Categorie: Opinii

  • Herr Iohannis, nu profesorii toacă bugetul țării pe pensii speciale!

    Herr Iohannis, dacă tot ai făcut armata, nu mai sta, dom’le, cu fundul la „guvernul meu” – adică al matale – și cu fața mirată la profesori, întrebându-i pe un ton disprețuitor „cum îndrăznește cineva să pună în dificultate examenele naționale?!”. Prezidente, nu dascălii toacă bugetul țării, lună de lună, pe pensii speciale!

    Herr Iohannis, ia fă repejor la stânga-mprejur și adresează-te cui trebuie: penalilor din USL 2, fiindcă dumneata ai girat, cu ochii închiși, coaliția toxică PSD-PNL! Celor doi C – generalului plagiator Ciucă, cel care scoate ăăăăă-uri prelungi după fiecare cuvânt rostit, de parcă ar fi un elev venit tot timpul cu lecția neînvățată, și „revoluționarului” Ciolacu, cel exmatriculat din Academia SRI, fără loc de muncă până la 37 de ani.

    Ei sunt de ceva vreme la „butoanele” țării, nu dascălii ajunși la capătul răbdării cu salarii de mizerie. Ia zi-le să dea o OUG pentru o „rotativă salarială” cel puțin până la finele anului! Să ia, în frunte cu alți reprezentanți ai „guvernului meu” și cu cohorta de „speciali”, lefurile cadrelor didactice, iar cadrele didactice să ia indemnizațiile politicienilor, de mii de euro pe lună!

    Că politrucii oricum nu le merită. Nu merită nici măcar 2.500 de lei pe lună, salariul de încadrare al unui profesor debutant, întrucât n-au lăsat nimic în urma lor: nicio cale ferată modernizată sau autostradă care să lege provinciile istorice ale României, niciun spital regional construit de la zero cu aparatură de ultimă generație.

    N-au fost în stare să cumpere nici măcar 50 de locomotive sau vagoane, dar își dau „speciale” pentru folosirea materialului rulant din perioada comunistă. Pe deasupra, să nu uite să-și ia pentru școală markere de tablă din banii lor, dar și topuri de hârtie și tonere pentru imprimantă, că așa merge „treaba” ca „unsă” în „România ta educată”.

    Pentru un profesor cu „case câștigate din meditații și salarii”, că funcția de președinte e oricum vremelnică, ești cam obraznic, completamente nepăsător față de soarta colegilor tăi care au mărșăluit trei săptămâni prin Capitală, cerând să li se rezolve problemele. Preferi să toci fondurile statului pe excursii de lux prin lume decât să te ocupi de bunul mers al țării. Adică, printre altele, să veghezi ca pensiile speciale să fie tăiate, salariile nesimțite la fel, astfel încât banii publici să fie distribuiți onest, nu după actuala schemă de jaf!

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * E gata „rotativa”: pleacă Guvernul CiucaCiola, vine Guvernul CiolaCiuca! Nu e băutură răcoritoare, e formula dragă lui Iohannis

    * Sindicatele din Educație suspendă greva punând Guvernului două condiții financiare grele, dar „uitând” cele trei măsuri care ar însănătoși sistemul

    * Viața și moartea lui Silvio Berlusconi. I-a pupat mâna lui Gaddafi, îl admira pe Putin, l-a făcut „nazist” pe Martin Schulz, a triumfat de 5 ori cu AC Milan în Europa. De urmările Covidului n-a scăpat niciodată

    * Caracatița din Buzău a lui Ciolacu: 104 rubedenii și prieteni care sug de la stat peste 6 miliarde de lei! Șeful PSD, viitor premier, n-a muncit până la 37 de ani

    * Prigojin anunță un viitor sumbru pentru banda lui Putin: „Suntem la 2-3 luni de plutoanele de execuție” / „Rusia va pierde teritorii”

    * Trump ținea în dormitor și în baie, lângă WC, munți de documente secrete, inclusiv planuri nucleare! E inculpat pentru 37 de capete de acuzare. Au început să-l abandoneze și avocații

    * PSD-istul Mihai Tudose, acuzat de consiliera sa de la Bruxelles că a hărțuit-o sexual. „Îmi spunea să merg în fața lui ca să-mi vadă fundul. Vorbea vulgar, făcea aluzii: «Îmbracă-te mai mult în fustă, știi că ai craci frumoși!»”

    * Maricel Păcuraru construiește un imperiu media cu interese rusești în jurul Realitatea Plus. E pe cale să preia și „Evenimentul zilei”. Anca Alexandrescu vine tare peste fostul ei soț, Dan Andronic. Din combinație mai fac parte Cozmin Gușă și Bobby Păunescu

    * Furia tâmpă a lui Olăroiu: „Eu, când aud de UE, înnebunesc! Ce ne dă nouă Europa?! Ne pune tot felul de restricții, dar nu ne dă nimic în schimb”

    * Final de poveste la Roland Garros: Novak Djokovici – record istoric la 36 de ani; Iga Swiatek – 4 titluri de Grand Slam la 22 de ani

  • Cum văd eu situația politică din România

    USR și AUR sunt creații ale serviciilor. Greu de spus dacă le-au conceput generali în rezervă, care nu se mulțumeau cu pensia specială, ci voiau să continue să tragă sfori, zone active din servicii, sau chiar unii politicieni sforari, legați de servicii (ca Iohannis sau Dîncu). Probabil toate, în proporții variabile.

    La fel de greu de estimat pentru unul care privește din afară, ca mine, e cât și-au băgat coada străinii: francezii îl pilotează vizibil pe Cioloș și o parte din USR (în special zona PLUS/REPER, care azi e out). Germanii joacă mai degrabă cu PNL (vezi Siegfried Mureșan etc.). Grav e însă că Simion pare să fi fost agățat de ruși.

    USR a avut rolul de a capta electoratul urban sofisticat și prosper, care “vrea o țară ca afară”. AUR a fost creat pentru românii frustrați, care vor, aș spune, “o țară ca odinioară”, cu tov. Ceaușescu, Legiunea și Căpitanul, geto-daci creștini (!), viezure, barză și mânz.

    Emoția stârnită de USR i-a servit mai ales lui Iohannis; când nu i-a mai folosit, USR a fost lăsat din mână de păpușarii care i-au suflat vânt mediatic în pânze și au scos lumea în stradă. Redus la jumătate din forța electorală de acum 4 ani, USR pare incapabil să mai scoată în stradă mulțimile sau să fie vârful de lance al nemulțumirii clasei mijlocii. Însă, fiindcă au renunțat la progresismul mimetic și la anticreștinismul strident, și au scăpat de militanții stângiști (eco-marxi-LGBT) ca Goțiu, Dohotaru, Presadă + PLUS-ul băgat pe gât de păpușari, dacă rămân cât de cât autonomi, au șanse să devină un partid liberal OK, care să se unească cu zona care pare cât de cât autonomă (Orban, PMP) și să reprezinte o alternativă, împreună cu un PNL rupt de Iohannis și de non-leadership-ul plagiatorilor Ciucă și Bode — măcar în 2028 (în 2024 e cam târziu).

    AUR este și va fi o mizerie. Probabil rolul lui va expira după ce face jocurile sistemului și ajunge președinte cine trebuie în 2024. Va trăi din inerția voturilor (prea multe) pe care le va obține în 2024. Toți cei asociați AUR vor fi definitiv compromiși: unii vor fi beneficiat de două mandate, ca Târziu și Lavric, alții doar de unul, la fel de dezonorant. Nu m-ar mira ca Simion să ajungă în pușcărie ca Dan Diaconescu, sau fugar în Serbia, ca Ghiță. E clar că individul a fost ales ca vârf de lance fiindcă e un golan dispus la orice. Târziu și Lavric au mai citit câte ceva, mai au principii; Simion – nu.

    Impresia mea e că serviciile îl servesc mereu pe liderul suprem, după care îl lasă din brațe și fac un nou joc.

    Iohannis a fost jocul serviciilor împotriva șefilor de atunci: Băsescu (deja abandonat de toată lumea) și Ponta (prea corupt și arogant). Jocul a fost bun pentru țară, dar implicarea prea mare a serviciilor în orice e rea pentru democrație și statul de drept.

    USR a făcut jocul lui Iohannis, care l-a eliminat pe Dragnea și a câștigat un nou mandat (iarăși, a fost bine pentru țară, fiindcă Iohannis e doar inept și inutil, în timp ce Dragnea era sinistru). Vine acum momentul în care Iohannis vrea să mai tragă sfori, iar serviciile îi trag preșul.

    AUR, asupra căruia Iohannis nu are control, a fost creat pentru a garanta că în turul 2 (X versus Simion) iese X-ul care va fi agreat de sistem. Ceea ce, dacă Simion chiar ar fi un pericol, ar fi din nou un lucru bun pentru țară, dar cum sistemul politic e total confiscat, iar Simion e o făcătură, e un lucru rău pentru țară.

    Bună ar fi fost concurența reală între doi politicieni reali, în care să învingă cel bun (cum a fost Constantinescu – Iliescu, sau Băsescu – Năstase: în ambele alegeri au jucat și serviciile, dar nu controlau complet jocul, ca acum).

    PNL-iștii puternici care vor binele partidului (dar mai există?) ar trebui să facă asta:

    1. Să-l păstreze pe Ciucă lider de paie, ca să nu piardă guvernarea, și să-i promită un viitor politic onorabil, dar să preia puterea în partid și să denunțe imixtiunea toxică și neconstituțională a lui Iohannis. În orice caz, separarea de Iohannis e esențială.

    2. Să denunțe pactul cu PSD și să guverneze minoritar. Nimeni nu va vrea guvernare în aceste condiții grele.

    3. Să dezvolte un discurs patriotic, filo-occidental, dar care să răspundă și frustrărilor anti-occidentale care alimentează AUR. De pildă, ar putea ataca masiv toate interesele Austriei în România, și ar trebui să lupte pentru Schengen etc.

    4. Să facă un gest curajos, dacă mai au lideri care nu sunt controlabili sau șantajabili de servicii: să taie fără excepție toate pensiile speciale, cu excepția militarilor combatanți (Ciucă poate respira liniștit), a polițiștilor și jandarmilor, piloților, pompierilor etc., care chiar și-au riscat viața. Pensionare la 65 de ani pentru toată lumea, cu excepția celor care chiar au nevoie permanent de condiție fizică (pompieri, piloți etc.). Polițiștii care nu mai pot face teren pot completa hârtii. Judecătorii și procurorii nu sunt mai uzați nervos decât profesorii de gimnaziu. Închis agenții inutile, redus masiv aparatul de stat. Maximum doi secretari de stat, ca pe vremea lui Boc. Motto: facem dreptate — tăiem pensiile speciale și salariile nesimțite, plătim cinstit profesorii.

    Astfel, acționând curajos, pot reveni la 20+%. Cu un USR-PMP-Orban la 10-15%, nu vor guverna în 2024, dar pot câștiga Președinția, stricând jocurile care se fac în laboratoarele ascunse. Chiar dacă pierd Președinția și guvernarea în 2024, vor obliga PSD să guverneze cu sprijinul jenant al AUR și se pot reface în opoziție, în 2024-2028. Lideri posibili: doar Boc sau Bolojan. Un tandem Boc președinte – Bolojan premier ar fi un noroc pentru România. Ar fi minunat dacă l-am putea avea în 2024, dar n-ar fi rău măcar în 2028.

    Cam așa văd lucrurile — am scris pe fugă.

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * România europeană e singura pentru care merită să mori. Restul e mizerie, glod, trogloditism, primitivism, murdărie, barbarie. Cei care azi fac gargară suveranistă și naționalistă vorbesc pentru Rusia

    * Observații la rece despre Încoronarea Regelui Charles III

    * O mare bucurie: Codex Aureus în patrimoniul UNESCO

    * Pravoslavnica aliniere a datei Paștelui pe calendarul iulian s-a făcut și sub presiunea politică a lui Stalin, pentru a-i separa pe ortodocșii răsăriteni de restul lumii creștine

  • Copiii deportaților – Ziariștii

    Text publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948-2021) în anul 1999.

    ––––––––––––––––––––––––––

    La 13 iunie 1941 şi la 6 iulie 1949 au avut loc cele mai masive deportări ale basarabenilor către Siberia.

    Intelectualii, oamenii politici, preoţii, gospodarii satelor, sufletul şi conştiinţa spaţiului dintre Prut şi Nistru, au fost îmbarcaţi în vagoane pentru vite („bou-vagoane”) şi duşi la capătul lumii.

    Odată cu aceştia au fost trimişi în Siberii şi copiii Basarabiei, cei care au procedat astfel conducându-se după proverbul: „O ţară fără copii e ca şi moartă”.

    Admit că în imaginaţia bolnavă a celora care s-au lăţit peste noi, maturii acestor locuri, s-o fi făcut vinovaţi cu ceva (că-şi făceau cruce, că semnau cu alfabet latin, că aveau o casă bună în care voia să se mute vreo cutră etc.), dar care o fi fost vina acelor copii, unii dintre ei – abia născuţi, de-au fost şi ei judecaţi odată cu părinţii lor şi trimişi la urşii cei albi?!

    Care lucru mai trist decât acela de a fi condamnat cu mult înainte de naşterea ta, să fii găsit vinovat de „crima” de a te fi născut, inclusiv aceea de a fi român basarabean în această parte a lumii de la răscrucile istoriei…

    Am tras noi oare toate învăţămintele pe care ni le-a oferit istoria, în ultimele două secole cel puţin, ca să ştim că nu le mai repetăm pe viitor?!

    Acum vreo 10 ani am fost mirat să descopăr la lecţiile profesoarei Serafima Sava din Orhei că toţi elevii dumneaei aveau „carneţele de poezii”, în care transcriau din ziare, din reviste, din cărţi, din manuale cele mai frumoase poeme.

    Doamna profesoară mi-a povestit atunci de ce-i îndeamnă pe copii să procedeze astfel.

    A fost deportată în 1949 împreună cu părinţii ei în Siberia, şi-n noapte, copilă fiind, n-a reuşit să ia cu sine decât o păpuşă, dar şi un volumaş de poezii de M. Eminescu, pe care l-a ascuns în grabă sub hăinuţă, să nu-l vadă soldaţii care veniseră să-i „ridice”.

    Şi acolo, în taigaua fără început şi fără sfârşit, când îi era frig, când i se făcea foame sau îi era dor de satul copilăriei, când i se părea de multe ori că acuşi-acuşi va muri, deschidea volumul de poezii eminesciene şi recita de răsuna taigaua de vocea ei subţirică:

    „…Codrule-codruţule,

    Ce mai faci, drăguţule,

    Că de când nu te-am văzut

    Multă vreme a trecut…”

    Sau:

    „De treci codrii de aramă

    de departe vezi albind…”.

    Şi gerul i se părea mai puţin hain, şi foamea mai suportabilă, şi taigaua se îmblânzea sau dispărea cu totul din jurul ei.

    – Şi nu mai eram atât de singură şi părăsită…, îmi spunea profesoara.

    Acel volumaş de poezii eminesciene, care i-a ţinut loc de Biblie şi de celelalte cărţi, a încălzit-o acolo între gheţari, i-a ţinut de foame şi de sete, a sprijinit-o să uite de străinie, a ajutat-o să supravieţuiască, să nu moară „de tristeţe”, cum îmi zicea chiar ea, şi să se întoarcă Acasă.

    După ce a revenit în Basarabia, ca să fie mai aproape de Eminescu, s-a dus la facultatea de limbă şi literatură.

    De atunci încoace a altoit mai multor generaţii de elevi dragostea pentru cuvântul poetic, convingându-i pe discipolii ei să îndrăgească poezia.

    – Niciodată nu se ştie ce li se poate întâmpla în viaţă, îmi povestea ea în 1990, când Basarabia şi cu Siberia erau încă o singură ţară. Îi deprind (zicea, arătându-mi carneţelele copiilor cu poeme copiate stângaci) să poată trăi cu Poezia, iar mai exact, să nu poată trăi fără Poezie, care la nevoie să le poată ţine şi cald, şi saţ, să-i ajute să nu se simtă părăsiţi…

    De câte ori văd de atunci încoace în câte o gară, la câte o staţie de autobuz sau troleibuz pe câte cineva scoţând din buzunar sau din geantă vreun carneţel, ca să citească din el o poezie sau o rugăciune, îl salut de departe cu privirea, gândindu-mă că acesta ar fi numaidecât unul dintre elevii doamnei Serafima Sava, profesoară de la Orhei.

    Scriitorul şi actorul Arcadie Donose, născut la Rudi, îmi povestea şi el de „lecţia” vieţii sale pe care a învăţat-o în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 la gara Pământeni din Bălţi.

    Era student la Şcoala Pedagogică şi s-a nimerit întâmplător la gară, în timp ce aştepta trenul să-l ducă spre satul său de baştină.

    Sute de familii de basarabeni cu tot cu copii şi bătrâni fuseseră îmbarcate în vagoane pentru animale, plânsete de copii despărţiţi de părinţi şi de părinţi rupţi de copiii lor răsunau până departe în cerul lui Dumnezeu – unele familii erau separate astfel, copiii urmând a fi izolaţi de părinţii lor „antisovietici”, întru a fi duşi în alte colţuri de Siberie…

    Iar peste acel vacarm, ca să nu se audă plânsetele şi bocetele celor suiţi în trenuri, pe peronul gării Pământeni o fanfară cânta cântece vesele ruseşti…

    Iată ce povesteşte scriitorul:

    – Ceea ce nu pot uita şi n-am să uit e fanfara militară care cânta cântece de voie bună. „Oamenii plecau de bunăvoie”. Un fost coleg m-a strigat pe nume, ţin minte: „Aruncă-mi o bucăţică de pământ!”. Pământul era departe, santinela aproape, mi-am învins teama şi am aruncat spre vagon zgură neagră şi tare… Apoi locomotiva a strigat: „Taigaaa!”. Gara se cutremură de vacarmul despărţirii mieilor de oi. Am rămas cu zgura. O simt şi acum, e în pâine, o mestec cu lacrimi, mereu…

    Aceste spuse ale poetului de la Rudi, care compara acea noapte de calvar cu despărţirea mieilor de oi, mi-amintesc de versurile poetului nostru dintâi – Dosoftei:

    „…Am mâncat pâine cu zgură

    Şi lacrimi în băutură…”.

    Acesta a fost destinul celor desprinşi cu sila de vatra strămoşească…

    Câţi dintre acei copii s-au mai întors înapoi?!

    Câţi au rezistat?! Care o fi fost vina lor?! Câţi dintre aceştia au fost reabilitaţi?! Câţi mai suferă şi azi?!

    Acei copii, cu copilăria mutilată, îndurau geruri de –40 de grade timp de aproape 10 luni pe an, în celelalte două luni suportând înţepăturile norilor de ţânţari, vântul rece care-i lovea peste faţă ca un bici sau ca un brici, întunericul care nu pleca pentru cei duşi mai către nord câte o jumătate de an, acei copii neputându-se îndepărta prea mult de barăcile în care locuiau ca să nu se rătăcească în taigaua deasă ca o perie, suspinele părinţilor lor care plecau zilnic să taie hectare de pini uriaşi pentru o bucată de pâine…

    E plină Siberia cu cimitire de-ale basarabenilor.

    Inclusiv cimitire de copii.

    Moş Pavel Angheli e cioban în comuna Clişova, judeţul Orhei.

    Mă aşteaptă o zi întreagă la sediul redacţiei. Ne întâlnim la o oră târzie ca să-mi povestească despre sine.

    Erau dintr-o familie de oameni bogaţi (aveau 50 de hectare de pământ, 4 boi şi 18 poloboace). Pentru această „crimă”, familia Angheli a fost trecută pe lista „chiaburilor”.

    Când NKVD-iştii au bătut cu patul armelor în noaptea de 6 iulie 1949 în uşa lor, tatăl şi mama, speriaţi, s-au strecurat pe o ferestruică în grădină, dispărând în bezna nopţii.

    Maturii se gândiseră că „oaspeţii” nepoftiţi nu vor fi atât de câinoşi să deporteze nişte copii. Dar au greşit. Cei trei copii ai familiei Angheli au fost urcaţi într-un camion, apoi în tren, descărcându-i după o lună de mers undeva în Siberia. Pavel avea 12 ani, ceilalţi erau mai mici. Văzând lipsa de suflet a noilor autorităţi, peste câteva zile tatăl a pornit să-i caute prin toată Siberia, ca să-i găsească. Dar a fost prins şi dus la canalul Volga-Don, unde a muncit cu roaba.

    În toată această perioadă, cei trei copii şi-au făcut un bordei în care să trăiască, au muncit la tăiat taigaua etc. Când basarabenilor li s-a permis să revină, s-au întors şi ei în sat. Aici nu-i aştepta nimeni. Între timp tata murise, mama lor vitregă se măritase într-un sat îndepărtat şi n-a dorit să-i recunoască, deoarece avea de mult o altă familie, alţi copii.

    Lui Pavel, deşi la şcoală fusese elev eminent, i s-a propus să pască oile satului. Încetul cu încetul, şi-a pus fraţii şi surorile pe la casele lor. Le-a fost tată şi mamă. Vorbeşti cu el şi ai impresia că vorbeşti cu un academician. La sfârşit îl întreb:

    – Ce doriţi?! Cu ce să vă ajut?!

    Se închină respectuos, ca un voievod fără de tron, şi, când pune mâna pe mânerul uşii, se întoarce către mine şi zice:

    – Mulţumesc că m-aţi ascultat.

    Moş Pavel nu are nevoie de nimic. El vrea doar să fie ascultat, să se ştie că Siberia a fost, că ea poate să se mai întoarcă, să se ştie că a existat o generaţie de copii cu destinele mutilate, care au fost striviţi de bocancii servilor lui Stalin odată cu părinţii lor.

    Basarabenii noştri, ajunşi în Siberia, au devenit şi acolo gospodari: şi-au făcut case frumoase, şi-au făcut rost de văcuţe etc., au plantat pomi în miezul zăpezilor, care – credeau ei, citindu-1 pe Miciurin, – vor rodi şi iarna, încât împilătorii lor voiau de-acum să-i deporteze şi de acolo. Numai că nu aveau unde. Dincolo de pol era altă ţară.

    Nu s-au pierdut nici acei copii trimişi în Siberia cu părinţii lor. N-au murit. Nu s-au rătăcit în taigaua Siberiei. Nu s-au mankurtizat.

    Reveniţi din taiga, ei au pus mâna pe carte, au muncit cu sudoarea frunţii, ştiind că vor putea răzbi numai cu propriul efort. Or, originea socială „din chiaburi” era o „danga” pe frunte pentru toată viaţa. Ba mai mult. Aş crede că cei care reprezintă azi conştiinţa Basarabiei sunt în majoritatea lor copiii celor deportaţi în Siberia. Ca o răzbunare, copiii foştilor deportaţi sunt azi miniştri, scriitori, savanţi, deputaţi, profesori, medici etc.

    Preşedintele Parlamentului, Dumitru Diacov, şi procurorul general al municipiului Chişinău, Ion Diacov, s-au născut în sectorul Udamik din raionul Kargapolie, regiunea Kurgan, în familia unor deportaţi.

    Vadim Hotineanu, ministru adjunct al Ocrotirii Sănătăţii, e născut în oraşul Kîzîl-Orda lângă pustiul Karakum în 1950 (părinţii şi bunicii săi fuseseră deportaţi din Basarabia la 13 iunie 1941).

    Ex-ministrul Industriei şi Comerţului, Ion Tănase, şi-a petrecut şi el copilăria în satul Lebedinskoe, raionul Iurghinsk, regiunea Tiumen.

    Ca şi ex-ministrul Transporturilor şi Comunicaţiilor, Tudor Leancă, „siberian” şi el, care s-a născut în 1950, în regiunea Tiumen, unde părinţii i-au fost deportaţi în 1946 şi de unde au revenit abia în 1956.

    Ca şi actualul director al Departamentului pentru Privatizare, Andrei Cucu, care a făcut primii săi paşi în vagonul care-l ducea cu tot cu părinţi spre Siberia.

    Regretatul profesor universitar, economistul Ion Graur, se născuse undeva în fundul Siberiei.

    Ca şi regizorul Nicolae Ghibu.

    Ca şi Nicolae Barbăscumpă, fost preşedinte al Executivului de la Floreşti.

    Cunoscutul solist al orchestrei „Folclor”, clarinetistul Constantin Baranovschi, al cărui tată a fost arestat şi împuşcat în 1950, împreună cu mama sa şi trei fraţi au fost deportaţi în Kazahstan.

    Tatăl savantului Ion Holban, doctor în fizica nucleară, Maxim Holban, fusese condamnat politic pe 15 ani la Kolîma şi pe 5 ani cu privarea de drepturi civile. Numele lui era: Z-2-588.

    Cunoscuta interpretă Nina Crulicovschi a copilărit, împreună cu ziaristul Constantin Mardare, în aceeaşi localitate din regiunea Kurgan, unde fuseseră deportaţi părinţii acestora.

    Foarte talentatul pictor Nicolae Guţu e născut în satul Kuria, raionul Dubrovski din Siberia.

    Mihail Beţianu, pictor basarabean din Moscova, a văzut şi el lumina zilei într-o noapte polară lângă Polul Nord. Familia Beţianu fusese deportată de două ori: o dată în 1940, apoi încă o dată în 1949.

    Dramaturgul Nicolae Negru îmi povestea de vuietul pinilor uriaşi din taigaua din jurul satului Zimovskoe, raionul Pîşkino-Troiţki, regiunea Tomsk, care îi cususeră cu o perdea orizontul şi care i-au dominat – ca unică amintire – copilăria.

    Împlinise abia un an când a fost condamnat la „вечное поселение” („deportare pe viaţă”) în gheţurile Siberiei.

    Fratele lui, doctorul în istorie Gheorghe Negru, se născuse în Siberia (1955).

    Poeta Ludmila Sobetsky s-a născut în colhozul Berezovo, raionul Zverinogolovsk din regiunea Kurgan. Vina ei era una: bunicul scriitoarei noastre, Vasile lavorschi, precum şi mama acesteia, Irodiada lavorschi, au fost distinşi intelectuali basarabeni, profesori care au semănat lumina cărţii în Taxobeni, Gherman, Sculeni, în alte sate de la Prut.

    Actorul Valeriu Cupcea reuşeşte imediat după război să intre la Institutul de Artă Teatrală „A.N.Ostrovski” din Leningrad şi când tatăl său, Pimen Cupcea, un vinificator celebru din Basarabia, a fost deportat în Donbas, acesta n-a fost găsit acasă…

    Etc., etc., etc.

    Dar… dacă victimele îşi şi iartă călăii, aceştia din urmă nu-şi vor ierta niciodată victimele.

    Şi după revenirea celor deportaţi din Siberii, cei care i-au deportat au continuat să-i urmărească şi să-i persecute. Erau un fel de „paria” ai societăţii, calificaţi „duşmani ai poporului” (care popor?!, foştii NKVD-işti să fi fost chiar dânşii poporul?), accesul spre instituţiile de învăţământ superior, către unele funcţii de conducere fiindu-le îngrădit, lor le era interzis să plece „peste hotare”, să devină membri de partid etc.

    Şi, cu toate astea, au răzbit.

    În anii ’70, Securitatea făcuse o „razie” la Institutul Politehnic şi găsise vreo 30 de „feciori de chiaburi”, care erau profesori la această instituţie de învăţământ. Atunci a fost destituit rectorul Sergiu Rădăuţanu, care s-a dovedit că se trăgea şi el dintr-o „familie de moşieri”.

    În 1988, Viktor Smirnov, secretarul doi al CC al PCM, reprezentantul Moscovei şi, de fapt, adevăratul conducător al RSSM, în una dintre cuvântările sale se arătase alarmat că tot mai mulţi „fecioraşi de chiaburi” („кулацкие сыннки”) au ajuns lectori universitari, oameni de cultură, cadre didactice, medici etc., locul acestora fiind, în concepţia rusului, la „coada vacii” şi la „coada sapei”, şi nu în laboratoarele ştiinţifice sau în prezidiile unor adunări.

    Şi atunci Mihai Moroşanu, fiul unuia dintre „chiaburii” deportaţi odinioară, folosindu-se de democratizările iniţiate de Gorbaciov, a avut curajul nebun să-l dea pe secretarul 2 al Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM, Viktor Smirnov, în judecată. Când a auzit de fapta asta, prima reacţie a lui Smirnov a fost să-l aresteze pe M. Moroşanu. Dar M. Moroşanu mai fusese arestat o dată în 1966 şi condamnat pentru „naţionalism”. Era obişnuit cu alde astea. V. Smirnov a hotărât atunci, sfătuit de consilierii săi, să nu se prezinte la proces. Şi l-a pierdut.

    Cred că prin acest proces judiciar au fost reabilitaţi pentru prima dată cei deportaţi, condamnaţi, persecutaţi pe nedrept. Celelalte reabilitări, din păcate, n-au mai urmat.

    Urmaşii foştilor călăi îi persecută, deja ei, în continuare pe urmaşii foştilor deportaţi. Feciorul lui Mordoveţ, şef al NKVD-ului în 1949, care a condus operaţiunea „Iug” de deportare a basarabenilor („Să fie trimişi atâţia câte vagoane vom avea!”), până mai ieri mai era, dacă n-o fi şi azi, lucrător al Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova, apărând cu trup, suflet şi pistol independenţa, statalitatea şi integritatea ţării etc. de unionişti, adică de feciorii şi fiicele celor deportaţi, schingiuiţi, împuşcaţi de tatăl său, or, nu se poate ca cineva care a fost dus în Siberia şi n-a murit acolo de tot să nu fie şi unionist.

    Copiii celor deportaţi atunci şi azi îşi mai caută dreptatea umblând pe drumuri. De multe ori cerând-o chiar de la cei care i-au nedreptăţit.

    Elena lsbas din Isacova, judeţul Orhei, avea 10 ani la 13 iunie 1941, când a fost dusă în tundră. Deşi era bolnavă, a fost ridicată în caroseria camionului cu păturile de către soldaţii care au spart uşa casei cu paturile armei. Când s-a întors la Isacova, avea 24 de ani.

    – 14 ani am stat în Siberia. Şi azi nu-mi dau pensie, pentru că nu-mi găsesc 4 ani de Siberie… Nu-mi ajung 4 ani de vechime, mi se plânge ea printre lacrimi…

    Alexandru Stepanenco din Orhei, fiindcă a luptat pentru „Hristos, Rege şi Naţiune”, a fost deportat şi el. Acum câţiva ani, nu avea pensie: nu-i puteau găsi „două luni” de Siberie, ca să i le adauge şi „vechimii” sale.

    – Eu sunt om hotărât, îmi povesteşte domnia-sa. Unul de la NKVD, care m-a deportat, în seara în care a auzit că m-am întors la Orhei, s-a împuşcat „de bucurie”. Se speriase, fiindcă îi făgăduisem că am să-l găsesc şi în gaură de şarpe.

    Tudora Petcu şi Ana Laşcu sunt două surori din Chiperceni, Orhei, plecate şi ele în tundră pe când erau copile.

    – Purtăm rană în suflet de 50 de ani. Din 1949 şi până în 1957 am fost la urşii albi. Când ne-am întors, nu ne-au dat un capăt de aţă. „Nu le dăm nimic, ziceau şefii din sat, că se chiaburesc la loc.” Am trăit în gazdă la oameni străini, eram 10 suflete. În 1979 am făcut cerere la cârmuire ca să ne vândă casa din care fuseserăm daţi afară, că era liberă: până atunci, la casa noastră se aflase conducerea colhozului. Degrabă însă s-au mutat în ea nişte „nacealnici”. În 1981, contabilul-şef a cumpărat-o de la gospodăria agricolă cu 6.000 de ruble. Azi, domnia-sa zice că a făcut reparaţii de 21.000 de lei. Şi cere aceşti bani de la noi…

    Doamnei Alexandra Onescu din Orhei, deportată şi ea, i s-au restituit pentru casa confiscată 15 lei (evaluată odinioară cu 15.000 de ruble).

    Tatăl Parascoviei Brânză din Trebujeni a fost deportat în anul 1944. Apoi, când a mai crescut un pic, în 1949, a fost deportată şi ea în Siberia. Se putea oare ca tatăl să fie vinovat, iar copiii lui nu?! Procuratura Republicii refuză s-o reabiliteze.

    Elisaveta Ababii din Orhei îmi povesteşte că pe lista deportaţilor era trecut numele soţului ei, care era învăţător. A vrut să plece cu el, dar nu i s-a permis. Soţul, când i s-a făcut dor de ea, a fugit din Siberia numai ca s-o vadă. A fost împuşcat în 1949 în grădina casei ei. Zestrea, care i se afla în casa socrilor, a fost confiscată toată, când aceştia au fost arestaţi. Azi nu i se acordă nicio despăgubire.

    Ioana Mârzac din Orhei s-a aflat şi ea 7 ani în Siberia.

    Pavel Călugăr din Orhei a fost şi el deportat la 13 iunie 1941, cu 9 zile înainte de război.

    Vasiliţa Niţulenco, învăţătoare din Rezina, avea 7 ani când a cunoscut Siberia.

    Nici dânşii nu pot obţine vreo despăgubire. Ca şi miile şi zecile de mii de deportaţi.

    Poveşti triste, care nu sunt deloc poveşti.

    Au trecut 50 de ani de la acea zi neagră, în care zeci de mii de basarabeni au fost duşi în Siberia.

    Unii mai cochetează şi azi cu istoria, încercând să ne spună că atunci, în 1949, nu s-a întâmplat nimic, sau aproape nimic.

    Cum zicea un comentator al Televiziunii de la Chişinău în cadrul programului „Mesager” de sâmbătă, 26 iunie 1999: „Există o armonizare a neantizării. Deportaţii o duceau în Siberia mai bine ca aici”.

    De unde o fi apărut şi marţafoi de-aceştia, care, după 50 de ani de la acele crime, vin să le elogieze în chiar limba jertfelor acelora?!

    Cine uită greşelile istoriei, acela riscă să le repete.

    Iertaţi-i, dar nu vă uitaţi călăii!

    Ei aşteaptă să li se uite crimele ca să vă poată omorî din nou. De astă dată, copiii lor vor lovi în copiii voştri. Ca şi cum există popoare de călăi şi popoare de jertfe. Ca şi cum o viţă naşte numai condamnaţi nevinovaţi la moarte, iar alta – doar cadre pentru plutoanele de execuţie.

    Victimelor regimului sovietic li s-au egalat drepturile cu cele ale cotropitorilor: la 9 mai au şi ei dreptul să depună buchete de flori la mormintele călăilor lor.

    Atât, deocamdată.

    Încolo: 40.000 de pensionari „cu merite”, foşti militari, enkavedişti, miliţieni etc., primesc pensii mari, suma pensiilor pe care le primesc aceştia la un loc egalându-se cu suma pensiilor pe care le ridică, în totalitate, ceilalţi 700.000 de pensionari din republică.

    Scriitorul Alexei Marinat se plângea într-o zi la Uniunea Scriitorilor că torţionarul său, cel care l-a trimis în Siberia, ia o pensie de 1.000 de lei, pe când pensia distinsului nostru scriitor e de… 120 de lei.

    „Meritele” călăilor noştri, dacă le-o fi având, le au numai faţă de alt stat. De ce nu-i plăteşte acesta?! Ci tot noi? Cât ne vom comporta astfel ca să nu-i jignim pe ocupanţi?!

    Oare cât timp, copii, le vom mai răbda obrăznicia?! Copii ai deportaţilor, care aţi îmbătrânit de mult tot aşteptând ca altcineva să vă facă dreptate?

    De ce nu v-aţi face-o chiar voi?!

    Într-o ţară care e tot mai a voastră, tot mai a lui Dumnezeu…

    Nicolae DABIJA

    P. S. Părinţii lui Mihail Pleşco, fost şef de secţie la CC al PCM, fuseseră şi ei dintre deportaţi. Iar expresia lui preferată era: „рад стараться!”.

    Ai lui Boris Marian – la fel. Tatăl lui a fost pârât de un frate, care-şi zicea Pavlik Morozov al familiei.

    Citesc nişte articole în „Tineretul Moldovei”, de care mă cuprinde groaza prin agramatismul, agresivitatea şi ura patologică pe care o emană acestea contra lui Eminescu (cel care o salvase pe doamna Serafima Sava), semnate de Pavel Păduraru (dat afară din Universitate, mi se spune, pentru că nu citise din marele poet decât „Somnoroase păsărele” şi acum se răzbună, crezându-l pe Eminescu vinovat pentru asta), despre care aflu că e şi el din părinţi deportaţi.

    Dar, lasă, îmi zic: n-am fi noi ceea ce suntem dacă o familie ca a noastră nu şi-ar avea şi ea arătăniile ei!

    P. P. S. Distinsul economist şi om de suflet Alexei Marulea mi-a înmânat zilele trecute câteva fotografii: în casa părinţilor săi – Agafia şi Nichifor Marulea – de la Vatici, locuieşte azi Ion Spânu, unul dintre copiii acelor vremi de restrişte, care a fost „fugar” timp de 18 ani de zile prin pădurile, satele şi coclaurile raionului Orhei, el fiind vânat de către ostaşi, „drujinari”, miliţieni sovietici de-a lungul a circa două decenii, pentru o „vină” pe care încă nu şi-o cunoaşte.

    În pragul casei sale, fostul fugar a prins – ca „pe nişte speranţe” (formula îi aparţine) – un tricolor; stema cu vultur, un portret al subsemnatului, iar dedesubt, o pagină din „Glasul” cu imaginea unui şarpe. Moş Ion Spânu îi transmite lui Alexei Marulea: „Să-i spui lui Dabija că balaurul comunist cu care luptă va fi învins greu. Dar Dumnezeu îl va ajuta să-l răpună…”

    Nu-mi rămâne decât să-i fiu recunoscător domnului Ion Spânu de la Vatici pentru această încredere exagerată. Dar balaurul roşu, asta e credinţa mea, îl vom putea răpune numai împreună. Numai fiind mulţi, uniţi şi hotărâţi.

    Aşa să ne ajute Dumnezeu!

    N.D.

    1 iulie 1999

  • Judecata omului. Cazul medicului plecat de la înmormântarea propriului fiu ca să salveze un alt copil

    Oamenii au judecata lor şi fiecare crede că deţine adevărul. Dar unii au o dreptate oarbă şi mută, fiindcă au impresia că ştiu întotdeauna ce se află în sufletul altuia. Ca şi cum trăiesc într-o casă cu tine şi cunosc când ţi-e rău ori când ţi-e bine.

    Însă cel mai mult te miră când te bârfeşte vreunul care nici măcar nu te-a întâlnit vreodată în viaţa lui. Or, dacă te ştie de undeva, te discută în faţa altora, de parcă ţi-e rudă. Bârfa, bănuiesc, îi potolește setea pentru nereuşitele proprii.

    Dar despre felul acesta în care ştim să-i judecăm pe oameni e şi următoarea întâmplare.

    Un băiat a avut un accident grav de maşină şi a fost dus urgent în sala de operaţii, unde medicul întârzia să vină.

    Când a ajuns şi acesta, tatăl băiatului a început să-l înjure, acuzându-l de incompetenţă şi nepăsare. Doctorul nu i-a răspuns, dar a intrat pe uşa salonului, unde copilul se zbătea între lumea aceasta şi cealaltă.

    După vreo oră, a ieşit din operaţie şi i-a spus omului că fiul lui este salvat. Apoi, a plecat cu aceeaşi grabă cu care a venit.

    Tatăl, nemulţumit de atitudinea doctorului, s-a apropiat de asistenta acestuia şi a întrebat-o de ce medicul este atât de arogant şi nu i-a spus mai multe despre starea de sănătate a băiatului. La care femeia i-a zis: „Astăzi, cel care ţi-a salvat copilul îşi înmormântează propriul fiu. Când l-am anunţat că trebuie să vină la spital, era la slujba de înmormântare care se ţine în biserică. A plecat în grabă ca să nu piardă măcar momentul îngropării”.

    Iată cât de uşor este să-l judecăm pe aproapele nostru, fără să cunoaştem nimic din bucuriile şi tristeţile lui, crezându-ne dumnezei în fiecare zi.

    Dar, judecându-l pe altul pentru o anumită greşeală, mai devreme ori mai târziu ajungem să săvârşim aceeaşi faptă.

    Aşa că, decât să-i privim mereu pe alţii prin microscop, mai bine am şterge praful gros de pe noi şi ne-am uita în calendarul pământesc, fiindcă nu avem atât de mult timp de pierdut în viaţa asta, ca să ne permitem să fim răi.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Ceartă-te în șoaptă!

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Copilul de pe malul Prutului – Ziariștii

    Iubirile lui Ionel Căpiță nu încap în calendare și nici în numărătoarea de ani. Ele nu au legătură cu goana timpului și nici cu vârsta. Iubirile lui Ionel Căpiță poartă însemnele cuvintelor materne și ale spațiului învăluit de miracolul veșniciei. Logosul și locul de naștere sunt plămada din care-și frământă pâinea cea de toate zilele; părinții, buneii, neamul și Prutul de lângă casă sunt gravuri de aur din alte timpuri, la care se închină și se roagă; limba română și harta reîntregită a Țării dau naștere tărâmului sfânt, pe care-l atinge cu inima și fruntea pentru a aduce plecăciunea și recunoștința fiului demn, îndatorat pe vecie.

    Ionel Căpiță nu caută subiecte în afara iubirilor sale, a crezului și a sufletului său. Pentru el, Basarabia natală e o icoană ciuruită, iar România o catedrală sfântă, din care străinii au furat partea dinspre răsărit a iconostasului.

    Casa părintească, baștina, școala, sătenii, vorba blândă din cuibul matern, chipul înțelept al tatălui, cântecele bătrânești, cărțile interzise de cenzură, poeziile lui Eminescu – toate sunt izvoare tămăduitoare care împrăștie rouă peste paginile tremurânde, în așteptare.

    Ca o Pasăre Măiastră cu aripa rănită, Prutul trece prin copilăria și adolescența poetului, șerpuiește pe moșia Șirăuților, se zbate să arunce umilitoarea sârmă ghimpată și cheamă copiii de pe ambele maluri să-i intre în apele înstrăinate. Grănicerii ruși țipă cuvinte neînțelese, flutură armele, asmut câinii-lup și nu le permit micuților să se scalde. Visele și zborurile copilăriei se frâng și cad peste o hartă sfâșiată. Prutul muțește și sângeră, luând în apele sale îndurerate întreaga dramă a unui popor dezbinat în două.

    În așteptarea frământată de doruri mistuitoare, pe pragul casei părintești de pe malul Prutului, Copilul de la Șirăuți, timp de peste șapte decenii, caută apărare, iubire, dreptate și lumină. Pentru el și pentru tot neamul românesc.

    Adunate în versuri, articole și cărți, iubirile lui Ionel Căpiță au chipul Basarabiei martirizate și a Basarabiei încrezătoare în izbândă și în dreptatea lui Dumnezeu. Scrierile lui sunt limpezi și pe înțelesul tuturor – el nu chinuiește cuvintele și nici cititorii. El scrie în ceea ce crede. Ce are de spus – spune. Ca pe o rugă, ca pe un crez, ca pe o spovedanie. E un ritual evlavios, în care cuvântul matern și omul de cealaltă parte a altarului participă împreună la o litanie înălțată limbii române, luminii, credinței, ființei naționale. Fiecare silabă sau intonație din ritualul scrierii se revarsă într-un imn, într-o cântare închinate fraților săi luptători și încrezători în cauza dreptății.

    El așteaptă răbdător și vede Ziua pe care o visau părinții, rudele și sătenii săi – Ziua cea mare, când icoana ciuruită a Țării, atinsă de suflarea vie a lui Dumnezeu, se va reîntregi ca la începuturi, iar Basarabia noastră se va reîntoarce Acasă, în România, în grădina Maicii Domnului. Atunci, iubirile poetului se vor împlini pentru totdeauna, vor limpezi și împrospăta apele Prutului, risipind dorurile noastre de frăție, libertate și veșnicie peste Țara reîntregită.

    La mulți ani, dragă Ionel Căpiță, multă sănătate și să ne ajute Domnul să prindem Ziua împlinirii Idealului nostru național!

    Din partea colegilor și prietenilor de la NATURA, semnează

    Alecu RENIȚĂ

    Ionel Căpiță sub aripa tămăduitoare a NATURII!

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Cea mai gravă formă de corupție instituțională – incompetența!

    * Despre „Lichidarea presei românești din Basarabia”, articolul-manifest al Doinei Dabija

    * „Pacifiștii” lui Putler

    * Un an de eroism și jertfă colectivă

    * Discursul Führer-ului de la Kremlin a dărâmat toate gardurile la Zoo

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre

    * Cine ne apără de invazia pașnică?

    * Tricolorul lui Gheorghe Muruziuc

  • OPINIE. Cum a descoperit nervos Iohannis, după 9 ani de domnie, defectele democrației: șefii vin, dar mai și pleacă, iar pe deasupra mai trebuie să țină cont și de părerea oamenilor

    În funcție din decembrie 2014, adică de aproape 9 ani, interval în care a fost ales prin vot de două ori președinte al României, Iohannis și-a expus joi ultima revelație – una teribil de neplăcută: în democrație șefii vin, dar mai și pleacă, iar părerea oamenilor chiar contează uneori.

    Aflat în Moldova, la reuniunea șefilor de state din Europa consacrată sprijinirii Ucrainei, Iohannis și-a pierdut cumpătul când a fost întrebat despre problemele de-acasă, cum ar fi greva profesorilor. La un moment dat și-a exprimat deschis frustrarea: „Greva a durat un pic mult şi se pune întrebarea cine negociază pentru dascăli, fiindcă liderii de sindicat tot vin şi tot pleacă, dar ei sunt doar un fel de interfaţă, cum sunteţi voi media, Guvernul le spune ceva, sau eu, ei se duc şi își consultă oamenii. Este extrem de greu de imaginat cum poate să funcţioneze o negociere pe această bază“.

    Dintre cei prezenți, nu s-a găsit nimeni să-i explice: păi, domnule președinte, așa funcționează democrația! Liderii nu sunt aleși pe viață. Și da, ei chiar sunt o interfață, ăsta-i mecanismul, ei doar reprezintă niște oameni, trebuie să-i întrebe ce părere au pentru că ajung în funcții ca să le apere interesele, nu să doarmă în post, să facă plimbări exotice și să conducă ocult, sprijinindu-se doar pe instituțiile de forță. Așa merge treaba în democrație, domnule Iohannis! Democrație, adică demos, „popor”, și kratos, „putere”. Pe scurt, „puterea poporului”, domnule președinte ales prin vot de două ori!

    Vă dați seama ce e în mintea lui Iohannis: Simion Hăncescu e șeful FSLI din 2010, Anton Hadăr – șef la „Alma Mater“ din 2009, Marius Nistor – șef la FSE „Spiru Haret“ din 2013. Toți ocupă funcțiile astea încă dinainte ca actualul președinte să vină la Cotroceni, iar lui i se pare că „tot vin și tot pleacă“!

    Reacția de frustrare și nemulțumire a șefului statului, faptul că el deplânge această „instabilitate“ și că liderii trebuie să respecte voința „supușilor“, ar putea explica multe din cele întâmplate în ultimii ani în România.

    Poate că, în sinea lui, Iohannis și-ar dori să fie și aici ca-n Rusia, Ungaria sau Turcia. Putin e la putere de 23 de ani, Erdogan – de 20, Viktor Orban – de 13. Acolo, da, stabilitate!

    N-ar trebui să ne amăgim. Ăsta e, de fapt, visul umed al elitei politice românești: un statu-quo etern, o Republică Socialistă România cu un partid unic și cu un Ceaușescu veșnic, însă conectat la banii fraierilor din Occident, pe care să-i jumulim cât putem.

    În ce-l privește pe Iohannis, nu mai sunt multe de spus azi despre el. Iohannis va rămâne în istorie drept președintele care a semnalizat dreapta și a făcut brusc stânga. Să promiți 7 ani ceva și în final să faci exact contrariul, asta da trădare! Cazul e unic în Europa după 1990. Nimeni în fostele țări comuniste și cu atât mai puțin în țările occidentale n-a îndrăznit să facă o asemenea sfidare. Ei bine, președintele României a făcut-o, și încă fără tresăriri.

    Problema este că țara trebuie să-l mai ducă în cârcă încă un an și jumătate pe acest om căruia aflăm acum că-i pute democrația. Potențialul distructiv al lui Iohannis nu trebuie subestimat. Să nu uităm incredibilele legi ale siguranței naționale, care dădeau serviciilor secrete puteri mai mari decât ale Securității de dinainte de 1989 și pe care Cotroceniul a încercat să le strecoare prin Parlament anul trecut. Azi e mai ușor să ne explicăm și de ce a girat acele legi. Așa crede el că trebuie condusă o țară: cu instituțiile de forță și șefi căzuți din mantaua sistemului. Ce coincidență: exact ca actualii conducători ai PSD și PNL.

    Până la urmă, văzând cum a luat-o razna Iohannis în ultimii ani, după ce și Băsescu pățise același lucru spre finalul domniei, s-ar părea că, în România, mandatul de 5 ani pentru președinte e, totuși, prea lung.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * PSD își asmute hăitașii asupra profesorilor. Ciutacu urlă la greviști: „După ce ieșiți din grevă, să nu cumva să ratați cele trei luni consecutive de concediu plătit! Meritați să vă odihniți“

    * Pentru Interne s-au găsit bani pe loc! Bode anunță măriri de salarii și sporuri chiar din iunie pentru polițiști, după o singură discuție cu sindicatele purtată pe 30 mai

    * EDITORIAL CARTIANU. Tăiați, bă, pensiile speciale!

    * O profesoară regretă că o admira pe Dana Budeanu, după ce o mamă a imitat-o pe „vedetă“ și i-a spus „marș, fă, la ore!“. Budeanca vorbise la fel

    * Guvernul PSD-PNL trece la represalii: a modificat legea pe furiș, prin ordonanță de urgență, în a treia zi de grevă, astfel încât profesorilor să le fie afectată vechimea în muncă dacă participă la protest

    * „Bugetul e țăndări. Aceste găști de amatori trebuiau ținute departe de trezoreria statului“. Cele 6 erori majore comise de PSD când a făcut bugetul pe 2023, analizate de profesorul Cristian Păun

    * Sentințe definitive: ministrul lui Tăriceanu – 7 ani și 4 luni; cumnatul lui Geoană – 6 ani. Boureanu a scăpat prin prescrierea faptelor. Șpăgi de 20 de milioane de euro la modernizarea căii ferate București – Constanța

    * ANALIZĂ. Cum i-a trecut României glonțul pe la ureche, sub Năstase, Ponta, Dragnea și Dăncilă. China, „cel mai neiertător creditor din lume“, distruge țările pe care le împrumută

    * Olaianos și-a retras pe șest plângerea împotriva TVR, după ce făcuse tam-tam că a ratat deplasarea în Qatar și cerea 200.000 de euro!

    * Fenomenul FC Sevilla: a câștigat și cea de-a 7-a sa finală în Europa League! Prima finală europeană pierdută de Jose Mourinho, după 5 succese. Montiel – decisiv și pentru Argentina, și pentru Sevilla

  • OPINIE. Mașinăria sistemului contra profesorilor. Cum încearcă regimul Iohannis să reprime greva cu aceleași metode ca Iliescu în 1990

    Dă-i unui prost un ciocan și o să i se pară că toate obiectele din jur sunt cuie. Cam așa s-ar putea traduce răspunsul sistemului care conduce România la ce se întâmplă în ultimii ani. Totul se întâmplă pe sub masă, ferit de ochii oamenilor. La secret. Greva profesorilor nu face excepție, iar reacția Puterii este clasică. Vedem la lucru, de fapt, mașinăria sistemului contra poporului.

    Marți, după 9 zile de grevă în care cadrele didactice au fost tratate cu aroganță și încercări de intimidare de către coaliția PSD-PNL, liderii de sindicat au părut brusc interesați să renunțe la grevă, fără să fi obținut de fapt nimic. De la Cotroceni, unde Iohannis îi primise câteva minute, au părut că ies alte persoane. E o schimbare bizară, foarte bine descrisă de directoarea de la Liceul Caragiale: „Pare că niște oameni știu niște lucruri pe care noi nu le știm“. Poate că liderii de sindicat, aceiași de zeci de ani, în cârd cu toate guvernările și cu venituri de peste 10.000 de euro pe lună, au ceva pe suflet.

    Cele mai multe dintre posturile TV, neobosite, îi toacă pe profesori. Banii pentru presă și propagandă de la partide curg în continuare, milioane și milioane de euro, din ce în ce mai mulți, secretizați deși provin din fonduri publice. Sigur că nu poate fi nicio legătură între contractele cu PNL și PSD, pe de o parte, și diversiunile pe care le vedem pe micile ecrane. Vă amintiți de 1990? „Cu televizorul/Ați mințit poporul!“

    Pe rețelele de socializare, postacii de partid și acoperiții din presă încearcă să ducă discuția în alte direcții. Că profesorii sunt prost pregătiți, că nu merită banii, că de ce nu spun și ce sporuri au, că i-au luat ostatici pe elevi, că nu se gândesc decât la ei etc. Nimeni nu spune că profesorii au ajuns la grevă după aproape doi ani în care au încercat degeaba, prin negocieri, să determine Guvernul PSD-PNL să-i asculte.

    Realitatea e simplă, nu poți cere profesionalism și dăruire unor oameni pe care-i plătești cu 2.440 de lei pe lună, chiar dacă n-ar avea familie și rate. Profesia de dascăl e una foarte solicitantă și doar cei care lucrează, într-un fel sau altul, cu publicul pot să aibă măcar o idee despre consumul nervos existent. Până la urmă, ca profesor nu vinzi țigări în piață, ci muncești cu copii, în mâna ta este viitorul unor oameni. Fără un salariu măcar decent, dacă nu atractiv, nu poți pretinde calitate. Îmbunătățirea educației în România se poate face, de fapt, în doi pași simpli: 1. Salarizare bună, 2. Criterii de performanță.

    Dar sistemul care controlează România reacționează la orice criză în același fel: încearcă s-o rezolve ocult, cu presiuni, șantaj, diversiuni și minciuni. O țară condusă de activiști și securiști. În privința asta, nu s-a schimbat absolut nimic față de 1990. Între regimul Iliescu și regimul Iohannis e o linie roșie și dreaptă.

    P.S. Iohannis și-a făcut ieri timp fix 15 minute să discute cu greviștii, între 15.30 și 15.45. Interval în care le-a spus să pună o muzică veselă în fundal când comunică public și să laude România Educată. QED.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * Guvernul PSD-PNL trece la represalii: a modificat legea pe furiș, prin ordonanță de urgență, în a treia zi de grevă, astfel încât profesorilor să le fie afectată vechimea în muncă dacă participă la protest

    * Iohannis mai dă o șansă PSD-ului: amână „rotativa“ guvernamentală pentru ca decontarea electorală a grevei profesorilor să nu cadă pe Ciolacu

    * EDITORIAL CARTIANU. Tăiați, bă, pensiile speciale!

    * Profesorii, îndemnați să condiționeze încetarea grevei de tăierea pensiilor speciale, a salariilor nesimțite la stat și concedierea clientelei politice

    * Minciuni ordinare: secretarul general al Guvernului spune că salariile profesorilor nu pot fi mărite din cauza PNRR, deci a UE și a USR!

    * Sentințe definitive: ministrul lui Tăriceanu – 7 ani și 4 luni; cumnatul lui Geoană – 6 ani. Boureanu a scăpat prin prescrierea faptelor. Șpăgi de 20 de milioane de euro la modernizarea căii ferate București – Constanța

    * Prânzul cel de taină al Statului Paralel: Florian Coldea (ex-SRI), Claudiu Târziu (AUR), Vasile Dîncu (PSD) și „deputatul lui Dan Diaconescu”, la un restaurant din Capitală

    * ANALIZĂ. Cum i-a trecut României glonțul pe la ureche, sub Năstase, Ponta, Dragnea și Dăncilă. China, „cel mai neiertător creditor din lume“, distruge țările pe care le împrumută

    * Olaianos și-a retras pe șest plângerea împotriva TVR, după ce făcuse tam-tam că a ratat deplasarea în Qatar și cerea 200.000 de euro!

    * Lăsați de Farul fără titlu, ai lu’ Becali s-au dezintegrat: FCSB – Rapid 1-5. Bilanțul ultimelor 160 de minute din Superligă: 1-8!

  • Cea mai gravă formă de corupție instituțională – incompetența!

    Incompetența face ravagii pe pământul Republicii Moldova: nu de ieri sau alaltăieri, ci cam de un sfert de veac. Ea merge la braț cu incultura, invidia, răutatea și răzbunarea. Incompetența este metastaza care, nestăvilită la timp, se extinde și poate duce la pierzanie orice colectiv, minister sau domeniu.

    Incompetenții preferă să se ascundă după sloganuri tari, lozinci populiste și scopuri nobile. Cine nu i-a „fericit” pe cetățenii moldoveni, de la agrarieni încoace? Lucinschi promova lacheii din vechea nomenclatură, Voronin îi readuce în prim-plan pe fariseii în cizme roșii, iar Dodon îi instalează în jilțuri înalte pe trădătorii de Neam și Țară. Niciunul, dintre ei, ca șef de stat, nu a încurajat competența, performanța, meritocrația și excelența.

    Mediocritățile, slugarnicii, parveniții, oportuniștii, șmecherii, lingușitorii au devenit parte a partidelor și a puterii, infiltrându-se peste tot și formând incubatoarele incompetenței și osatura autorităților centrale și locale. Cu asemenea specimene, evident, orice guvernare ajungea o parodie, iar grija față de cetățeni – o batjocură și insultă la demnitatea umană.

    În Republica Moldova au existat colective puternice, de elită care, din păcate, nu au avut curajul și voința să-și apere reprezentanții de frunte, acceptând ca instituția lor să ajungă pe mâna incompetenților, fapt ce a dus la degradarea sau chiar la prăbușirea unor domenii de prestigiu. Mai adaug că, indiferent de regim, incompetenții au spiritul de haită, capacitatea animalică de a se organiza și a ataca specialiștii merituoși, tăvălindu-i în intrigile și murdăria lor, până ce-i devorează sau îi expulzează definitiv din colectiv și sistem.

    Simptomele incompetenței se văd cu ochiul liber, iar cetățeanul de rând le suportă zi de zi. Nu poți ascunde mult timp lipsa de viziune, haosul și prostia dintr-un domeniu ori altul, oricât ai flutura CV-urile umflate, autobiografiile garnisite cu seminare peste hotare sau titluri științifice fabricate pe sub poale. Totdeauna, când un minister sau colectiv puternic intră în febră sau declin, e un semn că în interiorul organismului sau la vârf au penetrat corupția și incompetența, aduse de indivizi promovați prin pile, bani sau pe linie de partid.

    Lipsa de performanță în instituții, domenii și administrație e avertizorul și hârtia de turnesol, care arată că specialiștii adevărați și-au pierdut influența, se află în minoritate sau au abandonat corabia plină de șobolani. În fine, când într-un stat cad porțile (filtrele), iar incompetenții, chiulangiii și profitorii năvălesc și ocupă întreaga administrație, batjocoresc meritele altora, fugăresc oamenii de valoare de jos până sus, atunci societatea își pierde încrederea în putere, în reperele morale și alunecă în crize multiple și convulsii sociale.

    După atâtea experimente îndelungate și devastatoare, ar fi necesar să conștientizăm că ineficiența și rahitismul instituțiilor de stat se trag, în primul rând, de la armata de incompetenți care a pus stăpânire pe domeniile vitale și strivește de ani buni orice manifestare de profesionalism și reformă autentică.

    Doar țările prospere și societățile responsabile au grijă ca oamenii valoroși să nu fie marginalizați, scoși din circuitul social sau striviți de hoarda de incompetenți, mediocri și invidioși. Să nu uităm că pentru individul de nimic, ridicat prin metode murdare la rangul de șef, nu există satisfacție mai mare decât a umili și călca în picioare meritele colegilor erudiți și ale specialiștilor cu vocație.

    Evident că dușmanii de moarte ai incompetenței sunt oamenii valoroși și eficienți. Șeful statului, Maia Sandu, a promis în campania electorală o revoluție morală. Timpul guvernării fuge uimitor de repede, dar ea mai are unele posibilități să reînvie instituțiile ineficiente, să le modernizeze și să le europenizeze la modul real. Acest proces deosebit de anevoios poate deveni realitate doar dacă președintele Maia Sandu folosește mandatul încredințat de majoritatea cetățenilor și lansează reforma reformelor – eliminarea incompetenților din fruntea instituțiilor de stat și înlocuirea lor cu oameni competenți, integri, profesioniști capabili să adune energiile pozitive ale societății și să pună în capul mesei, în fiecare colectiv și domeniu, MERITOCRAȚIA.

    Nu e nevoie de niciun decret prezidențial, dar e timpul ca incompetența, în primul rând a primarilor, deputaților, miniștrilor și funcționarilor publici, să fie recunoscută oficial ca forma cea mai gravă de corupție instituțională. Poate, astfel, vor mai fi potolite poftele incompetenților de a teroriza profesioniștii, de a dicta legi și politici falimentare, lăsând aerul proaspăt al modernizării să intre în instituțiile și domeniile în care oamenii valoroși se sufocă și se simt de prisos.

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Despre „Lichidarea presei românești din Basarabia”, articolul-manifest al Doinei Dabija

    * „Pacifiștii” lui Putler

    * Un an de eroism și jertfă colectivă

    * Discursul Führer-ului de la Kremlin a dărâmat toate gardurile la Zoo

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre

    * Cine ne apără de invazia pașnică?

    * Tricolorul lui Gheorghe Muruziuc

  • Tăiați, bă, pensiile speciale! Nu înțelegeți că țara nu vă mai suportă privilegiile, nesătuilor?

    Se fac guverne, se clocesc „rotative”, se dă o bătălie crâncenă pe funcții în spatele cărora stau influență politică și bugete enorme. Simbolul filosofiei „funcția sunt eu” este PSD-istul Sorin Grindeanu, care s-a legat cu lanțuri de Ministerul Transporturilor. Acest spectacol grotesc e prioritatea unor indivizi care nu au nici, timp, nici soluții pentru problemele unor segmente sociale precum dăscălimea. Ei spun că nu au nici bani, dar tot ei patronează un uriaș sistem de jefuire a banilor publici.

    Guvernul PSD-PNL-UDMR se comportă ca o adunătură de borfași. PSD și PNL, ca partide, se comportă ca două bande de jefuitori. Asta nu înseamnă că orice fruntaș PSD sau PNL e un tâlhar. Dar jupânii acestor partide, Ciolacu-Grindeanu și Ciucă-Bode, au toate toate caracteristicile unor răufăcători.

    Acești indivizi lacomi se fac că nu aud urletul de durere al societății, strigătele disperate ale cetățenilor „nespeciali”. Nu doar că n-au eliminat privilegiile nerușinate pe care și le-au tot legiferat în ultimele decenii, dar au votat altele, din ce în ce mai scandaloase.

    PSD și PNL credeau că pot guverna cu tupeu de borfași până în 2024, ba chiar până-n 2028, dacă nu cumva până la sfârșitul lumii. Dar a apărut lebăda neagră: de data asta, n-a mai fost nici vreo criză economică neașteptată, nici vreo pandemie venită de aiurea, nici vreum cutremur ca în Turcia, ci greva profesorilor.

    Liniștea

    Confruntate, în sfârșit, cu o opoziție serioasă (cea parlamentară fiind mult prea firavă), PSD și PNL au dat drumul la diversiuni. Televiziuni finațate generos de cele două partide, din banii românilor, îi mint oribil tocmai pe acei români care le finanțează (cu mâna lungă a partidelor).

    Au ajuns PSD-iștii să ceară liniște în țară – ei, care au făcut mineriade în anii ’90, au scos lumeaîn stradă în 2017 (prin Ordonanța 13 și alte nelegiuiri) și au gazat-o în 2018!

    Cică țara nu are nevoie de greve, de instabilitate, de anarhie. Dar instabilitatea financiară, produsă de guvernanții ticăloși prin tot felul de șmenării – inclusiv pensiile speciale –, nu se pune? Inclusiv greva profesorilor a fost generată de această uriașă hemoragie bugetară, căreia Guvernul nu vrea să-i pună capăt.

    Secretarul general al Guvernului, PSD-istul Marian Neacșu (condamnat la închisoare cu suspendare pentru corupție), a recurs la o minciună scârboasă, dând vina pe Europa: „Determinat de condiționalitățile europene stabilite prin PNRR, nu poate fi vorba despre niciun fel de creștere salarială. Colegii din învățământ sunt în momentul acesta la maximul grilei, iar acest Guvern este cel care a făcut posibil acest lucru. De asemenea, nu poate să fie vorba în momentul ăsta de acordare de sporuri”.

    Citind această declarație, ai putea crede că avem de-a face cu un guvern curajos și responsabil, un guvern non-populist, atent la cheltuielile bugetare, la deficit și inflație. Dar această „atenție” e valabilă doar în privința salariilor oamenilor de rând, nu și a căpeteniilor politice, cu toată clientela lor nesătulă.

    Soluția

    Vreți liniște, ticăloșilor? Tăiați pensiile speciale!

    Vreți să înceteze profesorii greva, nemernicilor? Tăiați pensile speciale!

    Vreți să nu se ridice și alte categorii sociale, tâlharilor? Tăiați pensiile speciale!

    Vreți să nu mai plece atâția tineri din țară, iresponsabililor? Tăiați pensiile speciale!

    Vreți să scadă inflația, nesătuilor? Tăiați pensiile speciale!

    Vreți să reduceți deficitul, abuzatorilor? Tăiați pensiile speciale!

    Vreți noi investiții, care să crească și încasările la bugetul de stat, fanarioților? Tăiați pensiile speciale!

    Vreți să ne respecte Europa, canaliilor? Tăiați pensiile speciale!

    Vreți să puteți merge pe stradă fără să fiți scuipați, mincinoșilor? Tăiați pensiile speciale!

    Iar când spunem „pensii spciale”, ne referim la toată gama de privilegii pe care vi le-ați acordat cu nerușinare: salarii nesimțite la stat, pensionări abuziv-anticipate, cumul pensie-salariu la stat, sporuri aberante, clientelă politică neprofesionistă în instituțiile publice.

    Vă faceți că nu înțelegeți, dar v-o spunem noi, ăștia pe are nu puteți nici să-i prostiți, nici să-i cumpărați: nu atât lipsurile materiale, cât nedreptatea socială îi doare pe oameni!

    PSD-istul Budăi a făcut clăbuci la gură mințind că nu poate mări pensiile cinstite, bazate pe muncă și contribuție, din cauza PNRR, deci a Europei și a USR, iar bande întregi de PSD-iști și destui PNL-iști au mestecat minciuna pe la televiziuni de casă. Nu v-a fost rușine să faceți asta, budăilor-budălăilor?!

    Acum, PSD-istul Neacșu își strâmbă gura mințind că nu pot fi mărite salariile profesorilor din cauza PNRR, deci a Europei și a USR, iar hăitașii partidului-ciumă mestecă deja pe la aceleași televiziuni predicatul mincinos. Nu vă e rușine, borfașilor?!

    Diagnosticul

    Diagnosticul stării actuale a guvernării l-a pus un partid de opoziție din zona neparlamentară, PNȚ Manu-Mihalache (PNȚMM). Acesta a punctat chirurgical:

    * „Nu sacrificați educația și sănătatea a milioane de români pentru a conserva privilegiile unor caste! E o barbarie să spuneți că nu aveți bani pentru profesori, în timp ce-i îmbuibați pe «speciali»!”

    * „Guvernul spune: «Nu avem bani pentru asemenea creșteri salariale». Dar pentru pensiile speciale și pentru sinecurile nerușinate există bani, și încă mulți! Pentru lacoma clientelă politică există bani – scandalos de mulți! Pentru obezul aparat bugetar, care a ajuns la dimensiuni monstruoase, există bani – revoltător de mulți!”

    * „Nicio revendicare nu este exagerată atât timp cât există pensii speciale, salarii nesimțite, angajări nejustificate, decontări abuzive și alte cheltuieli publice iresponsabile!”

    * „Prin greva lor, profesorii ar putea accelera reformarea României, obligând majoritatea guvernamentală să ia deciziile absolut necesare pe care, din interes financiar și politic/electoral, le tot amână de multă vreme, agravând situația de la an la an.”

    * „Greviștii de azi vor înțelege că nu există suficienți bani pentru a le satisfice solicitările în integralitate, dar ei au nevoie de dovezi de bună-credință din partea Guvernului, nu probe zilnice ale huzurului unor segmente sociale privilegiate. Oamenii înțeleg să strângă cureaua, însă cu o condiție: s-o strângem toți, nu doar unii, în vreme ce alții huzuresc pe bani necuveniți!”

    * „Pensiile speciale, pensionarea anticipată (fără justificări medicale), cumulul salariu-pensie la stat, angajările clientelare, salariile nesimțite în aparatul bugetar – toate acestea trebuie invocate de greviști pentru a pune capăt conflictului social. Profesorii au această pârghie a grevei generale pentru a-i constrânge pe guvernanți să accepte igienizarea sistemului public, eliminând hârciogii bugetari. E vorba de o necesitate financiară, dar și de o revenire la morală.”

    * „Guvernul să nu mai invoce argumentul «nu avem bani» atâta vreme cât nu elimină privilegiile de orice fel!”

    * „Îi avertizăm pe Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu, pe ceilalți lideri ai PSD și PNL, că nervozitatea societății a atins cote de incendiu, iar singura soluție este eliminarea oricărei forme de privilegiu pe bani publici!”

    Cum puteți replica în fața unor argumente de bun-simț, mizerabillor? Cum vă mai puteți arăta moacele la televizor? Cum?

    Tăiați, bă, pensiile speciale, că altfel ne ia dracu’ pe noi, da’ vă ia și pe voi! Noi știm cum e să-ți chiorăie mațele de foame, dar voi încă n-ați aflat cum e să fierbi în cazanul cu smoală…

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    ALTE EDITORIALE DE GRIGORE CARTIANU:

    * Anchetarea lui Tolontan. Corespondență specială din pușcărie

    * Șoșocarul

    * La moartea unui ticălos

    * Boicotacii. O campanie de tip AUR-ist în care s-au implicat și oameni serioși. Sau cum poți să faci rău convins fiind că faci bine

    * Pariul meu cu Peter Imre, tăiat de Patriciu. Olimpiada lui Oprescu

    * Micul turnător Băsescu, hăituit de marele turnător Voiculescu cu abjecta „lege a lui Iohannis”. De Iliescu nu se atinge nimeni

    * Marea înfrângere a unui politician mărunt: Klaus Iohannis

    CITIȚI ȘI:

    * ANALIZĂ. Cum i-a trecut României glonțul pe la ureche, sub Năstase, Ponta, Dragnea și Dăncilă. China, „cel mai neiertător creditor din lume“, distruge țările pe care le împrumută

    * Pe cine-a invitat Ciutacu în studio: Marina Tauber, pe lista UE de sancționare a persoanelor care vor să destabilizeze Republica Moldova

    * VIDEO. Marcel Pavel a cântat la protestul rusofililor lui Șor, la Orhei, la concurență cu mitingul pro-european al Maiei Sandu de la Chișinău. S-a trezit cu piața goală: „Unde sunteți? De ce-ați plecat?”

    * Cuib KGB-ist la Eparhia Cernăuți: starețul Mănăstirii „Sfânta Înălțare“, prins când striga în timpul liturghiei că Biserica Ortodoxă a Ucrainei e „satanică“. Se așteaptă zvârcolirile RTV și Antena 3

    * VIDEO. Șoșoacă s-a isterizat ca o posedată, în Parlament, la auzul imnului european: „Fir-ar mama voastră a dracu’ de sclavi nenorociți! Omorâți cu toții ar trebui să fiți, împușcați în piață publică de trădători nenorociți!”

    * Iresponsabilitate criminală: după ce a falimentat România, Ciolacu anunță că nu mai vrea premier până nu se face reforma pensiilor speciale și nu se încheie greva profesorilor

    * EDITORIAL PAPAHAGI. România europeană e singura pentru care merită să mori. Restul e mizerie, glod, trogloditism, primitivism, murdărie, barbarie. Cei care azi fac gargară suveranistă și naționalistă vorbesc pentru Rusia

    * Coaliția PSD-PNL face prăpăd: datoria externă a României a trecut de 700 de miliarde de lei, adică peste 50% din PIB-ul țării. Doar în acest an s-au împrumutat deja 40 de miliarde!

    * INTERVIU. „Acesta este un război existențial pentru noi: dacă nu dispare Rusia, dispare Ucraina. Împreună nu putem supraviețui” / „Navalnîi ar ucide mai mulți ucraineni decât poate ucide Putin”

    * Hagi șampiyon, Becali bătut de Dumnezeu! Mutările geniale prin care nașul și-a învins finul. O legendară răsturnare de scor: Farul – FCSB, de la 0-2 în minutul 17 la 3-2 în minutul 86

  • Educați să ne urască – Ziariștii

    Cineva îmi povesteşte că zilele trecute a fost martor la o situaţie incredibilă. În faţa unui magazin din centrul Chişinăului, un copil de 5-6 ani, de naţionalitate rusă, ţipa în plină stradă că urăşte limba română şi această ţară.

    Copilul îi spunea mamei sale: „Ia nenaviju Moldavu! Nenaviju etat românskii iazîk! Ia ne budu izuceatʼ evo nikogda! Fu! Nenaviju etih moldavan!” („Urăsc Moldova! Urăsc această limbă română! N-o voi învăţa niciodată! Îi urăsc pe aceşti moldoveni!”).

    Însă, la auzul acestor ţipete, lumea trecea nepăsătoare, ca şi cum viaţa ei se consumă într-o muţenie absolută. Fapt care l-a bucurat pe acest mucos agresiv, care a continuat să urle şi-n interiorul magazinului, unde mama lui îi zâmbea îngăduitoare, iar martorii acestei scene se prefăceau că nu se întâmplă nimic. Ba mai mult, spre fericirea ocupanţilor, vânzătorul s-a adresat cumpărătorilor în limba rusă. Convingându-l pe acest puşti încă o dată că are tot dreptul să ne dispreţuiască limba, istoria şi Ţara.

    Această ură patologică nu este nimic altceva decât rodul educaţiei pe care copilul a primit-o de la părinţii şi bunicii săi, care l-au învăţat încă din faşă cum să nu aibă ochi să ne vadă. Pentru că un copil nu ştie ce înseamnă acest sentiment, doar dacă acesta nu este infiltrat în interiorul său din copilărie.

    Dar, aşa cum pe ruşii din Republica Moldova îi zgârie urechea ori de câte ori ne aud vorbind româneşte, aşa îi zgârie şi pe urmaşii lor, o generaţie care într-o zi ne va smulge inima din piept fără nicio milă.

    Iar, noi, dacă nu le vom spune copiilor noştri cine sunt cu adevărat stăpânii acestui pământ, riscăm să nu mai avem în această ţară niciun viitor.

    Şi atunci, vai şi-amar de acest neam!

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Ceartă-te în șoaptă!

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia