ziaristii.com

Categorie: Istorie

  • SERIAL / Sfârșitul Ceaușeștilor (8): Măgureanu îl pregătea pe Iliescu din 1974, sub umbrela sovieticilor

    SERIAL / Sfârșitul Ceaușeștilor (8): Măgureanu îl pregătea pe Iliescu din 1974, sub umbrela sovieticilor

    Când s-au cățărat împreună pe cadavrul lui Ceaușescu în decembrie 1989, Ion Iliescu și Virgil Măgureanu păreau că se văd pentru prima data. Ei ascundeau însă 15 ani de complot și așteptare. Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.

    „Perestroikiştii lui Iliescu” reprezintă cea mai controversată grupare care uneltea împotriva lui Ceaușescu. În timp ce Virgil Măgureanu îşi recunoaşte calitatea de complotist, Ion Iliescu neagă vehement existenţa vreunei legături între complot şi prăbuşirea dictaturii. O acreditează numai pe cea a revoluţiei. A recunoscut totuşi, pe 16 decembrie 1994, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, că s-a întâlnit cu oameni grei, cunoscuţi de Securitate ca fiind împotriva regimului.

    „Am avut câteva întâlniri conspirative, cu participarea a 4–5 persoane. După aceea am decis să ne vedem numai câte doi. Au apărut şi multe elemente de lipsă de vigoare, mai ales generalul Militaru nu manifesta suficientă prudenţă. Ceea ce a şi făcut ca, la un moment dat, să fie reţinut, i s-a făcut o percheziţie. A mai apărut printre noi un fel de «pisică cu clopoţei», un om cu gură mare şi nerăbdător – comandorul Radu Nicolae. Am şi decis să întrerupem orice legătură cu el. Din păcate, s-a petrecut cu generalul Ioniţă un accident: în 1987 a făcut cancer şi a dispărut. Personal, am ajuns la concluzia că nu este posibil să întreprindem nimic din acest punct de vedere. Mai ales după reţinerea şi anchetarea generalului Militaru. După aceea, şi Măgureanu a fost scos de la Institutul de Ştiinţe Politice de pe lângă «Ştefan Gheorghiu», la începutul lui 1989, şi trimis la Muzeul Judeţean din Focşani.”

    Măgureanu de la „Ștefan Gheorghiu”

    Asta declara Ion Iliescu în 1994, pe când era preşedintele României. Doisprezece ani mai târziu, în cadrul unui simpozion organizat de Institutul Revoluţiei Române, Iliescu spunea: „Eu, personal, am avut discuţii, începând din 1984, cu diverse personalităţi, printre care generalul Ioniţă, fostul ministru al Armatei. Şi cu generalul Militaru, care fusese înlăturat şi lucra la un minister al construcţiilor. Cu Măgureanu, care era la «Ştefan Gheorghiu». Cu un comandor, Radu Nicolae, pe care l-am cunoscut când lucram la Consiliul Naţional al Apelor; el se ocupa de problema protecţiei calităţii apei în porturi. Am avut discuţii inclusiv în legătură cu ce s-ar putea face”.

    Aşadar, Ion Iliescu plasează întâlnirile sale conspirative după 1984. Să vedem însă ce spun alţi actori ai aceleiaşi piese.

    „În septembrie 1973, la Timișoara…”

    Într-unul dintre multele interviuri pe care le-a făcut cu Virgil Măgureanu, istoricul Alex Mihai Stoenescu îl întreabă brusc: „În ce an s-a petrecut prima dumneavoastră întâlnire cu Iliescu?”. Răspunsul lui Măgureanu e dezarmant: “În 1973 toamna, în septembrie 1973, la Timişoara, cu ocazia deschiderii anului universitar. (…) I-am spus: «Tovarăşul Iliescu, eu ştiu că urmează să plecaţi la Bucureşti, la o consfătuire». «Dar tu ce faci?» Zic: «Eu mă întorc la Bucureşti, că am avut o întâlnire cu studenţii mei şi plec, normal, înapoi». Mă întreabă: «Unde locuieşti?». Răspund: «La hotelul partidului». «La ora şase fix vin să te iau cu maşina de la hotel». Mie nu prea îmi venea a crede. Cine sunt eu? Şi mi-am aranjat o posibilitate de rezervă, de a mă duce la aeroport cu o altă maşină, să nu pierd avionul. Când colo, la şase fix a venit maşina. Era o Volgă veche, mare, aflată încă în dotarea unora dintre comitetele judeţene. Cu acea Volgă ne-am dus împreună la aeroport”.

    Precizare: în acel moment, Ion Iliescu era secretar cu propaganda la Comitetul Judeţean de Partid Timiş. Fusese numit în această funcţie personal de Nicolae Ceauşescu, care l-a îndepărtat astfel de centrul puterii pentru că-l simţea intrigant, carierist şi ambiţios. Într-un cuvânt: periculos.

    Întâlnirea de la Cehu Silvaniei

    Bine conectat la cercurile de informaţii, Virgil Măgureanu ştia cine era luat în calcul, în anumite sfere politice cu decizie în exterior, pentru a prelua conducerea ţării. Chiar dacă existau şi alte personaje care s-au aflat în conflict cu Ceauşescu, atenţia lui Măgureanu s-a îndreptat, „întâmplător”, spre Ion Iliescu. În 1981, pe când el avea 40 de ani, iar Iliescu 51, Măgureanu a „atacat” decisiv.

    „Am hotărât să-l întâlnim pe Ion Iliescu la Cehu Silvaniei. El mi-a atras atenţia din Bucureşti: «Măi, să fie puţină lume!». «Păi nu, că vom fi în principal noi doi şi mai am un prieten acolo, un primar, Vasile Vlaica. El ne va primi şi ne va da o masă undeva, ştiu şi locul». Era undeva, într-o pădure, o cabană deasupra Cehului – frumos loc! Încep să zbârnâie telefoanele, se spune că vine Ion Iliescu cu tot Comitetul Judeţean. M-am pomenit la Cehu Silvaniei cu vreo 40 de persoane, în frunte cu prim-secretara. Ne aşezăm la o masă într-o poiană. Acuma, de mâncare nu-mi ardea. Iliescu m-a luat pur şi simplu şi m-a pus lângă el. Atunci am profitat niţel de ocazie şi l-am luat la o plimbare prin pădure. Acolo a avut loc aşa-zisa racolare, ca să folosesc expresia uzitată chiar de el. Acolo i-am spus eu despre faptul că el este perceput ca viitorul preşedinte al României.”

    Episoadele anterioare

    Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul

    Episodul 2: Întâlnirea de la Malta

    Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”

    Episodul 4: „Să trăim noi până atunci!”

    Episodul 5: Gorbaciov despre Ceaușescu: „impertinent, fanfaron, demagog”

    Episodul 6: Schema sovietică: răsturnarea lui Jivkov

    Episodul 7: Comploturile anti-Ceaușescu

    ——————————

    Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com.

    Tot aici puteți comanda celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții” și „Hagi”.

  • SERIAL / Sfârșitul Ceaușeștilor (6). Schema sovietică: răsturnarea lui Jivkov

    Cu o săptămână înaintea Congresului al XIV-lea al PCR, Moscova l-a schimbat pe „dinozaurul” Todor Jivkov cu gorbaciovistul Petăr Mladenov printr-o lovitură de palat. Puciul de la Sofia l-a speriat rău pe Ceaușescu. Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.

    Preşedintele bulgar Todor Jivkov a fost înlăturat cu numai câteva zile înaintea Congresului al XIV-lea al PCR. Ceauşescu a fost influenţat de acest scenariu şi a devenit extrem de precaut. Nu a mai cedat nimic şi a încercat să se blindeze în fruntea statului.

    Istoricul Alex Mihai Stoenescu descrie evenimentele de la Sofia: „Pe 10 noiembrie 1989 a avut loc răsturnarea lui Jivkov. Pentru Ceauşescu a fost o grea lovitură. El încerca de câteva luni să construiască un front anti-Gorbaciov împreună cu Honecker şi cu Jivkov. Iar 10 noiembrie l-a dat cu totul peste cap. Rămăsese singur”.

    Rolul lui Dobri Djurov, generalul școlit la Moscova

    Scenariul bulgar nu este cu mult diferit de celelalte mişcări ale Moscovei. Implicarea pionilor politici ghidaţi de sovietici a fost decisivă.

    Alex Mihai Stoenescu: „Jivkov avea un sistem de putere foarte asemănător cu cel al lui Ceauşescu. Avea Biroul Politic compus din 11 membri, dintre care 6 erau rudele lui. Tot în Biroul Politic se afla şi Petăr Mladenov, omul tânăr, omul lui Gorbaciov. Fusese băgat acolo, ştia şi Jivkov de el. Jivkov făcuse ca Honecker, în ultimele luni ale anului 1989, cu perestroika. Declara: «Gata, adoptăm perestroika!». A dat jos lozincile cu Partidul Comunist. «Facem perestroika, dar cu noi la conducere!». Iar Gorbaciov nu accepta. Şi atunci, văzând că Jivkov nu cedează şi că grupul tânăr nu avea putere, este băgat în scenă şeful Armatei, generalul Dobri Djurov, omul Moscovei. Jivkov face o plenară a Comitetului Central şi o manifestaţie de sprijin pentru Partidul Comunist Bulgar şi pentru el, personal. Şi anunţă în toate întreprin- derile. Se pregătesc muncitorii cu pancarte, cu «Trăiască tovarăşul Todor Jivkov!», cu partidul. Securitatea bulgară blochează venirea muncitorilor la manifestaţie. Îi lasă în curţi în aşteptare, că «s-a amânat manifestaţia». În acest timp, în Biroul Politic, Mladenov a ameninţat cu demisia. Pe Jivkov nu-l mişca demisia lui Mladenov, abia scăpa de el. Numai că Mladenov nu era de capul său. El era Moscova. Or, demisia lui avea cu totul altă dimensiune. Şi atunci, de frică să nu se ajungă într-o situaţie conflictuală cu Moscova, Jivkov a acceptat târgul propus de perestroikişti: să rămână preşedinte al Bulgariei, dar să renunţe la funcţia de conducător al partidului, pe care s-o preia Mladenov”.

    În Piață se striga „Jivkov, Jivkov!”, la tribună era Mladenov

    Ceea ce urmează pare desprins din filme hollywoodiene. „Se termină şedinţa Biroului Politic, se deplasează toţi şi ocupă tribuna de la Comitetul Central. Prim-ministrul bulgar, care era membru în Biroul Politic, vine la microfon şi anunţă că «în urma şedinţei Biroului Politic s-a hotărât schimbarea tovarășului Jivkov din toate funcţiile de partid şi de stat». Când a făcut acest anunţ, s-a sprijinit pe înţelegerea pe care o avea cu ministerele de forţă. Dobri Djurov, general bătrân, trecut de 80 de ani, era ca şi pe jumătate rus. Şi Dobri Djurov a înconjurat Sofia cu trupe, iar Securitatea le-a dat drumul muncitorilor să vină. Era manifestaţia cu Partidul Comunist Bulgar, cu portretele lui Jivkov. Cei de la tribună tocmai anunţau că Jivkov a fost dat jos. Era de tot râsul, un tablou suprarealist: cei din Piaţă strigau, toţi, cu Jivkov, iar cei de la tribună anunţau că s-a terminat cu Jivkov, acum e tovarăşul Mladenov! Oamenii din piaţă erau programaţi, săracii. Mladenov râdea tâmp şi dădea din mâini. Jivkov, iniţial, ieşise furios din sală. A încercat să-şi contacteze Armata, Securitatea, dar nimeni nu a răspuns. Dobri Djurov a preluat pentru câteva ore comanda. Afară, la tribună, a ieşit echipa Moscovei, cu Mladenov, cu Dobri Djurov… În mişcarea asta a contat mult autoritatea pe care o avea Armata. Iar Dobri Djurov chiar avea autoritate; toată lumea ştia că el este vocea Moscovei.”

    Ceaușescu reales la al XIV-lea Congres

    Vestea schimbării lui Jivkov a ajuns repede la urechile lui Ceauşescu. Unul dintre membrii Biroului Politic bulgar a transmis imediat la Bucureşti, în amănunt, ce s-a întâmplat la Sofia. În plus, manifestaţia şi cuvântarea lui Dobri Djurov au fost transmise de Televiziunea Bulgară, care era recepţionată şi în capitala României.

    După lovitura de palat de la Sofia, Ceauşescu şi-a întărit convingerea că trebuie să fie atent la mişcările a trei oameni: şeful Armatei, cel al Ministerului de Interne şi cel al Securităţii. Generalul Vasile Milea, Tudor Postelnicu şi generalul Iulian Vlad. Orice ezitare a acestora ar putea ascunde sâmburele trădării.

    Rămas fără prieteni în exteriorul ţării, Ceauşescu caută să arate cât e de puternic în interior. E decis să nu dea semne de slăbiciune. La o săptămână de la evenimentele din Bulgaria, la Bucureşti nu se întâmplă nimic neobişnuit. La Congresul al XIV-lea al PCR, totul rămâne ca în ultimii 24 de ani: Ceauşescu, reales în unanimitate secretar general al Partidului. Delegaţii la Congres aplaudă mecanic, dar fac eforturi să pară entuziasmaţi. Propaganda de partid se străduieşte să arate cât de fericit e poporul că-l va avea cârmaci tot pe Ceauşescu şi în următorii cinci ani. Activiştii de partid îşi ascund laşitatea într-o iluzorie „frică de Securitate”.

    Marele Cârpaci

    Congresul se încheie pe 24 noiembrie 1989. Votat unanim, adulat ca un zeu şi cântat în presa vremii ca un Mesia unic şi irepetabil, pogorât pe pământ ca să-şi fericească poporul, Ceauşescu nu-şi putea imagina că, peste exact o lună, el şi soţia sa vor intra în bătaia puştii. În nebunia lui, Ceauşescu a neglijat două elemente esenţiale: 1. nici Estul, nici Vestul nu erau dispuse să se împiedice de un bătrân dictator aflat în afara timpului; 2. „iubitul conducător” era nu doar detestat în exterior, ci şi urât de propriul popor. Acelaşi popor care în „marile adunări ale oamenilor muncii” îl ridica în slăvi!

    Marele Cârmaci nu ştia că, departe de cadrul oficial, oamenii îi spuneau, în şoaptă, Marele Cârpaci, aluzie la tinereţea sa de ucenic cizmar.

    Episoadele anterioare

    Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul

    Episodul 2: Întâlnirea de la Malta

    Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”

    Episodul 4: „Să trăim noi până atunci!”

    Episodul 5: Gorbaciov despre Ceaușescu: „impertinent, fanfaron, demagog”

    ——————————

    Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com.

    Tot aici puteți comanda celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții” și „Hagi”.

  • SERIAL / Sfârșitul Ceaușeștilor (5). Gorbaciov despre Ceaușescu: „impertinent, fanfaron, demagog”

    Timp de cinci ani, liderul reformist de la Moscova l-a testat pe dogmaticul rigid de la București. Când paharul s-a umplut, Moscova a declanșat „revoluția” anti-Ceaușescu. Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.

    Concluzia vizitei de două zile la București, din 1987, apare în Memoriile lui Gorbaciov. Liderul sovietic punea eticheta pe regimul politic al lui Ceauşescu: „O vizită în România mi-a oferit încă un argument să continui perestroika: trebuia să se isprăvească pentru totdeauna cu încercarea de a se «ferici» societatea cu de-a sila. Întregul sistem reprobabil al intimidării, al îndobitocirii conştiente şi al manipulării luase sfârşit”, spune fostul lider sovietic în lucrarea sa, publicată în Franţa în 1993 şi tradusă în româneşte în 1994.

    Pe 4 iunie 1987, la câteva zile după ce a revenit la Moscova, Mihail Gorbaciov a prezentat Biroului Politic al CC al PCUS raportul asupra vizitei oficiale făcute în România. Stenograma acelei şedinţe ne arată cum îl privea liderul sovietic pe „căposul de la Bucureşti”.

     

    Stenograma şedinţei Biroului Politic al CC al PCUS, 4 iunie 1987 (fragmente)

    Mihail Gorbaciov: „Principialitatea şi răbdarea noastră în relaţia cu Ceauşescu şi cu ţara, în general, l-au scuzat. Impresionează construcţiile care se execută în Bucureşti. O arhitectură ambiţioasă. Ceauşescu a comunicat că, în 1990, problema locuinţelor va fi rezolvată. Însă situaţia oamenilor este extrem de dificilă. Zece kilograme de carne pe cap de locuitor, pe an. Datoria externă este de aproximativ 3 miliarde de dolari. Sunt probleme cu căldura, alimentele, bunurile de larg consum şi energia electrică. Ceauşescu ne-a încredinţat tot timpul că la el totul a fost de mult rezolvat. Mă uit la el, îl ascult şi mă simt prostit. La el totul a fost deja hotărât: şi în problema democraţiei, şi în problema alegerilor libere, şi în problema cooperatistă şi a drepturilor colectivelor de muncă.

    Când am ieşit în stradă cu Ceauşescu, reacţia oamenilor a fost asemeni unei flaşnete stricate: «Ceauşescu – Gorbaciov!»; «Ceauşescu – Pace!». Când m-am apropiat de oameni, i-am întrebat: «Dar voi ştiţi şi alte cuvinte?». Ulterior, mi-au comunicat că aceşti limbuţi fuseseră aduşi cu un autobuz, în mod special. Toate mi-au produs o impresie apăsătoare. Chiar aşa să jigneşti poporul!? Ne-au dus la un magazin şi la o piaţă. Expoziţie. Mi se spune că, după aceea, când am plecat de acolo, mulţimile s-au repezit să înşface tot.

    Ceauşescu s-a supărat foarte tare când eu, în mod public, la o mare adunare, am vorbit despre glasnost (transparenţă), despre perestroika (reformă), când mi-am permis să vorbesc în mod concret despre ceea ce facem noi în URSS. Acest lucru l-a scos din minţi. De aceea trebuie să ne comportăm cu el cu grijă, treptat, fără să ne grăbim, fără să exagerăm posibilităţile noastre, luând în considerare, totodată, faptul că în societatea românească se doreşte foarte mult apropierea de noi.

    Ceauşescu a încercat să ne acuze în mod direct pentru faptul că noi îl sancţionăm economic pentru politica sa autonomă. Drept răspuns, eu l-am întrebat: doar el s-a orientat după ajutor şi sprijin către Occident, şi dorea să obţină simpatia Occidentului pe seama noastră. Atunci de ce emiteţi pretenţii faţă de noi? Şi, de fapt, ce vă împiedică să iniţiaţi contacte cu noi, cu URSS, fie şi pe linia organizaţiilor sociale sau judeţene?

    Impertinenţa lui era foarte mare. Suficienţă şi fanfaronadă, tendinţa de a-i învăţa şi povăţui pe toţi. În problemele internaţionale, haos şi vârtej. Printre altele, s-a pronunţat cu tărie împotriva conceptului de «suficienţă» din doctrina noastră militară.

    Se poate pune întrebarea dacă ar trebuit, de fapt, să mergem la el. Cred că nu, în această situaţie”.

    Gorbaciov l-a pus la index din 1986

    Experienţa trăită de Gorbaciov cu Ceauşescu în 1987 nu era prima de acest gen. În noiembrie 1986, cei doi se întâlniseră la Moscova, în cadrul unei reuniuni a conducătorilor statelor comuniste. Pe 13 noiembrie 1986, Gorbaciov a prezentat Biroului Politic al CC al PCUS bilanţul acelei reuniuni. Despre toţi avea cuvinte de laudă, doar Ceauşescu era „oaia neagră”.

    János Kádár este „un om politic înţelept şi maleabil”, Todor Jivkov a apreciat noua atitudine a PCUS, generalul Wojciech Jaruzelski „a contribuit cel mai mult” la discuţiile strategice, Gustav Husak a avut „o bună convorbire” cu liderul sovietic, iar Fidel Castro „a înţeles că a stricat ceva”. Ceauşescu, în schimb, are parte de vorbe grele. Şi suntem abia în 1986, la un an după ce Mihail Gorbaciov a preluat conducerea URSS!

    Stenograma şedinţei Biroului Politic
al CC al PCUS, 13 noiembrie 1986 (fragment)

    Mihail Gorbaciov: „Ceauşescu, din nou, le-a spus pe ale sale. Mai rău decât înainte. Mai ales în problemele internaţionale. A vorbit mult şi fără rost. Multă demagogie. De exemplu: «Despre perestroika – cică – trebuie vorbit în plan tactic, iar strategia noastră să fie comunismul!». A pus în umbră perestroika: «Ce să mai reformăm? În România, de mult s-a reformat!». Ar trebui decorat pentru democraţie, deşi în ţară e dictatura lui Ceauşescu… În privinţa socialismului, el este pentru «socialismul ereditar», pentru «socialismul dinastic». Ne-a spus: «Nu sunt necesare noi modalităţi de cooperare, însă România nu se va pronunţa împotriva utilizării noilor forme de colaborare»”.

    Episoadele anterioare

    Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul

    Episodul 2: Întâlnirea de la Malta

    Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”

    Episodul 4: „Să trăim noi până atunci!”

    ——————————

    Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com.

    Tot aici puteți comanda celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții” și „Hagi”.

  • SERIAL / Sfârșitul Ceaușeștilor (4): „Să trăim noi până atunci!”

    Întâlnirile Ceaușescu – Gorbaciov au fost mai mereu tensionate. Bătrânul dictator simțea că pericolul vine de la mai tânărul „țar roșu” de la Kremlin. Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.

    În pauza dezbaterilor din 4 decembrie 1989, de la Moscova, Ceauşescu a mai primit un semnal. De la Egon Krenz, succesorul lui Erich Honecker la conducerea Germaniei răsăritene. Generalul Constantin Olteanu a fost de faţă.

    „În pauză a venit la noi Egon Krenz. Era Ceauşescu cu mine, parcă era şi Dăscălescu. Zice Krenz: «Ce faceţi?», şi dă noroc cu noi. Şi-a luat la revedere de la Ceauşescu. Eram în stânga lui. Şi spune Egon Krenz, neamţul: «Nu ştiu dacă ne vom mai vedea». Ce a avut în vedere, nu ştiu. Nu a spus aşa, în general. A spus: «Tovarăşul Ceauşescu, nu ştiu dacă ne vom mai vedea!». A dat mâna cu noi şi a plecat.”

    Misterioasa replică a lui Gorbaciov

    A urmat întâlnirea bilaterală româno-sovietică. Ambele părţi erau reprezentate de preşedinte şi de prim-ministru: Gorbaciov şi Rîjkov la sovietici, Ceauşescu şi Dăscălescu (foto) la români.

    Ceauşescu a încercat să împingă discuţiile spre sfera colaborării economice dintre România şi Uniunea Sovietică. Gorbaciov însă îi trimitea discret semnale că totul s-a terminat. Un astfel de episod este cuprins în stenograma acelei întâlniri bilaterale.

    În urma insistenţei lui Ceauşescu de a planifica o nouă întâlnire bilaterală la 9 ianuarie 1990, adică peste 36 de zile, Gorbaciov a avut o replică misterioasă: „Să trăim noi până atunci!”

    Prezent în delegaţia română de la Moscova, Constantin Olteanu a urmărit şi reacţiile ulterioare ale lui Ceauşescu. „Întâlnirea dintre Gorbaciov şi Ceauşescu a durat 80 de minute. Apoi am plecat, iar în avion s-a comentat. Mai obişnuia Ceauşescu să ne mai cheme pe la el dacă era călătoria lungă. Mai juca şah. Şi zice: «Uite, putea să vină numai Stoian», mi-a spus el mie. Stoian era ministru de Externe. Dăscălescu l-a comentat negativ pe Gorbaciov, că e un om rău, trebuie să fim atenţi în relaţiile cu el. Şi cam aici s-au oprit discuţiile. Pe la 11 noaptea am ajuns la Otopeni. Am cinat împreună şi asta a fost toată treaba. Şi se ştie ce a urmat după aceea, că nu a mai fost mult.”

    „S-au certat atât de tare, încât erau să se ia la bătaie”

    Incompatibilitatea dintre Ceauşescu şi Gorbaciov devenise evidentă cu mult înaintea întâlnirii de la Moscova. Pe 4 decembrie 1989, ei se aflau la capătul unui an în care avuseseră mai multe conflicte dure în întâlnirile directe. Istoricul Alex Mihai Stoenescu descrie ciocnirea cea mai violentă, care avusese loc pe 7–8 iulie 1989, la Bucureşti, cu numai cinci luni înaintea celei de la Moscova. „Întâlnirea s-a desfăşurat în vila din Cartierul Primăverii a unui fost ministru de Interne, Alexandru Drăghici. Gorbaciov venise la şedinţa Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia. Seara, el a avut o discuţie privată cu Ceauşescu. S-au certat atât de tare, încât erau să se ia la bătaie. Mai aveau puţin şi intrau gărzile peste ei, să-i despartă.”

    Elena și Raisa

    Scandalul din noaptea de 8 spre 9 iulie 1989 a fost prefaţat de un incident copilăresc petrecut între cei doi şefi de stat la Aeroportul Otopeni. Constantin Olteanu a fost direct implicat în poveste. „Mie mi-a fost repartizat Gorbaciov, să-l însoţesc de la aeroport la reşedinţă şi, dacă mai era nevoie, la alte activităţi. La aeroport, Ceauşescu n-a adus-o şi pe nevastă-sa, şi atunci s-a creat o asimetrie. Gorbaciov a venit cu Raisa. La scara avionului s-a îmbrăţişat cu Ceauşescu. Pe Raisa au luat-o cei de la ambasada sovietică, iar Gorbaciov a trecut în revistă garda de onoare. Gorbaciov trimisese o maşină, cu o zi înainte, de la Moscova, pe calea aerului. L-a invitat pe Ceauşescu să meargă cu el, cu maşina aia. Ceauşescu avea maşina lui de protocol. Şi nu a vrut să meargă în ţara lui cu maşina altuia. Atunci, Gorbaciov a ieşit să plece spre maşina lui, cea adusă de la Moscova, care trăsese la covor. Amândouă maşinile erau acolo. Ceauşescu, văzând situaţia, îşi ia la revedere. Şi atunci îl întreabă Gorbaciov: «Nu mergeţi în oraş? Mai rămâneţi?». Ceauşescu răspunde copilăreşte: «Eu mai rămân, că mai am nişte treburi în zonă». Eu m-am urcat în maşina lui Gorbaciov. Erau Raisa, Gorbaciov, iar în faţă, lângă şofer, era un translator. Raisa a încercat să mai îndulcească situaţia, pentru că el era supărat. Se vedea că este nemulţumit. Ea a scos programul din poşetă, scris în limba rusă. L-am parcurs împreună, pentru că ea trebuia să meargă la Muzeul de Artă, la Apaca, dar şi la nişte instituţii de învăţământ, pentru că era filosof. Aşa am ajuns la reşedinţă, în condiţiile astea tensionate.”

    Elena și-a ascuns titlurile

    Istoria întâlnirilor Ceauşescu–Gorbaciov era însă mai veche. Prima vizită la Bucureşti a liderului sovietic a avut loc spre sfârşitul lunii mai 1987. Gorbaciov era „ţar” la Kremlin de doi ani, Ceauşescu stăpânea România de 22 de ani. Reprezentau două generaţii politice diferite, care aveau să se dovedească ireconciliabile.

    Întâlnirea din 25–27 mai 1987 a fost aşteptată cu mult interes de românii care urmăreau schimbările aduse de Mihail Gorbaciov în URSS. Pe atunci, discret, prindea contur ideea că doar Gorbaciov poate elibera România de sub tirania clanului Ceauşescu. Iluzia românilor de a scăpa de comunism cu ajutorul americanilor se spulberase de mult. Spre sfârşitul anilor ’80, paradoxal, speranţa licărea dinspre răsărit, adică exact de-acolo de unde venise „ciuma roşie” în urmă cu patru decenii!

    În 1987, Mihail Sergheevici Gorbaciov a fost însoţit de Raisa Maximovna Gorbaciova, care nu avea funcţii de stat, ci era pur şi simplu soţia liderului sovietic. Ca să nu pice în ridicol, Elena Ceauşescu, posesoarea unor funcţii importante în ierarhia statului român, ca şi a unor diplome de super-intelectual şi mega-academician, a încercat să-şi ascundă titlurile politice cu care se înzestrase de-a lungul timpului. Episodul este povestit de Constantin Olteanu, care în acea perioadă era prim-secretar de partid al Capitalei.

    Mitingul prieteniei

    „La sfârşitul vizitei se ţinea un miting al prieteniei. Atunci s-a ţinut la Sala Palatului. L-am organizat, pentru ora stabilită, 16.00, în ziua plecării lui Gorbaciov. Am intrat în Palatul Regal, ca de acolo să ajung să văd cum arată sala. În Sala Tronului i-am întâlnit pe Emil Bobu şi pe Elena Ceauşescu. Stăteau de vorbă. Am salutat-o, cum era firesc. Şi ea mă întreabă ce fac. I-am spus că mă duc să mai văd şi eu sala o dată. Atunci Elena Ceauşescu îmi spune: «Olteanule, tu conduci aici?». «Da», îi răspund. «Pe mine să nu mă prezinţi cu nicio funcţie, numai pe Raisa», îmi spune Elena Ceauşescu. «Bine», zic eu, «dar ea nu are nicio funcţie, nici de partid, nici de stat, cum aveţi dumneavoastră. Cum o să procedez, ce o să se înţeleagă?». «Nu! Ţi-am spus nu!», îmi răspunde ea. Iar Bobu, în loc să mă apere, spune: «Păi, dacă aşa vrea Tovarăşa…» În fine, a venit Gorbaciov, însoţit de Raisa. I-au aşteptat Ceauşescu şi cu ceilalţi care au participat acolo. După întâlnirea asta obişnuită, protocolară, au intrat în sală la prezidiu. Eu am deschis lucrările. I-am prezentat pe toţi. Şi pe Elena Ceauşescu, cu toate «calităţurile». Eh, în momentul ăla «a murit», dar nu mi-a zis niciodată de ce am făcut asta. Erau ai noştri în sală şi ce ar fi zis sala… M-ar fi făcut pe mine că sunt idiot şi nu am ştiut funcţiile ei, plus ce ar fi zis Nicolae Ceauşescu…”

    Episoadele anterioare

    Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul

    Episodul 2: Întâlnirea de la Malta

    Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”

    ——————————

    Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com.

    Tot aici puteți comanda celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții” și „Hagi”.

  • SERIAL / Sfârșitul Ceaușeștilor (3): „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”

    Moscova, 4 decembrie 1989. Simțindu-se încolțit, Ceaușescu joacă tare pe terenul lui Gorbaciov. Detalii – într-un nou fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor” .

    Deşi situaţia devenea din ce în ce mai dramatică, Nicolae Ceauşescu spera într-o reconciliere cu Mihail Gorbaciov. Sau măcar o prelungire a situaţiei din acel moment, în speranţa că durii de la Moscova nu-l vor lăsa la infinit pe Gorbaciov „să pună în pericol socialismul”.

    Constantin Olteanu, care în 1989 era șeful secției Relații Externe a CC al PCR, îşi aminteşte: „Eu l-am chemat pe ambasadorul sovietic şi i-am adus la cunoştinţă componenţa delegaţiei noastre. I-am spus să pună la Moscova următoarea condiţie: tovarăşul Ceauşescu vrea o discuţie cu tovarăşul Gorbaciov înainte sau după întâlnirea comună cu toate delegaţiile. El a transmis, apoi a plecat în concediu. Mi-a trimis răspuns prin însărcinatul cu afaceri interne al ambasadei sovietice: «Da, tovarăşul Gorbaciov este de acord să discute cu tovarăşul Ceauşescu înainte sau după întâlnirea cu toţi invitaţii». I-am transmis lui Ceauşescu şi a spus: «Bine». Eu i-am spus adjunctului meu, Mihai Nicolae, să ia legătura, prin ambasadele noastre, cu celelalte ţări care participă la întrunirea din 4 decembrie, în afară de URSS, să vadă cine face parte din delegaţia lor. Asta se întâmpla duminică la prânz, pe 3 decembrie. Noi plecam luni dimineaţă. Toate delegaţiile erau cum le-au dat ruşii, deci şi cu prim-ministru. Mă duc la Ceauşescu. Ieşise din cabinet şi era pe culoar, împreună cu «Tovarăşa». Plecau acasă, pentru că era ora 12.30, duminică. «E ceva?», m-a întrebat. Şi i-am spus: «Uitaţi ce este, am verificat treaba asta şi în toate delegaţiile figurează prim-ministru», amintindu-i că a spus ca tovarăşul Dăscălescu să nu meargă la Moscova. A luat notă: «Bine, hai înapoi!». Îi spune lui Hîrjău, secretarul de cabinet: «Cheamă-l pe Dăscălescu!». Ceauşescu nu s-a mai dezbrăcat. A rămas aşa, în palton, că era iarnă. Am stat în picioare, aşteptându-l pe Dăscălescu. Ceauşescu i-a spus: «Mergi şi tu mâine cu noi la Moscova, că uite, merg şi ăilalţi prim-miniştri». Dacă eu nu m-aş fi dus la el, iar el îi vedea la Moscova pe ceilalţi şefi de guvern, aş fi putut să am anumite reproşuri, mai ales că Dăscălescu avea să participe şi la întâlnirea cu Gorbaciov. Şi am plecat împreună la Moscova”.

    „Papa e de acord cu noi”

    Luni, 4 decembrie 1989. Lui Ceauşescu nu-i era greu să-şi dea seama că nu mai corespunde cererilor Moscovei. Dar el a ales să-l înfrunte pe Gorbaciov chiar în faţa liderilor est-europeni impuşi de Uniunea Sovietică!

    Prezent în delegaţia României, Constantin Olteanu povesteşte: „Acolo, Ceauşescu a fost foarte rezervat. S-a mai gândit, era preocupat… bănuia ceva, cred. Dăscălescu a făcut o criză de sciatică. Am intrat în sală. Prima şedinţă a fost cu toate delegaţiile. Gorbaciov a informat cu ce a vrut el. Printre altele, a spus că a vorbit şi cu Papa. «Papa e de acord cu noi», fără să spună care «noi». Gorbaciov a mai zis că Bush s-a dus la Bruxelles ca să-i informeze pe aliaţii lui din NATO. Ceauşescu nu elogiază, ci spune, cu un buletin Agerpres în mână, adresându-i-se lui Gorbaciov: «Nu ştiu cum se împacă ce aţi spus dumneavoastră, ca între NATO şi Tratatul de la Varşovia să se găsească înţelegere, să se atenueze asperităţile, cu ceea ce a declarat Bush în drum spre Bruxelles. El spune că NATO trebuie întărit, trebuie extins». Sigur că Gorbaciov n-a răspuns”.

    „E bine așa, tovarășe Ceaușescu?”

    Cu toate că nu mai avea nicio susţinere, Nicolae Ceauşescu i-a atras atenţia liderului sovietic asupra modului în care a făcut schimbările din statele est-europene în 1989. Constantin Olteanu: „Ceauşescu a ridicat problema să nu mai fie denigraţi foştii conducători din ţările socialiste care au fost schimbaţi din funcţii. Şi a mai fost ceva. La ordinea de zi au adus ei atunci o declaraţie prin care se condamna intervenţia în Cehoslovacia din 1968, după 21 de ani. La care Ceauşescu s-a ridicat şi a spus: «Noi nu semnăm declaraţia, pentru că noi nu am intervenit, dimpotrivă, am condamnat-o, şi ştie toată lumea. E bine să se facă acest lucru târziu, deşi trebuia făcut mai demult. Dar eu propun – zice el – să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia». Gorbaciov spune că e acolo delegaţia de partid cehoslovacă şi vor discuta cu ei. «E bine aşa, tovarăşe Ceauşescu?», întreabă Gorbaciov. La care Ceauşescu: «Nu. Trebuie să se retragă trupele sovietice din toate ţările în care există!». Rumoare în sală. S-a făcut o pauză”.

    „În această problemă, cu dumneavoastră nu ne putem înţelege”

    Momentul este redat şi de Ion Stoian, ultimul ministru de Externe al României comuniste, prezent la Moscova alături de Ceauşescu, Dăscălescu şi Olteanu.

    „Informarea lui Gorbaciov a fost destul de sumară, seacă. A reieşit cu claritate că Mihail Gorbaciov intenţionat a făcut aceasta, în dorinţa de a estompa interesul celorlalţi faţă de discuţiile sale cu preşedintele american. Era evidentă încercarea de a spune numai lucruri generale. Totuşi, a rezultat clar că s-a discutat despre situaţia din celelalte ţări socialiste, despre procesele şi evoluţiile politice din aceste ţări. Insatisfacţiile celorlalte delegaţii erau evidente. Probabil, Mihail Gorbaciov a simţit aceasta şi, fără a ne preveni, a aruncat în discuţie o altă problemă. (…) A început menţionând că este timpul şi este necesar să dăm o nouă apreciere, sub forma unei declaraţii sau a unui comunicat, în legătură cu intrarea în Cehoslovacia, în 1968, a trupelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia. «Suntem aici toţi cei care au fost implicaţi atunci, mai puţin România, care a ieşit din această chestiune», a zis Gorbaciov. Pe loc, Nicolae Ceauşescu l-a întrerupt, cu scuzele de rigoare, spunând: «Nu-i adevărat! România nu a ieşit din această problemă, România nu a intrat în Cehoslovacia, aşa că nu avea de unde să iasă». Şi a continuat: «Nu am intrat pentru că am apreciat că aceasta a fost o încălcare gravă a suveranităţii unui stat, un act agresiv, contrar normelor şi principiilor relaţiilor dintre state, care a dăunat mult socialismului, inclusiv Uniunii Sovietice». Prompt, l-a aprobat conducătorul delegaţiei ungare, Rezsö Nyers, de curând înlocuitorul lui Károly Grósz la conducerea partidului. S-au purtat discuţii pe text, un proiect necorespunzător prezentat de Mihail Gorbaciov. Cele mai multe obiecţii şi sugestii au fost făcute pe text de delegaţia română, de Nicolae Ceauşescu. La un moment dat, discuţiile pe text se purtau numai între Mihail Gorbaciov şi Nicolae Ceauşescu. (…) Către sfârşit, Gorbaciov a şi menţionat că putem să ne declarăm de acord cu textul, întrucât chiar şi tovarăşul Ceauşescu este de acord. La care Nicolae Ceauşescu a replicat: «Deşi noi ne-am spus de mult părerea, totuşi putem fi de acord cu acest text. Dar pot spune că dacă-l redactam noi, comunicatul ar fost mult mai bun. Aşa, de exemplu, ar fi trebuit menţionată într-o frază clară şi retragerea trupelor sovietice din Cehoslovacia». La care Mihail Gorbaciov a intervenit prompt, spunând: «Aceasta este o problemă pe care o vom reglementa noi, pe cale bilaterală, cu tovarăşii cehoslovaci. Ştiţi, cred, că între noi şi Cehoslovacia există un acord privind staţionarea trupelor sovietice în Cehoslovacia». Răspunsul lui Ceauşescu a fost tăios, sarcastic: «Da, ştiu, este un acord bilateral încheiat după ocuparea Cehoslovaciei!». Replica lui Mihail Gorbaciov a fost: «În această problemă, cu dumneavoastră nu ne putem înţelege». La care Ceauşescu a spus: «Da, cu asta sunt de acord»”.

    Episoadele anterioare

    Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul

    Episodul 2: Întâlnirea de la Malta

    ——————————

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com.

  • SERIAL / Sfârșitul Ceaușeștilor (2): Întâlnirea de la Malta

    Răsturnarea lui Ceaușescu a fost pregătită meticulos de sovietici, parte a unui plan amplu de schimbare a gărzii în Europa de Est. Detalii – într-un nou fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.

    Ultimele luni ale anului 1989 au venit ca tăvălugul peste “dinozaurii roşii”, care ţineau cu dinţii de putere. La Varşovia, alegerile libere au adus Poloniei guvernul condus de Tadeusz Mazowiecki, primul cabinet necomunist de după război. La Praga, “Revoluţia de catifea” l-a spulberat pe Gustav Husak, propulsând în prim-plan un disident anticomunist: Vaclav Havel. În Germania de Est, Erich Honecker era schimbat de sovietici cu Egon Krenz. Cel mai puternic semnal a venit la 9 noiembrie, când a căzut Zidul Berlinului. O zi mai târziu, la Sofia, Todor Jivkov a fost înlocuit de un gorbaciovist, Petăr Mladenov, în urma unei lovituri de palat. Toate acestea se adăugau situaţiei din Ungaria, unde János Kádár fusese forţat să demisioneze din fruntea Partidului Comunist Ungar încă din 1988, fiind înlocuit cu Károly Grósz.

    Reduta România

    Perestroika şi glasnostul lui Gorbaciov scoteau Europa de Est din îngheţul stalinist. O singură redută rămânea încremenită: Republica Socialistă România. O ţară cu o dictatură megalomană, de tip medieval. Un popor condamnat parcă pe vecie să îndure foamea, frigul, frica şi mai ales umilinţele impuse de o conducere despotică. Douăzeci şi trei de milioane de oameni încolonaţi să-l aplaude pe Genialul Conducător, pe Marele Cârmaci, pe cel mai iubit u al poporului. Şi, desigur, pe “academiciana de renume mondial” care-i era soţie.

    Ceauşescu nu a băgat în seamă schimbările politice din jurul României. A încercat să reziste de unul singur, invocând principii precum “neamestecul în treburile interne” şi “dreptul fiecărui popor de a-şi decide singur destinul”. “Geniul din CarpaţI” credea că poate supravieţui valului de schimbări chiar dacă “axa Honecker – Ceauşescu – Jivkov”, aşa cum o visa el ca pe un front de rezistenţă anti-Gorbaciov, nu mai era posibilă.

    La bordul lui Maxim Gorki

    La 1 decembrie 1989, Mihail Gorbaciov s-a deplasat la Malta, pentru o întâlnire “de gradul zero” cu George Bush. Discuţiile dintre preşedintele Uniunii Sovietice şi cel al Statelor Unite ale Americii au avut loc în zilele de 2 şi 3 decembrie, la bordul vasului sovietic Maxim Gorki, aflat în largul coastelor malteze.

    Pe o mare agitată, Bush şi Gorbaciov au hotărât, printre altele, şi soarta regimului Ceauşescu. Acordul a fost unul de principiu, întrucât detaliile fuseseră stabilite la alte niveluri executive, în lunile din urmă. De exemplu, în cadrul NATO, problema României fusese repartizată Franţei.

    La întâlnirea de pe vapor, preşedinţii celor două superputeri militare au abordat şi alte situaţii delicate ale Europei, printre care problema germană. Zidul Berlinului căzuse, mai trebuia rezolvată unificarea celor două state germane.

    Ceauşescu era la curent cu temele abordate de liderii celor două mari puteri ale planetei. Mai mult, ştia că Gorbaciov şi Bush s-au înţeles în privinţa României şi a statului Panama. Termenii înţelegerii anunţau vremuri sumbre pentru regimurile Ceauşescu şi Noriega. Informaţiile i-au fost furnizate lui Ceauşescu seara târziu, în zilele de 2 şi 3 decembrie, chiar de către şeful Securităţii, generalul Iulian Vlad.

    Ceaușescu îi transmite lui Gorbaciov ce să discute cu Bush

    În seara de 3 decembrie, Mihail Gorbaciov a plecat spre Moscova. A doua zi urma să-i întâlnească, în capitala URSS, pe toţi conducătorii statelor din Tratatul de la Varşovia. Aceştia fuseseră convocaţi pentru a le fi comunicate, în termeni diplomatici, rezultatele întâlnirii sovieto-americane de la Malta.

    Generalul Constantin Olteanu, care în 1989 era secretar al Comitetului Central al PCR şi şef al secţiei Relaţii Externe, a descris culisele întâlnirii care prevestea sfârşitul Epocii de Aur.

    “M-a chemat Nicolae Ceauşescu şi mi-a spus: «Ştii că a plecat Gorbaciov la Malta, să discute cu Bush?». I-am spus că da. «Uite ce! Cheamă-l pe ambasadorul sovietic să-i transmită lui Gorbaciov ca la întâlnirea cu Bush să discute numai despre relaţiile sovieto-americane. Să nu discute despre toate problemele ţărilor socialiste, pentru că nu s-a consultat cu noi şi nu l-a împuternicit nimeni».”

    Continuă Olteanu: “Eu l-am convocat pe ambasadorul rus, Evgheni Tiajelnikov. I-am spus – desigur, ceva mai atenuat – că noi ştim că a plecat tovarăşul Gorbaciov şi suntem convinşi că vor dezbătute relaţiile sovieto-americane, şi nu întreg sistemul. Deşi nu era un diplomat prea versat, a înţeles. A doua zi a cerut să-l primesc. L-am primit şi mi-a spus: «Am transmis prin Moscova toate problemele». L-am informat pe Ceauşescu. Tiajelnikov mi-a comunicat apoi că Gorbaciov vrea să aibă o întâlnire, pe linia Tratatului de la Varşovia, cu membrii Comitetului Politic Consultativ. Ambasadorul sovietic mi-a transmis o listă cu delegaţia lor, care trebuia luată drept etalon. Adică Gorbaciov, Rîjkov (preşedintele Consiliului de Miniştri), Şevardnadze (ministrul de Externe) şi Iakovlev, care era omologul meu. L-am informat pe Ceauşescu, iar el a pus această problemă în discuţia Comitetului Politic Executiv. Ne-a spus: «Uite, Olteanu a discutat cu ăştia să mergem la Moscova. Eu nu m-aş duce, dar mă duc cu o singură condiţie: dacă Gorbaciov e de acord să discut cu el înainte sau după această întâlnire». Şi el a mai zis: «Poate ar trebui să meargă numai Stoian, ministrul Afacerilor Externe. Să ia cunoştinţă şi să ne informeze». Eu cred că asta a spus-o ca să testeze poziţia celorlalţi, să vadă dacă-l îndeamnă cineva să se ducă sau nu. Nu a spus nimeni nimic. Tot el a revenit şi a spus: «O să mergem aşa. Dacă se confirmă întâlnirea, o să merg eu cu Olteanu şi cu Stoian. Dăscălescu nu o să mearg㻓.

    Eliminarea din delegaţie a lui Constantin Dăscălescu, şeful guvernului român, însemna încălcarea protocolului stabilit de sovietici. Dar Ceauşescu avea un motiv mult mai important să-l ţină pe Dăscălescu departe de Moscova. Obsedat de ideea trădării, îşi bănuia prim-ministrul că e “omul ruşilor”!

    Episoadele anterioare

    Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul

    ——————————

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com.

  • Aici găsiți toate cărțile lui Grigore Cartianu!

    Cărțile din seria de autor Grigore Cartianu, vândute până acum în aproape 400.000 de exemplare, nu se mai găsesc în librării.

    Dacă doriți să le aveți, trimiteți un mesaj la adresa de e-mail: redactia@ziaristii.com. Le veți primi în câteva zile, prin poștă sau curier, cu autograful autorului.

    Cărțile din seria de autor Grigore Cartianu

    * „Sfârșitul Ceaușeștilor” – vol. 1 din trilogia “Misterele Revoluției”. Este povestea tragică și grotescă a unui cuplu dictatorial care se credea nemuritor. O carte de mare impact în România, cu vânzări de 150.000 de exemplare. Publicată în tiraje de mii de exemplare în Italia și Brazilia; în curs de publicare în alte țări europene.

    * „Crimele Revoluției” – vol. 2 din trilogia “Misterele Revoluției”. Un volum de investigație care a schimbat profund percepția românilor despre evenimentele din decembrie 1989. O decriptare a diversiunilor FSN-iste, majoritatea televizate, care au dus la asasinarea a 957 de oameni. Și o concluzie crudă: cei care pozau în salvatori erau, de fapt, ucigași cu sânge rece, executanți și beneficiari ai unui plan sovietic insuportabil de cinic.

    * „Teroriștii printre noi” – vol. 3 din trilogia “Misterele Revoluției”. Revoluția tragică și comică la Sfântu Gheorghe, Brașov, Focșani, Buzău, Galați, Brăila, Constanța, Craiova, Ploiești sau Mizil. O colecție de întâmplări atent investigate, care descriu atmosfera suprarealistă în care oameni nevinovați au fost împușcați, înjunghiați sau linșați.

    * „Cartea Revoluției” – o ediție enciclopedică, tipărită în condiții de lux, care strânge între copertele sale cele trei volume din seria “Misterele Revoluției”. Lucrarea, o adevărată bijuterie, conține peste 300 de imagini istorice sau inedite.

    * „Jurnalul unui puci ratat” – relatarea la cald a crizei politice din vara anului 2012. Volumul cuprinde editorialele scrise de autor zi de zi, timp de trei luni, și publicate în ziarul “Adevărul”, pe care-l conducea în calitate de redactor-șef. O carte-document.

    *„Miracolul din noiembrie” (în colaborare cu Laurențiu Ciocăzanu) – fabuloasa poveste a zilei de 16 noiembrie 2014, în care Diaspora română, solidarizată prin Facebook, a obținut o victorie eroică. Volumul scoate la lumină destine luminoase și povești emoționante, oferind explicații convingătoare pentru o surpriză colosală.

    * “600.000” – povestea fenomenului #Rezist, cea mai amplă mișcare de rezistență civică din istoria României. O carte-manifest, scrisă la temperatura înaltă a evenimentelor trăite pe viu. Un pamflet usturător la adresa celor care, prin ordonanțe de urgență și legi ticăloase, încearcă să impună tirania hoției. Un elogiu adus celor peste 600.000 de români care au înfruntat gerul iernii pentru a-și salva justiția și țara.

    * „Hagi” – povestea vieții celui mai mare fotbalist din istoria României: Gheorghe Hagi. Un volum temeinic documentat, fără egal în privința bogăției de informații. O lectură alertă, care reface saga balcanică a comunităților de aromâni din Grecia și Bulgaria, în vremuri tragice. În 500 de pagini palpitante, autorul urmărește evoluția lui Hagi, ca om și ca sportiv, de la naștere (1965) până la retragerea de pe gazon (2001). Este o lucrare ajunsă la ediția a V-a, ilustrată.

    * “Hora de la miezul nopții” – inegalabila aventură fotbalistică de la World Cup USA 1994. Cea mai frumoasă saga a Generației de Aur. Volumul, bogat ilustrat, are prefața semnată de Ioan Chirilă, iar postfața – de Cristian Țopescu și Octavian Vintilă.

    * „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” – film pe DVD. Este reconstituirea, sub forma unei docu-drama, a ultimelor trei zile din viața cuplului ceaușist: 22-25 decembrie 1989. Regizorul Radu Gabrea a produs un video-document istoric, bazat pe scenariul lui Grigore Cartianu și inspirat de volumul “Sfârșitul Ceaușeștilor”. Filmul are 90 de minute și este prezentat în șase limbi: română, engleză, franceză, germană, spaniolă și italiană.

  • George Bush, omul care a pus cruce Ciumei Roşii exact acum 29 de ani

    Moartea ex-preşedintelui SUA George Bush (Texas, 94 de ani) n-a fost prima ştire a lumii noastre. În avalanşa de nenorociri care ne loveşte din toate părţile, din Franţa „vestelor galbene” până în România „Ciumei Roşii”, am auzit prea puţine despre cel care a parafat practic încheierea Războiului Rece dintre Occident şi Uniunea Sovietică (URSS).

    Pentru România, de numele lui Bush se leagă începutul eliberării din lagărul roşu. Întâlnirea sa cu Gorbaciov, pe 2-3 decembrie 1989, în Malta, pe vasul Maxim Gorki, a tranşat soarta lui Nicolae Ceauşescu, ultimul dictator din Europa de est care refuzase să plece de la putere pentru a permite reformarea (perestroika) ţării.

    Acesta este marele eveniment internaţional de care se leagă numele lui Bush, urmat desigur de războiul-fulger declanşat în Golf împotriva fostului dictator irakian Sadam Hussein, care a invadat Kuweitul în 1991.

    Un republican moderat, de o calitate net superioară actualului preşedinte Donald Trump, George Bush a întruchipat tipul de erou în care se regăşte publicul american. La doar 18 ani, s-a înrolat ca pilot în armata americană, deşi tatăl său, un mare om de afaceri ce juga golf cu ex-preşedintele Dwight Eisenhower, dorea ca George să se „refugieze” în studiul afacerilor la faimoasa universitate Yale. Însă tânărul combatant a ales calea mai grea a sacrificiului. A fost doborât de aviaţia inamică, în 1944, dar a fost salvat de un submarin american şi astfel a putut reveni ca un erou acasă, după război.

    În anii 60, a devenit congresman şi, precum colegul său republican şi anti-Trump John McCain, Bush reprezenta acel tip de politician care depăşea imaginea simplistă a militantului bi-partidist republican-democrat. Era un lider născut din valorile tradiţionale americane, curajos, ferm şi intransigent, dar niciodată intolerant cu minorităţile, cu cei slabi şi neajutoraţi, cu emigraţia sau cu adversarii politici. Nu întâmplător popularitatea sa a atins la un moment dat fabuloasa cotă de 80%, ceea ce înseamnă că inclusiv votanţii democraţi l-au iubit.

  • Aşa arată viitorul României Mari? O poză cât 1.000 de cuvinte

    Imaginea cu Principele Nicolae şi soţia lui, la Alba Iulia de Centenar, a făcut înconjurul internetului. Susţinătorii României regale au distribuit-o masiv pe Facebook, din două motive: în semn de recunoştinţă faţă de Regele Ferdinand Întregitorul şi Regina Maria – artizani ai Marii Uniri de acum 100 de ani -, dar şi din mare simpatie faţă de urmaşul cel mai adulat al Regelui Mihai.

    „Imaginea normalității frumoase, care ne-a fost furată de bolsevici! Poate in următoarea 100 de ani ne vom ridica din mocirla…Principele Nicolae, alături de soţia sa, Alina-Maria Binder, la Alba Iulia de Centenar”, a scris jurnalistul Oreste Teodorescu pe Facebook. Este doar unul dintre nenumăraţii susţinători ai recuperării valorilor României Mari, printre care figurează la loc de cinste familia regală a României.

    După conflictul de mare impact public cu Principesa Margareta (custodele coroanei regale) şi soţul acesteia Radu Duda, Principele Nicolae a revenit în viaţa publică şi mai simpatizat decât înainte. Opinia publică l-a considerat atunci victimă a maşinaţiunilor din interiorul Casei Regale, înainte de moartea Regelui Mihai, cu scopul îndepărtării sale de la linia succesorală.

  • Cum au furat comuniștii alegerile din 1947. Guvernul Petru Groza, invenție sovietică

    În 19 noiembrie 1946 alegerile din România au fost falsificate de comunişti, lucru posibil datorită prezenţei Armatei Roşii pe teritoriul ţării şi intimidărilor la care au fost supuse partidele politice istorice, anume Partidul Naţional Ţărănesc, condus de Iuliu Maniu şi Partidul Naţional Liberal, condus de Dinu Brătianu. Care au fost evenimentele care au premers şi anticipat acestui deznodământ tragic care a aruncat România în cele peste patru decenii de regim totalitar, însoţit de represiuni politice a sute de mii de oameni?

    În momentul intrării Armatei Roşii pe teritoriul României de atunci, în martie-aprilie 1944, PCR număra în jur de 1000 de membri. În scurt timp însă, rândurile acestuia avea să crească semnificativ: peste 5 mii membri în octombrie 1944, 15 mii în februarie 1945, număr care se va tripla din nou doar în câteva luni de zile.

    Majoritatea noilor membri erau oportunişti şi își asigurau astfel o carieră politică sau birocratică sub noul regim. Unii dintre noii membri ai partidului erau legionari, primiţi în PCR datorită experienţei lor antidemocratice şi totalitare anterioare, dar şi vulnerabilităţii lor în contextul procesului de denazificare proclamat la Ialta de puterile învingătoare. Creşterea rândurilor partidului însă nu a asigurat însă impunerea unei majorităţi parlamentare prin respectarea normelor democratice. În 6 martie 1945, sovieticii, prin emisarul lor special Andrei Vâşinski, impunea primul guvern cripto-comunist în România, condus de Petru Groza. Deţinând funcţiile cheie în guvern, comuniştii au reuşit astfel să pregătească fraudarea alegerilor parlamentare din anul viitor.

    Acestea au fost stabilite pentru 19 noiembrie 1946. Ştiind că nu poate obţine majoritatea de unul singur, PCR a creat un simulacru de front al partidelor zise muncitoreşti numit oficial Blocul Partidelor Democrate în care intrau Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Liberal, aripa Gheorghe Tătărescu, facţiunea ţărănistă, condusă de Anton Alexandrescu şi Uniunea Patrioţilor. Principalii concurenţi ai comuniştilor şi partidelor lor satelit, erau două partide istorice cu tradiţii democratice, PNŢ şi PNL. Deşi aceste două partide se bucurau de susţinerea majorităţii electoratului românesc, comuniştii au fost cei care au numărat voturile. Oficial, guvernul Groza a declarat că alegerile au fost câştigate de comunişti în proporţie de 70 la sută. Acum ştim exact, pe baza documentelor de arhivă, că PCR şi acoliţii lor au obţinut prin intimidări şi ameninţări, grave încălcări ale legislaţiei nu mai mult de 47 %, în timp ce partidelor democratice le-a revenit o uşoară majoritate, care le-ar fi dat dreptul legitim de a crea noul guvern.

    Statele Unite şi Marea Britanie au protestat împotriva falsificării alegerilor, dar în cele din urmă s-au resemnat cu pierderea României şi au semnat Tratatul de Pace de la Paris în februarie 1947. Presa sovietică, la rândul ei, a aclamat victoria comuniştilor români în alegerile din 19 noiembrie 1946, menţionând că aceasta a constituit opţiunea istorică a românilor pentru comunism. În realitate, documentele de arhivă sovietice arată clar că Stalin ştia de atitudinea refractară a majorităţii românilor faţă de ideologia şi orânduirea comunistă.

    Sursa: EuropaLibera.org