Tot ce se construiește pe minciună, violență, teroare, falsuri și semiadevăruri – se prăbușește! E o iluzie foarte periculoasă și costisitoare că poți ascunde adevărul pentru totdeauna. Drept dovadă pot servi investițiile uriașe, experimentele diabolice ale Rusiei imperiale timp de două secole și sacrificarea a milioane de oameni nevinovați pentru a fabrica națiunea moldovenească.
Ce monstruozități au ieșit din laboratoarele Moscovei, te ia groaza să le vezi și te apucă jalea să privești la fauna actuală șor-vor-dodonistă. Încet, dar sigur, șandramaua pe care Rusia a construit-o pe ambele maluri ale Nistrului a putrezit definitiv și, inevitabil, se va preface în praf și pulbere.
Problema e alta: de ce minciunile Rusiei despre originile adevărate ale moldovenilor sunt tolerate de autorități și populație? De ce falsurile Moscovei, care dezbină și învrăjbesc societatea, nu sunt demontate și aruncate la coșul de gunoi? Chiar să nu conștientizeze factorii de decizie că fără a spune adevărul până la capăt și a rezolva problema identitară, a recunoaște oficial caracterul românesc a ceea ce numim azi Republica Moldova, nu e posibilă nicio dezvoltare reală, nicio reformă esențială?
Este imoral și inuman să cunoști adevărul despre poporul tău și să-l ascunzi, să taci în condiții de libertate și democrație. E și mai odios să prelungești agonia minciunilor rusești și să experimentezi în continuare pe seama populației tale îmbătrânite, sărăcite și lipsită de orice perspectivă…
A mai trecut un 28 iunie fără ca instituțiile de stat de pe ambele maluri ale Prutului să rostească oficial adevărul despre dezmembrarea României și ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța, acum 83 de ani. De ce tac ca în anii ocupației rusești? Nu văd că, prin tăcerea lor, batjocoresc istoria națională, dezbină și învrăjbesc românii? Or, odraslele cominterniștilor de la Chișinău și București stabilesc doza de libertate, administrând din umbră teatrul de păpuși camuflat sub numele de clasă politică?
Repet ce am afirmat recent, pe 28 iunie: au trecut 32 de ani de la Declarația de Independență față de imperiul rus, însă marile adevăruri fixate în acel document epocal nu au ajuns parte integrantă din viața, demnitatea și gândirea autorităților și cetățenilor moldoveni. Chiar dacă în Declarație se condamnă fără echivoc „actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam”, chiar dacă se cere „lichidarea consecinţelor politico-juridice ale Pactului Molotov-Ribbentrop”, chiar dacă se precizează clar „fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940” de URSS, nimic esențial nu s-a schimbat în atitudinea autorităților și a populației îndoctrinate față de propria istorie și față de adevărul istoric.
Mentalitatea de sclav a demnitarilor moldoveni și comportamentul lor slugarnic față de stăpânul de la Kremlin se observă cel mai clar la datele istorice ca 16 mai 1812, 27 martie 1918, 1 decembrie 1918, 28 iunie 1940, 22 iunie 1941, 23-24 august 1944, 9 mai… Lașitățile guvernanților, mimarea patriotismului sau încercările morbide ale conducerilor de după 1994 de a amesteca adevărul cu minciuna, călăii cu victimele, eliberarea cu ocuparea – au creat confuzii generale, lipsind populația Republicii Moldova de șansa să se salveze prin reîntoarcerea Acasă, în România.
Zadarnic ascundeți minciunile rusești sub preșul națiunii civice moldovenești! Indiferent de mulțimea de ajutoare, totul se va duce de râpă dacă nu veți recunoaște oficial caracterul românesc al teritoriului și populației de la Est de Prut. Eminescu n-o să vă acuze de plagiat dacă o să spuneți sus și tare de la tribuna instituțiilor de bază ale R. Moldova – Suntem români și punctum!
Putin a jucat teatru și a cochetat pentru o zi cu traiectoria istorică a țarului Nicolae al II-lea. După un an și jumătate de sadism împotriva ucrainenilor, sâmbătă, rușii au testat gustul amar al războiului declanșat de ei.
Sentimentul că „lipsea ceva” a bântuit toate ecranele din lume ce transmiteau grozăvia din Rusia. Eram printre cei entuziasmați de perspectiva de a scăpa de criminalul președinte rus și am rămas doar cu bucuria de a-l vedea în fundul gol și umilit așa cum nu a mai fost niciodată.
Adrian Cioroianu, cu harul său de povestitor, a avut o metaforă excelentă la televizor, încercând să explice de ce ucrainenii nu închid gura de uimire, închid și ecranele alimentate cu internetul lui Musk și se duc câteva sute de metri mai spre est și dărâmă frontul. Cioroianu compara evenimentele cu lupta dintre doi câini – să le spunem „javre” și să le dăm numele Vova și Jenia – care se atacă sălbatic (atâta pot, atâta știu), dar dacă în peisaj apare lupul ucrainean, Vova și Jenia vor abandona lupta dintre ei și se vor năpusti împotriva acestuia.
La final, suspiciunea ucrainenilor a fost întemeiată. Vova și Jenia, de la un punct, au jucat teatru
După șocul inițial al evenimentelor, analiștii și întreaga mass-media au încercat să înțeleagă resorturile ascunse.
Prigojin și trepădușii săi fuseseră bombardați de minionii lui Putin, dintre care doi se distingeau prin funcții, responsabilități, lașitate și visceralitate: Șoigu și Gherasimov. Nu era prima nemulțumire a lui Prigojin legată de activitatea celor doi, dar cum Putin decidea cine-i sunt adjuncții, nemulțumirea era clar legată de deciziile acestuia.
Amenințările înregistrate de Prigojin în diferite clipuri și distribuite masiv de propaganda rusă, încântată să mai distribuie și altceva decât minciuni autohtone, scoseseră la iveală o foarte tensionată relație între Wagner-ul lui Prigojin si armatele lui Șoigu și Gherasimov. Însă o constantă a fost și a rămas incapacitatea lui Prigojin de a lega nemulțumirile, unele transmise foarte colorat prin înjurături creative furnizate de bogata limbă rusă (probabil, limba cu cea mai mare diversitate de înjurături din lume), în mod public, de Vladimir Putin.
Cert este că evenimentele din ziua iei românești și a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, 24 iunie, au avut în centrul lor această tensiune între Prigojin și Șoigu/Gherasimov, iar în backgroud – nemulțumirea (nerostită public) a lui Prigojin față de președintele Putin.
Aceasta a fost muzica, să încercăm să observăm și dansul.
Din start trebuie spus că operațiunea lui Prigojin NU a fost una spontană. A fost clar imediat că atacarea Rostovului, orașul care găzduiește Centrul de Comandă al operațiunilor din Ucraina, a fost un plan gândit de Prigojin încă de la înlocuirea forțelor Wagner din Bahmut cu corpuri ale armatei ruse.
Prigojin a devenit stăpân pe Rostov doar făcând deplasarea și arătându-și o parte din forțele sale în fața Comandamentului Militar al Armatei 58. Soldații ruși erau îngroziți de sălbăticia de care dăduseră dovadă unitățile Wagner în Ucraina și au capitulat imediat cum Prigojin a apărut în fața porții. Moment de mare slăbiciune.
Ce voia Prigojin? În primul rând, să nu-i fie confiscată armata și trecută sub comandamentul lui Șoigu și Gherasimov. Ca și în România, detalii de genul „eu am semnat contractul cu Wagner și nu cu armata rusă” deveneau elemente cruciale, definind relațiile de subordonare, dar stabilind și dacă ajungeai carne de tun sau nu.
Armata Wagner a fost inventată și înființată de Prigojin, și nu de generali. A ajuns repede cea mai performantă forță rusă din Ucraina tocmai pentru că nu lupta ca armata rusă, ci avea un alt nivel de motivație, inclusiv financiară, și un mod mult mai eficient de organizare, comandă și control. Așadar, a fost o chestiune de timp până când Șoigu și Ghrasimov să nu tânjească în a subordona grupul Wagner.
Apoi, Prigojin voia „un loc mai în față” între locotenenții lui Putin, disprețuindu-i public pe cei care s-au dovedit mai slabi ca el, respectiv Șoigu și Gherasimov, dar și întreaga lor grupare de generali.
Ca de obicei, când apar asemenea angoase personale, toată lumea are argumente în favoarea ideilor și ambițiilor sale. Prigojin avea și 25.000 de luptători care, sugera el, i-ar fi urmat ordinele chiar și împotriva statului rus și a reprezentanților săi.
Noi nu am văzut la televizor, în ciuda surselor generoase, nici 25.000, nici 15.000, ci doar câteva mii cu care Prigojin a cucerit Rostov pe Don fără să „tragă vreun foc”, așa cum se lăuda, și o coloană de câteva sute (el spunea că sunt 5.000 de oameni) trimisă cu viteză spre Moscova.
Din acest moment, zeii Dianei Șoșoacă, îngerii lui Robert Turcescu și mentorii lui Ion Cristoiu nu au mai prididit în a se face de râs.
Discuția dintre Prigojin și adjuncții lui Șoigu – ministrul adjunct al Apărării (general-colonel Yunus-Bek Yevkurov) și șeful adjunct al Statului Major Principal al Statului Major General (general-locotenent Vladimir Alekseev) – este epocală. Prigojin a ajuns repede să-l acuze pe Alexeev că nu i se adreseaza politicos.
Prigojin și cei doi generali
Traducerile de pe YouTube sunt dezgustătoare, omițând intenționat angoasele personale, foarte importante la acel moment. Aveți mai jos o traducere corectă, atât cât va mai exista, pentru că de ieri, mașinăria de propagandă a Kremlinului șterge de zor din spațiul public tot ce nu-i convine.
FULL TRANSLATION: Prigozhin holds negotiations in Rostov with Deputy Minister of Defense, Colonel General Yunus-Bek Yevkurov in the headquarters of the Russian Southern Military District. – Accuses them of war crimes – Demands to see Shoigu and Gerasimov#russia#wagner#shoigupic.twitter.com/DkJqoFBx7e
Discuție ca într-un grup de mafioți, în care trei oameni de care depind atâtea destine rusești și ucrainene își dau măsura competenței și a valorii lor umane. De la stânga la dreapta: Alexeev, Prigojin și Bek Yevkurov.
În afara conflictului personal evident, ascuns cu grijă de propaganda rusă, mai avem o frază epocală, minciuni despre care se vorbește de asemenea în șoaptă. Prigojin către cei doi:
„V-am doborât 3 elicoptere. Și vom continua s-o facem, dacă mai trimiteți”.
Narațiunea oficială a evenimentelor vorbește despre faptul ca „s-a evitat curgerea de sânge frățesc rus”, minciună la care au achiesat și Prigojin, și Putin. Păi, piloții de elicoptere unde sunt calculați? Dar depozitele de combustibil aruncate în aer de armata rusă (și de Prigojin, așa cum s-a vehiculat) pe tot parcursul traseului spre Moscova al luptătorilor Wagner? Dar autostrăzile săpate (autostrada M4, Rostov – Moscova) din loc în loc pentru a încetini avansul lui Prigojin spre Moscova?
Putin și idolul său, Hitler
Curg minciunile. Putin face cunoștință cu umilința profundă. Pro-rușii din întreaga lume încep să înțeleagă că au pariat pe calul mort. Nazistul Utkin – decorat de Putin
Ieșirea televizată a lui Putin va fi subiect de lungă discuție. I se citea pe față frica de moarte. Dmitri Peskov încerca să aburească lumea cum că viteazul Putin e încă la Kremlin și „lucrează”, dar acesta fugise de mult, în timp ce partenerul lui Prigojin, Dmitri Utkin, conducea coloana către Moscova.
Dmitri Utkin
Apropo de acest Utkin, un ucigaș sadic și util lui Prigojin, decorat de Putin, el este subiectul unei alte manipulări și evitări al mass-media ruse. De ce? Păi, priviți cu atenție la tatuajele „SS” de pe gâtul său. Probabil că toată lumea rusă este efectiv îngrozită și de perspectiva ca acesta să deschidă gura în vreun interviu sau emisiune.
Cum să explice propaganda rusă că cea mai performantă structură militară rusă care luptă pentru „denazificarea Ucrainei” este condusă pe teren de un nazist pur?!
Așadar, nazistul Utkin se apropie cu coloana sa de luptători Wagner până la 200 km de Moscova, aproape fără a întâmpina rezistență.
Hitler face o tumbă în mormânt: lui îi trebuiseră ani și milioane de soldați să facă ceea ce nazistul Utkin facea în câteva ore, cu câteva sute de oameni!
Propaganda rusă lucra de zor. Putin tremura de nervi la TV, încercând să ascundă că în spatele său nu mai era luxul Kremlinului, ci o locație unde fugise cu aeronava prezdențiala IL 96-300PU la ora 14.16, așa cum este explicat în articolul lui Cristian Hubali de pe Ziaristii.com. Probabil s-a dus la Valdai, lângă Sankt Petersburg, așa cum l-au „citit” imediat ucrainenii. Sosia sa, probabil, dormea. Nicio urmă de dispreț la președintele rus, așa cum ne obișnuise atunci când vorbea despre ucraineni, nicio urmă de ură; era pur și simplu speriat de moarte de ceea ce urma să se întâmple.
„Viteazul” Dimitri Medvedev, cel care stătea de 18 luni numai cu amenințări nucleare în gură, cel care a omis de la glumițe și amenințări viscerale doar pisica din propria-i curte, se urcă mintenaș în avion și, împreună cu familia, fuge și el din Moscova.
Avioanele șobolanilor decolează unul după altul din capitala Rusiei.
Cetățenii ruși din Moscova și de pe tot traseul Rostov – Moscova făceau în sfârșit cunoștință cu războiul. Cu o mică, o foarte mică parte din teroarea pe care criminalii lor lideri, cu binecuvântarea poporului rus și a KGB-istului patriarh Kirill, o imprăștiau de 486 de zile în Ucraina „fraternă”.
Un amănunt care a semnalat ucrainenilor că, la final, totul este teatru
Este greu de spus momentul răzgândirii lui Prigojin. Cert este că el și zeul său Putin au negociat non-stop, direct și prin intermediari, începând cu noaptea de vineri spre sâmbătă și până la decizia de a opri și a întoarce coloana Wagner. La final, Prigojin a clipit!
Probabil că Prigojin nici nu a avut de gând să ajungă la Moscova, iar Putin știa asta și a amânat interceptarea coloanei chiar cu puținele forțe pe care le avea disponibile pe traseu, tocmai pentru a nu aduce lucrurile într-un punct fără întoarcere.
Mașinăria de propagandă vorbea de zor despre „trădare”, despre amestecul „agenturilor străine” și despre bucuria ucrainenilor. Doar ultima era adevărată.
Negocierea a durat până când coloana, nefilmată, aproape invizibilă, a ajuns la 200 de kilometri de Moscova. Dovada că Prigojin nu avea de gănd să-l schimbe pe Putin este faptul că el nici nu s-a mișcat din Rostov!
Planul lui Prigojin înainte de a fi mazilit. Ucrainenii n-au căzut în plasă, aveau informații și suspiciuni
Evgheni Prigojin a sperat că ucrainenii se vor năpusti peste liniile rusești, iar el și cei peste 20.000 de luptători Wagner vor „salva Rusia”. A amânat până în ultima clipă întoarcerea coloanei și a tras de timp deși, probabil, dăduse semne clare că nu intenționează să schimbe conducerea Rusiei cu câteva sute de luptători trimiși într-o coloană pe autostrada M4.
Un alt semn major al înțelegerii a fost ca Șoigu nu a atacat din aer coloana pe autostradă, situație în care „wagneroviții” erau extrem de expuși.
Ne lipsesc unele detalii, dar a părut un plan de a-i scoate pe ucraineni dintr-o poziție bine fortificată, probabil cea de la marginea Bahmutului. Dar asta e doar o speculație azi, vom afla mai multe în curând.
Cert este că ucrainenii nu au „plecat după fentă”, iar Prigojin a fost exilat în Belarus cu (doar) o parte dintre luptătorii săi și cu promisiuni din partea tiranului Lukașenko că are „liber” de a-l scăpa și pe el de pușcăriașii locali.
Prigojin a acceptat exilul cu sentimentul fatalist pe care l-a avut si Napoleon in 1813, după înfrângerea în Bătălia de la Leipzig, când a acceptat izolarea pe Insula Elba: „pentru binele poporului”.
Așa cum Napoleon a fost protejat și tolerat (și) pentru că era căsătorit cu Marie-Louise, fiica Împăratului Austriei, Prigojin, „căsătorit” cu mentalitatea imperialistă a poporului rus, este amnistiat și transformat din „terorist” în exilat în Belarus.
Ceea ce nu înțelege (probabil) Prigojin este ca viața sa a luat sfârșit, iar acum asistăm doar la construcția narațiunii morții sale. Niciodată, un dictator precum Putin nu-și va respecta cuvântul în astfel de situații. Iar pe lângă persoana sa, mica aventură a lui Prigojin înseamnă și condamnarea la moarte a celor ce-l vor urma în Belarus; în cel mai indulgent caz, comandanții săi și cei foarte fideli.
Așa s-a scris povestea unei zile bune pentru Ucraina. Putea fi și mai bună, o zi de sărbătoare pentru întreaga planetă, dar Prigojin a avut „cold feet”, chestiune pe care o va regreta tot restul vieții sale scurte de acum încolo. Putin nu va uita, nu va ierta și nu se va mai baza vreodată pe el, iar Șoigu și Gherasimov pur și simplu vor primi ordin să-l elimine pe Prigojin în lunile următoare. Fie că va muri eroic pe câmpul de luptă de la granița Belarus–Ucraina sau asasinat într-un birou din Minsk cu un glonț în ceafă, Prigojin a adus și va aduce cu el moarte, sadism și nenorocire, ca un element radioactiv al Satanei.
Măcelarul Putin
Satana stă și își mușcă buzele la Kremlin. Niciodată nu a trecut prin așa umilință. Bun cunoscător al istoriei, versiunea convenabilă, Satana își amintește de Brașov 1987, când practic a înflorit în România ideea răsturnării regimului. Se poate, este fezabil să ajungi la Moscova, prea-puternicul conducător nu este nici pe departe atât de puternic.
Rusia se îndreaptă direct catre o revoluție și un război civil, cu toate riscurile adiacente. Câți ucraineni vor mai muri până atunci – e greu de spus, dar frustrarea universală în Rusia, din motive diferite și chiar opuse, este un sentiment general și palpabil.
Înainte de doi ani, acest scenariu se va transforma în realitate dacă, până atunci, oameni extrem de tăcuți precum Patrușev (secretarul Consiliului de Securitate), dar mai ales Narîșkin (SVR) sau Bortnikov (FSB), șefii serviciilor secrete, nu vor devansa momentul, realizând riscul spargerii Federației.
Pentru că un atac sau accident atomic va aduce exact asta: 83 de „subiecte federale”, astăzi împărțite în republici, oblasturi autonome, kraiuri, districte autonome, regiuni autonome (evreiască) și orașe federale vor fărâmița țara, care a ajuns cel mai mare pericol al existenței omenirii: Rusia, țara condusă de însuși Satana!
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Ce ziseși, mă? „România va trebui atacată cu arme nucleare tactice”? „România nu va mai fi”?Așa ziseși, mă, derbedeule? Ei, las’ că ne-om întâlni noi odată, când Putin nu va mai fi… și când Rusia asta, în forma ei barbară, nu va mai fi… Să vezi ce ți-oi face eu ție atunci!
Scrisoare deschisă
Domnului Vladimir Soloviov, propagandist-șef al tiranului Vladimir Putin
Sinistre domnule Vladimir Soloviov,
Vă scriu pentru că de o vreme vă cam preocupă România. Ați tot spus una-alta despre țara noastră – o țară măruntă, dacă te uiți pe hartă, în comparație cu măreața dvs. Rusie; „măreață”, vorba vine…
Ați vorbit urât, domnule Soloviov. Foarte urât. Afirmații de canalie mizerabilă, de javră absolută.
Vă dau numai două exemple recente.
În octombrie 2022 ați cerut, la TV, să fie atacate cu rachete bazele din România folosite pentru transferul echipamentelor militare către Ucraina. Ați zis așa: „Poate a venit timpul să le explicăm indivizilor din Vest, care devin tot mai obraznici, că bazele unde antrenează în prezent ucraineni naziști, cele din Franța, Polonia, Germania și Marea Britanie, pot fi considerate ținte legitime. Aeroporturile poloneze unde aterizează avioane cu ajutoare din SUA și Marea Britanie, bazele din România și așa mai departe. Nu vedeți cum iar și iar extind raza și complexitatea armelor livrate? Noi am spus deja că tot ce intră pe teritoriul ucrainean este o țintă legitimă. Dar să efectuezi lovituri pe teritoriul unor state membre NATO este, desigur, o declarație de război”.
Asta v-a ieșit pe gură, sinistre domnule Soloviov. Am înțeles, vreți să fie lăsată Ucraina singură și neajutorată, s-o măcelăriți voi cum vreți, așa cum ați tot făcut cu multe țări – și cu România, evident – în mizerabila voastră istorie.
Dar vremurile s-au mai schimbat, iar noi, popoarele astea micuțe care stăm în calea ambițiilor voastre bolnave de a stăpâni Balcanii până la Strâmtori (Bosfor și Dardanele) și până la Insula Creta, iar Europa până la Oceanul Atlantic, ne-am unit puterile și, între timp, am trecut în tabăra marilor democrații, a Lumii Libere.
Ați fost oleacă neatenți și am evadat din oribila voastră lume, Solovioave! Și noi, și lituanienii, și estonienii, și letonienii (oftați rău după ținuturile astea – of, of, of, URSS!), și polonezii, și ungurii, și cehii, și slovacii, și bulgarii, și albanezii, și nemții de răsărit…
O evadare similară au încearcat și georgienii, dar v-ați dus cu tancurile peste ei și i-ați ocupat în 2008.
Acum, în Ucraina, faceți la fel: dorința de libertate a unui popor o tratați cu gloanțe, obuze și rachete ucigașe, la pachet cu tradiționalele voastre jafuri și violuri.
În Republica Moldova ați acționat preventiv, plasând spurcata voastră Armată a 14-a în Transnistria încă de la destrămarea URSS, ca să țineți Basarabia noastră captivă.
Dar să revenim la România. Nu v-ați răcorit suficient, se pare, cu declarațiile neroade din urmă cu opt luni. Ați recidivat zilele astea, furios că militarii ucraineni ar putea fi antrenați în țara noastră să piloteze avioane F-16 occidentale.
Ați spus așa: „Înseamnă că România nu va mai fi! Înseamnă că România va trebui atacată cu arme nucleare tactice!”.
Bă, Solovioave – ca să mă adresez cum îmi vine pe suflet –, ia băgați-vă voi în cur armele alea nucleare cu care vă tot lăudați și cu care ne tot amenințați! Băgați-vi-le în cur și tratați-vă de hemoroizi!
Nu ne e frică, bă, de armele voastre nucleare! În orice caz, nu mai mult decât ar trebui să vă fie frică vouă de armele noastre nucleare! Cum, n-avem așa ceva?! Avem, bă, scârnăvie, și noi, și lituanienii, și estonienii, și letonienii, și polonezii, și ungurii, și cehii, și slovacii, și bulgarii, și albanezii, și nemții de răsărit… Prin alianța noastră cu Mari Puteri nucleare, dar civilizate, precum SUA, Franța și Marea Britanie, suntem și noi apărați de Marea Putere nucleară, dar barbară, care e scârbavnica voastră Rusie!
Când ne amenințați pe noi, vă amenințați de fapt pe voi! Iar asta vă doare, că nu ne mai tremură izmenele în fața amenințărilor voastre, după ce ne-ați terorizat o întreagă istorie!
Solovioave, i-ai auzit zilele trecute pe senatorul democrat și pe cel republican, aflați umăr la umăr, dincolo de răfuielile lor politice interne? Ai auzit ce-au spus? Ai sesizat cuvântul pe care au apăsat? Hai să te ajut: dacă veți trimite chiar și o singură bombă nucleară într-o țară NATO sau în proximitate (se înțelege Ucraina, Moldova, Georgia, Suedia etc., de unde radiațiile ar pune în pericol unele țări NATO), atunci „veți fi eviscerați”!Ai înțeles, Solovioave? „Veți fi eviscerați”! Nici nu vei avea timp să-ți dai seama că ești deja dezintegrat, canalie! Niciun cuvânt nu-ți va mai putea ieși din gura aia spurcată!
Ascultă o poveste, Solovioave! Când eram noi copii, pe vremea când vecinii Republicii Socialiste România se numeau Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS – CCCP în literele voastre de stepă), Republica Populară Ungaria, Republica Federativă Socialistă Iugoslavia (RFSI) și Republica Populară Bulgaria, oamenii mai în vârstă aveau obiceiul – prostul obicei, după normele vremurilor actuale – să-i tragă de urechi pe cei mici. Dacă nu-ți învățai lecția, învățătorul te avertiza: „Ai grijă că-ți rup urechile!”. Dacă te hârjoneai cu un coleg, trecea direct la fapte, fără avertisment: te apuca de-o ureche și ți-o lungea până urlai de durere. Chiar și câte-un uncheș de pe uliță te atenționa, când bănuia că ai pus gând rău cireșelor coapte ori gutuilor galbene din grădina sa: „Vezi că te trag de urechi!”. Sau: „Să nu te prind, că-ți rup urechile!”.
Solovioave, atâta-ți spun: vezică te trag de urechi! O să pice Putin, o să se mai schimbe și Rusia, că n-o să rămână-n veci primitivă, barbară și agresivă ca în prezent. Vin din spate generații care nu mai suspină după URSS și după harta ce se întindea până dincolo de Berlin.
Solovioave, trag nădejde că, până atunci, nu va fi nevoie să fii eviscerat. Lumea se va schimba, totuși, fără suferințe mai mari decât cele pe care le provocați voi acum poporului ucrainean. Așadar, vei supraviețui acestei nebunii și te vei trezi, poate, într-o lume liberă.
Ei bine, în acea lume liberă te voi căuta, te voi găsi și te voi trage de urechi! Nu-ți voi spune de ce – vei ști tu mai bine. Mai als că-ți spun o dată în plus: Solovioave, ai grijă că-ți rup urechile!
P. S. Solovioave, să-i spui și lui Vladimir Saldo, rahatul-cu-ochi pe care l-ați pus voi guvernator în Herson-ul ocupat (temporar, evident, iar asta veți vedea curând), că-i rup și lui urechea. Ba chiar îl pun și la Calul Bălan, cum era moda pe la noi, pentru că a amenințat cu distrugerea podului de la Giurgiulești, de peste Prut. Dobitocilor, voi n-ați înțeles că nu s-au inventat arme care să poată distruge podurile vizibile și invizibile care ne leagă pe noi, românii din stânga și din dreapta Prutului?!
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Prietenii londonezi ne-au invitat zilele trecute la un splendid domeniu din Harrow. După București și Chișinău, Londra e orașul unde trăiesc cei mai mulți români (aproape o jumătate de milion), iar câteva zeci de mii dintre aceștia sunt grupați la Harrow.
Am fost bucuros s-o reîntâlnesc pe doamna Laura Popescu, extrem de activa ambasadoare a României în UK, care mi-a dăruit ziare britanice din ziua morții Reginei Elisabeta II și din ziua încoronării Regelui Charles III. Cu soțul dânsei, dl. avocat Antonie Popescu, am depănat amintiri despre anii ‘90, în care tata se chinuia să promoveze legea autonomiei universitare, iar dânsul era unul dintre liderii studențimii române.
M-am bucurat și de revederea cu Claudiu Florian, director adjunct al ICR Londra, diplomat de carieră și totodată fin scriitor, cu romane publicate în Germania.
Ne-a onorat cu prezența și primarul din Harrow, conștient de importanța comunității românești.
Aflați de 10-20 de ani în UK (United Kingdom – Regatul Unit), românii noștri au prins cheag, iar unii și-au deschis firme, au devenit funcționari publici sau chiar politicieni și aleși locali. Liderii comunității au creat asociații religioase sau laice, prin care-i ajută pe românii mai puțin educați și prosperi. Se creează elite românești în UK, care coagulează comunitatea (mai ales prin biserici).
Suntem într-un moment de vârf al relațiilor româno-britanice. Regele Charles III iubește România, iar nenumărați români, printre care și fiul meu, locuiesc în Marea Britanie.
Româna este a treia cea mai vorbită limbă în UK, după engleză și poloneză.
În anii care urmează, românii vor fi tot mai vizibili în elitele din Regat, și probabil vom ajunge să avem parlamentari de origine română în Westminster.
România nu poate privi decât spre Vest, unde au ales să se realizeze atât de mulți dintre copiii și frații noștri.
Zilele trecute, aflându-mă la frontieră în drum spre comuna Dumbrăveni, judeţul Suceava, pentru a participa la Festivalul Eminescu, vameşul m-a întrebat de unde vin şi unde plec.
I-am spus că vin de acasă şi merg acasă.
– Acasă la cine?, mă întreabă.
– Acasă la mine!
Ei, vameşul probabil că s-a speriat că intenţionez să merg acasă la el. Dar, domnilor, eu viu de acasă – acasă, vorba scriitorilor Grigore Vieru şi Nicolae Dabija.
Din păcate însă, mulţi dintre conaţionalii mei încă nu ştiu ce înseamnă acest „acasă”, considerând România şi astăzi o ţară străină.
La această rătăcire a lor contribuie, cu regret, şi presa din Basarabia, care am observat că, în ultimul timp, atunci când vorbeşte despre România, nu-i spune pe nume, ci o numeşte: „ţara vecină”, „ţara prietenă”, „ţara de alături”, „ţara care ne înconjoară”, „ţara de dincolo de Prut”, numai România nu. Ca şi cum n-ar vrea să ne amintim că suntem români. Apoi, ne mai mirăm că basarabenii noştri nu cunosc cine sunt şi ce limbă vorbesc.
O dovadă fiind şi o întâmplare cu o cerşetoare.
Mă aflam împreună cu o delegaţie de la Bucureşti în Cimitirul Ortodox Central din Chişinău, când femeia s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:
– Spuneţi-mi, vă rog, domnii sunt români?
– Da, îi zic, sunt români!
– Iaca, n-am mai văzut niciodată până acum un român, îmi spune bătrâna.
– Da’ şi dumneavoastră sunteţi româncă, încerc s-o conving.
– Nu, nu, eu îs moldoveancă, n-am nicio treabă cu românii. Apoi, între moldoveni şi români e o mare diferenţă…
– Care?, am întrebat-o. Însă femeia n-a ştiut să-mi răspundă.
Iată ce face din mintea românilor basarabeni propaganda rusă, care a reuşit într-atât să le întunece minţile, încât aceștia au uitat care le sunt neamul şi rădăcinile.
Dar, indiferent de ce gândesc unii, noi suntem un singur popor, o singură naţiune, avem o istorie comună şi vorbim aceeaşi limbă.
Şi chiar dacă în ochii unora suntem două ţări diferite, pe harta lui Dumnezeu suntem aceeaşi ţară.
Aşa că, dragii mei, venim de Acasă ca să ajungem Acasă.
Acum 34 de ani, pe 15 iunie 1989, Moldova revenea la alfabetul latin, iar „Literatura şi Arta”, cel mai popular ziar al acelor timpuri, s-a aventurat frumos să scoată numărul din 15 iunie în grafie latină, cu 78 de zile înainte de legiferarea oficială din 31 august 1989.
Pentru a păcăli comuniștii de la putere, conducerea redacției a decis ca numărul de bază să fie tipărit în grafie latină, iar pentru cenzură să prezinte, în mod tradiţional, un exemplar în alfabetul rusesc.
Propun două editoriale, la distanță de 34 de ani, despre acel eveniment important din istoria Basarabiei românești.
Primul este cel scris acum, la zi, cu gândul la cel din 15 iunie 1989, intitular „Învierea”. Acesta, publicat în plină ocupație sovietică, dar sub vântul unor schimbări incerte sub perestroika și glasnost-ul lui Gorbaciov, a fost editorialul primului număr în grafie latină al săptămânalului „Literatura şi Arta” apărut „în afara legii”, în „epoca URSS” (1944-1991)
15 iunie 2023
Fii binevenit la tine Acasă, Alfabet Latin!
O să vă spun o poveste frumoasă, care s-a întâmplat pe nedreptăţitul pământ al Basarabiei natale, în timpul ocupaţiei rusești. În iunie 1989, nimeni nu ştia dacă Moscova imperială va accepta revendicările moldovenilor referitor la reîntoarcerea Acasă a limbii române şi a alfabetului latin. Se cerea, prin ceva neobișnuit, să zdruncinăm puternic puterea comunistă de la Chişinău şi să-i facem pe moldoveni să creadă în victorie. Toată Moldova aştepta şi trăia cu ziua de joi, când săptămânalul „Literatura şi Arta”, cu un tiraj de peste 260.000 de exemplare (!!!), transformat în tribuna Mişcării de Eliberare Naţională, publica sute şi mii de apeluri în favoarea legiferării limbii române şi a alfabetului latin. Zbirii de la Chişinău înnebuniseră, fluturau din pumn la intelectuali şi mulţimile deşteptate, ţipând ca din gură de şarpe – „Net, net i escheo raz net!” („Nu, nu şi încă o dată nu!”).
Vă spuneam că ne frământam minţile să găsim ceva neobișnuit, mobilizator. Ideea a venit pe neaşteptate şi am considerat că a coborât din ceruri.
Se apropia Ziua comemorării poetului naţional – Mihai Eminescu – şi apăruse o poftă nesăbuită să fim la înălţimea Omului, din opera căruia a ieşit toată intelectualitatea românească din Basarabia. Nu le invoc numele, să nu-i supun comentariilor maliţioase, dar câţiva oameni din redacţia „Literatura şi Arta” au decis în taină să calce în picioare legea sovietică şi să scoată numărul din 15 iunie în grafie latină. La acea vreme, nu exista în Chişinău nicio maşină de dactilografiat, niciun linotip cu litere româneşti, dar cel mai complicat era să sărim peste biroul de cenzură.
Soluţia a fost propusă de Nicolae Dabija (redactor-șef) și Axentie Blanovschi (redactor-șef adjunct) – numărul de bază să fie făcut în grafie latină, iar pentru cenzură să prezentăm spre aprobare, în mod tradiţional, un exemplar în alfabetul rusesc.
Incredibil, dar nici cenzura, nici KGB-ul nu s-au prins că au fost păcăliţi mortal, cum nu-şi imaginase nimeni, de la Dzerjinski și Beria până la ultimul cekist sovietic Cebrikov.
Lovitura a fost cumplită pentru nomenclatura comunistă de la Chişinău, care intrase în panică totală și nu vedea altă soluție decât să-l dea jos pe redactorul-șef Nicolae Dabija și să lichideze redacția împreună cu săptămânalul.
Pe 15 iunie 1989, Biroul Politic era paralizat. Pe mesele lor se afla „Literatura şi Arta” cu alfabetul românesc şi cu emblema „Arborele Eminescu” lângă siglă. În zori de zi, cu primul avion care zbura la Moscova, corespondentul special Gheorghe Malarciuc a expediat un teanc din „Literatura şi Arta” la „Literaturnaia Gazeta” şi la Uniunea Scriitorilor din Uniunea Sovietică, cu o foiţă pe care scria în rusă şi română – „Moldova a trecut la alfabetul latin”!
În aceeaşi zi, în casele a peste 260.000 de moldoveni, după un exil de jumătate de secol, a intrat zâmbind copilul răpit şi atât de mult aşteptat al Basarabiei românești.
Mă simt fericit că pot aduce peste trei decenii un cuvânt de pioasă recunoştinţă tuturor luptătorilor pentru reîntoarcerea alfabetului latin, minunaţilor mei fraţi întru credinţa românească din redacţie – Nicolae Dabija, Axentie Blanovschi, Boris Vieru, Dumitru Trifan, Haralambie Moraru, Vlad Olărescu, Raisa Ciobanu, Ion Cațaveică, Rodica Iuncu, Valentina Tăzlăuanu, Pavel Nică, Vasile Malanețchi, Ion Deviza, Eugen Gheorghiță, Boris Bălan, Luminița Cuzuioc, Elena Silcencu. Dar, deopotrivă, şi acelor extraordinare femei anonime din tipografie, cu sufletul lor atât de frumos, revărsat peste zaţul tipografic luminat de alfabetul latin, fiind gata să înfrunte Siberia, dar să participe la reîntoarcerea zestrei furate. Ce oameni patrioți, ce suflete înălțătoare, ce inimi fierbinți descopeream în calea noastră spre renaștere, dreptate și demnitate!
Alfabetul latin a fost drapelul de luptă al Basarabiei româneşti. Când am rămas atât de singuri în august 1944, duşmanii s-au izbit să ne smulgă drapelul din mâna slăbită, dar noi l-am ascuns lângă inimă.
În ziua de 15 iunie 1989, zi legată de nemurirea lui Eminescu, Basarabia şi-a făcut singură dreptate, fără să aştepte mila străinilor. Cu riscuri enorme, ne făceam datoria, nu căutam glorie. Colegii m-au învrednicit să ies cu călimara în mână, pe câmpul minat, să caligrafiez primul text. „Învierea” – astfel am intitulat editorialul care deschidea uşa Moldovei şi îmbrăţişa părintele reîntors la vatră. Străinii îl considerau mort, iar noi ştiam că este viu şi se va reîntoarce Acasă. Şi s-a reîntors pe 15 iunie 1989, cu Eminescu, pentru totdeauna!
Alecu Reniţă, 15 iunie 2023
––––––––––––
15 iunie 1989
Învierea
Suntem un popor cu destinul răstignit pe crucea istoriei. Clio nu ne-a răsfăţat cu epoci de făurire paşnică, lăsându-ne să ne scriem „Hronicul vechimii” în răgazul dintre două invazii pustiitoare, la strălucirea paloşului otoman şi la flăcările mănăstirilor şi cetăţilor aprinse de o mână haină şi nesăţioasă. Trecerea noastră şi supravieţuirea prin timpuri de perfidie fanariotică şi cruzime ţaristă, prin „eliberare” stalinistă şi „prosperare” bodiulistă e un miracol şi o enigmă pe care niciun străin nu va putea s-o dezlege.
Din codri măcelăriţi şi cenuşi spulberate, din cronici pierdute şi vetre arate, din cărţi sfinte arse şi biserici aruncate în aer, din izvoare otrăvite şi cimitire batjocorite, ne-am adunat de fiecare dată fiinţa şi-am reînviat din dragoste şi credinţă pentru MOLDOVA. N-avem nimic mai sfânt decât această palmă de pământ în care odihnesc strămoşii, nimic mai drag decât acest grai în care au vorbit Ştefan şi Mihai.
După decenii de rătăcire şi nedreptate, ne reîntoarcem la veşmântul fiinţei noastre, reînnodăm firul rupt al vremurilor şi ne îndreptăm coloana vertebrală. Refuzăm să trăim mai departe cu memoria amputată şi rădăcinile tăiate. De astăzi, ornicele încep o altă numărătoare a timpului; de astăzi, pornim să ne scriem singuri istoria.
Nu mai avem dreptul la erori. Să ne înarmăm cu răbdare şi voinţă şi să nu uităm nicio clipă că unica salvare a noastră este CARTEA. S-o deschidem şi să-i găsim semnificaţia buchilor noi.
Așa cum îi combat de un deceniu pe stângiștii care încearcă să confiște valorile europene și ideea de progres, nu le permit nici putiniștilor să confiște conservatorismul, sau legionaroizilor să compromită ortodoxia.
Mă voi lupta cu ei cu toate armele retorice, logice, filozofice și voi câștiga. De ce: fiindcă nu mint. Pot fi teribil de dur, dar nu sunt niciodată mincinos sau ticălos.
Adevărul nu are nevoie de apărători: el iese mereu la iveală. Dar are nevoie de oameni care să-l rostească.
Războiul din Ucraina este cel mai important turnesol moral al zilelor noastre. El revelează tot ce contează la oamenii politici, la politologi, la filozofi, la clerici, la simplii cetățeni din lumea iudeo-creștină:
1. cum se raportează la violență, crimă, tiranie, abuz;
2. cum se raportează la viață, libertate, demnitate umană;
3. cum înțeleg interesul național al României (inclusiv al jumătății de Moldovă de peste Prut);
4. ce aleg între Occident și Orient, între Washington/Londra/Bruxelles/Varșovia și Moscova/Minsk/Beijing.
Eu nu revelez nimic. Eu doar interpretez și comunic ce spune turnesolul.
Se zice că un popor se ține pe câțiva stâlpi: Istoria, Limba, Credința și Pământul. Eu aș spune că neamul nostru se mai sprijină pe unul, și acesta-i marele nostru Mihai Eminescu. Care pe noi, românii basarabeni, ne-a ajutat să nu uităm drumul spre casă.
Poate că mulți nu cunosc, dar după 1940 Luceafărul poeziei era interzis în Basarabia, fiindcă el ne amintea că „suntem români și punctum”.
De aceea, cei care aveau în biblioteca lor câte o carte a poetului o ascundeau bine de ochii străinilor, alături de Biblie.
Iar când a venit timpul să se rostească din nou, fără teamă, numele lui Eminescu, acesta a fost martor de acolo, din cărțile sale, la deșteptarea noastră națională.
Dar știu și ce bucurie a trăit tatăl meu atunci când, fiind deputat în Parlamentul Republicii Moldova, a reușit să schimbe denumirea străzii unde locuiam în acea perioadă, care era una rusească, în Strada Teilor, știind cât de mult i-au plăcut lui Eminescu teii.
Apoi, imediat în zilele următoare, am umplut strada cu tei, sădind atunci vreo 20 de copaci. Însă peste noapte cineva i-a smuls pe toți. Și-n timp ce tata împreună cu scriitorul Alexei Marinat strângeau cu tristețe puieții rupți, un cetățean rus le-a reproșat:
– Mai bine ați fi sădit stejari, și nu tei. Teiul este copacul lui Eminescu, iar nouă Eminescu nu ne place.
Iată că rușii din țara noastră nu l-au plăcut pe marele poet nici atunci și nu-l plac nici astăzi, pentru că ei se străduiau să ne bage pe gât o altă istorie și o altă limbă, iar Eminescu îi contrazicea, îndemnându-ne să ne recuperăm identitatea.
Așa că, dacă le vorbești despre marele scriitor ori despre teiul său, riști să-i jignești.
Dar, din păcate, poți să-i superi și pe unii dintre ai tăi, care, crezându-se uneori mai mari decât Luceafărul poeziei românești, îți șoptesc ca să nu-i audă nimeni: „Eliminați-l odată și odată pe Eminescu din literatură, că-i prea învechit! Iar eu sunt nou-venitul”.
Numai că aceștia chiar dacă vor reuși vreodată să-l șteargă din literatură, nu vor putea niciodată să-l scoată din inima și sufletul acestui popor. Fiindcă cel care a scris „Mai am un singur dor” nu a îmbătrânit și nu îmbătrânește. El a fost și este. E nemuritor!
O urgență națională: legea care să-i împiedice pe analfabeți și inculți să ajungă deputați, senatori, premieri sau președinți ai României.
Ciucă e doctor fals, Ciolacu e revoluționar fals, Iohannis e, înainte de toate, un om fals. Trei falși conduc o Românie „eșuată”. Într-adevăr, Iohannis e un președinte ales de români, dar care și-a mințit cu nesimțire maximă alegătorii încrezători în „performanțele” lui, promițându-le una și făcând exact pe dos.
Un lucru trebuie pus la punct cât mai repede posibil. Din păcate, nu ține în totalitate de cetățenii de rând, pentru că nu ei „coc” legile, ci aleșii lor. Dacă mai există politicieni cu scaun la cap în Parlament, să conceapă urgent o lege ce-i privește, pentru început, pe candidații la cele mai înalte funcții în statul român.
Oricine vrea să fie deputat, senator, premier, președinte al României să treacă obligatoriu printr-un test de cunoștințe generale, cu precădere cele legate de limba și literatura română, de istoria și geografia României. Din comisie să nu lipsească, evident, personalități ale culturii române precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu sau Horia-Roman Patapievici.
Numai așa vom avea o șansă viabilă să scăpăm măcar de demnitari analfabeți și inculți. Să nu ne mai trezim din 2024 încolo cu un premier „portofel” ca Ciolacu, nici cu un premier „ăăă” ca generalul Ciucă, cel care nu știa cu exactitate ce funcție are Ursula von der Leyen, nici cu un premier ca Dăncilă, care era în Muntenegru, dar se credea în Kosovo, nici cu miniștri ca Budăi, care spunea „județul Timișoara”, în loc de județul Timiș, și exemplele pot continua.
O fi candidatura un drept constituțional, restrictiv doar în privința condamnărilor penale, dar asta nu înseamnă că la conducerea țării ar trebui să acceadă toți incompetenții. Cu siguranță, își au și ei locul în societate, dar nu la Palatul Victoria, Palatul Parlamentului sau Palatul Cotroceni.
Românii ar trebui să facă o petiție, să adune sute de mii, milioane de semnături, astfel încât să-i determine pe parlamentari, care trăiesc din banii lor, să pună în aplicare o asemenea lege, absolut esențială pentru bunul mers al societății noastre.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Ajuns la București, Regele Charles ne-a amintit de ce merită să ne iubim țara: pentru natura și cultura ei, pentru patrimoniu, pentru oamenii care s-au dovedit capabili să transforme ruinele postcomuniste în locuri și inițiative înfloritoare.
Nu e puțin lucru ca un rege al Angliei să recite din Eminescu, vorbind despre țara noastră de glorii și de dor.
E o mare onoare că, pentru prima dată în istorie, un monarh britanic ajunge în România. Se vede că Regele Charles III chiar iubește aceste locuri, de vreme ce prima sa vizită de la încoronare are loc în România.
Pe de altă parte, este o vizită privată, nu de stat, ca în Germania. Probabil că Regele Charles îi rezervă în continuare a doua vizită de stat Franței, menținând astfel intenția care nu a putut fi onorată din pricina manifestațiilor de stradă de la Paris.
Guvernanții noștri nu-și pot aroga merite pentru această vizită, însă o pot lua ca imbold pentru a lucra mai intens alături de UK, SUA și Polonia, ca să întărească frontul de est al civilizației noastre.
Iohannis primește încă o pleașcă nemeritată – dar România merită să profite de momentul acesta. Niciodată relațiiile româno-britanice nu au stat sub auspicii mai favorabile. Să sperăm că vom profita mai mult de ele, inclusiv printr-o diplomație culturală de calitate.
Din start trebuie spus că operațiunea lui Prigojin NU a fost una spontană. A fost clar imediat că atacarea Rostovului, orașul care găzduiește Centrul de Comandă al operațiunilor din Ucraina, a fost un plan gândit de Prigojin încă de la înlocuirea forțelor Wagner din Bahmut cu corpuri ale armatei ruse.
