Am publicat acest text pe 30 martie 2016, pe Facebook. Îl republic după patru ani pe Ziaristii.com, cu mici retușuri stlistice, ca o ofrandă pentru aniversarea rotundă a unui mare criminal.
Amintiri „La aniversară” – Iliescu 90 de ani
În ziua în care a fost făcută fotografia de grup de mai sus (în fața redacției cotidianului – pe atunci, de (radicală) opoziție – „Telegraf”, din centrul orașului Constanța), 15 august 1992 (Sfânta Maria Mare / Ziua Marinei Române), un imens nemernic, un criminal fără scrupule (rămas nepedepsit încă!) ne băga, pe platoul Prefecturii din Constanța (oraș în care se afla în campanie electorală), mâna în gât și ne adresa apelul injurios devenit celebru: „Măi, animalule!”.
Și asta doar pentru că „îndrăznisem” să-l întrebăm cine este culpabil și, implicit, trebuie să dea socoteală pentru cei peste 800 de morți, din rândul populației nevinovate, de DUPĂ fuga lui Ceaușescu din București, între 22-25 decembrie 1989.
Acel ucigaș din zilele Revoluției furate și deturnate ne-a rânjit cinic, timp de trei decenii, din toate pozițiile și pe toate ecranele: Ion Iliescu, satrapul decembrist de la a cărui înscăunare pe tronul lui Ceaușescu ni se trag, de fapt, toate necazurile și nenorocirile, la nivel de societate și de națiune!
În fototografia de mai sus: Cel care va pierde alegerile prezidențiale din acel an, dar le va câștiga în toamna anului 1996, nevolnicul Emil Constantinescu, se pozase cu noi, cei din redacția cotidianului local „Telegraf”, în fața sediului ziarului, la doar câțiva metri și la numai câteva ore distanță, în spațiu și, respectiv, timp, de episodul cu „Măi, animalule!”, care se va petrece în dupa-amiaza acelei zile, de 15 august 1992.
De la stânga la dreapta, în rândul de sus: Alexandru Mihalcea (corespondent pentru Dobrogea al cotidianului „România liberă”, scriitor, fost deținut politic), Zoe Petre (fost consilier al lui Emil Constantinescu), Cezar Corâci (atunci, consilier de campanie al lui Emil Constantinescu, actualmente șef al unei cunoscute și influente organizații patronale), colegii de redacție Cristian Stoleru, Maria Ionescu, apoi viitorul președinte… „înfrânt” Emil Constantinescu, din nou cei din redacție – Constantin Petriu, Lucian Mănescu, Radu Ștefan Mazăre (acum la închisoare), Nicușor Daniel Constantinescu (actual pușcăriaș), subsemnatul (Paul Pârvu), Carmen Cristea (actualmente Carmen Mario, locuiește în Africa de Sud); în spatele său: o studentă în practică, pe timpul vacanței, Marius Calcan și Marius Dragomir (care, ulterior, va fi ziarist la Radio Europa Liberă, la Praga). Rândul de jos, stând pe vine: cunoscutul jurnalist Radu Preda și Sorin Gabriel Strutinsky.
Drumurile lui Ion Iliescu și Emil Constantinescu s-au intersectat la Constanța, în campania pentru prezidențialele și parlamentarele din 1992
De vreo 27 de ani, tot sunt nevoit să povestesc, la cerere (în general, insistentă!) acel episod, cu Ion Iliescu și cu a sa ieșire isterico-istorică, împotriva subsemnatului – „Măi, animalule!” – din fața Prefecturii Constanța, petrecută duminică, 15 august 1992, de Sfânta Maria Mare și Ziua Marinei Române.
Offf… multe sunt de spus și comentat (în special pentru generațiile tinere, care nu prea cunosc ceea ce s-a întamplat în acei ani, 1990 -1996), dar promit să încerc, totuși, să fiu cât mai sintetic în descrierea incidentului propriu-zis și a conjuncturii în care s-a produs.
Era în plină campanie electorală, pentru „legislativele” și „prezidențialele” din toamna lui 1992. Ambii principali candidați la Președinție, Emil Constantinescu, din partea Convenției Democrate Române (CDR), și Ion Iliescu, din partea Frontului Democrației Sociale din România (FDSN), au dorit să profite de faptul că, pe 15 august, în vârf de sezon turistic estival, pe Litoral, de Sfânta Maria Mare și, totodată, Ziua Marinei Române, aveau la dispoziție, strânsă „la mare”, o parte importantă a electoratului românesc. Așadar, amândoi și-au anunțat descinderea la Constanța, oraș și județ, în acea zi.
De fapt, Emil Constantinescu a venit chiar mai devreme, astfel că, pe 14 august, eu unul, fiind desemnat de Radu Mazăre, care era copatron și redactor-șef la ziarul-cotidian constănțean „Telegraf”, la care lucram încă de la înființare, ca redactor, l-am însoțit, de dimineață până a doua zi la prânz pe candidatul „dreptei” politice românești, în tot periplul său prin Constanța.
Am primit misiunea la cererea mea, întrucât eram un activ și fervent susținător al dreptei politice, participant la Fenomenul Piata Universității, din aprilie-mai 1990, și „țărănist” de trei generații, cu ambii bunici-bărbați pușcăriași politici, condamnați pentru că erau lideri locali PNȚ, în Constanța și Brăila, monarhiști militanți, „chiaburi” și, colac peste pupăză, mai aveau și meserii „nesănătoase”, ca funcționari bancari ce erau!
L-am însoțit pe Emil Constantinescu la întâlnirile cu turiștii și cetățenii ori personalitățile orașului. Momentul de vârf a fost mitingul electoral din seara lui 14 august, din Piața Ovidiu, plină-ochi, când au vorbit mulțimii, de la balconul Muzeului de Istorie și Arheologie, atât Constantinescu, cât și lideri locali și naționali ai partidelor și asociațiilor din CDR (PNȚCD, PSDR – Sergiu Cunescu, Partidul Alianței Civice, PER, Alianța Civică etc.), inclusiv primarul țărănist al municipiului reședință de județ, dr. Corneliu Neagoe (ales la „localele” din martie acel an).
Apoi ne-am dus la o recepție-întâlnire, cu diferite organizații civice și politice, la Club Méditerranée din Mamaia, de la care toți, inclusiv „staff”-ul candidatului, am plecat… abia in zori! Ne-am dus acasă, am făcut rapid un duș, ne-am schimbat hainele, am băut o cafea tare și… am luat-o de la capăt, cu periplul prin Constanța!
Emil Constantinescu a fost foarte bine primit de către locuitorii orașului, Constanța fiind, pe-atunci, așa cum o dovedise și la alegerile locale din primăvară, un oraș majoritar „de dreapta”. Și turiștii l-au întâmpinat bine, pe traseu, în cele două zile, inclusiv la Costinești, unde era mult tineret la plajă, în vacanță.
Așa cum era de așteptat, Constantinescu nu a fost invitat la ceremoniile oficiale, de pe Faleza Cazinoului, organizate de NEdecomunizatul, pe-atunci, Comandament al Marinei Militare, în care tăiau și spânzurau celebrii amirali Iordache și Anghelescu (iar „cureaua de transmisie” cu Puterea fedesenistă de la București era la fel de celebrul amiral Cico Dumitrescu, omul lui Iliescu, ambii cu studii în URSS).
Prin urmare, Iliescu, care sosise și el, dimineața, în oraș, a fost vedetă la parada militară și la celelalte ceremonii oficiale, de pe faleză, iar „cârdul” nostru, în frunte cu liderul CDR (Emil Constantinescu era, pe-atunci, un om foarte popular și modest, fără îngamfările și aroganțele de după ce s-a văzut președinte, în 1996), a bântuit pe străzile din „Centrul Vechi” al Constanței (Zona Peninsulară), stabilind contacte excelente cu constănțenii și turiștii.
Ba chiar, la un moment dat, ne-am și intersectat cu „cortegiul” lui Iliescu, care, la sfârșitul evenimentelor oficiale de pe faleză, se îndrepta, împreună cu ai săi, spre Cazino, unde au luat masa, pe ritmul cântecelor pe care i le-a dedicat Loredana Groza, tocmită „dizeuza” la acel prânz!
Încă din acel moment, Iliescu a putut constata – fără nicio plăcere, desigur – că era adulat doar de către fanaticii săi admiratori, în timp ce majoritatea constănțenilor îl fluierau și apostrofau copios.
Momentele premergătoare accesului de isterie iliesciană: caniculă insuportabilă, mulțime agitată, haos total, SPP-iști nervoși, ziariști agresați
În sfârșit, pe la ora 13 am revenit și eu în redacție (aceasta era chiar în centrul orașului, pe Bulevardul Tomis, peste drum de „Casa Albă”, clădirea Prefecturii și a Primăriei), ca să-mi scriu articolul și apoi să merg acasă, unde mama – Dumnezeu s-o odihnească! – avea invitați, de ziua sa onomastică, ea purtând prenumele de Maria. Un alt coleg preluase ștafeta, plecând la Costinești cu Emil Constantinescu și „staff”-ul CDR.
Era cam ora 14 când, exact în momentul în care atât eu, cât și Radu Mazăre ieșeam pe ușă, ca să plecăm pe la treburile noastre, ne-am trezit cu una dintre colegele noastre, urcând în fugă pe scări, impacientată, roșie la față, speriată și surescitată, cu lacrimi în ochi. Fusese trimisă peste drum, la Prefectură, unde Ion Iliescu era invitatul prefectului Dragoș Chilea, actualmente avocat în Constanța. Ea, Claudia Mușat-Vișinescu, ne-a povestit, printre lacrimi, că o altă colegă din redacția noastră, Maria Ionescu (jurnalistă, la noi în oraș, și acum), a fost bruscată de SPP-iștii lui Iliescu, care i-au învinețit un ochi! Unul dintre SPP-iști îi îndesase în orbita ochiului aparatul de fotografiat. Mai mult, cel de-al treilea coleg-jurnalist prezent acolo, Dan Jianu – Dumnezeu să-l odihnească! -, era sechestrat în clădirea Prefecturii, cei din SPP (șeful lor fiind celebrul general Dumitru Iliescu, prezent acolo) încercând să-i confiște filmul din aparatul foto!
Toată această nervozitate a Serviciului de Pază și Protocol era urmarea huiduielilor cu care majoritatea celor strânși în fața Prefecturii îl întâmpinaseră pe Ion Iliescu, la fel cum se întâmplase, de atâtea ori, și în cursul dimineții, în Constanța, totul fiind în evident contrast cu simpatia arătată de populație lui Emil Constantinescu, încă din ziua precedentă.
Iliescu însuși, extrem de iritat, renunțase să mai discute, în contradictoriu, cu cei care îl contestau vehement. El a intrat surescitat în clădire, în biroul prefectului, unde, așa cum ne-a confirmat, în anii următori (după ce și-a încheiat mandatul), chiar acesta, actualul avocat „de lux” Dragoș Chilea, a dat pe gât, teribil de nervos, două pahare de șampanie, care, pe căldura din acea după-amiaza toridă de duminică, i-a ridicat și mai mult tensiunea și starea de furie!
Așadar, în momentul în care am auzit, de la colega noastră, ce balamuc era acolo, la nici 30 de metri de noi, atât eu, cât și Mazăre și ceilalți puțini colegi care mai eram prin redacție (Nicușor Constantinescu – viitorul președinte al Consiliului Județean, Carmen Cristea – actualmente C. Mario, stabilită de ani buni în Africa de Sud), am renunțat la planurile noastre de împrăștiere pe la treburile personale, fugind peste drum, la „Casa Albă”.
Acolo, pe platoul din fața clădirii, era un haos total: grupurile anti-Iliescu se confruntau verbal cu manifestanții „pro” (categoric, mai restrânși numeric, dar cel puțin la fel de fanatici și gălăgioși ca ceilalți), SPP-iștii bântuiau peste tot, în mod clar „la intimidare”, jandarmii și politiștii erau complet derutați, iar „acoperiții” își făceau treaba (la fel ca în perioada Pieței Universității și a celorlaltor evenimente din anii 1990 și 1991: observau totul atent, manipulau masele de oameni, înregistrau și fotografiau, aruncau zvonuri și „șopârlițe”, mențineau starea de dezorientare etc.).
Colega noastră Maria Ionescu avea un ochi învinețit chiar de ziua numelui ei, iar lui Dan Jianu, după ce reușiseră să-i scoată, cu forța, „negativul” din aparatul de fotografiat, SPP-iștii îi cereau insistent să le predea și – cităm din inteligența incomensurabilă a acestora – „pozitivul”!!!
Alți colegi din presa locală, fie că erau afară, în mulțime (cei din opoziția anti-Iliescu: Lucian Cristea de la „Tineretul Liber”, Alexandru Mihalcea de la „România liberă”, Ciprian Vasiliu de la „Cotidianul”, poetul și ziaristul George Stanca, prietenul nostru, chiar și Carmen Chihaia de la „Adevărul”, plus niste ziariști italieni, de la RAI, care au filmat tot – inclusiv incidentul dintre mine și Iliescu, chiar a doua zi difuzându-se totul, pe televiziunea de stat din Italia – și doi ziariști din Franța), fie în clădire, cu Iliescu (cei de la celălalt cotidian local constănțean, „Cuget liber”, fost, până în 23 decembrie ’89 „Dobrogea nouă” – organ de presă al PCR, care era, bineînțeles, încă pro-FDSN).
Ca să mai scurtăm, l-am așteptat, cu toții, pe Iliescu să coboare din biroul prefectului și să iasă din clădire. Tot de la Dragoș Chilea am aflat, mai târziu, că Iliescu a tot amânat plecarea, uitându-se mereu, foarte nervos, pe fereastră, în speranța că lumea (contestatari și ziariști) se va plictisi și, toropită de caniculă, va pleca din fața clădirii.
Numai că, dimpotrivă: nu numai că nu pleca nimeni, dar se adunau din ce în ce mai mulți anti-iliescieni (probabil se anunțau și convocau unii pe ceilalți).
Așadar, brusc (adică, pe neașteptate), cam pe la 16.30-17.00, ne-am trezit cu Iliescu pe scările de la intrare. A dat să plece spre automobilul său (doar ce se dotaseră, la Președinție, cu niște limuzine Opel Vectra nou-nouțe, negre), dar, la chemarea grupului restrâns de susținători, s-a răzgândit și s-a îndreptat către aceștia. Când a intrat în mulțimea de fideli și am incercat și noi, ziariștii, să-l urmăm, SPP-iștii au început să ne îmbrâncească și să ne lovească, tratament cu care noi, cei din presa „de opoziție”, eram ultra-obișnuiți, din 1990 și 1991.
Lucian Cristea, corespondentul „Tineretului Liber”, a reușit, cu noroc, să se apropie de Ion Iliescu și să-i pună reportofonul sub nas, întrebându-l: „De ce ne lovesc oamenii dvs., domnule președinte?”. La care Iliescu i-a răspuns, fără să clipească măcar: „Nu sunt oamenii mei!”, de parcă nu pe el îl păzeau SPP-iștii și securiștii (pardon, SRI-știi lui Virgil Măgureanu!), infiltrați printre noi…
Era o nebunie totală, de tip „care pe care”: „acoperiții” loveau pe nevăzute, la ficat… mă rog: cine a fost ziarist „de opoziție” sau demonstrant antiliescian, în acei ani, știe bine ce spun… Noi eram așa… super-căliți, deja!
Și eu am reușit să mă apropii, de vreo două ori, de Iliescu, dar, de fiecare dată, cand să deschid gura, să-l întreb de ce ne-au lovit colega și l-au sechestrat și deposedat de filmul foto pe celălat coleg, mă trezeam că, brusc, fugea pământul de sub mine și eram azvârlit câțiva metri mai încolo, de unde trebuia să reiau, cu tenacitate de furnicuță harnică, „ascensiunea”…
La un moment dat, la fel de brusc și de neașteptat, după ce i-a înjurat bine pe Regele Mihai, pe „moșieri” și pe „țărăniști”, Iliescu, văzând că „ai lui” sunt din ce în ce mai… minoritari, a pivotat pe-un picior și s-a dus, „glonț”, spre automobilul său. S-a așezat pe scaunul din spate-dreapta. În aceeași mașină a urcat poetul basarabean Grigore Vieru (Dumnezeu să-l ierte și să-l odihhnească!), iar în autoturismul următor, cel din spate, erau Alexandru Mironov și graficianul româno-american Eugen Mihăescu, consilierii lui Iliescu.
Eu rămăsesem oarecum izolat de restul colegilor din presă, într-un grup extrem de vocal la adresa urmașului lui Ceaușescu…
„Și ce am eu cu morții din decembrie?” / „Dumneata i-ai omorât!”
Mașina lui Iliescu, a doua sau a treia din coloană, a demarat, dar… n-a apucat să parcurgă nici 3-4 metri, că am văzut cu toții, clar, prin geamul automobilului – fumuriu, dar nu de tip „oglindă” -, cum Iliescu, iritat de strigătele întețite ale grupului din jurul meu, în dreptul căruia ajunsese, l-a… pocnit, efectiv, peste umărul drept, pe șofer, care, surprins și speriat, a frânat brusc. Iliescu a coborât, intempestiv, din Opel, a ocolit, în fugă practic, prin dreapta-spate și, deși SPP-iștii, și ei complet năuciți de neașteptata și ultra-rapida deplasare iliesciană, încercau să-l prindă de braț sau de mâneca scurtă a cămășii, m-am trezit, aproape instantaneu, cu mâna sa dreaptă înfiptă în gâtul meu!!!!!!!
Și eu eram, bineînțeles, uimit, luat prin surprindere complet.
Țin minte doar că ăla care, chiar în dreapta mea, răcnea cel mai tare împotriva lui Iliescu (un individ șters, între două vârste, pe care nu-l cunoștea nimeni dintre constănțenii anti-Iliescu, adică nu-l mai văzuseră până atunci și, bineînțeles, nici după aia nu l-au mai întâlnit vreodată, îmbrăcat cu un veston din stofă groasă – pe vipia aia! -, cu un ziar „Dreptatea”, organul de presă al PNȚCD, ieșindu-i pe jumătate, evident ostentativ, dintr-un buzunar) m-a prins hotărât de mâna dreaptă, ca-ntr-o menghină, chiar din primul moment în care a coborât Iliescu, și mi-a rânjit, cu răutate, având ochii injectați de ură, eminamente securistică: „Acumaaaa…, gataaa…, nu mai pleci nicăieri!”. De parcă mi-ar fi trecut prin cap s-o fac…
Revenind la Ion Iliescu, în aceeași clipă în care mi-a băgat degetele-n beregată, mi-a adresat și celebrul apelativ (sub formă de întrebare răcnită): „De ce urli, măi, animalule?!”.
Recunosc că și eu eram într-o stare de uimire cvasi-totală, dar mi-am revenit aproape instantaneu și, în acel moment, un singur gând mi-a fulgerat prin minte: poate că era ultima ocazie să-i spun, așa, de la numai câțiva centimetri distanță, față-n-față, la cel mai propriu mod al cuvântului, acestui individ, ceea ce gândeam și simțeam încă din zilele sfârșitului lui decembrie 1989.
Așadar, fără să ezit, nevrând să intru în jocul său și să-i spun că nu eu eram ăla care zbierase, am slobozit următoarele vorbe: „Pentru morții din decembrie 1989, de-aia!”.
Iliescu a părut complet descumpănit și, privind, parcă vrăjit, la legitimația mare, galbenă, de presă, care ieșea pe jumătate din buzunarul cămășii mele (realiza, stupefiat, că a avut ghinionul să-i înfigă gheara-n gât tocmai unui jurnalist!), a bâiguit, aproape pierdut și pe jumătate absent: „Ce treabă ai tu cu morții aceia?”.
Nici n-a apucat să-și termine întrebarea, că i-am și răspuns: „Sunt morții noștri!”.
El, cu glas aproape șoptit – oricum, răgușit și nesigur -, a încercat să insiste, cu jumătate de gură: „Și ce am eu cu morții din decembrie?”.
În acel moment, m-am simțit… – vă jur! – complet stăpân pe situație și, mai ales, fericit că pot, în sfârșit, să-i trântesc adevărul în față: „Dumneata i-ai omorât!”.
A rămas perplex, cu gura căscată!!! A avut un rictus al gurii, parcă-l văd și-acum, a încercat să mai spună ceva, a stat o clipă cu gura deschisă și, la fel de brusc, foarte descumpănit, mi-a întors spatele, cu o piruetă scurtă, un soi de „stânga-mprejur” cazon, și… a tulit-o spre mașină, cu aceeași viteză cum venise!
SPP-iștii, care, în tot acest timp, mă ținuseră strâns de… toate excrescențele – mâini, picioare ș.a.m.d. -, au fugit și ei către automobile.
Coloana a ieșit, pe Bulevardul Tomis, sensul spre Bulevardul Mamaia, iar noi, ulterior, în fotografii, am apucat să vedem, în fugă, că cei din mașini scoseseră vârfurile țevilor unor arme, pe geamurile întredeschise ale mașinilor! Și erau îndreptate înspre noi!
(În anul următor, când m-am întâlnit din nou cu Ion Iliescu, în Port, la SNC, la Agigea și la Petromidia, unul dintre SPP-iști mi-a spus, confidențial, că nu ei au făcut asta, ci… „ăia de la SRI”!)
Dar… în acele momente, noi eram ocupați cu caftangiii (încă de pe-atunci) de jandarmi.
Pe Radu Mazăre, care era în niște bermude” de plajă (!), l-au învinețit, bietu’ de el, pe coapse!
Iar eu beneficiam de-un tratament special: câțiva indivizi în civil se căzneau să mă bage-ntr-o amărâtă de Dacie albă, ruginită, despre care toți ne tot întrebaserăm ce mama naibii căuta acolo, ca nuca-n-perete… Acum, tocmai eram gata-gata să aflu eu, pe propria piele, ce căuta!
Recunosc că decisiv a fost… Nicușor Constantinescu! Masiv fiind, acesta înota printre jandarmi, iar ăștia zburau, pur și simplu, în dreapta și-n stânga, astfel că cei trei sau patru „civili”, în criză de timp, au renunțat, cu evidentă părere de rău, să mai încerce să mă vâre în rabla aia de Dacie. Pe unu’, de altfel, reușisem și eu să-l lovesc cu picioru’… „acolo unde-i este mai greu voinicului”. Se schimonosise de durere, saracu’… Apoi, în doar câteva secunde, a dispărut, cu mașini cu tot, orice însemnase jandarm sau polițist.
Iar nouă, celor rămași pe „câmpul de luptă” al „Bătăliei de la Constanța”, nu ne venea să credem că s-a întamplat aievea ceea ce ne rezervase ultima jumătate de oră.
Cum mi-a schimbat viața expresia „Măi, animalule!”? Păi… nu mi-a schimbat-o în niciun fel!
După câteva zile, așa de tare mă săturasem de dat interviuri și de povestit despre ce și cum a fost (eram „vedeta momentului”, ce mai…, scriau toate ziarele, pe prima pagină, de mine, inclusiv cele „de-afară”, posturile de radio deschideau știrile cu mine, până și TVR, aflat sub papucul oamenilor lui Iliescu, nu avea încotro și aborda mereu subiectul – bineînțeles, în felul lor manipulator -, pe televiziunile occidentale apărea filmarea celor de la RAI), încât am început să refuz să mai istorisesc eu, personal, întâmplarea, la telefon cel puțin, cedând această „plăcere” colegilor din redacție, de la „Telegraf”.
Apoi au început să mă roage să accept o candidatură, pe locuri fruntașe, eligibile, pe listele câtorva partide, căci urmau alegerile parlamentare. I-am refuzat și pe-ăia…
Mi-a părut rău, însă, că părinții mei – Dumnezeu să-i odihnească! -, ambii în vârstă și cardiaci, își faceau griji pentru mine…
Am reușit, totuși, să le demonstrez (cu greu!) că securiștii numiți SRI-iști, care m-au urmărit până la alegerile din septembrie, pas cu pas, de fapt erau puși de Ion Iliescu să ne „păzească”, pe mine și familia mea! Vă dați seama seama ce scandal ieșea dacă pățeam, naibii, ceva, vreun accident, acum, după ce Iliescu ajunsese pe prima pagină, în presa de top din Europa și chiar din SUA, abia după chestia cu „Măi, animalule!”?
În Franța, de exemplu, fusese de două ori, în vizită oficială, și nu încăpuse pe prima pagină din „Le Monde” sau „Le Figaro”. Iar acum… poza noastră, față-n față, tronase câteva zile la rând, în capul primei pagini din cele mai prestigioase ziare!
Cerere de azi politic în SUA… din oficiu!
Ambasada SUA mi-a trimis formulare de cerere de azil politic, cerându-și scuze că a făcut-o… fără să le cer! Și asta, în condițiile în care sute de oameni dormeau în saci de camping, în fața aceleiași ambasade, la coadă, pentru o amărâtă de viză turistică de trei luni. Asta cu formularele este caz unic pentru România: să nu le ceri, dar ei să ți le trimită, ba chiar și cu scuze elaborate și ultraprotocolare. Vă dați seama de ce mă păzea Iliescu ca pe sfintele moaște?! Dacă-mi rupeam vreun deget, dacă pățeam ceva, eu sau familia mea, nimeni n-ar fi crezut că nu a fost (la) comanda președintelui. Vreo lună, două, câte doi-trei securiști se țineau după mine, fără să se ferească măcar, ca niște bodyguarzi. În plus, câte unul era postat, 24 de ore din 24, în fiecare capăt al străzii mele, pentru a ne pazi casa, iar tata și mama aveau, și ei, câte-o „gorilă” din partea lu’ nenea Iliescu!
Sincer, și asta a devenit enervant la un moment dat. De exemplu, nu mai puteam să trec strada prin loc nepermis, că mă smucea câte unul – disperat nu alta: „Dom’le, dumneata vrei să mă nenorocești?! Dacă dă vreo mașină peste tine, în timpul misiunii mele?!”.
Despre ceea ce a urmat după 15 august 1992, chiar că aș putea să scriu o carte. Și-ncăăă… una destul de grosuță! Poate chiar o s-o și fac, într-o zi, dacă o să am timp și dacă mai apuc, bineînțeles…
Mai ales că, după 1996, când a pierdut Iliescu alegerile, mulți au început să-și dea drumul la gură și să povestească, fără teamă, lucruri interesante, legate de urmările la „Măi, animalule!”. De exemplu, mi s-a confirmat, din mai multe surse, din interiorul TVR și politice (inclusiv din PSD), că încă mai există, acolo, într-o arhivă „specială”, cel puțin o copie a „brutului” cu filmarea ireproșabilă a ÎNTREGII scene, de-aproape, cu sunet perfect, realizată de cameramanul Televiziunii Române, care-l însoțea pe Iliescu. Operator care, de altfel, apare și în pozele pe care le-au facut ai noștri (Radu Mazăre, în primul rând!), ca filmând în chiar momentul cu pricina, la doi-trei metri distanță de mine și de Ion Iliescu.
Omul cu toporul
Acum, așa, în grabă, țin să mai spun două lucruri relevante despre cât de mult l-a marcat și apăsat (până la obsesie, chiar) acel episod pe Ion Iliescu. Unul este amuzant, dar atunci mi s-a părut pur și simplu agasant.
Trecuseră vreo 20 de zile de la chestia cu pricina, securiștii ne păzeau (pe mine, familia mea, locuința, redacția de pe Dragoș Vodă, ba chiar și pe unele rude din țară) să nu pățim ceva (bineînțeles, consemnau și tot ce mișcam, în același timp!).
Noi, acasă, ne încălzeam pe-atunci cu lemne, aveam sobe de teracotă. Tata cumpărase, în vară, lemne, erau în curte, dar cele mari trebuiau sparte, că erau butuci groși. Și a întrebat, la prieteni, de-un spărgător de butuci, harnic și serios. Ăia știau un țigan de treabă, care se ocupa cu așa ceva, și i-au dat tatei adresa, astfel că l-a căutat și a rămas stabilit să vină și la noi, într-o zi, după ce termina de onorat comenzile anterioare. Într-o dimineață, cam pe la 6.00, așa…, auzim în stradă niște urlete disperate. Când ieșim din casă, ce credeți că ne văd ochii? Bietul om se înființase, dis-de-dimineață, la poartă la noi, cu toporul lui special în cârcă, să se-apuce de treabă. Până să apuce să sune la sonerie… și răsăriseră două mașini, cu securiști/sereiști, care-l umflaseră și încercau să-l înfunde într-unul dintre automobile, să-l ducă la interogatoriu, ca să spună pe cine vroia el să căsăpească!
De-abia l-am scos pe bietu’ om din ghearele nebunilor, dar tot l-au luat seara de-acasă și l-au interogat, punându-l să dicteze declarații peste declarații, că era, sărmanul de el, și analfabet. Inutil să mai adaug că am rămas până-n primăvară cu butucii netăiați… că s-a dus repede vestea că pe strada aia, dacă intri cu un topor, ceva, te ia la Securitate! Iar nenea ăla, om simplu, și-acum (că mai trăiește, tot în cartier), când mă vede, din „dom’ ministru” nu mă scoate!
Al doilea lucru e mai serios: consilierii lui Iliescu încă mă mai sunau, periodic, prin primăvara următoare, întrebându-mă dacă nu m-am hotărât, până la urmă, să fiu de acord să mă întâlnesc, în cel mai mare secret, cu el, cu „Ilici”, având grijă, de fiecare dată, să precizeze că efortul meu „nu va fi degeaba”.
Bineînțeles că NU am făcut-o, următoarea întâlnire fiind în toamna lui 1993, când a revenit Iliescu la Constanța și a mers la Administrația Portului, în Șantierul Naval, apoi la Agigea, unde se amenaja „Zona Liberă”, și la Petromidia.
Dar despre aceasta revedere… altădată!
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
CITIȚI ȘI:
Duminică noaptea: Senzorul amplasat pe Șoseaua Mihai Bravu, integrat în platforma airly.eu, a înregistrat depășiri de aproape 600% pentru poluarea cu PM 10 (particule mari de praf)
Luni, ora 6.00: Senzorul amplasat la Lacul Morii, integrat în platforma airly.eu, a înregistrat depășiri de aproape 1000% pentru poluarea cu PM 2,5
TABEL: Din cei 8 senzori din rețeaua națională, doar cel de la Lacul Morii a înregistrat date despre poluarea cu PM 2,5. El a indicat valori de 234 ug/m³, față de 20 ug/m³ valoarea limită anuală
