În ședința CPEx din 17 decembrie 1989, Ceauşescu a jucat scena demisiei din funcţia de secretar general al PCR. „Convins” să se răzgândească, Nicolae a împuternicit-o pe Elena să conducă România până la întoarcerea lui din Iran. Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.
„Deci nu sunteţi de acord cu măsura propusă?! Atunci, alegeţi-vă alt secretar general!”
Şoc: cei 31 de demnitari comunişti aflaţi în sală, membri ai Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, au încremenit. Aşa ceva nu se întâmplase niciodată în 24 de ani de putere absolută. Era 17 decembrie 1989, ora 17.40, iar Ceauşescu juca un rol care-i era total necunoscut: cel al demisiei.
Demisia de 12 minute şi pagina lipsă
Momentul lipseşte din stenograma oficială a şedinţei, căci era consemnat în pagina 19, singura dintre cele 21 care a dispărut! Pe 4 ianuarie 1990, stenografa Maria Ionescu – aceeaşi care realizase şi stenograma originală – a reconstituit din memorie, la sediul Ministerului Apărării Naţionale, dialogurile din 17 decembrie 1989. A rezultat o stenogramă mult simplificată, de numai 8 pagini.
Reconstituirea a elucidat motivele dispariţiei paginii 19: acolo erau consemnate demisia lui Ceauşescu şi linguşelile unor membri ai CPEx. Apelând la amintirile Mariei Ionescu şi consultând câţiva demnitari din CPEx, am refăcut atmosfera celor 12 minute tragicomice. Atât a durat până când Ceauşescu a revenit asupra deciziei.
„Tovarăşe Ceauşescu, nu renunţaţi!”
După ce i-a invitat pe membrii CPEx să-şi aleagă „alt secretar general”, Ceauşescu , teatral, a trântit hârtiile din faţa sa. S-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat spre uşă. A început circul.
Silviu Curticeanu: „Nu aşa, tovarăşe secretar general! Eu niciodată n-am să vă părăsesc, voi rămâne totdeauna lângă dumneavoastră!”
Constantin Dăscălescu, ridicându-se de pe scaun: „Nu se poate, tovarăşe secretar general! Noi nu asta am vrut! Nu vom merge mai departe fără dumneavoastră!”
Dumitru Popescu: „Dar cine a spus asta?”
Emil Bobu: „Vă rugăm să nu vă supăraţi, tovarăşe secretar general!”
Elena Ceauşescu murmură, rezemată de un perete: „L-aţi supărat pe Tovarăşu’”. Iar ochii ei „filmează” tot, să vadă cine ar putea să-l trădeze pe Tovarăşu’.
Din nou, Dăscălescu: „Tovarăşe Ceauşescu, nu renunţaţi! Noi mergem mai departe doar alături de dumneavoastră!”
Nicolae Constantin: „Tovarăşe Dăscălescu, nu-ţi permit să te răsteşti la tovarăşul Ceauşescu!”
„Uite ce i-aţi făcut lu’ Tovarăşu’!”
Toţi tovarăşii sunt în picioare, cu feţe speriate şi cu ochii ieşiţi din orbite.
Cornel Pacoste fuge şi se pune de-a curmezişul uşii, cu mâinile pe clanţă, ca să nu plece tovarăşul Ceauşescu.
Lina Ciobanu şi Ana Mureşan încep să plângă.
Plâng şi pereţii, şi tablourile de pe pereţi, iar ghivecele de ori – chiar în hohote.
Tovarăşul Ceauşescu face paşi şovăielnici spre uşă.
Din vacarm se desprinde vocea lui Postelnicu: „Suntem cu dumneavoastră!”. Şi oferă imaginea a doi ochi languroşi.
Elena: „Uite ce i-aţi făcut lu’ Tovarăşu’!”
Bobu: „Dacă este aşa, eu zic să-i destituim”.
Tovarăşul Ceauşescu se opreşte.
Tovarăşa Ceauşescu îl apucă de mână şi-l convinge să revină pe scaunul său.
Tovarăşul Ceauşescu zice: „Bine, tovarăşi, să mai încercăm!”.
Acum, iertarea e bună, căci vine din partea lui.
Leana, şefă peste ţară
Rugile şi bocetele se opresc brusc – chiar dacă se mai aud suspine – când Ceauşescu, reluându-şi locul, zice: „Bine, atunci eu voi pleca mâine în Iran şi vom relua această problemă după ce se vor termina evenimentele de la Timişoara”. Revenirea de la Teheran este planificată pentru 20 decembrie.
Imediat, simţindu-se din nou cocoş, anunţă că, în absenţa sa, România va condusă de „tovarăşa Ceauşescu, împreună cu Manea Mănescu”. În nicio ierarhie, Elena Ceauşescu nu e numărul 2 în stat. Deţine una dintre cele patru poziţii de prim-viceprim-ministru, alături de Ion Dincă, Gheorghe Oprea şi Lina Ciobanu, iar deasupra lor se află şeful guvernului, Constantin Dăscălescu. Manea Mănescu, măcar, este vicepreşedinte la Consiliul de Stat (Preşedinţia României), unde preşedinte este Nicolae Ceauşescu.
Ultimii prieteni: Coreea de Nord, China, Cuba
Înainte de a declara şedinţa închisă, Ceauşescu ordonă o măsură care-i trădează frica: închiderea graniţelor. „Am dat indicaţia să se întrerupă orice activitate de turism. Nu trebuie să mai vină niciun turist din străinătate, pentru că toţi s-au transformat în agenţi de spionaj. De asemenea, să se întrerupă micul trafic de frontieră imediat!”
Frica de Moscova îl face să ordone: „Nici din ţările socialiste să nu mai vină, în afară de Coreea, de China şi din Cuba! Pentru că toate ţările socialiste vecine nu prezintă încredere. Cei din ţările socialiste vecine sunt trimişi ca agenţi”.
De altfel, în aceeaşi şedinţă, Ceauşescu vorbise cu afecţiune despre prietenul său Fidel Castro, care în acea vreme îl acuza pe Gorbaciov – ca şi „Nea Nicu” – că „va distruge socialismul”. „Are deplină dreptate Castro, în cele spuse în activul de partid, pentru că nu se poate una ca asta”, a spus, în treacăt, secretarul general.
– Va urma –
———————————————
Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com. Menționați și un număr de telefon!
Tot aici puteți comanda și celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții”, „Hagi”.
———————————————
Episoadele anterioare
Episodul 20: „Ar trebui să vă pun în fața plutonului de execuție!”
Episodul 19: Lovitura falsă de la Iași. Rolul lui Tökes la Timișoara
Episodul 18: O țară liberă, dar sub ocupație sovietică
Episodul 17: Asediul tăcut al turiștilor sovietici
Episodul 16: Ultima vânătoare: măcel la fazani
Episodul 15: Lovitura-şoc dată lui Ceauşescu: fuga Nadiei
Episodul 14: Se strânge lațul: „agenturile” intră în acțiune
Episodul 13: Mari fricțiuni între semnatarii „Scrisorii celor 6”
Episodul 12: „Scrisoarea celor 6”: Poştaşul vine de la Moscova
Episodul 11: Silviu Brucan, agentul de pe axa Est-Vest
Episodul 10: Bătrânul KGB-ist și tânărul KGB-ist
Episodul 9: FSN era pregătit să proclame „victoria revoluției” încă din 1987
Episodul 8: Măgureanu îl pregătea pe Iliescu din 1974, sub umbrela sovieticilor
Episodul 7: Comploturile anti-Ceaușescu
Episodul 6: Schema sovietică: răsturnarea lui Jivkov
Episodul 5: Gorbaciov despre Ceaușescu: „impertinent, fanfaron, demagog”
Episodul 4: „Să trăim noi până atunci!”
Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”
Episodul 2: Întâlnirea de la Malta
Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul
Asistat de soţia sa Elena, Nicolae Ceauşescu mătură pe jos cu şefii Armatei (generalul Vasile Milea – foto), Ministerului de Interne (Tudor Postelnicu) şi Securităţii (generalul Iulian Vlad). E furios că aceştia nu au lichidat răzmeriţa de la Timişoara. Le reproşează violent că şi-au dotat trupele cu bastoane şi cu gloanţe de manevră – „i-aţi trimis să se bată cu pumnul!” –, când trebuia cu gloanţe de război.
Dictatorii explică şi cum trebuia procedat. Zice el: „Trebuia să tragă, să-i lase jos, să someze şi pe urmă să tragă la picioare!”. Intervine ea: „Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Unul să nu iasă!”. Iarăşi el: „Cei care au intrat în sediul Comitetului Judeţean de Partid nu trebuiau să mai iasă de acolo, trebuiau să fie jos, la pământ!”.
Referindu-se la „huliganii” de la Timişoara, Ceauşescu îşi aminteşte de inamicul său de la răsărit, Mihail Gorbaciov, cu care se întâlnise în urmă cu 13 zile. „O mână de derbedei, puşi la cale de cei care vor să distrugă socialismul”, zice Ceauşescu.
Iar teama de lovitură de stat îl face să declare: „Ceea ce s-a întâmplat în ultimele trei ţări – R.D. Germană, Cehoslovacia, Bulgaria – au fost lovituri de stat organizate şi cu sprijinul plevei societăţii. Pleava societăţii cu sprijin străin”.
În Banat, lucrurile erau clare. Toate acţiunile desfăşurate atât din exterior, cât şi din interior erau orientate în jurul preotului Laszlo Tökes. Încă din 10 decembrie 1989, pastorul reformat şi-a anunţat enoriaşii că pe 15 decembrie nu va putea oficia slujba pentru că va fi evacuat.
Colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcției I a Securității, spune că pastorul de origine maghiară era monitorizat la sânge: „În ultimele săptămâni, sâmbăta şi duminica, intrau şase sau şapte maşini din Ungaria, făceau filaj la Timişoara şi încercau să-i dea semnale lui Tökes. Aveam microfoane la Tökes în birou”.
Pe 16 decembrie însă, începe marea surpriză pentru Ceauşescu: diversiunea. Numărul persoanelor din faţa reşedinţei lui Laszlo Tökes (foto) creşte din oră în oră, iar după ora 17.00, câteva grupuri devin mai agresive. E oprită circulaţia, iar tramvaiele sunt imobilizate pe linie.
Întrebarea e: ce-a făcut această armată de spioni în România timp de aproape un an? Probabil că ea nu a fost străină de marile manevre de compromitere a României, în acel agitat an 1990: mineriadele, conflictul interetnic româno-maghiar de la Târgu-Mureş, acapararea totală a puterii de către gruparea pro-moscovită, contramanifestaţiile organizate de FSN pentru intimidarea opoziţiei.
„În zilele premergătoare evenimentelor, foarte mulţi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti s-au deplasat în zone din Transilvania. Erau câţiva diplomaţi de la două ambasade care făceau de permanenţă la Timişoara: cea americană şi cea britanică. Dar erau şi de la ambasada maghiară”, a declarat şeful Securităţii, Iulian Vlad (foto), în 1993.
În cartea Interviuri despre Revoluţie, istoricul Alex Mihai Stoenescu a inserat şi o discuţie, purtată în 2003, cu Sorin Ovidiu Vîntu (foto). Vîntu dă de înţeles că ştie multe grozăvii despre evenimentele din decembrie 1989, dar nu e dispus să vorbească dincolo de limita prudenţei. Îşi aminteşte, în schimb, că a fost coleg de celulă, în anii ’80, cu generalul Ştefan Kostyal. Vîntu era deţinut de drept comun, iar Kostyal fusese arestat pentru complot împotriva lui Ceauşescu – chiar dacă acuzaţia oficială a fost de furt de energie, la contorul de acasă.
La scurt timp de la intrarea în România, maşinile Lada – în care erau până la patru persoane (bărbaţi atletici, dar şi femei bine pregătite) – s-au răspândit în toată ţara. Un astfel de episod a fost povestit de generalul Ştefan Guşă (foto), cel care în 1989 era şeful Marelui Stat Major al Armatei Române.
În 1989, Corneliu Mănescu (foto) – fost ministru de Externe sub Dej şi sub Ceauşescu – continua să aibă o imagine bună în Occident. De aceea, apariţia numelui său pe „Scrisoare” a dat greutate documentului.
Despre un alt vechi comunist care a refuzat semnarea „Scrisorii” a pomenit Alexandru Bîrlădeanu (foto). E vorba despre Ion Iliescu.
În 2002, Silviu Brucan (foto) spunea: „Apostol s-a dovedit nu numai că era informator al Securităţii, dar făcea exces de zel în denunţarea unor cunoscuţi şi prieteni de-ai lui”.
Poveştile despre jocurile orchestrate de Brucan par desprinse din filmele cu spioni. Deşi era consemnat la domiciliu după ce-l criticase pe Ceauşescu în urma revoltei muncitorilor de la Braşov, din 1987, serviciile străine au reuşit să-i obţină vize pentru Occident şi pentru URSS. „A fost scos prin Viena, sub pretextul unei conferinţe, iar apoi a fost «plimbat» pe la Washington, Londra şi Moscova. Aici, zice el, s-a văzut cu Gorbaciov. A fost adus special”, spune istoricul Alex Mihai Stoenescu.
Revenit la Viena, a fost preluat de sovietici. Aceştia l-au dus la Moscova, unde l-au ţinut patru zile. Acolo, Brucan s-a întâlnit cu Alexandr Iakovlev (foto), consilierul cel mai de încredere al lui Gorbaciov, şi cu mai mulţi generali GRU/KGB. Din poziţia sa de secretar pe probleme internaţionale al PCUS, Iakovlev era un personaj extrem de influent în contextul schimbărilor din Europa de Est. Între Brucan şi Iakovlev au existat chiar două runde de discuţii, în două zile diferite. Evident, totul a avut caracter strict secret. Securitatea nu a reuşit să confirme dacă Brucan s-a întâlnit şi cu Gorbaciov, aşa cum susţine el.
Generalul Nicolae Militaru şi-a făcut studiile la Academia Militară „Mihail Frunze” din Moscova (1952–1957). Şi-a prelungit sejurul în URSS cu încă un an, până când a terminat facultatea şi soţia sa, Ştefana. Aceasta făcea parte din biroul de conducere al Asociaţiei Studenţilor Români, organizaţie „patronată” discret de KGB şi care-l avea ca secretar pe Ion Iliescu. În 1978, înainte de a fi scos din rândurile militarilor, Militaru obţinuse promisiunea Moscovei că va fi susţinut să ajungă şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, poziţie din care se angaja să-l răstoarne pe Ceauşescu şi să readucă România în „lesa” URSS. Prins în flagrant după o întâlnire, la Mangalia, cu generalul Borisov (ataşatul militar al ambasadei sovietice), Militaru şi-a recunoscut faptele, pe care le-a detaliat în scris, dar a mimat naivitatea şi a jucat la intimidare. El a motivat în faţa conducerii politice a ţării că a oferi informaţii Uniunii Sovietice nu este un act de trădare, pentru că Uniunea Sovietică nu ne este inamic, ci aliat. În consecinţă, nu poate vorba de „divulgare de secrete”, pentru că România nu are secrete faţă de „fratele cel mare” de la răsărit. A fost un şah teribil dat de Militaru lui Ceauşescu, la adăpostul „imunităţii” oferite de sovietici.
Ion Iliescu este fiul unui ilegalist comunist, Alexandru Iliescu, care în anii ’30 s-a refugiat la Moscova, iar la revenirea în România a fost arestat ca agent al Cominternului. Ion Iliescu a fost trimis de tânăr să studieze la Moscova, unde a urmat cursurile Facultăţii de Energetică (1950–1955). Ca şi Militaru, a avut o ascensiune politică spectaculoasă în prima parte a domniei lui Ceauşescu, ajungând ministru al Tineretului şi şeful Secţiei Propagandă a CC al PCR. Începând din 1971, Ceauşescu l-a tras pe linie secundară, încredinţându-i funcţii cu mult sub ambiţiile sale politice.
Virgil Măgureanu era un personaj misterios, discret, dar ale cărui jocuri, inspirate din exterior, au fost „mirosite” de Securitatea lui Ceauşescu. Gelu Voican Voiculescu, colegul său din FSN şi de la operaţiunea de lichidare a soţilor Ceauşescu (Târgovişte, 25 decembrie 1989), l-a descris astfel: „Măgureanu era un tânăr KGB-ist care voia să facă schimbul de generaţie cu Militaru, care era bătrânul KGB-ist” (ulterior, Voican nu şi-a mai recunoscut declaraţia). În primăvara anului 1989, pe când era lector universitar la Academia de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu”, Măgureanu a fost „exilat” la Focşani, unde a primit un post de bibliotecar, un apartament de lux şi regim de domiciliu forţat. Acţiunile sale complotiste nu mai puteau fi trecute cu vederea: era deja un şarpe cu clopoţei.
O explicaţie ar putea fi aceea că Ion Iliescu încearcă să împingă lucrurile cât mai aproape de intrarea în scenă a lui Mihail Gorbaciov, petrecută în martie 1985. Totul ar avea o logică: era firesc să mergem pe mâna lui Gorbaciov cel reformist, împotriva lui Ceauşescu cel stalinist. Aşezate în acest cadru, chiar şi trădările pot fi tratate cu îngăduinţă. Însă cu totul altceva este să lucrezi pe ascuns cu sovieticii, sau cu spionii lor, în timp ce la Moscova se află o putere de sorginte stalinistă!