la circuri. E un mare pas moral înainte făcut de societatea românească. Alte ţări europene au adoptat o astfel de lege după România. Am făcut asta înaintea Franţei sau Portugaliei, ceea ce mă bucură.
Reporter: Un subiect important este relaţia dintre Stat şi Biserica Ortodoxă Română, relaţie pe care ai contestat-o, ca parlamentar. Această atitudine ţi-a atras ostilitate, dar şi simpatie. Cum vezi această chestiune acum?
Remus Cernea: Demersul meu nu a fost şi nu este îndreptat împotriva Bisericii Ortodoxe Române ori a unui cult anume. Tot ce îmi doresc este un cadru general care ne permite tuturor să trăim într-o ţară care ne recunoaşte ca având drepturi egale. Aşadar, fie că suntem ortodocşi, catolici, evrei, musulmani, protestanţi, budişti, agnostici sau atei, toţi trebuie să fim egali în faţa statului. Şi Bisericile trebuie să aibă drepturi, iar dacă vreuna dintre ele ar fi abuzată de către Stat, eu, personal, m-aş număra printre cei care i-ar lua apărarea. Însă doar în cazul în care abuzul şi opresiunea ar fi reale.
Reporter: S-a întâmplat asta?
Remus Cernea: Da. Biserica Greco – Catolică a avut astfel de probleme, iar eu am semnalat şi am luat poziţie de la tribuna Parlamentului României în apărarea acesteia. Aş face asta inclusiv pentru Biserica Ortodoxă Română, dacă acesteia i s-ar leza clar drepturile, în mod abuziv şi nedemocratic. De asemenea, am tras un semnal de alarmă când în anumite manuale de religie diverse culte din România erau prezentate în mod tendenţios. Consider că diversitatea şi dialogul sunt esenţa democraţiei, în care nimeni nu deţine monopolul asupra credinţelor religioase. Nu putem să construim o societate mai bună prin excluderea altora. Şi cultele mai mici au drept la existenţă. Adevărul este multicolor, iar strălucirea sa ne îmbogăţeşte viaţa.
Reporter: Crezi în Dumnezeu?
Remus Cernea: Eu m-am declarat ca fiind liber cugetător, dar am dialoguri fructuoase cu prieteni ce au o puternică credinţă religioasă, dar şi cu cei ce nu împărtăşesc o credinţă anume. Vă mărturisesc, aleg să caut caracterul omului. Nu mă interesează convingerile religioase personale. Pentru mine, contează moralitatea oamenilor. Fac o reverenţă în faţa unui om care dovedeşte că are puternice valori morale şi că nu e o canalie. Am întâlnit persoane îndoielnice, care clamau că sunt religioase, dar şi atei total amorali. Ambele categorii sunt la fel de criticabile. Chiar dacă mă consider liber cugetător, am înglobat în sistemul meu de valori şi idei biblice, pline de înţelepciune. Eclesiastul ori Corinteni 13 sunt doar două exemple.
Reporter: Trăim vremuri dramatice, în care Coronavirusul ucide. Din păcate, există şi persoane care subminează efortul autorităţilor de a opri boala şi moartea. Masca e văzută ca botniţă, iar măsurile de prevenire sanitară ca fiind dictatură medicală. Cum vezi ce se întâmplă?
Remus Cernea: Dacă aş fi parte a unui guvern, aş încerca să formez un grup de lucru, alături de psihologi şi experţi în comunicare, pentru a face campanii eficiente de informare publică. În special, i-aş viza pe cei care, din spirit de frondă sau influenţaţi de teorii ale conspiraţiei, nu respectă regulile sanitare generale şi răspândesc idei contrare datelor ştiinţifice. Am întâlnit şi eu persoane care susţin că virusul nu există, sau, dacă există, e o simplă gripă, despre care guvernul minte, umflând cifrele.
Reporter: Tocmai s-au incheiat două mari pelerinaje ortodoxe, la Sf. Parascheva şi Sf. Dimitrie. Asta a implicat mulţi oameni la un loc, veniţi să sărute racla cu moaştele sfinţilor. Fiind pandemie, s-au iscat controverse. Cum ai simţit ce s-a întâmplat, Remus Cernea?
Remus Cernea: Am observat o diferenţă între cele două pelerinaje. Acest lucru a ţinut de modul în care Guvernul a colaborat cu Patriarhia Română. La Bucureşti, pelerinajul la Sf. Dimitrie a fost mult mai bine organizat. Aşadar, iată că e posibil. Dacă folosim raţiunea, respectăm regulile şi opiniile medicilor, se poate ca toţi credincioşii care doresc să vină la la aceste pelerinaje să o poată face în condiţii de siguranţă. Din păcate, la pelerinajul de la Iaşi a fost haos, aşa cum se poate vedea în imaginile care au produs multă emoţie în societate. Repet, la Bucureşti lucrurile au stat foarte bine. Asta dovedeşte cât de important e să comunici şi să ai un plan minuţios, în acord cu realitatea sanitară. Felicit colaborarea dintre Guvern şi Biserica Ortodoxă Română, în cazul pelerinajului de la Bucureşti.
Reporter: Cum arată astăzi România, politic vorbind?
Remus Cernea: Sunt şi schimbări în bine, generate de cetăţenii care au stat în stradă contra unor abuzuri ale guvernării PSD. Aceşti oameni au avut atât de multă forţă încât au produs modificări politice însemnate. În acelaşi timp, nu sunt încântat de garniturile de candidaţi ale partidelor politice pentru alegerile parlamentare. Văd o lipsă de direcţie doctrinară. Cu siguranţă, din cauza crizei, vor prima temele legate de pandemie şi economie. Pe termen mediu şi lung, nu se poate face politică fără o doctrină limpede. Actualele partide sunt formaţiuni politice traseiste, ce atrag oameni foarte diferiţi. Acest lucru face partidele în cauză tributare unor reacţii de moment, în lipsa unui racord la principii doctrinare solide. Pentru politica unei ţări asta e extrem de nociv.
Reporter: În actualul context socio – politic, vei sta deoparte sau te vei implica activ?
Remus Cernea: Voi înfiinţa un nou partid politic, axat pe protecţia mediului, a animalelor şi a multor alte teme. Economia va fi un punct important în demersul meu, în climatul de criză pe care-l trăim, cu neajunsuri sociale şi economice cumplite pentru toate guvernele lumii. De asemenea, doresc să deschid o Academie Politică, pentru actuali şi viitori politicieni. Vreau să atrag oameni care să contribuie la binele colectiv, pentru întreaga societate românească. Am studiat mult teorie politică şi filozofie, am şi avut ocazia de a face politică în Parlament, experienţe ce îmi permit să ofer ghidaj pentru un comportament politic onest, indiferent de doctrină.
Reporter: Remus Cernea, te vom găsi pe buletinul de vot la apropiatele alegeri parlamentare?
Remus Cernea: Realitatea e că nu există loc pentru mine în rândul partidelor actuale. Accept această situaţie, cu luciditate. Îmi doresc să candidez la o funcţie politică în anul 2024, când vor fi patru tipuri de alegeri într-un singur an. Până atunci, partidul politic pe care îl voi înfiinţa va căpăta greutate, iar eu, alături de colaboratorii mei, voi deveni o voce care să conteze la alegerile următoare. Echipa mea va fi formată din oameni ce iubesc valorile democratice, alături de care se poate construi pe termen lung.
Biserica refuză căsătoria cuplurilor LGBTQ nu din ură sau lipsă a iubirii, ci din considerente teologice. Asta nu exclude iubirea, dimpotrivă, ea este constanta vieții creștine, necondiționat.
Papa Francisc acceptă parteneriatul civil pentru cuplurile de același sex. Nu Biserica Catolică, ci Francisc omul. Niciun preot catolic nu va fi obligat să oficieze Cununie sau Euharistie persoanelor homosexuale. Exclus. Biserica rămâne inexorabil fidelă familiei, ca uniune exclusiv între bărbat și femeie. (Facere 1:27)
Parteneriatul civil nu are implicații ecleziastice, de aceea i se spune „civil”. Papa Francisc are curajul sincerității. El dorește ca legea civilă să ofere protecție elementară cuplurilor de același sex, care acum sunt total vulnerabile în viața laică. De ce face asta? Pentru că îi pasă.
Pontiful dă de înțeles că Biserica refuză căsătoria cuplurilor LGBTQ nu din ură sau lipsă a iubirii, ci din considerente teologice. Asta nu exclude iubirea, dimpotrivă, ea este constanta vieții creștine, necondiționat. Dincolo de orice, homosexualii rămân „copiii lui Dumnezeu”, care i-a creat oameni. Mulți dintre aceștia sunt botezați creștini. Așadar, dacă Biserica nu poate căsători aceste cupluri, le poate, totuși, iubi.
„Nimeni nu trebuie să fie alungat sau să sufere din această cauză.”, a spus Papa Francisc. Nu urâm păcătosul, ci păcatul. Chiar dacă Biserica nu poate considera „familie” cuplurile de același sex, acești oameni trebuie păstrați și prețuiți pentru ce sunt intrinsec: chipul lui Dumnezeu, ce nu dispare niciodată definitiv. Cu alte cuvinte, Papa spune comunității LGBTQ: Nu vă putem căsători, dar vă putem iubi.
E cel mai firesc mesaj pe care un Papă l-a transmis până acum celor care, de secole, sunt marginalizați și stigmatizați. Gestul Papei Francisc pare smintitor. Totuși, după oarecare reflecţie, atitudinea papală e normală, ca una ce aduce iubirea ca unică reconciliere.
Deşi a fost parlamentar un singur mandat, 2012 – 2016, Remus Cernea a rămas în conştiinţa publică românească pentru felul atipic de a face politică. Cel care a fost supranumit „rebelul” Parlamentului, acum, se întoarce.
Cu părul lung, mai mereu fără cămașă, purtând tricou, Remus Cernea proiecta imaginea hipiotului aterizat la tribuna Parlamentului României. Discursul său era o ciudăţenie, într-o mare a limbajului de lemn şi cutumelor neocomuniste. Nu de puţine ori, Remus Cernea a acuzat PSD-ul că încalcă procedurile de vot şi fraudează votul în plen. Protestele îi aduceau tăierea microfonului şi insulte din partea lui Valeriu Zgonea, preşedintele PSD al Camerei Deputaţilor.
Ca deputat, Remus Cernea a adus pe agenda Parlamentului teme în premieră. Parteneriatul civil, separarea între stat și biserică, protecția minorităților şi drepturile omului, protecția mediului şi animalelor, lupta contra proiectului de la Roșia Montană sau a gazelor de șișt sunt câteva dintre ele.
Remus Cernea, în timpul mandatului de deputat. (sursa foto: Google)
Remus Cernea a fost lider al Partidului Verde, din partea căruia a candidat la alegerile prezidențiale din 2009, obținând sub 1% din sufragii. Acum, după patru ani de absenţă din viaţa politică, Remus Cernea doreşte să se întoarcă acolo unde s-a făcut cunoscut. În Parlament. Într-un interviu acordat RFI, acesta spune:
„Revin în politică pentru că tot mai mulți oameni îmi spun că absența mea se simte. (…) acum nimeni nu mai luptă pentru protecția mediului, pentru drepturile omului, pentru drepturile animalelor și pentru alte cauze pe care le-am susținut. Asta îi face pe foarte mulți să se simtă nereprezentați. Într-adevăr, dacă ne uităm la legislatura actuală, nu s-au înregistrat reforme.”
Remus Cernea spune că nu a stat degeaba în ultimii patru ani. Dimpotrivă. A învăţat mult, activând în antreprenoriat. De asemenea, acesta s-a înscris la Philosophy, Politics and Economics, master al Facultăţii de Filosofie, la Universitatea din Bucureşti. Fostul deputat este vegan şi practică intens activităţi sportive.
Remus Cernea, la sala de sport (sursa foto: Facebook)
Deşi nu a dezvăluit din partea cărui partid politic va candida pentru un nou mandat de deputat în Parlamentul României, Remus Cernea spune că doreşte să promoveze valorile de care societatea românească are nevoie pentru ca democraţia să înflorească, să crească şi să se maturizeze.
A invoca discriminarea religioasă pentru anularea pelerinajului de la Iaşi este expresia decuplării de realitatea crâncenă a bolii, pe care ca popor o îndurăm. Singurul dușman e Coronavirusul.
A săruta cu orice preț racla sfintei Parascheva poate transforma dragostea pentru sfinți în egoism față de semeni. A nu ține cont de explozia cazurilor de Coronavirus înseamnă a nu-i iubi pe cei care imploră după o gură de aer, la ATI. Degeaba pelerinaj, fără dragoste de oameni. Mai mult decât a fi trupește la racla sfintei Parascheva, e cazul să fim sufletește lângă cei pe care Coronavirusul i-a lăsat fără oameni dragi. Sfânta Parascheva asta ar face.
Degeaba autocare pline, dar inimi goale. A fi plin de ură și resentiment e tot ce sfânta Parascheva nu este. Riscăm să uităm tocmai de ce facem drumul spre Iași. Vom rămâne fără dragoste, singuri și triști. Sfânta Parascheva și iubirea ei de oameni sunt modelul nostru. Nu pelerinajul e problema, ci pelerinajul cu orice preț. Chiar și al vieții altora. Pelerinajul nu e scop în sine, ci mijloc de întâlnire cu sfinții lui Dumnezeu.
A invoca discriminarea religioasă pentru anularea pelerinajului de la Iaşi este expresia decuplării de realitatea crâncenă a bolii, pe care ca popor o îndurăm. Singurul dușman e Coronavirusul. E viața împotriva morții. Vom învinge doar dacă renunțăm la clișee etnico-religioase și vom începe să fim un popor. Sfânta Parascheva nu e sursă de infecție, dar noi putem fi. Nu sfânta e riscul, ci noi, care încă trăim în trupuri stricăcioase, supuse bolii. Din pelerini iubitori de Dumnezeu, putem deveni teroriști biologici, care împrăștie moarte, inclusiv celor rămași acasă.
A fi în preajma lui Dumnezeu și a sfinților Săi e garanția vieții, dar asta nu a oprit Coronavirusul să-l ucidă pe arhiepiscopul Pimen. Alți episcopi și preoți ortodocși abia au scăpat cu viață în urma infectării cu Coronavirus. Să nu riscăm inutil, ispitind taine pe care nu le pricepem. Dumnezeu nu vrea martiri și sânge, ci inimă înfrântă și smerită.
Biserica nu e oală pe foc, ce dă în clocot, ci brațele lui Hristos pe cruce, deschise spre lume, cu iubire. E mare tristețea de a fi departe de sfânta Parascheva, anul acesta. Dar oare suntem departe? Pentru sfinți, aproape sau departe nu există. Ei sunt oriunde li se cere să rămână. Mai ales, în inimi. Dacă acolo nu ajung, totul e inutil. Chiar și sărutarea cu sete a raclei.
Filmul „Între Chin și Amin”, regizat de Toma Enache, ar putea reprezenta România la premiile Oscar. Producţia redă groaznicul experiment de la Piteşti, în epoca României comuniste.
Filmul are deja prezenţă internațională, din partea unor jurii de profesioniști în domeniu. În peste 25 de țări, din America de Sud, Statele Unite şi Europa, premiile acordate reflectă aprecierea faţă de o producţie cinematografică de excepţie. Pelicula a fost înscrisă la concursul organizat de Centrul Național al Cinematografiei, care va decide propunerea țării noastre la Oscar 2021.
Regizorul Toma Enache, la filmările „Între chin şi amin”
„Am făcut acest pas din două motive. În primul rând, datorită celor 32 de premii internaționale și 12 nominalizări, plus selecții la alte festivaluri internaționale. În al doilea rând, datorită aprecierilor criticilor de la aceste festivaluri, dar și ale publicului. Mulți dintre ei, de la foști deținuți până la magistrați, bloggeri, jurnaliști, actori, au declarat că filmul nostru arată ca un film de Oscar și au spus, direct, că merită un Oscar”, a spus Toma Enache.
Cele mai recente premii au fost obținute la Festivalul Independent de Film de la Viena: cel mai bun film de lung-metraj și cea mai bună muzică.
Constantin Cotimanis, în rolul torţionarului, la filmările „Între chin şi amin”
În Romania, filmul „Între chin şi amin” a obţinut trofeul IPIFF pentru cel mai bun film de lungmetraj, președintele juriului fiind Dinu Tănase, și cinci nominalizări la Gala Uniunii Cineaștilor din România (UCIN), unde regizorul Toma Enache a fost premiat cu Diploma de Excelență pentru realizarea filmului. Distincţia a fost oferită de președintele UCIN, Laurențiu Damian. La Gala Gopo filmul nu a fost înscris.
Anul trecut, România a fost reprezentată la Oscar de filmul „La Gomera”, în regia lui Corneliu Porumboiu. Din păcate, ţara noastră nu a fost nominalizată vreodată pe lista scurtă a premiilor celebrului Festival de Film.
