Categorie: Cultură

Stăteam în genunchi şi ascultam. Eram diferiţi, dar asta nu mai conta. Ne rugam. După mulţi ani în căutarea toleranţei, am găsit-o, neaşteptat, într-o moschee. Acum ştiu. Dumnezeu e prieten cu Alah.

Mangalia e un oraş provincial, cu parfum de Orient şi istorie cosmopolită. Perşi, macedoneni, daci, romani şi bizantini, toţi au trecut pe aici. Au crezut, vremelnic, că sunt stăpânii locului. M-am plimbat în micul port turistic şi de acolo, pe dig, până la farul genovez. E linişte. Aleea cu tei mari şi umbroşi, lângă mare, te îmbie să visezi cu ochii deschişi, stând pe bănci de lemn şi privind în larg.

Un minaret răsărit dintre frunze. Aşa imi amintesc întalnirea cu geamia din Mangalia. Era dimineaţă şi poarta închisă. Am avut răgaz să citesc istoricul afişat pe gard. Nu credeam să descopăr aici cea mai veche moschee din România. Anul construcţiei, 1573. Nu a durat mult şi am intrat. O femeie, între două vârste, scundă, cu o găleată într-o mână şi o pungă mare cu detergent în cealaltă, mă pofteşte să o urmez.

În stanga mea se dezvăluie un cimitir. Am intuit ca e cimitir. În loc de cruci răsar pietre verticale cu scris arăbesc şi turbane. Mormintele sunt vechi, parţial acoperite cu flori mici şi galbene, orientate în aceeaşi direcţie.

Capul înspre Apus şi picioarele spre mare. Oare, cum se vede răsăritul de acolo, din lumea morţilor ? Se scaldă ei, preţ de câteva clipe, în lumină, ca mai apoi să aştepte, în beznă, reivirea din mare a discului de foc ? Turbane, fesuri, mahrame. Toate sculptate în piatră.

Mormintele, fiecare, poartă un număr. La numărul 4 odihneşte muftiul, şeful preoţilor, mi s-a spus. La 14 e un general de armată. Mehmet Paşa e la 22. Sunt îngropaţi aici şi oameni cu vieţi mai puţin sonore. Stau cuminţi şi aşteaptă. Cu fiecare răsărit care trece sunt mai aproape de lumina cea veşnică.

Prinţesele nu mor. Cea de aici are 441 de ani. E fiica Sultanului Selim al II – lea şi soţia lui Socollu Mehmet Paşa. Are un nume de basm arăbesc. Esmahan. A venit la Mangalia şi a ridicat o geamie.

Ce frământări şi ce dorinţe nestăvilite au făcut-o să lase Stanbulul pentru Mangalia ? Poate moartea tatălui ? Era orfană, de acum. A înţeles că cel drag, plecat în lumea răsăritului etern, ia cu el o parte din ea. De fapt, toţi cei care pleacă iau cu ei o parte din cei care rămân. Esmahan a rămas.

Ca atunci, e frumoasă şi azi. În zile senine e sus, în minaret. Priveşte infinitul mării, în aşteptarea clipei când toţi cei din morminte se vor scula şi vor fi, din nou, împreună.

Am dat târcoale geamiei. E clădită din piatră cioplită pe loc de meşteri turci. Nu s-a folosit liant pentru a uni blocurile de piatră, ci scoabe din oţel. E zveltă şi are proporţii ideale. Pare o casetă pentru bijuterii în faţa căreia nu te poţi abţine să ridici capacul, să vezi ce bogăţii ascunde.

Am intrat. Pridvorul înalt şi sprijinit pe coloane de lemn te transpune în atmosfera mănăstirilor moldave. Am stat aşezat pe băncuţa de la intrare. Perspectiva e unică. Poţi privi mormintele şi, printre ele, pe cei care vin să ia apă de la cişmeaua de lângă gard.

E ciudat ! Cei vii îşi astâmpără setea cu apa din curtea celor morţi. Cei din urmă nu mai au nevoie. Au apa vieţii si asta e destul, mi-am spus. Trebuie să fie aici o logică adâncă la care nu am acces.

Răcoarea încă parfuma interiorul. M-am descălţat. Nimic din glodul lumii de afară nu trebuie adus înăuntru. Am vrut să-mi fac cruce, din obişnuiţă. Îmi e străin totul, dar simt că aici, la fel ca în bisericile noastre, locuieşte El. Îţi vorbeşte dacă taci.

Un candelabru mare, covoare pufoase şi lungi, o absidă în peretele din faţă. Nu văd picturi sau statui. În islam sunt interzise cu desăvârşire.

Nimic nu trebuie să tulbure legătura directă a omului cu Creatorul care, oricum, nu poate fi reprezentat cu mijloace omeneşti. Singurele obiecte agăţate de pereţi sunt înscrisuri arăbeşti, înrămate. Prin ferestre intră soarele dimineţii şi eu mă reculeg.

Câteva perne aşezate pe jos şi nişte măsuţe joase, totul acoperit cu un cort. La câţiva metri distanţă, pe un reşou special gândit, sunt înfipte în nispis ibrice cu cafea. Se vorbeşte turceşte şi româneşte, pe fundal de muzică orientală, se fumează narghilea şi se stă la orizontală, pe perne moi. Parfumul de tutun şi aroma cafelei te duc departe, peste mare, la Stambul.

Cer o cafea. Tinerii de la masa alăturată discută teologie. Plăcut surprins, tentaţia de a-i asculta devine irezistibilă. Se pune multă pasiune. Îmi dau seama că sunt trei creştini şi un musulman. Cel din urmă e mai în vârstă. Discută, au feţele luminoase şi beau cafea.

Îi văd şi acum. I-am luat cu mine ca antidot pentru prostie şi intoleranţă. Mi se aduce cafeaua, cu zahăr brun alături. O sorb, în înghiţituri mici, şi privesc moscheea. Aerul miroase a toamnă, iar soarele, făcându-şi loc printre frunze, îmi mângâie faţa. E tihnă şi grijile sunt departe.

Pe Mustafa l-am cunoscut la geamia din Mangalia. Are 13 ani şi nu a călătorit mai departe de Constanţa. E inimos. Îmi vorbeşte într-o română care imi aduce aminte de “ Toate pânzele sus “ şi de Ismail. Află că vreau să scriu despre moschee şi ochii i se luminează. Nu se lasă rugat mult şi imi spune că trebuie, neapărat, să merg sus, în minaret.

Mă conduce. Descuie uşa de la intrare şi ajungem în încăperea care duce spre turn. Treptele sunt joase şi coridorul strâmt. Urcăm.

De sus văd blocuri şi hoteluri cu arhitectură comunistă. Moscheea şi curtea cu morminte formează un cerc sacru, singura dovadă că omul e capabil de frumos. Timpul trece repede şi rugăciunea e aproape.

Mustafa mă invită să particip. Accept. Imi spune că, obligatoriu, înainte de rugăciune trebuie făcută abluţiunea, spălarea mâinilor şi picioarelor. Se spală la izvorul din curte şi intră. Din minaret răsună chemarea şi rugăciunea începe.

Stăteam în genunchi şi ascultam. Mustafa era în faţă, cu imamul, iar eu într-un colţ. Eram diferiţi, dar asta nu mai conta. Ne rugam. După mulţi ani în căutarea toleranţei, am găsit-o, neaşteptat, într-o moschee. Acum ştiu. Dumnezeu e prieten cu Alah.

Gabriela Firea, primarul Bucureştiului, este dovada vie că şi PSD-iştii au suflet, că şi ei, alături de marii gânditori ai omenirii, au frământări existenţiale pe care, într-un gest de eliberare, le împroaşcă pe hârtia de scris, asemenea apei soioase ce stropeşte trecătorii bulevardelor la contactul cu roata maşinii.

În România ultimilor 30 de ani, doar cine nu a vrut nu a ajuns membru al Uniunii Scriitorilor. Gabriela Firea a vrut. Scris şi făcut! Opera sa, creaţie cu trimiteri cosmice, descoperă o Gabriela Firea necunoscută marelui public, sensibilă şi avidă de vers. Ca secreţia unei răni supurânde, aşa iese poezia din primarul Bucureştiului. Inspiraţia loveşte cu furie în fiinţa doamnei primar, precum talazul oceanului la ceas de furtună.

Cititorul acestor versuri ar fi bine să-şi lege centura de siguranţă înainte de a se lăsa purtat pe aripi de poezie şi aruncat cine ştie unde, fără garanţia că-şi va mai reveni vreodată din extazul mistic propus de autoare.

Iată, în cele ce urmează, indiciul că uşa poeziei româneşti nu s-a închis odată cu Nichita Stănescu, că flacăra încă pâlpâie în pana Gabrielei Firea.

„Spune-mi,
În mine fiind
Ca verdele în frunza de alior,
Nu te voi părăsi niciodată,
Spune-mi zănatecă
Zărpălatecă, zăpăcitoare
Zăpăitură, zăpor”.

Vă asigurăm, doamnă Firea, că vi s-a spus şi mai rău în cei trei ani de mandat la cârma Primăriei Generale a Bucureştiului. Şi nu, nu e doar celebrul „M*ie PSD”.

Dacă Gabriela Firea ar fi „zănatecă”, „zăpăcitoare” şi „zăpăitură” pe prispa unei case din Bacău, cu fuiorul într-o mână şi grăunţele pentru găini în cealaltă, lumea nu ar avea o problemă. Ba chiar ar fi romantic. Drama e că „distinsul” personaj este primarul general al Capitalei României, postură ce îi aduce pe mâini administrarea unui buget de peste un miliard de euro anual. Ce se întâmplă cu acei bani, ai noştri, nu ştim. Ce ştim, însă, este că Gabriela Firea e un primar la fel de bun precum poezia pe care o scrie.

Bucureştiul nu a progresat la niciun capitol de când prima doamnă de Voluntari şi-a revărsat viziunea administrativă asupra sa, dimpotrivă. Oraşul s-a afundat mai tare în mizerie, nesiguranţă, corupţie şi batjocură la adresa „fraierilor de serviciu”, cetăţenii plătitori de impozite. În „Epoca Firea”, pe străzile Capitalei circulă aceleaşi tramvaie de anii ’70, infrastructura urbană a coborât sub cea a Liberiei, numărul cazurilor de viol şi tâlhărie e la cote maxime, iar administraţia e căpuşată de firmele familiei PSD-iste, ce sug banul public. Frumos tablou, plin de poezie.

Dar destul cu bârfa. Haideţi să mai desfiletăm puţin cepul butoiului cu talent moldovenesc, pe plai dâmboviţean.

„Şi nu ai mai vrut să mă arunci Printre tricouri de schimb şi prosoape de baie. Am rămas dezgolită,

răsfoind ultimul ziar de anunţuri publicitare.”

Dezgoliţi au rămas şi cetăţenii Bucureştiului. Dezgoliţi de o viaţă decentă, dar plini de promisiunile electorale de acum trei ani, care promisiuni vor reveni la viaţă, cu siguranţă. Că, na, aşa e cu poeţii de mucava, care, pe lângă lipsa de talent, „n-are nici ruşine”.

Geniul creaţional al Gabrielei Firea are garanţia unor nume sonore ale vieţii culturale şi literare româneşti. Astfel, cu două cărţi de poezie şi un roman, Uniunea Scriitorilor din România o primea pe Gabriela Firea în rândul celor care dau ţării măsura sublimului. Se întâmpla în anul 2003. Dintr-o dată, precum o ghiulea scuipată de ţeava tunului, Gabriela Firea ateriza între personaje ca Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu sau Ileana Mălăncioiu. Ce-o fi fost în sufletele bieţilor oameni când s-au văzut în umbra genialei din Bacău, nu ştim. Revoltă, panică, dezgust, sunt doar câteva cuvinte care trec prin faţa minţii oricărui om decent.

Cei care s-au pus chezaşi că noaptea e zi, negrul e alb, iar mirosul de rahat este parfum de trandafir sunt nume grele ale culturii româneşti. Andrei Marga, fost preşedinte al Institutului Cultural Român, Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române, criticul literar Nicolae Manolescu şi poetul Liviu Mihai Stoiciu. Scriitorul Horia Gârbea spunea despre „opera” actualei primărițe:

„Gabriela Firea a intrat în literatură cu hotărâre şi aplomb. Ea cucereşte prin naturaleţe şi tandreţe necontrafăcute.”

Într-adevăr, Gabriela Firea a intrat în literatura română precum lama de buldozer în Biserica „Sf. Vineri” sau pumnul violatorului în gura femeii înghesuite în colţuri întunecoase. Natural şi tandru! Necontrafăcut! Motorul din spatele elogiilor care au întreţinut prostia Gabrielei Firea, o femei plină de „talente”, dar nu literare, nu e greu de descifrat.

Lecţia e învăţată pe de rost încă din anii comunismului, când Elena Ceauşescu, „savant de renume mondial”, căra după ea o paporniţă plină cu diplome. Unele erau emise de universităţi din România, altele, pe bani grei, erau cumpărate de la prestigioase instituţii de cultură şi ştiinţă occidentale. Cei care o ridicau în slăvi pe Leana lui ‘nea Nicu, conştienţi în forul interior de impostura şi prostituţia pe care le practicau, beneficiau de un trai preferenţial, bani, funcţii şi călătorii în străinătate.

Comunismul a trecut, dar metehnele au rămas. Mereu se vor găsi oameni, altfel valoroşi intrinsec, care să dea cinstea pe ruşine şi sufletul pe 30 de arginţi. Pentru domnii Marga, Simion, Manolescu, Stoiciu şi Gârbea, care au întreţinut paranoia „Leanei” cu birou peste drum de Cişmigiu, avem o singură remarcă: Banii trec, ruşinea rămâne!

Nu ştim de unde se aprovizioneză cu inspiraţie aprozarul poetic al Gabrielei Firea. S-ar putea să murim încercând să aflăm. Totuşi, sperăm că în căutarea ei, a inspiraţiei, primăriţa nu va da foc Bucureştiului, precum Nero a dat foc Romei în căutarea versului perfect. E de ajuns că-l pune pe chituci. De Bucureşti vorbim!

La final de articol, se cere musai încă o imersiune în geniul poetic al Gabrielei Firea, un salt, posibil mortal, în hăul fiinţei unui primar veşnic frământat de întrebări existenţiale şi afaceri cu statul. Serviţi!

„Pielea ta catifelată ca un botic de ied Şi-a mea, într-o aşteptare eternă, Până la epuizare. Am nevoie să mă îmbrac în dorinţa ta,

Să nu ies în stradă ca împăratul cu hainele noi.”

P.S. Zărpălatec = fluşturatic, uşuratic, om neserios (cf. dexonline.ro)

(Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)

CITIŢI ŞI:

* Se complică situația celor peste 400.000 de români din Marea Britanie. Brexit-ul dur va elimina libera circulație

* Cățărat pe cadavrul Alexandrei, „Unchiul” Cumpănașu își târăște și copiii la televizor. Plus: „Îi dau dracu’ pe procurorii ăștia!”

* Încă un șmen al polițiștilor care au nenorocit-o pe Alexandra. Soții Mirea au divorțat în 2018 ca să poată fi amândoi șefi!

* O paralelă dureroasă: Alexandra – Sorina. Poliția Română „și-a încheiat programul” pentru răpire+viol, Ambasada SUA și-a prelungit programul pentru o viză

* S-au pensionat cei doi polițiști-șefi care au nenorocit-o pe Alexandra. Soții Mirea abia au depășit 50 de ani și vor avea pensie specială

* EXCLUSIV. Alexandra cerea ajutor, iar șeful Poliției Olt și-a continuat cheful cu somon, fripturi și șampanie

* DOCUMENT. Iată cine a ucis-o pe Alexandra! PSD și ALDE au scos din pușcării 3.592 de „Gheorghe Dincă” în 20 de luni

* STENOGRAME. Apelurile Alexandrei la 112. Dialoguri dureroase. Disperarea fetei e tratată de polițiști cu ironii criminale

* Masacrul de la Săpoca – „un lung șir de erori umane și manageriale”. Și o întrebare: de ce ținea directoarea PSD-istă 45 de posturi blocate?

* Familia tradițională PSD care a îndoliat Buzăul: soția e directoare la Spitalul Săpoca, soțul e director la Salvare, după ce a căpușat banii publici

Cu 101 ani în urmă, în noaptea de 16 – 17 iulie 1918, ţarul Nicolae al II -lea era executat alături de soţia sa, ţarina Alexandra, şi cei cinci copii, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Alexei. Împuşcaţi şi înjunghiaţi cu baionetele, cadavrele lor au fost mutilate, arse şi îngropate în pădurea Kopteaki, lângă Ekaterinburg. Aşa a sfârşit dinastia Romanovilor, care a condus Rusia timp de 300 de ani.

                               Ţarul Nicolae al II -lea, alături de familia imperială

Ţarul şi familia sa au fost ucişi de trupe militare bolşevice, la ordinele speciale ale lui Lenin. Teama regimului bolşevic, proaspăt instalat, era justificată. Graba cu care s-a procedat la asasinarea familiei imperiale a fost impusă de victoriile obţinute de Armata Albă contra Armatei Roşii.

“Albii” erau soldaţi şi ofiţeri fideli vechii orânduiri ruseşti. Scopul lor era reinstaurarea monarhiei în Rusia, cu ţarul Nicolae pe tronul imperial. Un astfel de scenariu dădea fiori reci noii puteri, comuniste. Lenin, Stalin, Troţki şi ceilalţi ştiau că, pe lângă pierderea puterii şi privilegiilor, revenirea pe tron a ţarului le-ar fi adus moartea, în chinuri greu de închipuit.

                                                     Stalin, Lenin şi Troţki

Că era capabil de astfel de acţiuni, Nicolae o dovedise în trecut de multe ori, şocându-i pe observatorii occidentali prin maniera criminală în care stingea în sânge revoltele populare. De fapt, dincolo de modul bestial și macabru în care familia imperială rusă s-a stins de mâna comuniştilor, rămâne domnia unui ţar, împărat, rupt complet de poporul rus, sărac şi flămând, terorizat de o domnie brutală şi coruptă. Serviciile Secrete ale ţarului Nicolae al II -lea erau temute şi în ultima izbă a cătunelor ruseşti.

În ultimii ani ai domniei, familia ţaristă trăia într-un clopot de sticlă, proiectând asupra rusului de rând o imagine falsă şi naivă, în care mujicii şi-ar fi dat viaţa pentru ţar. În realitate, efectele domniei lui Nicolae în Rusia începutului de secol XX conturau un dezastru politic, militar şi social.

                                                   Ţarul Nicolae al II -lea

Ideologia comunistă a găsit în Rusia un teren dintre cele mai fertile. Zeci de milioane de ruşi au crezut că, în sfârşit, ceasul eliberării sosise. Din nefericire, pentru ei atunci, iar pentru noi mai târziu, comunismul avea să-şi arate adevărata faţă, criminală. Un regim dictatorial, criminal, al Rusiei ţariste, a fost înlocuit cu alt regim, comunist, mult mai criminal şi atroce.

Cu respect şi luciditate privind, ţarul Nicolae al II -lea, prin greşelile făcute, a contribuit decisiv la soarta tragică pe care le-au avut dinastia Romanovilor şi Rusia ţaristă, pecetluind soarta ţărilor vecine, inclusiv a României regale, la a cărei comunizare a contribuit indirect.

    Lenin, vorbindu-le ruşilor despre „libertatea” şi „fericirea” pe care le aduce comunismul

La 4 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse l-a trecut în rândul sfinţilor din calendar pe ţarul Nicolae al II -lea şi familia sa, cu titulatura de “martiri”. Aşa se termina, după decenii, povestea Romanovilor. Dincolo de sentimentalisme deşănţate, o întrebare scoate capul dintre multe altele. Moartea ţarului Nicolae a fost sau nu martirică? O putem compara cu cea a lui Constantin Brâncoveanu? L-au întrebat ucigaşii pe Nicolae: “Te lepezi de Hristos?”.

Are uciderea ţarului conotaţie duhovnicească, de apărare ori mărturisire a credinţei ortodoxe? Sau, mai degrabă, uciderea familiei imperiale ruse a fost un calcul politic rece al noii puteri comuniste, menit să scoată din cursa pentru putere un jucător a cărui existenţă punea în pericol totul?

                                        Icoana „sfintei familii” imperiale ruse

Înainte de a transforma oameni în sfinţi e bine să ne întrebăm dacă ei merită încrederea noastră, altfel pierdem inutil timp şi speranţe.

 

 

 

(Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)

Sinagoga din Săveni, judeţul Botoşani, clădire emblematică a oraşului, a devenit restaurant, din cauza indiferenţei autorităţilor statului român şi Federaţiei Comunităţilor Evreieşti de la Bucureşti.

Multe s-au scris despre evrei şi destinul lor tragic, de rătăcitori ai lumii. Prezenţa iudaică în spaţiul românesc a fascinat şi încrâncenat, a integrat şi marginalizat, deopotrivă. Destule oraşe ale Moldovei poartă încă, discret, amprenta culturală şi religioasă a ceea ce au fost cândva comunităţile evreieşti. Puţine clădiri şi multe poveşti…

Atât a mai rămas. La Săveni, în judeţul Botoşani, mai sunt doar poveştile. Sinagoga, una dintre puţinele clădiri din trecutul evreiesc al oraşului, a dispărut încet, uitată în mizerie şi ignoranţă.

Am copilărit, o bună parte, la Săveni, cu poveşti despre evrei. Camera din faţă a casei bunicilor, evreiască, fusese cândva prăvălie, la stradă. Un Beniamin, un Aron sau Abraham, un Efraim ori Rubin vindeau cafea şi măsline, halva şi piper în odaia în care acum, copil, mă jucam… “Unde-au plecat?”, întrebam, trecând pe uliţă, pe lângă zidul Sinagogii. “În Palestina”, mi se spunea. Şi a rămas aşa până târziu, când am aflat. “Plecaţii în Palestina” veniseră în târgul Săveni pe la 1818, când „Târgul” abia se năştea. Comercianţi, meseriaşi, intelectuali.

Harnici şi pricepuţi, evreii din Săveni ajung, în scurt timp, să domine viaţa economică. La 26 februarie 1852, Eufrosina Mavrogheni, proprietara târgului, încheie o „Învoială pe 20 de ani”, asigurând comunităţii evreieşti drepturi depline. Aşezarea a înflorit. În anul 1900 erau 5.000 de evrei la Săveni, jumătate din numărul total de locuitori. În 1938 existau aici o şcoală israelito-română, şapte sinagogi şi trei organizaţii sioniste.

8 noiembrie 1941. Evreii din Săveni sunt deportaţi în Transnistria, la ordinul autorităţilor române. Începea Holocaustul. După război s-au întors. În anul 1947 mai erau 1.200 de evrei la Săveni. Ulterior, regimul comunist i-a vândut, la bucată, statului Israel… Ultimul locuitor evreu al oraşului s-a stins în anul 1993.

Anii au trecut, iar la Săveni ajungeam greu, mereu grăbit şi dornic de alte zări. Uliţa copilăriei, cu case evreieşti, simţise, în sfârşit, gustul asfaltului. La porţi, feţe noi şi ochi curioşi îmi întâlneau privirile, iscoditor. De fiecare dată aflam că mai murise unul dintre cei vechi… Ori se pregătea să o facă… Şi totuşi, cineva se încăpăţâna să trăiască. Se agăţa de viaţă cu zidurile, cu uşile, cu acoperişul, cu obloanele, pragurile, tencuiala, cu fiecare cărămidă. Sinagoga.

Era tot acolo, în capătul străzii. E drept, de fiecare dată mai palidă, mai ruinată… La plecare mă întrebam dacă aveam s-o mai găsesc. Şi o găseam. Nu păşeam pe uliţă fără să-i vorbesc. Îmi spunea că „ai ei” or să vină, ca samarineanul cel milostiv. Ştia sigur că n-au uitat-o şi că o vor scoate din mâinile tâlharilor. Zâmbeam şi plecam capul, aprobator. Trebuia să o mint, din iubire…

„Ai ei” o ridicaseră pe la 1925, când evreii erau mulţi la Săveni. I se spunea „Sinagoga Centrală” şi era cea mai mare dintre cele şapte locaşuri evreieşti de rugăciune ale oraşului. Arhitectura s-a vrut a fi simplă. Un acoperiş în două ape şi Steaua lui David pe vârful unei turle zvelte, dar discretă, totul sprijinit de patru ziduri, în dreptunghi.

Soarele intra în Sinagogă prin mulţimea de ferestre mari şi lacome de lumină. Intrarea se făcea uşor, din stradă, prin două uşi înalte. Simplitatea şi modestia, smerenia, aş spune, definesc aspiraţiile arhitecturale ale ctitorilor. Banii necesari construcţiei s-au strâns de la evrei înstăriţi, îndeosebi comercianţi. Pentru mulţi ani, Sinagoga a rămas cea mai importantă şi impunătoare clădire a comunităţii evreieşti din Săveni.

În anul 2004, în urma cererilor de retrocedare, Sinagoga din Săveni intră în proprietatea Comunităţii Evreieşti. Din păcate, asta nu a schimbat cu nimic starea jalnică în care se afla. Dispariţia totală a evreilor din oraş, combinată cu lipsa de investiţii concrete din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, dar şi a unei precare viziuni de ordin cultural a autorităţilor locale din Săveni, au adus Sinagoga în pragul prăbuşirii.

Bucăţi mari din acoperiş şi din ziduri au început să se desprindă, primejduind efectiv viaţa trecătorilor care se aventurau pe lângă pereţii construcţiei. Numeroase cazuri de vandalism au fost semnalate, mai ales iarna, când părţi din lemnăria edificiului au ajuns să alimenteze sobele familiilor de romi din vecinătate.

Iată ce declara Aronel Cojocaru, reprezentantul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România: “Pentru că nu mai este obştea Săveni, clădirea se degradează pe zi ce trece. Comunitatea evreiască de la Bucureşti a luat decizia de a o scoate la vânzare, pentru că nu are rost să o repare. Tot ce a fost de patrimoniu a fost scos şi dus la Bucureşti” (conform HotNews).

Pentru Sinagoga din Săveni mai rămânea o singură speranță: autorităţile locale ale oraşului. Cu un trecut cultural iudeo-român de peste două sute de ani în localitate, Primăria Săveni putea obţine finanţare europeană pentru un amplu proiect cultural. Totuşi, ideile bune au nevoie de oameni buni, care să le dea viaţă. La Săveni nu a fost cazul. Soarta Sinagogii era deja pecetluită!

2018, an centenar. Timp al rememorării, al concluziilor, cum s-ar spune. Ajung la Săveni. “Opriţi la Sinagogă, vă rog!”. “Care Sinagogă? E restaurant acum…”, îmi spune şoferul, privindu-mă ciudat.

Cobor. Rămân ţeapăn şi strivit, iar odată cu mine – zeci de generaţii de evrei… “Meniul Zilei” şi fălcile unui bucătar gras sunt primele imagini cu… cu nu ştiu ce, pe care le văd. Turla, cu steaua lui David, a dispărut, deși clădirea e tot acolo…

O parte din copilăria mea s-a evaporat şi, cu ea, istoria de două sute de ani a oraşului. L-am cunoscut pe omul căruia i se “datorează” metamorfoza. Venise în fugă după mine, cumva nedumerit. „De ce îmi fotografiaţi clădirea? Care-i treaba?”, mă întreabă, nervos. Îi explic, cu noduri în gât, că eu am copilărit pe strada aia şi Sinagoga era şi a mea şi că îmi era dor să o revăd şi…

Tac. “Am vrut să o dărâm, să fac vulcanizare, dar m-am gândit să o fac restaurant…”, îmi zice. Da! Sinagoga din Săveni era acum restaurant, iar omul care făcuse „minunea” se afla în faţa mea. Nu e nici mai rău şi nici mai bun ca alţii. E omul vremii lui…

Oare, ce-ar spune Beniamin, Aron, Efraim, Rubin, Abraham, care, după ce ferecau prăvăliile, îşi suspinau rugăciunea în faţa lui Elohim, la Sinagogă…? L-ar mai întrezări ei pe Moise printre halbe şi ar mai citi din Tora în aroma fripturilor de porc?

Ştiu, niciodată nu ai destule crâşme într-un oraş, totuşi… Sinagoga din Săveni, într-o ţară cu conştiinţa identităţii, ar fi fost recondiţionată şi transformată în muzeu. De asemenea, trebuia ca şi o casă evreiască din oraş să devină muzeu, ilustrând viaţa cotidiană a unei familii de evrei. Cimitirul evreiesc din Săveni ar fi intrat şi el în acest circuit muzeal şi turistic. Simplu şi firesc, într-un oraş ai cărui oameni preţuiesc tot ce a dat mai valoros comunitatea, în sute de ani.

Din păcate, s-a preferat ştergerea din memoria oraşului a singurei clădiri care mai amintea despre rolul fundamental pe care l-au avut evreii în istoria localităţii. S-a trecut cu plugul peste cele două secole de prezenţă evreiască.

Cazul Sinagogii Săveni putea fi unul de succes, dar am preferat, acesta este adevărul, să rămânem mici şi meschini, robi ai propriilor noastre burţi şi universuri strâmte. Sinagoga din Săveni trebuia să rămână capsulă a memoriei colective, pentru un popor român care nu uită, ca să nu repete… Din păcate, la Centenar am transformat sinagogile în bodegi şi am aruncat la gunoi sute de ani de cultură multietnică. Ar trebui să ne punem serios întrebarea dacă merităm o ţară, o limbă şi, eventual, încă un Centenar…

DE ACELAȘI AUTOR:

* Stalin, un om de pus în icoană

(Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)