Categorie: Cultură

  • Opera lui Emil Cioran intră pe o piaţă de 600 de milioane de cititori

    „Luciditatea gândirii autorului român se manifestă brut în Caietele sale, volumul care este acum publicat integral pentru prima dată în limba spaniolă. Cartea lui Cioran (Rășinari, România, 1911-Paris, 1995), pe care unii o consideră capodopera lui, apare în Spania la 20 de ani de la o primă antologie”.

    Aşa începe prezentarea făcută de către Ignacio Vidal-Folch, autorul articolului publicat în apreciatul supliment literar „Babelia”, al cotidianului El Pais, despre marele scriitor şi gânditor român.

    Publicarea capodoperei „Caiete” în limba spaniolă deschide opera lui Cioran către o piaţă de cititori imensă; aproape 600 de milioane de oameni vorbesc azi limba lui Cervantes – a treia în lume ca număr de vorbitori (după chineza mandarină şi engleză) şi una dintre cele 6 limbi oficiale ale ONU.

    Despre „Caiete”, carte apărut la Editura Humanitas, filosoful Gabriel Liiceanu spunea:

    „Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume (…)
    Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor și spaimelor lui, de singurătățile și spaimele noastre”.

    Redăm în continuare cele mai importante pasaje din presa spaniolă de profil despre ceea ce poate fi considerat un elogiu la adresa geniului lui Cioran, devenit, iată, reper cultural internaţional.

    Pasaje din textul „Cioran, un scriitor intempestiv”, apărut în Babelia

    • „După moartea lui Cioran în 1995, văduva sa, Simone Boué, care i-a mai supraviețuit doar doi ani, a găsit într-o valiză închisă, aflată pe biroul studioului său, 34 de caiete identice cu cele pe care scriitorul le avea întotdeauna la îndemână. El a început să le folosească în 1957 și a suspendat scrierea în ele în 1972. Pe multe dintre ele era trecută însemnarea Spre a fi distruse. Dar, în paginile sale, scriitorul a subliniat și proiectul revizuirii, corectării și transformării lor într-o carte”
    • „În paginile din Caiete, propozițiile ingenioase și lapidare se succed – precum cea mai celebră dintre toate: Citit o carte despre căderea Constantinopolului. A căzut cu oraș cu tot -; schițele unei idei care nu sunt conturate din lipsa adjectivului precis; notele seci despre lecturi, aniversări și decese; unele anecdote – puține și mereu fără a menționa protagoniștii lor, cu excepția inițialelor lor; ecouri ale propiilor indispoziții – În urmă cu ceva timp, în Presses Universitaires, înainte de acumularea de cărți despre lingvistică, mi-am pierdut cumpătul și am plecat de acolo furios și dezgustat -; și chiar ocazional o interjecție, ca o neașteptată şi elocventă: Bah!… „
    • „Cu această ediție a volumului Caiete, însoțită de prima carte pe care a publicat-o în România, Pe culmile disperării, editura Tusquets inaugurează Biblioteca Cioran, unde va publica cea mai mare parte a lucrărilor sale, care continuă să provoace interesul unui număr considerabil de cititori din țara noastră încă din anii 70, când Fernando Savater a tradus o parte din cărțile sale și și-a publicat teza de doctorat, Eseu despre Cioran„
    • „Această celebritate pe care Cioran s-a străduit să o disprețuiască (a respins, de exemplu, un premiu literar important, a cărui încoronare i-ar fi fost foarte utilă cu ani în urmă, după cum însuşi i-a explicat juriului, dar el nu mai avea nevoie de această recunoaştere și le-a recomandat decidenţilor să dea premiul respectiv unui scriitor mai tânăr și neajutorat) este ceva unic datorită faptului că, deși puterea expresivă a exprimării sale derivă din somptuoasa tradiție retorică franceză, Cioran a fost de fapt un scriitor intempestiv”
    • „A fost astfel atât prin abordarea originală a subiectelor care îl interesau (…) cât şi datorită condiţiei sale de periferic social: un exilat român în Paris, care repudia deopotrivă româna și franceza și se lăuda cu statutul tău apatrid”
    • „Dar şi pentru că  a locuit în camerele hotelului până când a cunoscut-o pe Simone Boué și s-a mutat cu ea la mansarda pe care le-a închirit-o un fan al lucrărilor sale, pentru că şi-a făcut ca norma de viață să nu muncească niciodată în sensul social al termenului a munci, pentru că îi urmărea cerșetori aproape cu invidie”
    • „Uneori, Cioran pare o lumină de cinism și dezamăgire, un Diogenes al secolului al XX-lea, iar alteori un şarlatan al Balcanilor, un aliat al suferinţei. Cu siguranță una dintre forțele decisive în configurația sa de gânditor și scriitor în lume, pe lângă lecturile sale despre mistici, a fost și Oswald Spengler, autorul lucrării Declinul Occidentului, care a postulat viața organică a civilizațiilor. A contat însă şi formarea sa într-un mediu religios, ca fiu al unui preot ortodox, unde influenţa a fost dată de un anume dor de transcendență”
    • Ionesco şi Cioran

      „Apoi, după aderarea sa tinerească la naționalismul românesc interbelic, cu simpatii extremiste – de unde s-ar fi hrănit pentru tot restul vieții sale -, a devenit un mut în problemele politicii, cu excepția conversațiilor sale zilnice telefonice cu Eugen Ionesco, în care ambii erau în largul lor ca opozanţi ai frivolității lui Sartre și ai stângismului cultural parizian din acea epocă. De asemenea, l-a ajutat să se formeze, după cum însuşi a subliniat în repetate rânduri, insomnia de care a suferit în cea mai mare parte a vieții sale și care l-a aruncat în afara timpului, într-o eternitate agonizantă”

    • „Și, în sfârșit, şi-a pus amprenta asupra personalităţii sale starea de exil, la Paris, unde primea cu mare zgârcenie vești despre grijile prietenilor și rudelor sale prinși în închisoarea dictaturii comuniste românești. Cioran avea desigur un mod special de a fi singur, dar bine conectat cu nenorocirea, ale cărui mii de variații erau punctate cu câte un comentariu ironic și o celebrarea a lui Bach sau Brahms – Bach rămâne cea mai mare descoperire pe care am făcut-o în această lume decăzută -, cum menționa el, între 1957 și 1972, în aceste Caiete traduse acum şi în limba spaniolă”

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

  • Cărţi pe care ar trebui să le citim măcar o dată în viaţă

    Toată lumea vorbește despre nevoia de a citi capodoperele literaturii clasice. Și este adevărat, cine nu a fost captivat încă de lectura unor volume fabuloase precum „Divina Comedie”, „Don Quijote de la Mancha”, „Hamlet” sau „Război şi Pace” trebuie să accepte că a renunţat la o parte fundamentală din istoria literaturii. Sunt cărți care vor fi mereu, acolo, în așteptare, gata să descopere lumi şi perspective noi pentru cititor.

    Dar în afara acestui filon al clasicilor, există și o duzină bună de cărți ale literaturii moderne, pe care toată lumea ar trebui să le citească măcar o dată în viață.

    Platforma Librotea, dedicată selecţiei creaţiilor literare de calitate şi succes deopotrivă, a realizat un fel de ghid de volume pentru cei care vor să „devoreze” literatură cu titluri esențiale, lucrări care promit ore întregi de savoare, spirit şi cultură fără egal. Nu toate sunt traduse în limba română, dar versiunile originale în engleză sau spaniolă merită toţi banii.

    „Prea multă fericire”, de Alice Munro, este una dintre acele cărți care transformă cititorul. Scriitoarea canadiană, una dintre marile povestitoare vii ale zilelor noastre, are de partea sa şi recunoaşterea dată de câştigarea premiului Nobel pentru literatură.

    O distincţie pe care a obţinut-o şi Patrick Modiano, marele portretist al Parisului, autorul unui veritabil univers literar care apare concentrat în paginile din „Cafenea tinereții pierdute”, capodopera sa.

    Mai cunoscut decât ei este deja faimosul Gabriel García Márquez, care merită „bifat” pe lista obligatorie a consumului literar nu doar pentru celebra „Un veac de singurătate”, ci şi pentru un volum poate mai puţin difuzat, dar magistral: „Colonelului nu are cine să-i scrie”, la care autorul columbian a lucrat între 1956 şi 1957 şi pe care l-a publicat abia patru ani mai târziu.

    De asemenea, să nu uităm de Maria Vargas Llosa cu al său „Oraşul şi câinii”, ca lectură obligatorie în viaţă. Apoi, fiecare cititor ar trebui să-și ofere posibilitatea de a se bucura de „Amsterdam”, cartea lui Ian McEwan, și de a se pierde în paginile volumului „Dezonoare”, a lui J. M. Coetzee (alăturat, coperta în engleză).

    Mai aveţi şi posibilitatea de a vă lăsa uimiți de „Jurnalele lui Emilio Renzi„, autor Ricardo Piglia, și de a rămâne realmente impresionaţi de proza lui ​​Amelie Nothomb în „Metafizica tuburilor”.

    „Complot împotriva Americii”, capodopera lui Philip Roth (versiunea în limba engleză)

    Cea mai bună lectură a actualei societăți americane a fost făcută de Philip Roth în urmă cu câteva decenii, în „Complot împotriva Americii”, care n-a făcut decât să câştige forţă şi actualitate cu trecerea timpului.

    „Fierce attachments”, de Vivian Gornick, este o altă astfel de carte care nu încetează să crească pe măsură ce trece timpul de la publicarea sa.

    Literatura spaniolă este şi ea prezentă, de asemenea, în această selecție, prin „Nubosidad variable”, de Carmen Martín Gaite, care trebuie neapărat citită. Iar „Balconul în timpul iernii”, de Luis Landero, reflectă amintirea istoriei recente a țării lui Cervantes, şi ea o capodoperă pe care nu trebuie s-o rataţi.

    Nu trebuie omise, de asemenea, „Strigătul liniştit”, de Kenzaburo Oé, care a fost comparat cu clasicul Dostoievski pentru această lucrare magistrală, sau „Poveste despre dragoste şi întuneric”, a lui Amos Oz. Iar lista poate fi completată la alegere, căci moştenirea lumii literare este vastă şi fascinantă deopotrivă.

    Însă astfel de ghidări de specialitate, departe de a fi selecţia infailibilă, ajută mult cititorul pasionat de autodepăşire culturală. Într-o mare de „fake news” şi inflaţie de „informaţie” digitalizată, cartea de valoare rămâne cel mai bun remediu pentru cei care vor să se purifice de prea mult „like”,”touch” sau orice alt instrument al tehnologiei de tip nou.

  • AGERPRES: Cartianu şi Ciocăzanu au lansat cartea „10 august”

    Cartea ”10 august”, scrisă de Grigore Cartianu şi Laurenţiu Ciocăzanu, apărută la Editura All, a fost lansată vineri, la Târgul Gaudeamus.

    Dan Barna, liderul USR, a vizitat standul unde a fost lansat volumul „10 august”

    Grigore Cartianu a mărturisit că a scris această carte „ca un fel de obligaţie, pentru un public care are nevoie de asta”.

    „Eu cred că este nevoie de o carte despre fiecare eveniment important din evoluţia acestei ţări. De exemplu, mie îmi pare rău că nu a scris nimeni o carte despre Colectiv. Una e să arunci texte pe net sau pe fluxul de ştiri sau pe ziare, astea toate sunt trecătoare şi când vrei să le aduni la un loc, nu le mai ai. O carte sintetizează foarte bine, le aşază bine şi peste 50 sau 100 de ani. Cartea are avantajul că stă bine într-o bibliotecă publică sau în biblioteci private şi acolo rămâne document peste timp. O carte de genul acesta are rolul de a spulbera în timp toate rescrierile istoriei. În general, odată cu trecerea anilor, diverşi actori politici, în funcţie de interesul lor, rescriu istoria. Cartea aceasta am făcut-o ca un fel de obligaţie, pentru un public care are nevoie de asta”, a declarat Grigore Cartianu pentru AGERPRES.

    De la stânga la dreapta: Andrei Caramitru (cu cartea în mână), protestatarul „Ceauşescu”, Costi Cristache, fiul său şi Sabin Orcan (director Newsweek)

    Jurnalistul a spus că cititorii vor găsi în carte „multe mărturii, documente, rapoarte”, dar şi „o colecţie de ziceri aberante”.

    La rândul lui, Laurenţiu Ciocăzanu a spus că ziua represiunii a fost şi ziua victoriei românilor paşnici împotriva violenţei ca armă politică. „Cartea despre represiunea din 10 august este o mărturie scrisă de mii de victime şi reprodusă de noi doi despre o tragedie care nu mai trebuie să se petreacă într-o ţară ca România. Nicăieri în lume forţele de ordine nu au atacat oameni paşnici, nu i-au gazat, lovit şi umilit. Peste tot în lume unde unii angajaţi ai aceloraşi forţe de ordine au produs astfel de abuzuri, agresând oameni nevinovaţi, au plătit egal în faţa legii, ca orice simplu cetăţean care nu poate lovi pe cineva fără să rămână nepedepsit. Dar 10 august a fost şi momentul unei mari victorii a românilor care au avut puterea să îndure gaze şi lovituri pentru a arăta puterii politice că violenţa te duce în final la pierzanie. 10 august 2018 este ziua victoriei libertăţii şi a spiritului pacifist asupra violenţei ca armă politică”, a declarat Laurenţiu Ciocăzanu.

    Al doilea volum-document lansat de cei doi jurnalişti, după „Miracolul din noiembrie”

    „10 august” este o carte care reface filmul zilei din 10 august 2018, aduce informaţii şi mărturii despre demonstraţia din acea zi, din Piaţa Victoriei, precum şi din noaptea ce a urmat.

    Detalii despre volumul „10 august”, AICI.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * În timp ce românii erau gazați în Piața Victoriei, Dragnea chefuia la Scroviștea. Ți-a plăcut, Bușcule? S-au asortat icrele negre cu șampania franțuzească?

    * Scrisoarea trimisă de Dăncilă parlamentarilor europeni pentru a apăra sinistra Ordonanță 13

  • Astăzi lansăm „10 august” – cartea pe care Dragnea, Dăncilă și Carmen Dan ar interzice-o sau măcar ar gaza-o!

    Vineri, 22 noiembrie, ora 18.00. Ziua a treia a Târgului de carte Gaudeamus, ediția 2019, va aduce lansarea unei cărți mult-așteptate: „10 august”, autori Grigore Cartianu și Laurențiu Ciocăzanu. Lansarea va avea loc la standul Editurii All (pavilionul B2 din Complexul Romexpo).

    Cei doi autori, Grigore Cartianu și Laurențiu Ciocăzanu, au ales ca subtitlu o scandare din Piața Victoriei, susținută de un cor format din zeci de mii de voci: „Cât de javră poți să fii / Să gazezi niște copii?”.

    „10 august” este o lucrare temeinic documentată, care aduce informații esențiale și mărturii emoționante despre represiunea barbară din 10 august 2018, din Piața Victoriei, precum și din noaptea ce a urmat.

    În cele 320 de pagini, autorii, participanți activi la evenimente, depun și propriile mărturii, care ating momente dramatice.

    Volumul devolează planul dement al bandei de la Teleorman (Dragnea – Dăncilă – Carmen Dan) și analizează felul în care aceasta a încercat să transforme România într-un regim de tip Turcia lui Erdogan sau Belarusul lui Lukașenko.

    Sunt trecute în revistă ororile comise de Jandarmeria Română, instituție capturată de „clanul din Teleorman” și transformată într-o forță de represiune împotriva populației pașnice.

    Dincolo de tragismul acelei zile, în paginile cărții respiră optimismul unor oameni care, în timp ce înfruntau gazele, bastoanele, bocancii și jeturile de apă ale jandarmilor, strigau cu putere „Nu plecăm! Nu plecăm!”, iar a doua zi reveneau în aceeași Piață Victorioasă.

    Toți cei care ați fost conectați la tensiunea acelei zile istorice vă veți regăsi în fiecare pagină, în fiecare rând al cărții. Unii, cu nume și prenume.

    Târgul de carte Gaudeamus e deschis până duminică, 24 noiembrie (ziua alegerilor prezidențiale, turul 2). Programul de vizitare: zilnic, între orele 10.00 și 20.00.

    Autografe pe volumul „10 august”, dar și pe celelalte cărți din seria de autor Grigore Cartianu, puteți obține în trei zile consecutive, astfel:

    • vineri, 22 nov., orele 17.00 – 20.00
    • sâmbătă, 23 nov., orele 13.00 – 17.00
    • duminică, 24 nov., orele 13.00 – 17.00.

    Cărțile din seria de autor Grigore Cartianu

    • Sfârșitul Ceaușeștilor
    • Crimele Revoluției
    • Teroriștii printre noi (coautori: Andrei Crăciun, Cristian Delcea, Mihai Voinea)
    • Cartea Revoluției (ediție enciclopedică, peste 1.000 de pagini, 350 de imagini)
    • Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun (film pe DVD)
    • Hora de la miezul nopții (coautor: Alin Paicu)
    • Hagi
    • Jurnalul unui puci ratat
    • Miracolul din noiembrie (coautor: Laurențiu Ciocăzanu)
    • 600.000 – #Rezist
    • 10 august (coautor: Laurențiu Ciocăzanu)

    Nu ratați ocazia de a-i întâlni pe autori și pe invitații lor, dar și de a obține autografe – în premieră – pe toate cărțile lui Grigore Cartianu!

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * În timp ce românii erau gazați în Piața Victoriei, Dragnea chefuia la Scroviștea. Ți-a plăcut, Bușcule? S-au asortat icrele negre cu șampania franțuzească?

    * Scrisoarea trimisă de Dăncilă parlamentarilor europeni pentru a apăra sinistra Ordonanță 13

  • O carte-document: „10 august”. Lansarea: vineri, de la ora 18.00, la Gaudeamus. Autori: Grigore Cartianu și Laurențiu Ciocăzanu

    Târgul de carte Gaudeamus, ediția 2019, și-a deschis porțile miercuri, 20 noiembrie, și va putea fi vizitat până duminică, 24 noiembrie (ziua alegerilor prezidențiale, turul 2).

    Unul dintre evenimentele Târgului este lansarea volumului „10 august” – vineri, 22 noiembrie, de la ora 18.00, la standul Editurii All.

    Cei doi autori, Grigore Cartianu și Laurențiu Ciocăzanu, au ales ca subtitlu o scandare culeasă chiar din Piața Victoriei, susținută de un cor format din zeci de mii de voci: „Cât de javră poți să fii / Să gazezi niște copii?”.

    „10 august” este o lucrare temeinic documentată, care aduce informații esențiale și mărturii emoționante despre represiunea barbară din 10 august 2018, din Piața Victoriei, precum și din noaptea ce a urmat.

    În cele 320 de pagini, autorii, participanți activi la evenimente, depun și propriile mărturii, care ating momente dramatice.

    Volumul devolează planul dement al bandei de la Teleorman (Dragnea – Dăncilă – Carmen Dan) și analizează felul în care acesta a încercat să transforme România într-un regim de tip Turcia lui Erdogan sau Belarusul lui Lukașenko.

    Sunt trecute în revistă ororile comise de Jandarmeria Română, instituție capturată de „clanul din Teleorman” și transformată într-o forță de represiune împotriva populației pașnice.

    Dincolo de tragismul acelei zile, în paginile cărții respiră optimismul unor oameni care, în timp ce înfruntau gazele, bastoanele, bocancii și jeturile de apă ale jandarmilor, strigau cu putere „Nu plecăm! Nu plecăm!”, iar a doua zi reveneau în aceeași Piață Victorioasă.

    Toți cei care ați fost conectați la tensiunea acelei zile istorice vă veți regăsi în fiecare pagină, în fiecare rând al cărții. Unii, cu nume și prenume.

    Programul de vizitare a Târgului este, zilnic, între orele 10.00 și 20.00.

    Autografe pe volumul „10 august”, dar și pe celelalte cărți din seria de autor Grigore Cartianu, puteți obține în trei zile consecutive, astfel:

    • vineri, 22 nov., orele 17.00 – 20.00
    • sâmbătă, 23 nov., orele 13.00 – 17.00
    • duminică, 24 nov., orele 13.00 – 17.00

    Cărțile din seria de autor Grigore Cartianu

    • Sfârșitul Ceaușeștilor
    • Crimele Revoluției
    • Teroriștii printre noi (coautori: Andrei Crăciun, Cristian Delcea, Mihai Voinea)
    • Cartea Revoluției (ediție enciclopedică, peste 1.000 de pagini, 350 de imagini)
    • Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun (film pe DVD)
    • Hora de la miezul nopții (coautor: Alin Paicu)
    • Hagi
    • Jurnalul unui puci ratat
    • Miracolul din noiembrie (coautor: Laurențiu Ciocăzanu)
    • 600.000 – #Rezist
    • 10 august (coautor: Laurențiu Ciocăzanu)

    Nu ratați ocazia de a-i întâlni pe autori și pe invitații lor, dar și de a obține autografe – în premieră – pe toate cărțile lui Grigore Cartianu!

  • Ce ţară! Spania acordă Premiul Cervantes 2019 unui poet catalan, în timp ce catalanii radicali distrug Spania cu haosul independenţei

    Superbă naţiune, ţara lui Cervantes! Nu doar graţie impactul cultural global al limbii spaniole – aproape 600 de milioane de pământeni o vorbesc, în 20 de ţări este limbă oficială, fiind a doua de pe planetă cu cei mai mulţi nativi vorbitori. Dar şi datorită felului nobil în care Spania relaţionează cu cultura popoarelor vorbitoare de „castellană”.

    Cel mai recent exemplu este acordarea premiului Cervantes 2019 poetului catalan Joan Margarit (Sanaüja, Lleida, 1938).

    Juriul care acordă anual premiul Cervantes autorilor de opere literare în limba spaniolă a declarat:

    „Margarit merită premiul pentru opera sa poetică de profundă transcendență și limbaj lucid, mereu inovator. A îmbogățit atât limba spaniolă, cât și limba catalană și reprezintă pluralitatea culturii peninsulare într-o dimensiune universală a unei mari măiestrii literare”.

    La câteva ore de la cunoașterea deciziei, într-o conferință de presă, poetul și-a definit meseria în acest fel: „Lucrez pentru a mângâia oamenii singuri, care sunt 100% din populație, indiferent dacă o recunosc sau nu. Dacă o poezie nu poate mângâia o persoană într-o situație dificilă, nu merită nimic ca poem”, se definea zilele trecute galonatul autor.

    Joan Margarit este considerat farul poeziei în limba catalană, deși a început să scrie în spaniolă. În 1981 a înțeles că ceva nu este în regulă: se exprima într-o limbă care nu era prima lui limbă. Și după aceea a ales să rămână în limba pe care a învățat-o cu bunica lui: catalana. Dar astăzi este unul dintre cei mai citiți poeți şi în limba spaniolă.

    Liderii catalani au uitat să-l felicite pe poet! 

    Catalani radicali, care nu iubesc poezia, dar adoră ura şi haosul

    Ministerul Culturii şi Sporturilor din Spania acordă în fiecare an, la propunerea Asociaţiei Academiilor de Limbă Spaniolă, premiul „Miguel de Cervantes” unui autor de limbă castellană.

    Interesant e că statul spaniol a decis să acorde acest premiu unui autor a cărui principală limbă este catalana, cea care este astăzi sursa unui conflict tot mai dureros pentru naţiunea spaniolă.

    În timp ce Juan Margarit primea vestea premierii operei sale literare, nu departe de casa lui, alţi catalani, probabil dezinteresaţi de poezie, dădeau foc pe autostrada AP-7, ce leagă Spania de Europa, provocând daune de sute de milioane de euro multor companii de transport, punând în pericol locuri de muncă şi soarta unor firme fără nicio vină.

    Quim Torra

    Lui Quim Torra, preşedintele guvernului catalan, i-a luat nu mai puţin de 24 de ore să-şi felicite concetăţeanul devenit eroul catalan al literaturii globale. Ministrului Culturii, 18 ore, dar numai printr-un mesaj pe Twitter.

    Însuși poetul premiat cu „Nobelul literelor spaniole” a dezvăluit în mod indirect întârzierea când, vineri, în programul Els Matins („Dimineţile”), de la TV3 (televiziunea Catalunyei), a dat asigurări că nimeni de la Generalitat (guvernul autonom catalan) nu l-a sunat să-l felicite.

    În schimb, Poliţia a descoperit maşina fiicei lui Torra prezentă la o acţiune în care grupurile violente puneau la cale blocarea autostrăzilor.

    Liderii catalani susţin indirect protestele

    Focul şi haosul ar putea ajunge în tot mai multe oraşe de pe continent, prin „contaminarea” din Catalunya

    Torra este urmaşul fugarului Carles Puigdemont, fostul preşedinte al Generalitat care o organizat referendumul ilegal pentru independenţa Catalunyei, din 1 octombrie 2017, care a dus la condamnarea sa şi a celorlalţi capi ai acţiunii de secesiune la ani grei de puşcărie.

    Dezinteresat de valorile culturii catalane dar pasionat de radicalismul catalan, Torra nu s-a dezis de organizaţia „Tsunami Democratic„, investigată pentru operaţiuni teroriste, care a declanşat planul privind luarea cu asalt a aeroportului El Prat, din Barcelona, şi a autostrăzii AP-7, provocând mari daune economiei ţării.

    În această dimineaţă, adepţii unei alte organizaţii de factură teroristă – Comitetele de Apărare ale Republicii (CDR) – au luat cu asalt, sâmbătă dimineață, staţia Sants, din Barcelona, pentru a bloca traficul feroviar al trenurilor de mare viteză AVE.

    Pierderi şi pentru industria hotelieră

    Imagini care alungă turiştii din Barcelona şi produc pierderi firmelor

    Confederația Spaniolă de Transport de Marfă (CETM) a avertizat că blocarea autostrăzii AP-7 a provocat pierderi zilnice de aproximativ 15 milioane de euro pentru companii.

    Directorul de comunicare al CETM, Dulsé Díaz, a avertizat că 85% din produsele consumate sosesc pe căi rutiere și că, dacă blocajul este menținut, „nu vor ajunge la consumatori”. Aceasta va conduce la o scădere a vânzărilor, ceea ce va provoca un efect „foarte dăunător” pentru economie, în special pentru exporturi.

    În urmă cu o săptămână, hotelieri, proprietarii de restaurante și comercianți din Barcelona au avertizat că protestele care se desfășoară în Barcelona vor ajunge să aibă un efect asupra forței de muncă. În zona zero a celor mai grave altercații din prima săptămână, comerțul estimează că a pierdut între 30 și 50 la sută din vânzări.

    Hoteluri precum Constanța, pe strada Bruc, aproape de Piața Urquinaona recunosc că, după luarea cu asalt a aeroportului El Prat, au avut multe anulări și că după revoltele ulterioare de stradă, unii clienți au plecat; în noaptea aceea, accesul la hotel era aproape imposibil.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

  • Am fost la musulmanii din Mangalia, în cea mai veche moschee din România

    Am fost la musulmanii din Mangalia, în cea mai veche moschee din România

    Stăteam în genunchi şi ascultam. Eram diferiţi, dar asta nu mai conta. Ne rugam. După mulţi ani în căutarea toleranţei, am găsit-o, neaşteptat, într-o moschee. Acum ştiu. Dumnezeu e prieten cu Alah.

    Mangalia e un oraş provincial, cu parfum de Orient şi istorie cosmopolită. Perşi, macedoneni, daci, romani şi bizantini, toţi au trecut pe aici. Au crezut, vremelnic, că sunt stăpânii locului. M-am plimbat în micul port turistic şi de acolo, pe dig, până la farul genovez. E linişte. Aleea cu tei mari şi umbroşi, lângă mare, te îmbie să visezi cu ochii deschişi, stând pe bănci de lemn şi privind în larg.

    Oraşul Mangalia, vedere din portul turistic

    Un minaret răsărit dintre frunze. Aşa imi amintesc întalnirea cu geamia din Mangalia. Era dimineaţă şi poarta închisă. Am avut răgaz să citesc istoricul afişat pe gard. Nu credeam să descopăr aici cea mai veche moschee din România. Anul construcţiei, 1573. Nu a durat mult şi am intrat. O femeie, între două vârste, scundă, cu o găleată într-o mână şi o pungă mare cu detergent în cealaltă, mă pofteşte să o urmez.

    Autorul acestui articol, în curtea moscheii Esmahan Sultan, la Mangalia

    În stanga mea se dezvăluie un cimitir. Am intuit ca e cimitir. În loc de cruci răsar pietre verticale cu scris arăbesc şi turbane. Mormintele sunt vechi, parţial acoperite cu flori mici şi galbene, orientate în aceeaşi direcţie.

    Capul înspre Apus şi picioarele spre mare. Oare, cum se vede răsăritul de acolo, din lumea morţilor ? Se scaldă ei, preţ de câteva clipe, în lumină, ca mai apoi să aştepte, în beznă, reivirea din mare a discului de foc ? Turbane, fesuri, mahrame. Toate sculptate în piatră.

    Mormintele, fiecare, poartă un număr. La numărul 4 odihneşte muftiul, şeful preoţilor, mi s-a spus. La 14 e un general de armată. Mehmet Paşa e la 22. Sunt îngropaţi aici şi oameni cu vieţi mai puţin sonore. Stau cuminţi şi aşteaptă. Cu fiecare răsărit care trece sunt mai aproape de lumina cea veşnică.

    Cimitirul musulman din curtea moscheii Esmahan Sultan, Mangalia

    Prinţesele nu mor. Cea de aici are 441 de ani. E fiica Sultanului Selim al II – lea şi soţia lui Socollu Mehmet Paşa. Are un nume de basm arăbesc. Esmahan. A venit la Mangalia şi a ridicat o geamie.

    Ce frământări şi ce dorinţe nestăvilite au făcut-o să lase Stanbulul pentru Mangalia ? Poate moartea tatălui ? Era orfană, de acum. A înţeles că cel drag, plecat în lumea răsăritului etern, ia cu el o parte din ea. De fapt, toţi cei care pleacă iau cu ei o parte din cei care rămân. Esmahan a rămas.

    Ca atunci, e frumoasă şi azi. În zile senine e sus, în minaret. Priveşte infinitul mării, în aşteptarea clipei când toţi cei din morminte se vor scula şi vor fi, din nou, împreună.

    Moscheea Esmahan Sultan, cea mai veche din România

    Am dat târcoale geamiei. E clădită din piatră cioplită pe loc de meşteri turci. Nu s-a folosit liant pentru a uni blocurile de piatră, ci scoabe din oţel. E zveltă şi are proporţii ideale. Pare o casetă pentru bijuterii în faţa căreia nu te poţi abţine să ridici capacul, să vezi ce bogăţii ascunde.

    Am intrat. Pridvorul înalt şi sprijinit pe coloane de lemn te transpune în atmosfera mănăstirilor moldave. Am stat aşezat pe băncuţa de la intrare. Perspectiva e unică. Poţi privi mormintele şi, printre ele, pe cei care vin să ia apă de la cişmeaua de lângă gard.

    E ciudat ! Cei vii îşi astâmpără setea cu apa din curtea celor morţi. Cei din urmă nu mai au nevoie. Au apa vieţii si asta e destul, mi-am spus. Trebuie să fie aici o logică adâncă la care nu am acces.

    Vedere spre cişmeaua din curtea moscheii, loc ritualic pentru spălarea picioarelor

    Răcoarea încă parfuma interiorul. M-am descălţat. Nimic din glodul lumii de afară nu trebuie adus înăuntru. Am vrut să-mi fac cruce, din obişnuiţă. Îmi e străin totul, dar simt că aici, la fel ca în bisericile noastre, locuieşte El. Îţi vorbeşte dacă taci.

    Un candelabru mare, covoare pufoase şi lungi, o absidă în peretele din faţă. Nu văd picturi sau statui. În islam sunt interzise cu desăvârşire.

    Nimic nu trebuie să tulbure legătura directă a omului cu Creatorul care, oricum, nu poate fi reprezentat cu mijloace omeneşti. Singurele obiecte agăţate de pereţi sunt înscrisuri arăbeşti, înrămate. Prin ferestre intră soarele dimineţii şi eu mă reculeg.

    Interiorul moscheii Esmahan Sultan, Mangalia

    Câteva perne aşezate pe jos şi nişte măsuţe joase, totul acoperit cu un cort. La câţiva metri distanţă, pe un reşou special gândit, sunt înfipte în nispis ibrice cu cafea. Se vorbeşte turceşte şi româneşte, pe fundal de muzică orientală, se fumează narghilea şi se stă la orizontală, pe perne moi. Parfumul de tutun şi aroma cafelei te duc departe, peste mare, la Stambul.

    Cer o cafea. Tinerii de la masa alăturată discută teologie. Plăcut surprins, tentaţia de a-i asculta devine irezistibilă. Se pune multă pasiune. Îmi dau seama că sunt trei creştini şi un musulman. Cel din urmă e mai în vârstă. Discută, au feţele luminoase şi beau cafea.

    Îi văd şi acum. I-am luat cu mine ca antidot pentru prostie şi intoleranţă. Mi se aduce cafeaua, cu zahăr brun alături. O sorb, în înghiţituri mici, şi privesc moscheea. Aerul miroase a toamnă, iar soarele, făcându-şi loc printre frunze, îmi mângâie faţa. E tihnă şi grijile sunt departe.

    La cafeneaua din curte se bea ceai şi cafea la nisip, pe perne moi şi muzică turcească

    Pe Mustafa l-am cunoscut la geamia din Mangalia. Are 13 ani şi nu a călătorit mai departe de Constanţa. E inimos. Îmi vorbeşte într-o română care imi aduce aminte de “ Toate pânzele sus “ şi de Ismail. Află că vreau să scriu despre moschee şi ochii i se luminează. Nu se lasă rugat mult şi imi spune că trebuie, neapărat, să merg sus, în minaret.

    Mă conduce. Descuie uşa de la intrare şi ajungem în încăperea care duce spre turn. Treptele sunt joase şi coridorul strâmt. Urcăm.

    Curtea moscheii Esmahan Sultan, Mangalia

    De sus văd blocuri şi hoteluri cu arhitectură comunistă. Moscheea şi curtea cu morminte formează un cerc sacru, singura dovadă că omul e capabil de frumos. Timpul trece repede şi rugăciunea e aproape.

    Mustafa mă invită să particip. Accept. Imi spune că, obligatoriu, înainte de rugăciune trebuie făcută abluţiunea, spălarea mâinilor şi picioarelor. Se spală la izvorul din curte şi intră. Din minaret răsună chemarea şi rugăciunea începe.

    Stăteam în genunchi şi ascultam. Mustafa era în faţă, cu imamul, iar eu într-un colţ. Eram diferiţi, dar asta nu mai conta. Ne rugam. După mulţi ani în căutarea toleranţei, am găsit-o, neaşteptat, într-o moschee. Acum ştiu. Dumnezeu e prieten cu Alah.

    Mustafa îmi arată cum se pregăteşte un musulman pentru rugăciune
    Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar
  • Gabriela Firea, „zărpălateca” poetă, nestemata Uniunii Scriitorilor

    Gabriela Firea, „zărpălateca” poetă, nestemata Uniunii Scriitorilor

    Gabriela Firea, primarul Bucureştiului, este dovada vie că şi PSD-iştii au suflet, că şi ei, alături de marii gânditori ai omenirii, au frământări existenţiale pe care, într-un gest de eliberare, le împroaşcă pe hârtia de scris, asemenea apei soioase ce stropeşte trecătorii bulevardelor la contactul cu roata maşinii.

    În România ultimilor 30 de ani, doar cine nu a vrut nu a ajuns membru al Uniunii Scriitorilor. Gabriela Firea a vrut. Scris şi făcut! Opera sa, creaţie cu trimiteri cosmice, descoperă o Gabriela Firea necunoscută marelui public, sensibilă şi avidă de vers. Ca secreţia unei răni supurânde, aşa iese poezia din primarul Bucureştiului. Inspiraţia loveşte cu furie în fiinţa doamnei primar, precum talazul oceanului la ceas de furtună.

                     Gabriela Firea, primarul oraşului Bucureşti

    Cititorul acestor versuri ar fi bine să-şi lege centura de siguranţă înainte de a se lăsa purtat pe aripi de poezie şi aruncat cine ştie unde, fără garanţia că-şi va mai reveni vreodată din extazul mistic propus de autoare.

    Iată, în cele ce urmează, indiciul că uşa poeziei româneşti nu s-a închis odată cu Nichita Stănescu, că flacăra încă pâlpâie în pana Gabrielei Firea.

    „Spune-mi,
    În mine fiind
    Ca verdele în frunza de alior,
    Nu te voi părăsi niciodată,
    Spune-mi zănatecă
    Zărpălatecă, zăpăcitoare
    Zăpăitură, zăpor”.

    Vă asigurăm, doamnă Firea, că vi s-a spus şi mai rău în cei trei ani de mandat la cârma Primăriei Generale a Bucureştiului. Şi nu, nu e doar celebrul „M*ie PSD”.

      Bucureştiul Gabrielei Firea, expresie a bunei administrări PSD-iste

    Dacă Gabriela Firea ar fi „zănatecă”, „zăpăcitoare” şi „zăpăitură” pe prispa unei case din Bacău, cu fuiorul într-o mână şi grăunţele pentru găini în cealaltă, lumea nu ar avea o problemă. Ba chiar ar fi romantic. Drama e că „distinsul” personaj este primarul general al Capitalei României, postură ce îi aduce pe mâini administrarea unui buget de peste un miliard de euro anual. Ce se întâmplă cu acei bani, ai noştri, nu ştim. Ce ştim, însă, este că Gabriela Firea e un primar la fel de bun precum poezia pe care o scrie.

    Bucureştiul nu a progresat la niciun capitol de când prima doamnă de Voluntari şi-a revărsat viziunea administrativă asupra sa, dimpotrivă. Oraşul s-a afundat mai tare în mizerie, nesiguranţă, corupţie şi batjocură la adresa „fraierilor de serviciu”, cetăţenii plătitori de impozite. În „Epoca Firea”, pe străzile Capitalei circulă aceleaşi tramvaie de anii ’70, infrastructura urbană a coborât sub cea a Liberiei, numărul cazurilor de viol şi tâlhărie e la cote maxime, iar administraţia e căpuşată de firmele familiei PSD-iste, ce sug banul public. Frumos tablou, plin de poezie.

    Dar destul cu bârfa. Haideţi să mai desfiletăm puţin cepul butoiului cu talent moldovenesc, pe plai dâmboviţean.

    „Şi nu ai mai vrut să mă arunci Printre tricouri de schimb şi prosoape de baie. Am rămas dezgolită,

    răsfoind ultimul ziar de anunţuri publicitare.”

    Dezgoliţi au rămas şi cetăţenii Bucureştiului. Dezgoliţi de o viaţă decentă, dar plini de promisiunile electorale de acum trei ani, care promisiuni vor reveni la viaţă, cu siguranţă. Că, na, aşa e cu poeţii de mucava, care, pe lângă lipsa de talent, „n-are nici ruşine”.

             Lansarea volumului de poezie „O altă lume”, în anul 2001

    Geniul creaţional al Gabrielei Firea are garanţia unor nume sonore ale vieţii culturale şi literare româneşti. Astfel, cu două cărţi de poezie şi un roman, Uniunea Scriitorilor din România o primea pe Gabriela Firea în rândul celor care dau ţării măsura sublimului. Se întâmpla în anul 2003. Dintr-o dată, precum o ghiulea scuipată de ţeava tunului, Gabriela Firea ateriza între personaje ca Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu sau Ileana Mălăncioiu. Ce-o fi fost în sufletele bieţilor oameni când s-au văzut în umbra genialei din Bacău, nu ştim. Revoltă, panică, dezgust, sunt doar câteva cuvinte care trec prin faţa minţii oricărui om decent.

    Cei care s-au pus chezaşi că noaptea e zi, negrul e alb, iar mirosul de rahat este parfum de trandafir sunt nume grele ale culturii româneşti. Andrei Marga, fost preşedinte al Institutului Cultural Român, Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române, criticul literar Nicolae Manolescu şi poetul Liviu Mihai Stoiciu. Scriitorul Horia Gârbea spunea despre „opera” actualei primărițe:

    „Gabriela Firea a intrat în literatură cu hotărâre şi aplomb. Ea cucereşte prin naturaleţe şi tandreţe necontrafăcute.”

                                    Gabriela Firea, pe şantier

    Într-adevăr, Gabriela Firea a intrat în literatura română precum lama de buldozer în Biserica „Sf. Vineri” sau pumnul violatorului în gura femeii înghesuite în colţuri întunecoase. Natural şi tandru! Necontrafăcut! Motorul din spatele elogiilor care au întreţinut prostia Gabrielei Firea, o femei plină de „talente”, dar nu literare, nu e greu de descifrat.

    Lecţia e învăţată pe de rost încă din anii comunismului, când Elena Ceauşescu, „savant de renume mondial”, căra după ea o paporniţă plină cu diplome. Unele erau emise de universităţi din România, altele, pe bani grei, erau cumpărate de la prestigioase instituţii de cultură şi ştiinţă occidentale. Cei care o ridicau în slăvi pe Leana lui ‘nea Nicu, conştienţi în forul interior de impostura şi prostituţia pe care le practicau, beneficiau de un trai preferenţial, bani, funcţii şi călătorii în străinătate.

    Comunismul a trecut, dar metehnele au rămas. Mereu se vor găsi oameni, altfel valoroşi intrinsec, care să dea cinstea pe ruşine şi sufletul pe 30 de arginţi. Pentru domnii Marga, Simion, Manolescu, Stoiciu şi Gârbea, care au întreţinut paranoia „Leanei” cu birou peste drum de Cişmigiu, avem o singură remarcă: Banii trec, ruşinea rămâne!

                          Întreaga „operă” a Gabrielei Firea

    Nu ştim de unde se aprovizioneză cu inspiraţie aprozarul poetic al Gabrielei Firea. S-ar putea să murim încercând să aflăm. Totuşi, sperăm că în căutarea ei, a inspiraţiei, primăriţa nu va da foc Bucureştiului, precum Nero a dat foc Romei în căutarea versului perfect. E de ajuns că-l pune pe chituci. De Bucureşti vorbim!

    La final de articol, se cere musai încă o imersiune în geniul poetic al Gabrielei Firea, un salt, posibil mortal, în hăul fiinţei unui primar veşnic frământat de întrebări existenţiale şi afaceri cu statul. Serviţi!

    „Pielea ta catifelată ca un botic de ied Şi-a mea, într-o aşteptare eternă, Până la epuizare. Am nevoie să mă îmbrac în dorinţa ta,

    Să nu ies în stradă ca împăratul cu hainele noi.”

    P.S. Zărpălatec = fluşturatic, uşuratic, om neserios (cf. dexonline.ro)

    (Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)

    CITIŢI ŞI:

    * Se complică situația celor peste 400.000 de români din Marea Britanie. Brexit-ul dur va elimina libera circulație

    * Cățărat pe cadavrul Alexandrei, „Unchiul” Cumpănașu își târăște și copiii la televizor. Plus: „Îi dau dracu’ pe procurorii ăștia!”

    * Încă un șmen al polițiștilor care au nenorocit-o pe Alexandra. Soții Mirea au divorțat în 2018 ca să poată fi amândoi șefi!

    * O paralelă dureroasă: Alexandra – Sorina. Poliția Română „și-a încheiat programul” pentru răpire+viol, Ambasada SUA și-a prelungit programul pentru o viză

    * S-au pensionat cei doi polițiști-șefi care au nenorocit-o pe Alexandra. Soții Mirea abia au depășit 50 de ani și vor avea pensie specială

    * EXCLUSIV. Alexandra cerea ajutor, iar șeful Poliției Olt și-a continuat cheful cu somon, fripturi și șampanie

    * DOCUMENT. Iată cine a ucis-o pe Alexandra! PSD și ALDE au scos din pușcării 3.592 de „Gheorghe Dincă” în 20 de luni

    * STENOGRAME. Apelurile Alexandrei la 112. Dialoguri dureroase. Disperarea fetei e tratată de polițiști cu ironii criminale

    * Masacrul de la Săpoca – „un lung șir de erori umane și manageriale”. Și o întrebare: de ce ținea directoarea PSD-istă 45 de posturi blocate?

    * Familia tradițională PSD care a îndoliat Buzăul: soția e directoare la Spitalul Săpoca, soțul e director la Salvare, după ce a căpușat banii publici

  • Sfânt sau drac? Ţarul Nicolae al II -lea

    Sfânt sau drac? Ţarul Nicolae al II -lea

    Cu 101 ani în urmă, în noaptea de 16 – 17 iulie 1918, ţarul Nicolae al II -lea era executat alături de soţia sa, ţarina Alexandra, şi cei cinci copii, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Alexei. Împuşcaţi şi înjunghiaţi cu baionetele, cadavrele lor au fost mutilate, arse şi îngropate în pădurea Kopteaki, lângă Ekaterinburg. Aşa a sfârşit dinastia Romanovilor, care a condus Rusia timp de 300 de ani.

                                   Ţarul Nicolae al II -lea, alături de familia imperială

    Ţarul şi familia sa au fost ucişi de trupe militare bolşevice, la ordinele speciale ale lui Lenin. Teama regimului bolşevic, proaspăt instalat, era justificată. Graba cu care s-a procedat la asasinarea familiei imperiale a fost impusă de victoriile obţinute de Armata Albă contra Armatei Roşii.

    “Albii” erau soldaţi şi ofiţeri fideli vechii orânduiri ruseşti. Scopul lor era reinstaurarea monarhiei în Rusia, cu ţarul Nicolae pe tronul imperial. Un astfel de scenariu dădea fiori reci noii puteri, comuniste. Lenin, Stalin, Troţki şi ceilalţi ştiau că, pe lângă pierderea puterii şi privilegiilor, revenirea pe tron a ţarului le-ar fi adus moartea, în chinuri greu de închipuit.

                                                         Stalin, Lenin şi Troţki

    Că era capabil de astfel de acţiuni, Nicolae o dovedise în trecut de multe ori, şocându-i pe observatorii occidentali prin maniera criminală în care stingea în sânge revoltele populare. De fapt, dincolo de modul bestial și macabru în care familia imperială rusă s-a stins de mâna comuniştilor, rămâne domnia unui ţar, împărat, rupt complet de poporul rus, sărac şi flămând, terorizat de o domnie brutală şi coruptă. Serviciile Secrete ale ţarului Nicolae al II -lea erau temute şi în ultima izbă a cătunelor ruseşti.

    În ultimii ani ai domniei, familia ţaristă trăia într-un clopot de sticlă, proiectând asupra rusului de rând o imagine falsă şi naivă, în care mujicii şi-ar fi dat viaţa pentru ţar. În realitate, efectele domniei lui Nicolae în Rusia începutului de secol XX conturau un dezastru politic, militar şi social.

                                                       Ţarul Nicolae al II -lea

    Ideologia comunistă a găsit în Rusia un teren dintre cele mai fertile. Zeci de milioane de ruşi au crezut că, în sfârşit, ceasul eliberării sosise. Din nefericire, pentru ei atunci, iar pentru noi mai târziu, comunismul avea să-şi arate adevărata faţă, criminală. Un regim dictatorial, criminal, al Rusiei ţariste, a fost înlocuit cu alt regim, comunist, mult mai criminal şi atroce.

    Cu respect şi luciditate privind, ţarul Nicolae al II -lea, prin greşelile făcute, a contribuit decisiv la soarta tragică pe care le-au avut dinastia Romanovilor şi Rusia ţaristă, pecetluind soarta ţărilor vecine, inclusiv a României regale, la a cărei comunizare a contribuit indirect.

        Lenin, vorbindu-le ruşilor despre „libertatea” şi „fericirea” pe care le aduce comunismul

    La 4 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse l-a trecut în rândul sfinţilor din calendar pe ţarul Nicolae al II -lea şi familia sa, cu titulatura de “martiri”. Aşa se termina, după decenii, povestea Romanovilor. Dincolo de sentimentalisme deşănţate, o întrebare scoate capul dintre multe altele. Moartea ţarului Nicolae a fost sau nu martirică? O putem compara cu cea a lui Constantin Brâncoveanu? L-au întrebat ucigaşii pe Nicolae: “Te lepezi de Hristos?”.

    Are uciderea ţarului conotaţie duhovnicească, de apărare ori mărturisire a credinţei ortodoxe? Sau, mai degrabă, uciderea familiei imperiale ruse a fost un calcul politic rece al noii puteri comuniste, menit să scoată din cursa pentru putere un jucător a cărui existenţă punea în pericol totul?

                                            Icoana „sfintei familii” imperiale ruse

    Înainte de a transforma oameni în sfinţi e bine să ne întrebăm dacă ei merită încrederea noastră, altfel pierdem inutil timp şi speranţe.

     

     

     

    (Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)

  • Sinagoga transformată în crâşmă. De la Tora la friptură

    Sinagoga transformată în crâşmă. De la Tora la friptură

    Sinagoga din Săveni, judeţul Botoşani, clădire emblematică a oraşului, a devenit restaurant, din cauza indiferenţei autorităţilor statului român şi Federaţiei Comunităţilor Evreieşti de la Bucureşti.

    Multe s-au scris despre evrei şi destinul lor tragic, de rătăcitori ai lumii. Prezenţa iudaică în spaţiul românesc a fascinat şi încrâncenat, a integrat şi marginalizat, deopotrivă. Destule oraşe ale Moldovei poartă încă, discret, amprenta culturală şi religioasă a ceea ce au fost cândva comunităţile evreieşti. Puţine clădiri şi multe poveşti…

    Atât a mai rămas. La Săveni, în judeţul Botoşani, mai sunt doar poveştile. Sinagoga, una dintre puţinele clădiri din trecutul evreiesc al oraşului, a dispărut încet, uitată în mizerie şi ignoranţă.

    Am copilărit, o bună parte, la Săveni, cu poveşti despre evrei. Camera din faţă a casei bunicilor, evreiască, fusese cândva prăvălie, la stradă. Un Beniamin, un Aron sau Abraham, un Efraim ori Rubin vindeau cafea şi măsline, halva şi piper în odaia în care acum, copil, mă jucam… “Unde-au plecat?”, întrebam, trecând pe uliţă, pe lângă zidul Sinagogii. “În Palestina”, mi se spunea. Şi a rămas aşa până târziu, când am aflat. “Plecaţii în Palestina” veniseră în târgul Săveni pe la 1818, când „Târgul” abia se năştea. Comercianţi, meseriaşi, intelectuali.

    Harnici şi pricepuţi, evreii din Săveni ajung, în scurt timp, să domine viaţa economică. La 26 februarie 1852, Eufrosina Mavrogheni, proprietara târgului, încheie o „Învoială pe 20 de ani”, asigurând comunităţii evreieşti drepturi depline. Aşezarea a înflorit. În anul 1900 erau 5.000 de evrei la Săveni, jumătate din numărul total de locuitori. În 1938 existau aici o şcoală israelito-română, şapte sinagogi şi trei organizaţii sioniste.

    8 noiembrie 1941. Evreii din Săveni sunt deportaţi în Transnistria, la ordinul autorităţilor române. Începea Holocaustul. După război s-au întors. În anul 1947 mai erau 1.200 de evrei la Săveni. Ulterior, regimul comunist i-a vândut, la bucată, statului Israel… Ultimul locuitor evreu al oraşului s-a stins în anul 1993.

    Anii au trecut, iar la Săveni ajungeam greu, mereu grăbit şi dornic de alte zări. Uliţa copilăriei, cu case evreieşti, simţise, în sfârşit, gustul asfaltului. La porţi, feţe noi şi ochi curioşi îmi întâlneau privirile, iscoditor. De fiecare dată aflam că mai murise unul dintre cei vechi… Ori se pregătea să o facă… Şi totuşi, cineva se încăpăţâna să trăiască. Se agăţa de viaţă cu zidurile, cu uşile, cu acoperişul, cu obloanele, pragurile, tencuiala, cu fiecare cărămidă. Sinagoga.

    Era tot acolo, în capătul străzii. E drept, de fiecare dată mai palidă, mai ruinată… La plecare mă întrebam dacă aveam s-o mai găsesc. Şi o găseam. Nu păşeam pe uliţă fără să-i vorbesc. Îmi spunea că „ai ei” or să vină, ca samarineanul cel milostiv. Ştia sigur că n-au uitat-o şi că o vor scoate din mâinile tâlharilor. Zâmbeam şi plecam capul, aprobator. Trebuia să o mint, din iubire…

    „Ai ei” o ridicaseră pe la 1925, când evreii erau mulţi la Săveni. I se spunea „Sinagoga Centrală” şi era cea mai mare dintre cele şapte locaşuri evreieşti de rugăciune ale oraşului. Arhitectura s-a vrut a fi simplă. Un acoperiş în două ape şi Steaua lui David pe vârful unei turle zvelte, dar discretă, totul sprijinit de patru ziduri, în dreptunghi.

    Soarele intra în Sinagogă prin mulţimea de ferestre mari şi lacome de lumină. Intrarea se făcea uşor, din stradă, prin două uşi înalte. Simplitatea şi modestia, smerenia, aş spune, definesc aspiraţiile arhitecturale ale ctitorilor. Banii necesari construcţiei s-au strâns de la evrei înstăriţi, îndeosebi comercianţi. Pentru mulţi ani, Sinagoga a rămas cea mai importantă şi impunătoare clădire a comunităţii evreieşti din Săveni.

    În anul 2004, în urma cererilor de retrocedare, Sinagoga din Săveni intră în proprietatea Comunităţii Evreieşti. Din păcate, asta nu a schimbat cu nimic starea jalnică în care se afla. Dispariţia totală a evreilor din oraş, combinată cu lipsa de investiţii concrete din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, dar şi a unei precare viziuni de ordin cultural a autorităţilor locale din Săveni, au adus Sinagoga în pragul prăbuşirii.

    Bucăţi mari din acoperiş şi din ziduri au început să se desprindă, primejduind efectiv viaţa trecătorilor care se aventurau pe lângă pereţii construcţiei. Numeroase cazuri de vandalism au fost semnalate, mai ales iarna, când părţi din lemnăria edificiului au ajuns să alimenteze sobele familiilor de romi din vecinătate.

    Iată ce declara Aronel Cojocaru, reprezentantul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România: “Pentru că nu mai este obştea Săveni, clădirea se degradează pe zi ce trece. Comunitatea evreiască de la Bucureşti a luat decizia de a o scoate la vânzare, pentru că nu are rost să o repare. Tot ce a fost de patrimoniu a fost scos şi dus la Bucureşti” (conform HotNews).

    Pentru Sinagoga din Săveni mai rămânea o singură speranță: autorităţile locale ale oraşului. Cu un trecut cultural iudeo-român de peste două sute de ani în localitate, Primăria Săveni putea obţine finanţare europeană pentru un amplu proiect cultural. Totuşi, ideile bune au nevoie de oameni buni, care să le dea viaţă. La Săveni nu a fost cazul. Soarta Sinagogii era deja pecetluită!

    2018, an centenar. Timp al rememorării, al concluziilor, cum s-ar spune. Ajung la Săveni. “Opriţi la Sinagogă, vă rog!”. “Care Sinagogă? E restaurant acum…”, îmi spune şoferul, privindu-mă ciudat.

    Cobor. Rămân ţeapăn şi strivit, iar odată cu mine – zeci de generaţii de evrei… “Meniul Zilei” şi fălcile unui bucătar gras sunt primele imagini cu… cu nu ştiu ce, pe care le văd. Turla, cu steaua lui David, a dispărut, deși clădirea e tot acolo…

    O parte din copilăria mea s-a evaporat şi, cu ea, istoria de două sute de ani a oraşului. L-am cunoscut pe omul căruia i se “datorează” metamorfoza. Venise în fugă după mine, cumva nedumerit. „De ce îmi fotografiaţi clădirea? Care-i treaba?”, mă întreabă, nervos. Îi explic, cu noduri în gât, că eu am copilărit pe strada aia şi Sinagoga era şi a mea şi că îmi era dor să o revăd şi…

    Tac. “Am vrut să o dărâm, să fac vulcanizare, dar m-am gândit să o fac restaurant…”, îmi zice. Da! Sinagoga din Săveni era acum restaurant, iar omul care făcuse „minunea” se afla în faţa mea. Nu e nici mai rău şi nici mai bun ca alţii. E omul vremii lui…

    Oare, ce-ar spune Beniamin, Aron, Efraim, Rubin, Abraham, care, după ce ferecau prăvăliile, îşi suspinau rugăciunea în faţa lui Elohim, la Sinagogă…? L-ar mai întrezări ei pe Moise printre halbe şi ar mai citi din Tora în aroma fripturilor de porc?

    Ştiu, niciodată nu ai destule crâşme într-un oraş, totuşi… Sinagoga din Săveni, într-o ţară cu conştiinţa identităţii, ar fi fost recondiţionată şi transformată în muzeu. De asemenea, trebuia ca şi o casă evreiască din oraş să devină muzeu, ilustrând viaţa cotidiană a unei familii de evrei. Cimitirul evreiesc din Săveni ar fi intrat şi el în acest circuit muzeal şi turistic. Simplu şi firesc, într-un oraş ai cărui oameni preţuiesc tot ce a dat mai valoros comunitatea, în sute de ani.

    Din păcate, s-a preferat ştergerea din memoria oraşului a singurei clădiri care mai amintea despre rolul fundamental pe care l-au avut evreii în istoria localităţii. S-a trecut cu plugul peste cele două secole de prezenţă evreiască.

    Cazul Sinagogii Săveni putea fi unul de succes, dar am preferat, acesta este adevărul, să rămânem mici şi meschini, robi ai propriilor noastre burţi şi universuri strâmte. Sinagoga din Săveni trebuia să rămână capsulă a memoriei colective, pentru un popor român care nu uită, ca să nu repete… Din păcate, la Centenar am transformat sinagogile în bodegi şi am aruncat la gunoi sute de ani de cultură multietnică. Ar trebui să ne punem serios întrebarea dacă merităm o ţară, o limbă şi, eventual, încă un Centenar…

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Stalin, un om de pus în icoană

    (Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)