20 decembrie 1989. Într-o teleconferinţă, un discurs şi un decret, Ceauşescu cere populaţiei să dea „o ripostă fermă cercurilor reacţionare”. Strigă însă în pustiu: românii nu mai au niciun chef să sară în ajutorul unui dictator disperat. Cine să-l mai creadă după atâţia ani de minciuni? Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.
După întoarcerea din Iran, Nicolae Ceauşescu s-a comportat ca un actor al unui film prost regizat. Dictatorul era convins că el e personajul pozitiv. Lua decizii contradictorii şi se baza pe un aliat inexistent: clasa muncitoare.
De la aeroport, „Nea Nicu” a mers direct la birou, în sediul Comitetului Central al Partidului Comunist. Se concentra asupra demontării acţiunilor destabilizatoare. Unul dintre secretarii de cabinet, Mihai Hîrjău, avea să declare: „La o anumită oră, l-a chemat pe cel care coordona gărzile patriotice, colonelul Pîrcălăbescu. Din frânturile de discuţii care se purtau în anticameră – unii intrau, alţii ieşeau – am înţeles că trebuia să se ia legătura cu câteva judeţe, să se trimită gărzi patriotice la Timişoara”.
Este vorba de mobilizarea a aproximativ 25.000 de persoane din judeţele Dolj, Olt şi Vâlcea, care au fost trimise pe 21 decembrie la Timişoara, înarmate cu bâte, pentru reprimarea manifestanţilor.
Teleconferinţa disperării
Văzând cum stau lucrurile, Nicolae Ceauşescu a ţinut ca în seara aceleiaşi zile – 20 decembrie 1989 – să se adreseze personal atât prim-secretarilor de partid din judeţe, cât şi „oamenilor muncii”.
Şeful Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu (foto): „Ajunşi la birou, după venirea din Iran, mi-a spus să pregătesc pentru ora 19.00 studioul TV, că vrea să transmită ceva în direct. Era studioul în care înregistra urările de Revelion. Între timp, probabil a vorbit cu Bobu sau cu Dăscălescu şi mi-a spus, pe la ora 17.00, că vrea o teleconferinţă înainte de transmisia în direct”.
Teleconferinţa a început la ora 18.00. În informarea sa – confuză, cu fraze lungi şi incoerente –, Ceauşescu a făcut referire la situaţia din Panama, insistând pe înţelegerea sovieto-americană de la Malta.
„Trebuie să atrag atenţia tuturor, nu numai comuniştilor, dar tuturor, de campania care a fost declanşată imediat de diferite cercuri. Începând cu Budapesta, aceasta demonstrează cu putere (inclusiv preşedintele SUA a declarat că a discutat cu preşedintele Gorbaciov despre problemele României, la Malta), ca de altfel şi declanşarea atacului SUA împotriva Republicii Panama, stat care îşi apără independenţa, integritatea şi suveranitatea şi nu vrea să capituleze în faţa cercurilor imperialiste, antirevoluţionare, care vor să lichideze independenţa şi libertatea teritorială a patriei… Toate acestea impun, din partea tuturor cetăţenilor, o întărire a solidarităţii, de răspuns ferm tuturor cercurilor care acţionează împotriva intereselor poporului român, ca oamenii muncii şi cetăţenii din toate domeniile să dea ei riposta, pentru a neutraliza aceste acţiuni împotriva independenţei socialiste, a independenţei familiei şi poporului nostru!”
Discursul disperării
Înainte de încheierea teleconferinţei, Ceauşescu a avut grijă să le transmită oamenilor din teritoriu că la ora 19.00 va avea un discurs televizat pe tema situaţiei de la Timişoara. Unii dintre prim-secretarii din ţară chiar l-au asigurat pe „Tovarăşu’” că vor lua măsuri ca discursul să fie urmărit de cât mai mulţi “oameni ai muncii”.
Personalul din subordinea lui Ceauşescu pregătea de zor sala, însă nimic nu-i mai era pe plac comandantului suprem. Silviu Curticeanu: „După teleconferinţă mi-a spus să mai pun nişte scaune în sală, pentru că vrea să mai participe şi alte persoane la transmisia directă. Urmau să participe, din Biroul Permanent, Elena Ceauşescu, Ion Dincă, Gogu Rădulescu, ministrul de Externe (Ion Stoian) şi ministrul Apărării (Vasile Milea). A venit în studio, a văzut situaţia şi a dat scaunele afară. A ţinut discursul în picioare”.
Discursul a durat aproximativ 10 minute şi era o variantă prescurtată a cuvântării care fusese deja dată la tipar, ca să apară a doua zi în „Scînteia”. Cuvântarea integrală a putut citită de „oamenii muncii” în ziarul de joi, 21 decembrie 1989.
Decretul disperării
După teleconferinţă şi după transmisiunea televizată, Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit în sediul CC al PCR cu însărcinatul cu afaceri ad interim al Ambasadei URSS la Bucureşti. Întâlnirea a avut loc în jurul orei 20.00. O jumătate de oră mai târziu, Ceauşescu semna decretul cu privire la starea de necesitate în judeţul Timiş.
În textul decretului se spunea: „Toate unităţile Armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunile Gărzilor Patriotice sunt puse în stare de alarmă”. Mai mult, erau interzise „orice întruniri publice şi circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane”.
Se pregăteşte „marea manifestație populară”
În acest timp, la Cabinetul 1 a fost zarvă mare. Printre cei chemaţi la ordine s-a numărat şi primarul Capitalei, Barbu Petrescu. Acesta a fost însărcinat de Ceauşescu să mobilizeze „oamenii muncii” pentru a organiza, în dimineaţa următoare, „o mare manifestaţie populară” împotriva „huliganilor” de la Timişoara.
Ceauşescu voia, de fapt, să demonstreze solidaritatea „întregului nostru popor” – „strâns unit în jurul PCR” – cu „cel mai iubit fiu al poporului”. Era convins că românii sunt gata să sară în foc pentru el. Nici nu-i trecea prin cap că „oamenii muncii” l-ar putea abandona. Cu atât mai puţin că s-ar întoarce împotriva lui. Era 20 decembrie 1989, iar Ceauşescu chiar se credea salvatorul poporului român.
20 decembrie avea să fie şi ultima zi în care dictatorul a dormit în patul lui de acasă, din Cartierul Primăverii. Apoi, în puţinele zile care i-au mai rămas de trăit, s-a lungit în dormitorul său din sediul Comitetului Central, în patul de fier dintr-o cazarmă din Târgovişte ori pe bancheta incomodă a unui TAB.
– Va urma –
———————————————
Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com. Menționați și un număr de telefon!
Tot aici puteți comanda și celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții”, „Hagi”.
———————————————
Episoadele anterioare
Episodul 27: Agresiunea brutală a URSS împotriva unui stat mic
Episodul 26: Grija lui Ceaușescu: situația din Panama
Episodul 25: Mințit și în Iran
Episodul 24: Ultima vizită. La Teheran
Episodul 23: O stenogramă pierdută
Episodul 22: 1945 – un fals moment de vitejie
Episodul 21: „Nu renunţaţi, tovarăşe secretar general!”
Episodul 20: „Ar trebui să vă pun în fața plutonului de execuție!”
Episodul 19: Lovitura falsă de la Iași. Rolul lui Tökes la Timișoara
Episodul 18: O țară liberă, dar sub ocupație sovietică
Episodul 17: Asediul tăcut al turiștilor sovietici
Episodul 16: Ultima vânătoare: măcel la fazani
Episodul 15: Lovitura-şoc dată lui Ceauşescu: fuga Nadiei
Episodul 14: Se strânge lațul: „agenturile” intră în acțiune
Episodul 13: Mari fricțiuni între semnatarii „Scrisorii celor 6”
Episodul 12: „Scrisoarea celor 6”: Poştaşul vine de la Moscova
Episodul 11: Silviu Brucan, agentul de pe axa Est-Vest
Episodul 10: Bătrânul KGB-ist și tânărul KGB-ist
Episodul 9: FSN era pregătit să proclame „victoria revoluției” încă din 1987
Episodul 8: Măgureanu îl pregătea pe Iliescu din 1974, sub umbrela sovieticilor
Episodul 7: Comploturile anti-Ceaușescu
Episodul 6: Schema sovietică: răsturnarea lui Jivkov
Episodul 5: Gorbaciov despre Ceaușescu: „impertinent, fanfaron, demagog”
Episodul 4: „Să trăim noi până atunci!”
Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”
Episodul 2: Întâlnirea de la Malta
Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul
„Scînteia” menţionează şi dimensiunea trupelor trimise de americani în Panama. Paralelismul cu sovieticii care operau deja în România este uluitor! „La atacul neprovocat împotriva Republicii Panama au luat parte forţe aeriene şi terestre. Cel puţin 30.000 de militari americani participă la atacurile declanşate în cursul dimineţii împotriva a patru cazărmi panameze.”
„Scînteia” creează un paralelism perfect între Panama şi România, scriind despre „state mici” (a se citi Panama şi România) confruntate cu „superputeri” (SUA şi URSS). „Cu atât mai mult sunt de condamnat actele de agresiune brutală ale SUA împotriva unui stat mic, care îşi apără libertatea şi independenţa încălcate de o superputere. Este dreptul sacru al oricărui popor de a-şi hotărî singur modul de viaţă, regimul politic, conform năzuinţelor şi tradiţiilor sale.”
Câteva ore mai târziu, la scurt timp după fuga lui Ceauşescu, „Scînteia” apare într-o ediţie specială, cu un nume coafat: „Scînteia poporului”. Aceiaşi ziarişti ne informează că „Dictatura a căzut, poporul e liber!”, iar pe prima pagină e inserată o explicaţie: „Ziarul nostru apare azi într-o ediţie specială, într-o expresie patriotică, nouă, adevărată, ca ziar al poporului”.
La întoarcerea de la Teheran, atmosfera la bordul aeronavei prezidenţiale era încordată. Nu numai din cauza evenimentelor de la Timişoara, ci şi a unei comunicări urgente de la agenţia oficială de presă, Agerpres. Informaţia venise prin telex la echipajul avionului.
În 1989, Noriega a devenit duşman al SUA şi trebuia înlăturat. El a fost acuzat de administraţia americană că a transmis informaţii confidenţiale Cubei lui Fidel Castro şi că a facilitat transferul de tehnologie sensibilă ţărilor comuniste din Europa de Est. Tot în cârca lui Noriega a fost pusă şi vânzarea de arme grupărilor comuniste din America Latină. Dintre acuzaţii nu a lipsit nici colaborarea cu traficanţii de droguri.
Grupajul este deschis de o ştire cu titlul: „Republica Panama respinge amestecul SUA în treburile sale interne”. Alături, conducerea României Socialiste critică dur amestecul marilor puteri în „treburile interne ale ţărilor suverane”.
Pe 15 decembrie, „Scînteia” ia o „pauză de Panama”. În pagina externă îşi face loc, în schimb, o „telegramă de felicitare” primită de Ceauşescu de la un prieten african: mareşalul Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga.
Ocupat cu şedinţa CPEx şi cu teleconferinţa, comandantul suprem îşi făcea timp să transmită indicaţii şi spre „Scînteia”: „Mai mult Panama! Mai mult Noriega!”.
* „Vizita oficială de prietenie a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preşedintele României, în Republica Islamică Iran”
„Când s-a întors din Iran, la aeroport, primul lucru a fost să întrebe care este situaţia la Timişoara şi în ţară. I s-a spus că sunt numai 13 morţi la Timişoara şi cred că a fost liniştit că lucrurile s-au soldat cu numai 13 morţi cât a fost el plecat. Când a venit la birou, a cerut legătura cu prim-ministrul Dăscălescu. Când l-a întrebat câţi morţi sunt la Timişoara, Dăscălescu i-a spus adevărul: 52 de morţi. Ceauşescu a întrebat de ce a fost minţit. Într-adevăr, dintre cei 52 de morţi rămâneau numai 12, pentru că 40 au fost aduşi la Bucureşti. Hotărârea cred că a aparţinut Elenei Ceauşescu, dar nu ştiu cine a lucrat”, a declarat Dincă.
Cu ajutorul acestei găști pestrițe a lui Röhm, Hitler a dat lovitura din 8 noiembrie 1923, la München („Puciul de la berărie”), dar a doua zi au fost arestați amândoi.
La ora 8.30, înainte de a pleca spre aeroport, Ceauşescu i-a chemat la el acasă, în Cartierul Primăverii, pe şefii ministerelor de forţă. Voia să afle care mai este situaţia la Timişoara.
Liniştit de minciunile pe care le auzea, Ceauşescu s-a deplasat la Aeroportul Otopeni, de unde puţin după ora 9.00 avea să decoleze spre Iran. Înainte să urce în avion, a ţinut să-i transmită un mesaj generalului Milea.
O altă relatare despre vizită îi aparţine lui Vasile Nicolcioiu, care în 1989 era şeful Protocolului de Partid şi de Stat. „A avut convorbiri cu preşedintele Iranului, a primit vizita ministrului de Externe la reşedinţă. În afară de acestea, nu a mai avut nimic special. A mai avut şi o vizită la un muzeu, unde a fost singur. Era un muzeu de artă populară – tablouri. Vizita a durat o oră şi l-am avut ca ghid pe directorul muzeului. Ceilalţi membri ai delegaţiei au avut întâlniri cu omologii lor”, a spus Nicolcioiu.
Tot în 1993, Silviu Curticeanu, unul dintre cei mai influenţi colaboratori ai lui Ceauşescu, a încercat să explice încurcăturile cu stenograma. „Dat fiind caracterul ei, stenograma se afla la mine. În 26 decembrie 1989, primele întrebări care mi s-au pus nu au fost în legătură cu mine, ci cu alţii. Atunci am spus că există această stenogramă a şedinţei şi este în dulapul meu, în plic sigilat, eu nu o citisem. În vâltoarea lucrurilor de atunci, mi s-a spus că nu pot merge în sediu, că vor merge ei, anchetatorii; dar ori nu s-au dus, ori s-au dus prea târziu. După o săptămână a apărut o stenogramă din memorie. Maria Ionescu, care era stenografa acelei şedinţe, a fost dusă la o unitate militară. S-a spus că stenograma originală a dispărut şi trebuie făcută o stenogramă din memorie. Se poate ca o stenodactilografă să facă din memorie o stenogramă, oricine poate face, dar nu este posibil să facă aceasta sub formă de dialog. Ce a spus fiecare. După un timp, când mi-au adus stenograma făcută din memorie, eu am spus că nu pot lucra pe aceasta. Să-mi aducă stenograma din dulapul meu. Apoi, după un timp, pe 10 ianuarie, a apărut într-un ziar – «România liberă», mi se pare – «Stenograma morţii». Citind-o, mi-am dat seama că este cea bună. (…) Până la urmă, stenograma s-a găsit în condiţii dramatice. Biroul meu a fost spart, iar cineva – nu i-am aflat numele – a luat stenograma şi a dus-o la Ministerul Petrolului. Asta ştiu acum, mai recent. Stenograma a fost dată avocatului meu. Împreună cu Brucan a dus stenograma la «România liberă».” 
În Radiojurnalul de la ora zece seara, generalul Nicolae Rădescu (foto) se adresează naţiunii: „O mână de canalii devorate de ambiţii, la ordinul a doi străini, Ana Pauker şi ungurul Vasile Luca, încearcă să subjuge poporul român şi, în acest scop, nu ezită să folosească armele teroarei. (…) Se pretind democraţi, şi calcă democraţia în picioare. Vor să asasineze ţara. Pe tot teritoriul nostru, crimele lor sunt nenumărate. (…) Au tras asupra Palatului Regal. Au tras asupra Prefecturii de Poliţie. Au atacat Ministerul de Interne, unde mă aflam, un glonte spărgând fereastra şi pătrunzând în cabinetul meu de lucru. Acum trei sferturi de oră, cetăţeni care manifestau pentru rege în faţa Palatului Regal au fost mitraliaţi dintr-un automobil. Sunt doi morţi şi unsprezece răniţi”.