Oamenii au nevoie de cuvânt. Chiar şi cei din sate ca Tăuteşti. Sau mai ales ei, care sunt uitaţi de lume, deşi sunt la 15 kilometri de oraşul Iaşi. Am plecat acasă cu sentimentul că am făcut unul dintre cele mai măreţe lucruri cu putinţă: am vorbit despre libertate şi adevăr.
Sunt un urban prin vocaţie, aşa că propunerea unui preot de ţară, de a face o conferinţă despre victimele comunismului în ograda bisericii sale, la 1 septembrie 2020, a părut nerealistă. Un profesor universitar, un general de armată, un preot prigonit de Securitate, proiecţia unui film despre un deţinut politic, instalaţii de imagine, sunet şi lumini, invitaţi, presă, artişti fotografi ieşeni, aprobări, drumul pe care maşinile se rup în două cu tot cu şofer, toate anunţau că întreg Universul nu ne vrea acolo.
Filmul documentar „Gheorghe Bucur şi fericirea comunistă”, regie, Paul Palencsar, proiectat pe zidul bisericii „Sf. Nicolae” din Tăuteşti (foto: Căsuţa Fotografului)
Apoi, gândindu-mă, am înţeles că nu sunt urban, ci doar snob. Un idiot cu pretenţii, căruia îi place, cu o tonă de machiaj pe faţă, să vorbească din platouri de televiziune şi săli cu marmură despre cei care au murit în glodul şi mizeria puşcăriilor şi Canalului. Aşadar, problema era la mine, iar soluţia la preotul de ţară. Omul mă aducea cu picioarele pe pământ. Şi nu doar pentru că nu e asfalt.
Întâlnirea a început la ora 20. Alături de preotul Andrei Chiriac, paroh, au fost invitaţi Liviu Antonesei, scriitor şi profesor universitar, Vasile Roman, general-maior (r) şi Gheorghe Dogariu, preot. Oricât de temător am fost iniţial, ca unul cu o vastă experienţă în orice poate merge prost, totul a mers bine. S-a văzut film, s-a vorbit, am cugetat. Despre comunism, comunişti şi crimele lor. Fără încrâncenare și mânie. Ne-am amintit şi de bisericile demolate de Ceauşeşti.
Vasile Roman (foto, dreapta), general-maior (r.), Liviu Antonesei (foto, centru), scriitor şi profesor universitar, Gheorghe Dogariu (foto, stânga), preot ortodox
Preotul Gheorghe Dogariu ne-a spus depre cele două biserici pe care le-a ctitorit în 1981 şi anchetele de care a avut parte la Securitate şi Miliţie pentru asta. Scriitorul Liviu Antonesei, el însuşi arestat, bătut şi urmărit un deceniu de către aceeaşi Securitate, ne-a vorbit despre libertate şi democraţie. Generalul Vasile Roman, un moroşan cald şi omenos, a vorbit despre Dumnezeu şi credinţă, valori morale şi spirituale. Curtea mică a bisericii de ţară era deja sala de marmură la care râvneam. Dumnezeu îmi dădea o lecţie.
Oamenii au nevoie de cuvânt. Chiar şi cei din sate ca Tăuteşti. Sau mai ales ei, care sunt uitaţi de lume, deşi sunt la 15 kilometri de oraşul Iaşi. Am plecat acasă cu sentimentul că am făcut unul dintre cele mai măreţe lucruri cu putinţă. Promit să ies mai des din zona de confort şi să sparg definitiv globul de sticlă în care trăiesc. Trebuie, ca să ne facem bine.
Andrei Chiriac, preotul paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Tăuteşti, Iaşi. (foto: Căsuţa Fotografului)
Vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi însoţit, pe drumuri prăfuite, străjuite de lanuri cu grâu şi copii cu pisoi în braţe, la biserica mică, în ograda cu morminte, celor care nu v-aţi gândit la sala de marmură şi colbul adunat pe haine şi papuci. Aţi venit, căci iubiţi adevărul şi libertatea. Pe Dumnezeu, adică. Pentru asta, vă mulţumesc şi îmbrăţişez, eu şi milioanele de victime ale comunismului, ce au murit fără să aibă pe cineva alături. La Tăuteşti, au avut.
În urmă cu câteva luni, pe 1 ianuarie 2020, am primit pe Whatsapp, de la mai mulți prieteni și cunoștințe, un mesaj care se voia amuzant: un videoclip de un minut în care apărea „cel mai iubit fiu al poporului” guițând de zor „discursul de Anul Nou”. Mi–am adus aminte de anii „luminoși” și de cuvântări „optimiste”, dar în realitate cinice și aberante. Acest mesaj m-a lăsat indiferent. Nu m-am amuzat, dar mi-am amintit de alte vremuri…
Câteva luni mai târziu, pe 1 mai, am primit tot pe Whatsapp, din mai multe surse, un videoclip „înrudit” cu cel despre care scriam mai sus. Apărea steagul României cu stema pusă de comuniști. Apoi, cu fundalul pe care se vedea tribuna oficială de la sărbătorirea zilei de 1 Mai, la București, a „pornit” un cântec: „1 Mai Muncitoresc”. Și acest mesaj se voia comic, un fel de „ia uitați, fraților mai tineri, cum se sărbătorea 1 Mai și cum eram spălați pe creier cu cântece patriotice, aberante! Ce vremuri oribile!”.
Din nou nu am „gustat”, nu m-am amuzat chiar deloc, dar am avut un moment de nostalgie… În vremuri tare îndepărtate, pe când eram elev la Liceul de Muzică din Cluj-Napoca, din clasa a VII–a – când, după vioară și pian, am început studiul trombonului -, am fost selecționat în Fanfara Liceului. O realizare remarcabilă în acel context, dat fiind că dintotdeauna marea majoritate a celor din fanfară erau elevi din clasele X, XI și XII, elevi ecare deja stăpâneau binișor, chiar bine, respectivele instrumente și erau la cel mult un an de admiterea la Conservator.
Ce interesant, ce onoare era să facem repetiții cu „ăia mari”, care glumeau mult! Și chiar dacă umorul lor era uneori discutabil, eu și cei câțiva colegi mult mai tineri, mai mici și mai firavi decât ei, ne amuzam „din inerție”.
Ce interesante erau ultimele repetiții sub conducerea profesorului Paul Stoica (noi îi spuneam „Scoica”), atunci când plecam din școală și defilam pe străzi până la intrarea în Parcul Mare, pe care-l străbăteam în întregimne… La căminele de la Politehnică, studenții apăreau în geam storcând lămâi ca să nu mai putem cânta…. dar rareori reușeau să ne deturneze de la rostul nostru…
În ziua de 1 Mai trebuia să venim toți pe la 7.30 la Biserica „Sfântul Petru”, de unde urma să începem defilarea. Acolo însă stăteam între 3 și 4 ore spunând bancuri, bând ceai și amuzându-ne din te miri ce… Piesa de rezistență era marșul „Războieni” de Vasile Vulpe…
Inegalabilul Cyprian Golumbiowski
Dar să revenim la cântecul mai sus menționat și trimis oarecum în bășcălie prin videoclip. Într-adevăr, textul era tipic muncitoresc, comunist, stahanovist chiar… penibil, ce mai! Dar noi, cei care aveam ceva discernământ muzical și eram corecți, ne dădeam seama că de fapt ascultam sau cântam un cântec foarte frumos!
Și să nu ne mirăm că respectivul cântec, „1 Mai Muncitoresc” (sau „Cântec de 1 Mai”), era scris – în 1880 – de foarte îndrăgitul, iubitul nostru compozitor Cyprian Golembiowski, devenit Ciprian Porumbescu!
Așadar, un minunat cântec scris pentru a saluta primăvara, renașterea naturii, un cântec vesel și foarte melodios, a fost confiscat cu samavolnicie de comuniști pentru a servi cauza lor josnică. Firește că inspiratul text, scris chiar de Ciprian Porumbescu, a fost aruncat la gunoi și a apărut peste noapte un text muncitoresc, stahanovist, ultra-penibil (scris de Maria Ranteș).
VIDEO: Imnul comunist, compus prin batjocorirea melodiei lui Ciprian Porumbescu
Cei din generația mea, care avem deja părul bine nins, ținem minte acest cântec, dar în mintea majorității, cântecul se asocia cu comunismul, cu „tovarășii”, cu neisprăviții, cu ticăloșii și agramații, toți lichele și jigodii (de unde și video-clipurile ce se doresc „haioase”).
Tare mă tem că generațiile ce au urmat nu cunosc deloc acest cântec minunat, deoarece părinții nu au dorit să-i expună pe copii gunoaielor comuniste; oare nu au pătimit ei destul? – măcar pe copii să-i cruțe.
TOTAL GREȘIT!
Superbul cântec de primăvară al lui Ciprian Porumbescu nu doar că nu a fost nici pe departe comunist, dar nici nu ar fi putut să fie!
Ciprian Porumbescu a trăit între 1853 și 1883, iar cântecul „Ride iarasi primavara” a fost compus prin 1880.
Ei bine, comuniștii au confiscat România în 1944-1945, adică la 61-62 de ani de la decesul (prematur, din cauza TBC) îndrăgitului Ciprian Porumbescu și la 64-65 de ani după scrierea acestui superb cântec.
Sper ca este cât se poate de limpede pentru toți că superbul cântec, în realitate, nu a avut nimic de-a face cu comunismul!
Ajunși în acest punct, aș dori să fie făcute toate eforturile, de către cei ce dirijează cultura, învățământul, păstrarea arhivelor, dirijori de coruri etc. ca melodia „Râde iarăși primăvara”, de Ciprian Porumbescu, să revină cu entuziasm în programele de învățământ, în arhive, în programe de muzică – mai mult sau mai puțin patriotice! Să revendicăm acest superb cântec! Dacă ticăloșii de comuniști l-au confiscat pentru a servi interesele lor inumane, este de datoria noastră să-i învățăm pe cei mai tineri ce s-a întâmplat în realitate și să-i lăsăm pe ei să decidă (împreună cu noi) dacă este sau nu un cântec superb. Firește că textul trebuie musai schimbat din nou, cu textul original al lui Ciprian Porumbescu sau cu un alt text de bun-simț.
VIDEO: „Cântec de 1 Mai”, de Ciprian Porumbescu, interpretat la pian de prof. Adrian Bordeianu
Imnul Albaniei e, de 108 ani, un cântec al lui Ciprian Porumbescu
Și mai e ceva, să nu ne mai „ardem” o dată, așa cum s-a întâmplat cu mulți ani în urmă.
În 1912, Albania și-a cucerit independența de Imperiul Otoman și avea nevoie urgentă de un drapel național și de un imn național.
În acea vreme, în România exista o comunitate albaneză destul de mare, cei mai mulți locuind la București. Steagul a fost ales destul de ușor, problema era găsirea unui imn național.
Cântecul lui Ciprian Porumbescu, „Pe-al nostru steag e scris Unire”, compus în 1880 (pentru a marca și onora Unirea din 1859), era foarte popular în comunitatea albaneză. Scriitorul Victor Eftimiu, născut în Albania, a propus acest cântec drept Imn al Albaniei, propunere acceptată cu entuziasm. Și astfel, acest cântec românesc a devenit Imnul National al Albaniei – Hymni i Flamurit.
Atât de mult și cu atâta sinceritate au iubit albanezii Imnul lor Național, încât din 1912 a rămas neclintit Imnul Albaniei. Nici măcar instaurarea comunismului și ulterior redobândirea libertății, după căderea tiraniei bolșevice, nu au clintit acest superb imn!
Să–i vezi, frate, pe albanezi în 30 Noiembrie, Ziua lor Națională, cu cât avânt, patriotism și entuziasm cântă „Pe-al nostru steag e scris Unire”! Mai mare dragul.
VIDEO: Imnul Albaniei – „Pe-al nostru steag e scris Unire”, de Ciprian Porumbescu
Este adevărat că „odiosul” (N. Ceaușescu) l-a rugat în 1970 pe omologul său albanez, Enver Hodja (Hodxa), să „restituie” acest cântec României, pentru a deveni Imnul Național al țării noastre. Mai mult chiar, în câteva vizite oficiale peste hotare, în 1970, el a cerut la intonarea Imnului Național al României cântecul „Pe–al nostru steag e scris Unire”, cu toate că acesta era Imnul Național al Albaniei, iar două țări nu pot avea același imn! Și totuși, pentru un timp relativ scurt, același compozitor era autorul imnului național în două țări, lucru nemaiauzit.
Cât despre Enver Hodja, la rugămintea „cizmarului”, i-a răspuns tăios: „Bă Nae, mai du-te tu fuga-fuga și plimbă ursu’!”.
Așa că imnul nostru național a devenit „Trei culori”; și tot de Ciprian Porumbescu!
Comuniștii și-au bătut joc și de români, și de Ciprian Porumbescu
Majoritatea țărilor au același imn național de peste 150, chiar 175 de ani; inclusiv splendidul Imn al Uruguayului, Himno Nacional de Uruguay– „Orientales, la Patria o la Tumba”, compus de Ferencz Debaly, devenit Francisco Debali, un ardelean emigrat în Brazilia și apoi în Uruguay. În schimb, România a avut deja 7 imnuri – că așa suntem noi și mai ales conducătorii plaiurilor mioritice: nestatornici, schimbăm imnul național mai des decât ciorapii… Și sunt convins că nu ne vom opri aici.
VIDEO: Imnul Uruguayului – „Orientales, la Patria o la Tumba”
Ei bine, „Râde iarăși primăvara” – un cântec atât de melodios, „catchy”, optimist, vesel, exuberant, tonifiant – ar putea deveni la un moment dat imn național.
Ca o curiozitate, să mai amintesc că și Imnul Național al Israelului, „Hatikva”, este de origine românească, muzica fiind bazată pe superbul cântec popular „Cucuruz cu frunza-n sus”.
Până una-alta, însă, imn național ori ba, să reabilităm, să reinventăm cât mai repede cântecul „Râde iarăși primăvara”. Să-l fredonăm și pe stradă. Să-l vedem la televizor. Să nu ne fie rușine, în realitate nu a avut și nu are nimic de-a face cu comunismul.
Permiteți-mi să-mi exprim speranța, chiar convingerea că „Râde iarăși primăvara” – această adevărată bijuterie muzicală românească – va fi reabilitată cât de curând.
Dacă nu vom face nimic din cele sugerate de mine, înseamnă că practic am pactizat cu ticăloșii de comuniști prin inacțiune. Ei au confiscat minunatul cântec, l-au făcut comunist și unealtă de propagandă comunistă, iar prin aceasta și-au bătut joc nu doar de poporul român, ci și de Ciprian Porumbescu. Oameni buni, nu putem rămâne indiferenți!
Casa Memorială „Ciprian Porumbescu” din satul Stupca, județul Suceava (sat redenumit cu numele compozitorului)
Reabilitarea cântecului „Râde iarăși primăvara” nu ar fi doar un enorm câștig pentru cultura românească, dar ar aduce dreptate și regretatului, minunatului Ciprian Porumbescu (care a murit, tragic, înainte de a împlini 30 de ani).
Sper că „Râde iarăși primăvara” va fi reabilitat într-un viitor cât mai apropiat. Cu siguranță, ar fi reabilitarea unei bijuterii muzicale românești!
Dr. George V. Freundlich
Matheson-Timmins, Ontario, Canada
DE ACELAȘI AUTOR:
Nota redacției
George V. Freundlich
George Valentin Freundlich este muzician și medic, născut și educat la Cluj-Napoca.
A absolvit Liceul de Muzică (pian, vioară, trombon) în 1975 și Universitatea de Medicină și Farmacie (cu nota 10!) în 1982.
1967-1972: membru al Corului de Copii de la Opera Națională Cluj, sub îndrumarea prof. Emil Maxim.
De 35 de ani trăiește în Canada, unde a realizat o carieră strălucită. Distins cu numeroase și foarte prestigioase diplome, premii, medalii și ordine.
Director emerit al „Bingham Memorial Hospital” din Timmins, statul Ontario (recent pensionat).
1994-2019: membru al Timmins Symphony Orchestra (la trombon) și al celebrului The Timmins All Star Big Band.
Din 1997: membru în Board of Directors „Orchestras Canada”.
Cel mai tânăr personaj din dicționarul „Clujeni ai secolului XX”, ediția 2000.
Membru fondator și colaborator la publicația „Viața Transilvaniei” (2006).
Globe-trotter extrem de activ, a vizitat circa 100 de țări și a lucrat la Cercul Polar de Nord și în Antarctica.
Scrie recenzii despre spectacole la Metropolitan Opera – New York.
Premiat de Ministerul Afacerilor Externe al României cu „Diploma de Umanitate, Filantropie și Ambasador Cultural” (2012).
Recent am scris în „Făclia” (26 martie) despre „O prietenie sinceră”, descriind în acel articol o seară culturală și culinară deosebit de agreabilă organizată de Comunitatea Evreilor din Cluj și având ca invitați de onoare pe presedinții și membrii comunităților armene din Cluj și din Gherla (Armenopolis).
Între aceste comunități etnice există, de mult timp, o relație de deosebit respect reciproc și strânsă prietenie, în bună masură (și) ca urmare a trecutului extrem de tragic prin care au trecut atât evreii (Holocaustul), cât și armenii (Genocidul provocat de turci).
Îmi exprimam părerea că toate grupurile etnice din Cluj ar trebui să trăiască în armonie și prietenie, respectând tradițiile, religia, obiceiurile și bucătăria fiecărui grup etnic. Îmi exprim convingerea că acest lucru este perfect realizabil în Clujul nostru iubit. Iar exemplul de strânsă prietenie între evrei și armeni este cea mai concludentă dovadă în acest sens.
„Soția mea”, Shania Twain
Așa cum unii dintre dumneavoastră știți, eu locuiesc în Canada din anul 1985. Din 1994 locuiesc la Matheson, o suburbie a orașului Timmins, în cea mai prosperă provincie a Canadei: Ontario.
Aș dori să vă prezint Festivalul Multicultural care are loc anual, la sfârșit de mai, la Timmins.
Timmins, acest frumos oraș la nord de Toronto (nu destul de la nord, cum ne amuzăm uneori cei de-aici), este orașul în care s-a născut, a trăit și a lucrat (la McDonald’s) celebra Shania Twain înainte să devină o supervedetă mondială. Întâmplător o cunosc personal și le spun unora, câte-odată, în glumă, că a fost prima mea soție. Când ei se amuză de „poantă”, eu scot câteva poze cu noi doi și amicii îngălbenesc!!!
Iată că e în sfârșit primăvară și la noi.
Duminică, 26 mai 2019, a avut loc la Timmins tradiționalul Festival Multicultural.
Ce este acest festival?
În primul rând, vă voi scrie câteva generalități, după care voi descrie Festivalul cel mai recent, adică cel de anul trecut.
Acest festival adună la un loc reprezentanți din toate (sau din majoritatea) grupurile etnice care trăiesc în oraș. La festival are loc o paradă, au loc manifestări culturale, iar fiecare „țară” trebuie să participe cu mâncare tradițională de „acasă”, care se vinde numeroselor persoane care vin cu mic, cu mare, de ani de zile, la acest festival.
Acest Festival, practic, apropie oamenii, indiferent de unde provin, și demonstrează foarte clar că grupuri etnice foarte diverse pot trăi în perfectă armonie în același oraș, unde toți se străduiesc să construiască un oraș mai frumos, mai prosper și mai divers, pentru toți și în primul rând pentru copii și generațiile viitoare.
Nu doar imigranții iubesc acest festival; localnicii, adică cei născuți pe-aici, în special anglofoni (englezi, irlandezi, scoțieni) și francofoni (cu „rădăcini” franceze), apreciază enorm acest Festival deoarece au ocazia să cunoască „pe viu” reprezentanți din toate comunitățile etnice și învață despre cultura lor. Și, poate mai presus de toate, se ospătează și savurează toate bunătățile posibile și imposibile, pregătite de diversele grupuri etnice. Învățând mai mult despre cultura și tradițiile altor țări, localnicii devin mai toleranți și mai generoși.
Liliana năzdrăvana
Să vedem acum cum s-a desfășurat Festivalul Multicultural din Timmins, ediția 48, duminică, 26 mai 2019.
Întâmplarea a făcut ca, prin coincidență, în chiar aceeași zi să se desfășoare în Romania alegeri (importanța lor a fost mai mare decât în alegerile precedente, din motive bine știute). Din păcate, o spun cu profund regret, conform „tradiției”, noi, românii care locuim ceva mai departe de marile metropole Toronto și Montreal – și care, prin activitatea noastră, aducem cinste României, țara din care am venit -, nu am avut posibilitatea să votăm nici de această dată. Sau, mai pe românește, după ceva agitație (acu’ câțiva ani) și cuvinte nu foarte politicoase către Guvern, lucrurile au reintrat în „normal”…
Comunitatea românească a anunțat că va participa la Festival. La fel și câteva țări din Africa (Ghana, Camerun, Africa de Sud) și din Caraibe (Trinidad-Tobago, Jamaica, St. Vincent, Haiti), care și-au anunțat participarea, grupându-se împreună.
Câțiva reprezentanți au fost invitați la Primărie, unde li s-au făcut poze. Printre cei prezenți a fost și reprezentanta noastră, Liliana („fuge, fuge nădrăvana”, cum zicea atât de îndrăgitul cântec…) Brăilescu din Tecuci și apoi Galați, căsătorită cu un domn de origine indiană, dl Raj Mohanty.
România și Aborigenii, la Parada Națiunilor
A sosit și ziua Festivalului – care a fost intens mediatizată, atrăgând nu doar public din oraș, ci și din zone aflate la 3-4 ore de călătorie cu mașina.
Festivalul trebuia să se deschidă la ora 12.30, ceea ce s-a și întâmplat, dar de pe la ora 11.00 foarte greu puteai găsi loc de parcare și doar la ceva distanță. (M-am simțit aproape ca la Cluj, unde mergi la Operă și parchezi în Florești – cu deosebirea că la Timmins am reușit, totuși, într-un final, să parcăm în apropierea „obiectivului”).
Festivalul s-a desfășurat în enormul centru cultural „McIntyre” (din cartierul „Schumacher”), pe care eu îl cunosc foarte bine deoarece în marile Săli de Bal am cântat, realizând cu formația „The Timmins All Star Big Band”, mulți ani consecutivi, Show-ul de Anul Nou.
Festivalul a avut loc în Arena de hochei. A fost o zi superbă, însorită și călduroasă. La intrare nu se vindeau bilete; intrarea se făcea pe baza unor donații, mai degrabă simbolice.
Odată intrați, oamenii își căutau locurile preferate în tribune. Foarte multă lume a venit sub formă de trei generații: bunici, copii și nepoți.
În incinta patinoarului, pe margine, chiar în fața panourilor de plastic transparent (care îi protejează pe spectatori la meciurile de hochei), s-au instalat standurile diferitelor „țări” participante. Lumea nu avea încă voie să intre, trebuia să stea în tribune.
În mijlocul patinoarului s-a construit o scena pătrată, asemănătoare cu un ring de box, dar ceva mai mare, pentru programul artistic.
La început s-a intonat, firește, Imnul Național al Canadei – „O, Canada” -, compus de Calixha Lavalee, care, în mod întâmplător, a fost străbunicul unei paciente din clinica („parohia”) mea.
În continuare au ținut scurte cuvântări primarul din Timmins și doi parlamentari care reprezintă orașul și întreaga zonă.
Apoi a început Parada Națiunilor, care s-a desfășurat în mod identic cu paradele de la Jocurile Olimpice. Au participat următoarele „țări” (reprezentate de grupurile etnice din oraș): Austria, China, Croația, Filipine, Finlanda, Germania, India, Italia, Jamaica, Olanda, Peru, România, Scoția, Ucraina, plus Aborigenii, Grupul Francofon, Țările din Caraibe (Haiti, St Vincent, Trinidad-Tobago) și Țările Africane (Ghana, Camerun, Africa de Sud).
Un lanț de necazuri și o veste bună: sosirea Părintelui Stelian
S-a scos în evidență că, pe lângă țările de-acum „consacrate”, vor apărea și oaspeți noi: Țările Africane și Țările din Caraibe (sub forma a două grupuri compacte), precum și România.
În această afirmație s-a strecurat o eroare. În sensul că, în trecut, timp de mulți ani, România a participat la acest festival. Totuși, în ultimii 2-3 ani, România nu a participat, din diverse motive.
La sfârșit de 2015, Diana și George Stoian – un cuplu extrem de iubit, reprezentanți de frunte ai comunității române din Timmins – au decedat, amândoi, în doar 10 zile.
Ulterior a decedat și Părintele Jivcu, de loc din Cluj, la venerabila vârstă de 92 de ani.
Aceste decese și lipsa serviciilor religioase pentru comunitatea română au dus la scăderea evidentă a moralului comunității.
Apoi, câteva familii de români foarte îndrăgite s-au mutat în alte orașe.
În fine, de parcă aceste evenimente nu ar fi fost de ajuns, mai mulți membri ai micii comunități române din Timmins s-au îmbolnăvit foarte grav, viața lor fiind în pericol (unul dintre ei fiind chiar subsemnatul). Dar, din fericire, toți au trecut cu bine peste boală.
Recent a sosit în oraș Părintele Stelian Orlando Geonea și moralul comunității s-a îmbunătățit semnificativ. În aceste condiții, am hotărât ca România să revină în rândul participantelor la Festivalul Multicultural. Până la urmă, deși suntem foarte puțini, noi, românii, am adus și continuăm să avem un aport substanțial la bunăstarea orașului și a districtului. Și atunci, de ce să ne ascundem?!
Între sarmale și ardei umpluți
La paradă, fiecare mini-delegație avea un port-drapel. Unele comunități au trimis la paradă o singură persoană, amintind de unele țări liliputane participante la Olimpiade (Guam, Nauru, Samoa, San Marino etc.); în cazull acestor țări minuscule, singurul sportiv era în același timp port-drapel, competitor, antrenor, preparator fizic, manager, psiholog, doctor, spectator, securist, gazetar, bucătar etc.
Fiecare port-drapel urca pe scenă, iar la sfârșit, în aplauzele publicului, pe scenă s-au aflat toate țările, cu steagurile respective.
Atunci, ușile s-au deschis larg și mulțimea a fost îndemnată („slobozită”, ca să nu spun „asmuțită”) în patinoar, pentru a urmări programul artistic și mai ales pentru a se desfăta cu bunătațile de pe mese, unele aduse din afară, direct de pe grill.
În doar câteva minute s-au făcut cozi la diferitele standuri. Apoi, lumea a început să migreze de la stand la stand, iar când nu au mai putut mânca, dar au văzut ceva apetisant, au cumpărat să ducă și acasă, la pachet.
La standul românesc, frumos împodobit cu harta României – un steag tricolor pe masă (a fost steagul meu, care a stat pe biroul cabinetului meu medical timp de 32 de ani!). S-au servit ardei umpluți delicioși, precum și prăjituri și cozonaci tradiționali. Toate aceste bunătăți au făcut deliciul clienților. Unii, cu mai multă „experiență”, au fost puțin surprinși – neplăcut – de faptul că românii nu au pregătit minunatele sarmale, ca în urmă cu ani… Acum, ce să facem? Am dorit și noi să prezentăm și alte bunătăți de-ale noastre… cu atât mai mult cu cât bunul nostru prieten, distinsul și extrem de apreciatul inginer Iulian Radu (a nu se confunda cu arbitrul de fotbal cu același nume!), care prepara cele mai bune sarmale, era plecat să-și viziteze mama în România.
La standul românesc s-au aflat Anca Radu (avocat), Liliana Mohanty (profesoară), Oana Cristea (avocată, care s-a mutat de curând la Timmins), Carmen Radu (profesoară) și subsemnatul George Freundlich (medic premiant, directorul Spitalului „Bingham Memorial”).
Ulterior ni s-a alăturat și Părintele Stelian Orlando, care a sosit direct de la Biserica Românească „St Mary’s”, după slujba religioasă.
Nu toți românii din Timmins și din zonă au venit la acest festival, unii alegând să-și petreacă duminica în alte feluri.
Iată și un fapt mai deosebit. Dacă Liliana Mohanty s-a aflat la standul românesc, soțul ei, dl Raj, s-a aflat la standul indian. Când totul s-a terminat, și-au adunat „jucăriile” – adică pe cei doi copii adorabili – și, obosiți, dar fericiți, au plecat acasă.
Pe tot parcursul fiestei culinare, pe scenă a avut loc un program artistic cu ansambluri de dans ucrainene, tradiții chinezești, coruri etc. Comunitatea română a fost reprezentată de o elevă de la Liceul de Muzică, Eva Miller (ai cărei bunici sunt români), care a cântat foarte frumos la vioară.
Festivalul a fost filmat de mai multe televiziuni, iar gazetarii diverselor ziare – între câte o gustare – luau de zor interviuri la diferite standuri.
Au existat numeroase băuturi răcoritoare de toate felurile, nu însă și alcool. În felul acesta, s-au prevenit posibile momente penibile, iar fiecare putea să meargă liniștit la mașină și să conducă în siguranță.
La sfârșit, spectatorii și-au manifestat bucuria, entuziasmul și aprecierea pentru organizarea acestui foarte popular festival și au promis că vor reveni cu plăcere la edițiile viitoare.
Pledoarie pentru un „Festival Multicultural Clujean”
Cum eu sunt clujean, mă gândesc că orașul tinereții mele – dar și altele, cu Bucureștiul în frunte – s-ar putea inspira din modelul candian, pe care l-am îndrăgit la Timmins. Clujul este un oraș cosmopolit și tot mai multe persoane din străinătate (în principal, recenți absolvenți de facultate) hotărăsc să se stabilească în această citadelă universitară a Ardealului. În afară de majoritatea populației, care este de etnie română, avem la Cluj și maghiari, germani, evrei, armeni, și – mai recent – mini-comunități de francezi, portughezi, brazilieni, chinezi, arabi, africani etc. Având ca model Festivalul Multicultural din Timmins, Clujul ar putea și ar trebui să organizeze un festival asemănător.
Permiteți-mi să-mi exprim speranța, convingerea chiar, că este doar o chestiune de timp pâna când vom participa cu bucurie, entuziasm și mândrie la un eveniment deosebit: „Festivalul Multicultural Clujean”.
Dr. George V. Freundlich
Matheson-Timmins, Ontario, Canada
DE ACELAȘI AUTOR:
Nota redacției
George V. Freundlich
George Valentin Freundlich este muzician și medic, născut și educat la Cluj-Napoca.
A absolvit Liceul de Muzică (pian, vioară, trombon) în 1975 și Universitatea de Medicină și Farmacie (cu nota 10!) în 1982.
De 35 de ani trăiește în Canada, unde a realizat o carieră strălucită. Distins cu numeroase și foarte prestigioase diplome, premii, medalii și ordine.
Director emerit al „Bingham Memorial Hospital” din Timmins, statul Ontario (recent pensionat).
1994-2019: membru al Timmins Symphony Orchestra (la trombon) și al celebrului The Timmins All Star Big Band.
Din 1997: membru în Board of Directors „Orchestras Canada”.
În 2005 a creat un dublu CD „Royal Opera Gala”, care s-a bucurat de un enorm succes (s-a epuizat în 3 zile).
Din 2006: „Fellow & Benefactor” Metropolitan Opera House – New York. Scrie recenzii despre spectacole la MET.
În 2008 a fost distins cu Marele Premiu de Excelență în Practică Medicală „Council Award”, echivalent cu „Medicul Anului”.
Cel mai tânăr personaj din dicționarul „Clujeni ai secolului XX”, ediția 2000.
Membru fondator și colaborator la publicația „Viața Transilvaniei” (2006).
Globe-trotter extrem de activ, a vizitat circa 100 de țări (a lucrat la Cercul Polar de Nord și în Antarctica) și este corespondent „TripAdvisor” (evaluator de restaurante și hoteluri).
Premiat de Ministerul Afacerilor Externe al României cu „Diploma de Umanitate, Filantropie și Ambasador Cultural” (2012).
Istoria vieţii lui Cosmin Zaharia este una de film cu trecere la Hollywood. Dacă şi-ar fi regizat-o el însuşi, ar fi fost cu siguranţă un succes la fel de mare cum se anunţă şi pelicula pe care a produs-o el însuşi, despre care vom vorbi în continuare.
Am aflat întâmplător de tânărul regizor şi actor român stabilit în capitala Marii Britanii, dar trebuie să recunosc că m-a fascinat proiectul lui de pământean: a ales să investească toată viaţa lui de până acum, în orice formă exista ea (timp, energie, bani) pentru a produce pe speze proprii un film de lung metraj. Şi a reuşit.
„Dacă mi-ar fi spus cineva că o să fac pe banii mei un lung-metraj, i-aş fi zis că e nebun”, developează el acum filmul experienţei sale unice, care i-a permis totuşi să-şi împlinească visul vieţii sale: acela de a produce singur, pe puterile proprii, o peliculă în care să se vadă tot ce poate oferi el mai mai bun acestei lumi.
„The Music Island” – căci aşa se numeşte producţia cinematografică – va apărea în curând pe piaţă. Dar până atunci, vă propun să-l cunoaştem mai bine pe cel care a creat-o cu tot ce-a putut să pună el la bătaie. Nu este încă o vedetă, în sensul clasic al cuvântului. Dar cu siguranţă merită să fie vedeta acestor clipe atât de complicate ale lumii noastre, în care puţini mai sunt dispuşi să rişte totul pentru un ideal.
Dacă admir ceva la acest tânăr pasionat şi credincios cauzei creaţiei, este că a pariat totul pe o carte. Că a renunţat la multe pentru a-şi vedea împlinit proiectul de suflet. Când cineva ca el, la început de carieră şi fără resurse, alege să-şi cheltuiască toată zestrea personală pentru un act de cultură, cum să nu-ţi scoţi pălăria în faţa lui?
Ascultaţi-l cu atenţie pe Cosmin Zaharia, cu respectul cuvenit celui care a pariat totul pe o singură carte! Sau pe un singur film. Poate să fie filmul vieţii sale…
De ce un film? Care e povestea lui sau cea din spatele lui?
„Filmul acesta este un vis pe care l-am avut din totdeauna și care acuma devine realitate. Iar pentru a-ți atinge un vis, nu prea e loc de compromisuri. La ce mă refer? Fiindcă, dacă stai, evident, toate speranțele tale pe parcursul vieții se tot acumulează, acumulează, acumulează și în momentul când ești pus în fața faptul de a realiza produsul acela și de a-ți realiza visul, vrei să-l vezi acolo finalizat cu orice preț. Deci, nu există nimic care să te poată opri! Cel puțin așa a funcționat la mine. Am pus absolut tot ce am avut: timp, energie, bani plus experiența mea de viață și experiența mea profesională.”
Despre povestea din „The Music Island”
„Subiectul filmului este libertatea omului de zi cu zi. Dar această libertate se schimbă în funcție de mediul în care trăiești. De aceea numele filmului se numește The Music Island. Lumea care aude de numele filmului se întreabă dacă este un musical. Nu este un musical. De ce însă acest nume? Fiindcă acțiunea pornește din Ibiza. Iar Ibiza este recunoscută pentru muzica electronică la nivel mondial datorită DJ-ilor care merg acolo și țin spectacole fenomenale. Și atunci, de aici vine originea titlului, dar, de fapt, această denumire este un concept pe care îl inventează personajul principal – Alex, pe care l-am jucat eu – și care își compară libertatea lui și o transfigurează în acest nume de musical. Cam asta este tema filmului.”
Totul a început în paradisul din Ibiza
„Povestea filmului nu este povestea vieții mele. Singura chestie din realitate pe care am preluat-o a fost, de fapt, momentul în care am plecat în Ibiza și m-am apucat de scris scenariul. Inițial, în 2017, am plecat acolo pentru a avea o vacanță de câteva luni și mi-a plăcut foarte mult sentimentul pe care mi l-a dat insula respectivă, Ibiza. Energia oamenilor, pozitivitatea, frumusețea insulei… Şi aşa m-am apucat să scriu un scenariu. L-am filmat în Ibiza, l-am filmat în Londra, l-am filmat în Cluj și în București și l-am filmat în Kavarna – Bulgaria.
Chiar dacă a fost o producție independentă, nu am făcut compromisuri când a fost vorba să-l finalizez exact așa cum am vrut eu. Am scris scenariul și pe urmă m-am apucat să-l pun în realitate. Echipa de producție călătoarea dintr-o țară în alta. Și actorii călătoreau dintr-o țară în alta. Una dintre rețetele succesului prin care am reușit să-l finalizez a fost faptul că lumea a avut încredere în mine și în pasiunea mea. Și întotdeauna le-am zis: acest film este un «low budget movie, but is not a low budget mind». Și chiar dacă nu sunt banii investiți ca într-un blockbuster, dar ideea și concepția lui și modul de a fi realizat… Am vrut să-l aduc cam la aceleași standarde.”
Cum a selectat singur actorii
„Am făcut personal casting pentru a găsi actorii potriviţi, un castingul internațional. Din America de Sud, Anglia, Luxemburg, Grecia, Belgia de pe tot globul. Selecția a fost făcută de mine. Există grupuri speciale pentru actori și platforme specializate pentru castinguri. Am pus anunțuri, apoi actorii mi-au trimis CV-urile, m-am uitat pe ele, mi-am făcut o idee, am ales pe câțiva pe care i-am și chemat la casting. După un prim casting am selectat câțiva, după care am făcut un al doilea casting pentru cei finali.
În film costă totul. Toată lumea știe că timpul costă bani. Dar dacă vrei să știi un mediu în care timpul costă bani cu adevărat, acela este filmul. Fiindcă, să zicem, în cinci ore tu trebuie să plătești autorizație, cateringul, actorii, mașini, echipă absolut orice. Și nu poți să dai greș. Adică, poți să-ți permiți să dai greși atâta timp cât ai un buget enorm, dar dacă ai un buget mic și trebuie restrâns, trebuie totul calculat foarte, foarte, foarte, foarte strict și foarte bine încât încerci să diminuezi șansele eșecului cât mai puțin.”
Scenă din filmul „The Music Island”. Nu întotdeauna un regizor, fie el şi la început de carieră, e mulţumit de cum merge filmare
Dacă cineva îmi spunea că voi face un film de lung-metraj, la început, îi spuneam că e nebun, din start. A doua chestie pe care aș putea să o spun este că, după experiența asta, chiar și dacă e vorba de cel mai prost film făcut pe planeta asta – pe producătorul acelui film eu îl respect, fiindcă știu acum ce înseamnă să faci un film. Îți mănâncă toată viața, mai ales la nivelul la care l-am făcut eu, adică eu să produc, să regizez și să și joc în el. Trei ani de zile nu am făcut absolut nimic altceva.
Evident, am avut și un alt job pe lângă, pentru că Londra nu-ți permite nimeni să stai să te uiți la cer și aștepți să-ți pice bani în mână, de aceea am mai avut și un al doilea job, uneori lucram și 40-50 de ore pe săptămână.”
Cum a muncit din greu pentru a face bani pentru film
Alex, eroul principal, este un motociclist înrăit
„Dar bani pentru film nu i-am obținut din job-ul ăsta. Banii pentru film i-am obținut din economii și de asemenea din economii pe care le-am făcut cu mulți ani în urmă, plus banii pe care am putut să-i obțin în Ibiza. Eu zic că secretul pentru care s-a întâmplat acest film a fost încrederea oamenilor în mine. Probabil am avut spiritul ăla și, cum să zic eu, farmecul de a putea să-mi vând filmul și ideea.
Fiindcă, așa cum spuneam mai devreme, le spuneam actorilor – este un film cu buget redus, dar cu mintea deschisă, la standarde înalte, nu este echivalent banilor. De aceea consider că oamenii i-am atras prin pasiunea mea, i-am atras prin ideea filmului, prin dedicarea mea și prin absolut toată energia pe care am investit-o, fiindcă eu nu cred în noroc. Norocul ți-l creezi, tu-ți creezi șansa. Adică, dacă eu nu mă apucam de el, eu nu încercam să-l scriu, pe urmă mă duc în Ibiza în 2018, să mă apuc de filmat, să îmi iau un job pe lângă, să mă apuc de repetat cu actorii, să filmez, după care îmi iau o pauză, ce noroc aveam?
Cam ce înseamnă să filmezi o scenă
„Am o scenă pe care consider că este una dintre cele mai bune din film și care este cea mai dificilă din film la nivel actoricesc. E o scenă pe care am repetat-o cinci luni, cu o actriță din Polonia – Natașa. Cinci luni de zile am repetat pe scena respectivă! De fapt, cele mai dificile scene din film am vrut să fie filmate într-un singur take. Adică, fără cut-uri, nu am folosit prim-plan, nu am folosit nimic. Camera vine și urmărește personajul, iar personajele trebuie să curgă exact ca la teatru.
Este exact ca și în realitate, este o situație reală, dar care este surprinsă în același moment și de cameră. Camera devine un al treilea personaj, care vine și se infiltrează în peisaj. Scena asta a fost foarte greu de jucat, pentru că la un moment dat are și ceva violență, este o scenă foarte, foarte intensă a trebuit foarte mult repetat pe ea, dar pot să spun că este, hai să spun, una din diamantele filmului. Cinci luni am repetat cu Nataşa pe skype, a venit o dată și în Londra de am pus o parte din coregrafie, după care am continuat să repetăm și înainte cu două săptămâni de filmări ne-am întâlnit și am repetat mult, mult pe scena respectivă.”
De unde a făcut rost de camere video, dotare etc.?
„Aparatura a fost închiriată. Cameramanul deține camera respectivă, camera cea mai bună la nivel mondial, tipul ăsta de cameră e folosit şi la blockbuster-uri. Nu mi-am permis să filmez cu trei camere deodată, asta înseamnă un buget enorm.
Unde este minusul aici: timpul, tu nu poți salva timp aici, și pot să apară erori mai ales la continuitate, fiindcă trăgând de atâtea ori aceeași scenă pot să apară mici erori. De exemplu, o mână e deplasată sau altceva. E mai greu la montaj. Evident, ai o persoană care se ocupă de continuitate dar, oricum, erorile pot apărea.”
Filmul meu The Music Island va apărea la Festivaluri la sfârșitul acestei luni, voi avea varianta 5.1 de sonorizare și pe urmă voi aplica la câteva Festivaluri Internaționale, dar voi alege mult Festivalurile Independente de Film, fiindcă consider că așa va fi vizionat. La Festivalurile mari mai sunt și alte obligații, pentru că ele colaborează între ele. Vreau să-mi fie vizionat filmul. Spre toamnă filmul va apărea pe piaţă.”
Revista culturală „Dilema Veche” primește sprijin pentru a-și continua apariția atât în formă tipărită, cât și online. Fundația SuperBet, finanțată de compania omonimă de pariuri sportive, a plătit 500 de abonamente până la sfârșitul anului. „Prețuim ideile valoroase”, punctează fundația chiar pe prima pagină a revistei.
„Am aflat din presă că cea mai importantă revistă culturală românească ar putea muri. Cultura menține sănătatea minții, la fel de necesară ca și cea a corpului. Așa cum am ajutat medicii și pacienții în ultimele trei luni, vrem acum să ajutăm și cultura”, spune Augusta Dragic, fondator și președinte al Fundației SuperBet.
„«Dilema Veche» a strâns în cele 843 de apariții săptămânale dilemele noastre, ale tuturor, în ultimele trei decenii. Este radiografie României, ceva ce nu putem lăsa să se piardă”, explică Augusta Dragic.
Prin Alexandra Dragicc, Fundația SuperBet spune că este posibil ca ajutorul să fie reînnoit pentru întregul an 2021, cu abonament pe 12 luni.
Luna trecută, Andrei Pleșu anunța închiderea revistei
În urmă cu o lună, când apariția revistei era suspendată din cauza carantinei, Andrei Pleșu vorbea de posibilitatea închiderii revistei. Pe 7 mai, filosoful publica un editorial cu titlul: „O dilemă mai puțin în presa noastră…”
„În contextul de acum, nu e cuviincios să ne plângem. Mor oameni, moare piața muncii, mor ramuri întregi ale vieții economice și financiare. Mor certitudini care păreau definitive, mor deprinderi private și comunitare «tradiționale», mor speranțe și instituții al căror temei părea de neuzurpat. Așa stând lucrurile, nu putem pretinde ca un săptămânal de cultură să supraviețuiască nestingherit. Da, «Dilema» (veche) se confruntă cu o iminentă dispariție. Condițiile de existență pe care ni le propune Holdingul Adevărul sunt, în fapt, un mod de a sugera retragerea…”, trăgea clopotele Andrei Pleșu.
Ulterior, Adevărul Holding – editorul revistei – a anunțat că „Dilema Veche” nu va închisă, găsind o formulă (fragilă) de a continua apariția ei. Sprijinul financiar venit acum, prin cele 500 de abonamente, este o gură de oxigen care elimină riscul ca publicația să sucombe până la sfârșitul anului 2020.
De la 1.000 la 1.500 de abonamente
„Dilema Veche”, revistă cu apariție săptămânală, vinde circa 4.000 de exemplare, din fiecare număr, prin rețeaua de difuzare a presei (chioșcuri, tarabe, mall-uri, hipermarket-uri, benzinării etc.).
La aceste cifre se adaugă în jur de 1.000 de exemplare care ajung la cititori prin abonament (atât arată ultimele date, cele pentru perioada octombrie – decembrie 2019, conform Paginademedia.ro).
Brusc, numărul de abonamente crește cu 50%, de la 1.000 la 1.500. Cele 500 suplimentare au fost contractate, de la începutul lunii iunie până la sfârșitul anului, de Fundația SuperBet, care este finanțată de compania de pariuri sportive cu același nume.
Începând din această săptămână, pe prima pagină din „Dilema Veche”, în colțul din dreapta sus, este tipărit un „timbru” cu mesajul: „Prețuim ideile valoroase – Fundația Superbet”.
Grupul SuperBet nu se află la prima implicare în mass-media. El finanțează apariția unei reviste economice de excelentă calitate, „New Money”, care apare o dată la două săptămâni.
Cel puțin 12.000 de euro în 7 luni
Datele financiare ale susținerii financiare a revistei de către Fundațis SuperBet sunt confidențiale. Se poate face, totuși, o estimare pornind de la costul oficial al abonamentelor la „Dilema Veche”.
Prețul de tarabă al revistei „Dilema Veche” este de 7 lei. Un abonament pe 6 luni costă 98 de lei (cu discount de 37%), ceea face ca pe 7 luni să se ridice la 115 lei.
Un calcul simplu spune că, pentru cele 500 de abonamente, Fundațis SuperBet plătește până la sfârșitul anului cel puțin 57.500 de lei (circa 12.000 de euro).
Abonamentele vor fi distribuite, probabil, angajaților și partenerilor grupului SuperBet, interesați de o publicistică de calitate.
A donat un milion de lei spitalelor anti-covid
Fundația SuperBet este finanțată de compania de pariuri sportive SuperBet, deținută, printre alții, de Sacha Dragic (soțul Augustei Dragic) și de fondul de investiții Blackstone.
Fundația a făcut donații în valoare de un milion de lei în timpul pandemiei de coronavirus, către spitale din București și din alte orașe ale țării.
Sacha Dragic este acționarul principal al grupului SuperBet, cu operațiuni în mai multe țări și cu o cifră de afaceri de 250 de milioane de euro în 2012.
Ca investitor, Dragic operează prin două vehicule:
fondul de private equity Mozaik Investments (alături de Roland Haas și Vlad Bușilă), prin care cei trei au achiziționat anul trecut 35% din lanțul de cafenele „5 to Go”;
fondul cu capital de risc DMoonshots, care finanțează start-up-uri și unde este partener cu Ștefan Dragic (fiul) și Branka Paicu. În portofoliul DMoonshot se află investiția de jumătate de milion de euro în Medicai, o platformă care permite colaborarea multidisciplinară între medici şi pacienţi.
Artistul Nicu Alifantis (65 de ani) i-a adresat o scrisoare deschisă, după miezul nopții de duminică spre luni, lui Mircea Badea (46 de ani), propagandist din prima linie a Antenei 3. Artistul îl ironizează pe acesta și îi cere să-și ceară scuze față de „modul absolut jignitor în care vă adresați artiștilor români”.
„Îmi amintesc de perioada în care erați adus, bănuiesc împotriva dorinței dumneavoastră, de doamna Badea la Teatrul Mic. Se pare că acest lucru n-a ajutat la nimic”, a scris Nicu Alifantis pe Facebook.
„Vă înțeleg frustrările. Ecuația matematică a vieții dumneavoastră se pare că n-a dat rezultatul corect”, mai punctează artistul.
La scurt timp, tot în toiul nopții – în jurul orei 2.00 -, Mircea Badea a replicat tot pe Facebook. I-a cerut scuze lui Alifantis cu jumătate de gură și cu câteva încercîri ieftine de a-l ironiza.
Scrisoarea adresată de Nicu Alifantis lui Mircea Badea
Scrisoare deschisă
„Domnule Mircea Badea,
Mă adresez dumneavoastră cu apelativul «domnule» din respect pentru părinții dumneavoastă, pe care-i cunosc de foarte multă vreme și cărora le port o stimă deosebită.
De câtva timp, asist la o serie de denigrări permanente pe care le aduceți breslei din care fac parte. Vă atrag atenția că sunt profund revoltat de această atitudine și vă somez să încetați și să vă cereți scuze public pentru modul absolut jignitor în care vă adresați artiștilor români.
Îmi amintesc de perioada în care erați adus, bănuiesc împotriva dorinței dumneavoastră, de doamna Badea la Teatrul Mic. Se pare că acest lucru n-a ajutat la nimic. Vă înțeleg frustrările. Ecuația matematică a vieții dumneavoastră se pare că n-a dat rezultatul corect. Asumați-vă acest lucru cu demnitate. Și nu uitați, prin această atitudine nu reușiți să faceți decât un mare deserviciu atât dumneavoastră, cât și instituției pe care o reprezentați.
Disprețul pe care-l manifestați față de slujitorii artei românești este absolut dezgustător. «Nu dați doi bani pe artistul român»? Foarte bine, mutați canalul, nu mai intrați într-o sală de teatru sau una de concerte, dar nu ne mai jigniți. Suntem destul de puși la colțul indiferenței de mai-marii puterii zilei.
Artistul român nu «ghiorlăie», domnule. Încearcă doar să existe, să se exprime și să se manifeste cum poate într-o țară tristă, sărăcită și aproape distrusă.
Nu vă permit să ne mai jigniți, iar anii de muncă pe care-i port în spate îmi permit să vă cer imperativ acest lucru. Vă rog să mă ocoliți de azi înainte, domnule.”
Răspunsul lui Mircea Badea
„Nu mi-a dat prin cap niciodată că Nicu Alifantis, pe care îl iubesc, face parte din aceeași breaslă cu Chirilă sau cu Ristei sau cu orice alt produs popcorn. Domnul Alifantis îmi spune că am greșit și că se încadrezează în aceeași breaslă cu artiștii care au nick-uri în loc de nume.
Înțeleg că am jignit artiștii români și că trebuie să-mi cer scuze. Dacă mi-o cere domnul Nicu Alifantis, e în regulă: vă cer scuze.
Mai înțeleg că sunt un ratat. E foarte posibil. Nici măcar nu am pornirea de a încerca să caut contra-argumente.
Sunt și dezgustător. De asemenea posibil, dar puteți aplica aceeași rețetă pe care mi-o recomandați: schimbați canalul! E și foarte târzie emisiunea mea. Ora respectivă ar putea fi folosită pentru creație muzicală, nu pentru nervi și resentimente.
Cu privire la ocolirea dumneavoastră, domnule Alifantis, lucrurile sunt rezolvate deja: «social distancing» e lege.
Cu stimă și cu sincere urări de succes. Dumneavoastră și breslei din care vă revendicați.”
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Fotograful Sorin Onișor, supranumit „fotograful satului românesc”, lansează un apel pentru a ajuta bătrânii care au rămas singuri în satele României, în special acum, când pandemia de coronavirus îi găsește vulnerabili și neajutorați.
Născut și crescut într-un sat din Câmpia Bănățeană, Sorin Onișor a rămas un etern îndrăgostit de satul românesc, de oamenii și de tradițiile lor. Având la activ nenumărate expoziții și premii câștigate în lunga sa carieră, nu a uitat niciodată locurile copilăriei și oamenii minunați care i-au luminat primii ani din viață.
„Sper că satele noastre vor mai trăi destul ca să se poată bucura de ele și copiii noștri”, declara Sorin Onișor în octombrie 2014, pentru publicația „Suplimentul de cultură”.
Foto: Sorin Onișor
De la declanșarea pandemiei de coronavirus, afându-se în Bucovina, Sorin Onișor încearcă să ajute oamenii aflați în dificultate, după puterile sale: unora le duce de mâncare, altora măști de protecție sau mănuși de unică folosință.
Dar bătrâni de ajutat sunt mulți, iar el nu are posibilitatea de a o face singur. De aceea, a făcut un apel pe pagina sa de Facebook, pentru donații.
Călător printre oamenii simpli, în căutarea nemuririi care „s-a născut la sat”, el surprinde frânturi din viața de zi cu zi a satului românesc, făcându-ne cadou fotografii incredibile.
Fierar cu fiul său / Foto: Sorin Onișor
„Bătrânii satelor românești au nevoie de ajutor, din orice direcție este posibil”, spune fotograful. „Datoria mea este să contribui din toate puterile la acest lucru. În fiecare zi, duc alimente, măști, mănuși de unică folosință, atât bătrânilor pe care-i știu deja, cât și celor pe care-i descopăr acum, în locuri izolate din munții Bucovinei. Dar nu pot face asta pe termen lung fără ajutorul vostru, al celor care mă urmăresc de mulți ani și-mi cunosc munca!”
Preoți în biserica goală / Foto: Sorin Onișor
Sorin Onișor a publicat un cont bancar, pe profilul său de Facebook, „pentru cei ce vor să mă susțină în acest moment critic pentru toată lumea, dar mai ales pentru bătrânii satelor izolate, de care aproape nimeni nu mai are grijă. Și avem mare nevoie de ei!!!”
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Cronologic, este al 23-lea român decedat, dintre cei infectați cu coronavirus. Al 9-lea din afara granițelor. Al doilea din Franța (ceilalți 7 fiind în Italia). Poartă un nume celebru: Paul Goma. Avea 84 de ani și un trecut uriaș, dar a sfârșit într-un spital parizian, în plină pandemie.
Vestea a dat-o Marian Sipoș, fostă ambasadoare în Columbia (2006-2010), cea care de mulți ani trecea drepr confidentul și biograful oficial al scriitorului Paul Goma. Moartea celebrului disident anti-ceaușist a survenit în noaptea de marți spre miercuri, din cauza infecției cu teribilul coronavirus.
Paul Goma era internat într-un spital din Paris. Trupul său va fi incinerat și depus în Columbarium, la cimitirul Pére Lachaise.
Comunicatul Marianei Sipoș
„În urma unui mesaj primit din Franța, cu regret si mare durere anunț plecarea dintre noi a marelui scriitor și disident Paul Goma, în noaptea din 24 spre 25 martie 2020. Paul Goma era internat din 18 martie la spitalul La Pitié Salpêtrière, în urma constatării infectării cu virusul ucigaș.
Conform informațiilor transmise de echipa medicală care l-a îngrijit, Paul Goma a plecat senin, fără durere și cu sufletul împăcat.
Fiul său, Filip Goma, după ce în urmă cu doi ani și-a pierdut și mama, este foarte tulburat și îndurerat și roagă să nu fie contactat.
Conform indicațiilor lui Filip Goma, respectând dorința tatălui său și ținând cont de restricțiile actuale în vigoare în Franța, trupul lui Paul Goma va fi incinerat, iar urna funerară va fi depusă în Columbarium, la cimitirul Pére Lachaise din Paris.
Voi comunica programul ceremoniei îndată ce va fi finalizat.
Dumnezeu sa-l odihnească în pace!
Aprindeți o lumânare sau spuneți o rugăciune pentru odihna sufletului său!”
Viața și opera lui Paul Goma
* Paul Goma s-a născut pe 2 octombrie 1935, în satul Mana, județul Orhei, din Basarabia (care atunci făcea parte din Regatul României), unde părinții săi erau învățători. Tatăl său a construit, împreună cu oamenii din sat, școala care avea într-o latură locuința învățătorilor, cu celebrul calidor (coridor, galerie) evocat în romanele autobiografice ale lui Paul Goma.
* În martie 1944, familia Goma se refugiază în Transilvania. Părinții lui Paul Goma au fost repartizați învățători mai întâi în satul Gusu și, apoi, de-a lungul anilor, în alte sate din județul Sibiu. (Despre copilăria transilvăneană și adolescența lui Paul Goma – vezi romanele „Arta refugii”, „Astra”, „Sabina”).
* În 1949, Paul Goma intră, prin concurs, elev bursier la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. În 1952, înaintea ultimului an de liceu, află că fusese exmatriculat din toate școlile din țară, după ce în mai 1952 fusese convocat la Securitatea din Sibiu și „reținut” 8 zile pentru că vorbise în clasă despre partizanii din munții și ținea „un jurnal intim codificat”. După mai multe încercări la alte licee, tatăl său reușește să-l înscrie la Liceul „Negru Vodă” din Făgăraș.
* În 1954, Paul Goma dă examen de admitere, simultan, la Universitatea București (Filologie) și la nou-înființatul Institut de literatură și critică literară „Mihai Eminescu” (fosta Școală de Literatură, numită și „fabrica de scriitori”). Reușește la ambele examene, dar alege Institutul care, în 1955, este transformat în secție la Facultatea de Filologie a Universității București.
* În 22-23 octombrie 1956 izbucnește Revoluția din Ungaria. Pe 22 noiembrie, Paul Goma este arestat de la Universitate, dus la Ministerul de Interne și anchetat, acuzat fiind de tentativă de a organiza o manifestație ostilă Uniunii Sovietice, de solidaritate cu Revoluția din Ungaria. Este reținut la „Malmaison” și Jilava, dar procesul este amânat de nenumărate ori. Abia în iunie 1957 i se aduce la cunoștință sentința: doi ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică. În martie 1958 este trimis disciplinar la penitenciarul Gherla. În noiembrie este eliberat din închisoare, dar trimis (cu escortă) – „pentru 36 de luni” – cu domiciliu obligatoriu (DO) în satul-nou Lătești, raionul Fetești. În noiembrie 1961 i se prelungește restricția domiciliară cu încă 24 luni. Paul Goma protestează, în scris, împotriva „prelungirii”; va fi eliberat, înainte de termen, abia în ianuarie 1963.
Paul Goma
* În 1965, la 30 de ani, ca urmare a „decretului Ceaușescu” (ce permitea foștilor deținuți politici să-și continue studiile universitare), Paul Goma – căruia nu i se aprobase reînmatricularea în anul III, deși, legal, avea acest drept – dă examen de admitere și reușește la Facultatea de Filologie, Universitatea București.
* În decembrie 1966, Paul Goma debutează în revista „Luceafărul” cu povestirea „Când tace toba”.
* În august 1968 se căsătorește cu Ana Maria Năvodaru. Îi apare în librării volumul de debut „Camera de alături”, singura carte pe care Paul Goma a reușit s-o publice în România înainte de plecarea în exil.
* În 22 august 1968, are loc invadarea Cehoslovaciei. Paul Goma vrea să facă parte din proiectatele brigăzi patriotice de apărare a României în fața unei posibile invazii sovietice, dar i se pune condiția să se înscrie în PCR. Goma acceptă și este primit în partid împreună cu alți tineri scriitori, printre care Aurel Dragoș Munteanu, Adrian Păunescu, Paul Schuster, Alexandru Ivasiuc.
* În 1971, romanul „Ostinato”, interzis de cenzură în România, apare la prestigioasa editură Suhrkamp din Germania, apoi în Franța la Gallimard. Traducerea în italiană, efectuată de Marco Cugno, este oprită prin intervenția Securității la editura Rizzolli, unde urma să fie publicată. În octombrie, romanul „Ostinato” este lansat la Târgul de Carte de la Frankfurt. Prin Radio Europa Liberă, Paul Goma află că „delegația RSR la Târgul de Carte, după ce a încercat să împiedece tipărirea cărții, în semn de protest împotriva expunerii, la Târg, a unei cărți calomnioase la adresa socialismului din România, a părăsit Târgul, iar în standul gol al Republicii Socialiste România, editorul a etalat, pentru presă, cartea cu pricina…”.
* În 1972, la Târgul de Carte de la Frankfurt, i se lansează a doua carte tradusă în germană: „Ușa noastră cea de toate zilele” („Die Tür”). În 1974, romanul apare și în traducere franceză, la Gallimard, cu titlul „Elles étaient quatre”. În același an este publicat în traducere olandeză romanul „Ostinato”, la editura Bruna & Zoon din Utrecht.
* În 1975, pe 2 noiembrie, se naște Filip-Ieronim, fiul lui Paul Goma.
* În 1976, apare în traducere franceză, la Gallimard, romanul „Gherla”, care va fi transmis, în foileton, la Europa Liberă, în lectura autorului (aflat în România).
* În 1977, în ianuarie, se anunță Charta 77 a unui grup de scriitorii din Cehoslovacia, la care aderă intelectuali maghiari și bulgari. În februarie, se difuzează, la Europa Liberă, Scrisoarea adresată de Paul Goma, prin Pavel Kohout, Chartei ’77, în care scriitorul român afirmă, printre altele: „Mă declar solidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea; situaţia Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – şi a României. Trăim, supravieţuim în acelaşi Lagăr, în aceeași Biafra (capitală: Moscova)”. […] „Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare”. Redactează apoi, în februarie, celebra „Scrisoare adresată Domnului Nicolae Ceaușescu, Palatul Regal, București” și „Scrisoarea deschisă adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad” (pe care o semnează împreună cu alte 7 persoane, printre care și soția sa), în care protestează față de nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului, prevăzute în Constituția RSR. Îl caută, ca să o contrasemneze, „mulți cetățeni – niciunul scriitor. Primul (de altfel, și ultimul), Ion Negoițescu, îl va contacta abia pe 3 martie.
* Se naște astfel ceea ce istoria va reține sub numele „Mișcarea Paul Goma”. În urma amplorii fenomenului, la 1 aprilie, Paul Goma este arestat. Pe 3 aprilie, soția și copilul sunt scoși din apartamentul lor din Drumul Taberei (unde veneau toți cei voiau să adere la protestul lui Paul Goma) și mutați cu forța în cartierul Vitan. În timp ce se afla în închisoare, Paul Goma este exclus din Uniunea Scriitorilor. La 6 mai este eliberat în urma campaniei internaționale și a protestului PEN Clubului Internațional, condus de scriitoriul peruan Mario Vargas Llosa. În octombrie, constatând că „în condițiile noi nu mai poate avea vreo legătură cu exteriorul, nici cu interiorul”, Paul Goma se decide să accepte invitația PEN Club de a călători în Occident.
* Pe 20 noiembrie 1977, Paul Goma, împreună cu soția sa și fiul lor, pleacă pentru totdeauna din România. Sosiți cu pașapoarte turistice la Paris, cer imediat azil politic.
* În februarie 1978, Paul Goma începe să scrie cartea de mărturii „Culoarea curcubeului”, care avea să fie publicată în 1979, la Seuil, în franceză, cu titlul „Le tremblement des hommes” („Cutremurul oamenilor”) – titlu sugerat de un reportaj al jurnalistului Bernard Guetta (în „Le Nouvel Observateur”), subtitlulat „România, în 1977, a cunoscut două cutremure: unul de pământ, în 4 martie, altul al oamenilor, prin Mișcarea Goma”.
Între 1981 și 1990, Securitatea a pus la cale mai multe atentate împotriva lui Paul Goma. Printre ele, celebra „L’Affaire Tanase-Goma”, din 1982 (vezi volumul „Soldatul câinelui”).
În 1996, Paul Goma este decorat de Ungaria, prin ambasadorul său la Paris, cu prilejul comemorării a 40 de ani de la Revoluția Maghiară. În România, la nivel oficial, nu i-au fost recunoscute niciodată meritele.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Un scandal absurd, pornit din nimic, a prins-o la mijloc pe cântăreața Irina Rimes (28 de ani). Originară din Republica Moldova, artista a fost desemnată de Ministerul Culturii drept ambasador onorific pentru Ziua Naţională „Constantin Brâncuşi”. Câteva afirmații ale ei despre Constantin Brâncuși, scoase din context și interpretate cu rea-credință, au pornit tăvălugul.
După valul de ironii la adresa sa, Irina Rimes a reacționat printr-un mesaj pe Facebook. Postarea a fost făcută în zorii zilei de vineri, 14 februarie, în jurul orei 5.00.
„Nu mai citiţi toate articolele care circulă pe net cu titluri din cuvinte scoase din context. Mâine, după ce trece febra, vom vorbi şi noi despre lucruri relevante, cum ar fi evenimentul de pe 19 februarie la Muzeul National de Artă. Noapte bună”, a scris Irina Rimes. Pagina ei de Facebook e urmărită de peste 197.000 de utilizatori.
Totul a pornit de la conferinţa de presă susţinută joi de artistă împreună cu ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu. Desemnată ambasador onorific pentru Ziua Naţională „Constantin Brâncuşi” (zi sărbătorită în fiecare an pe 19 februarie, data la care s-a născut titanul din Hobița), Irina Rimes a vorbit despre marele sculptor, despre opera sa și, în general, despre valorile româneşti.
O singură afirmație jenantă a făcut, dar pe aceea nu i-a taxat-o nimeni! Este vorba despre o frază patriotardă în care străinătatea e prezentată ca o hoardă cotropitoare: „Dacă ne pot lua Roşia Montană, petrolul, aurul, bogăţiile terestre, lemnul, pădurile, atunci cultura nu ne-o pot lua. Nu şi-o vor putea atribui niciodată”.
În rest, afirmațiile despre Brâncuși au fost corecte și pertinente, deci inatacabile.
Irina Rimes în conferința de presă de joi
„Ştiu un lucru sigur: noi, românii, avem o cultură cu care ne putem mândri. Pentru că ceea ce avem noi e ceva ce se cam pierde în Vest, dacă nu s-a pierdut de tot. Ţara noastră a fost pusă pe harta culturală a Europei de nişte personalităţi, genii despre care se vorbeşte de secole, între care şi Constantin Brâncuşi. Personalităţile astea au crescut cu aceleaşi valori cu care creştem şi noi”.
„Imaginaţi-vă că eu am 28 de ani şi mama încă îmi trimite genţi cu mâncare. Eu mă duc de Crăciun acasă şi cânt colinde. Mergem să colindăm. Cântăm colinde vechi şi noi, cântece despre dor, despre dragoste, despre mamă şi ţară. Cântece care ne amintesc cine suntem şi de unde venim. Dorul nu are traducere mot-à-mot în altă limbă. E doar al nostru şi nu ni-l poate lua nimeni. Dacă ne pot lua Roşia Montană, petrolul, aurul, bogăţiile terestre, lemnul, pădurile, atunci cultura nu ne-o pot lua. Nu şi-o vor putea atribui niciodată.”
„M-au fascinat-o lucrările lui Brâncuşi pentru că nu reprezentau neapărat cum se numesc.”
(Despre lucrarea preferată din opera lui Brâncuși) „Eu sunt mai mainstream, aşa. Când am văzut prima dată Coloana Infinitului, am avut impresia că mă întâlnesc cu ceva care nu era din lumea mea, dar mereu a fost în lumea mea.”
VIDEO: Dedicație pentru criticii Irinei Rimes: o melodie care a ajuns la peste 38,5 milioane de vizualizări pe YouTube!
Marius Manole o apără pe Irina
Actorul Marius Manole i-a luat apărarea Irinei Rimes. Într-o postare pe Facebook, el a punctat: „Văd că toată lumea face glume pe seama Irinei Rimes. Mie mi se pare foarte drăguță și e un om de bun-simț. S-a ajuns la Irina și pentru că mulți artiști au refuzat… unii din lipsă de timp, alții pentru că acțiunea trebuie făcută benevol .. :))) … eu am refuzat din lipsă de timp. Oricum, nici eu nu eram mai potrivit decât Irina. Dacă e cineva de acuzat, poate Ministerul Culturii. Dați în ei, lăsați-o pe biata fată, că n-are nicio vină și mai recită și frumos”.
Irina Rimes – un fenomen muzical
Irina Rimes (născută Irina Rîmeș, pe 22 august 1991, la Izvoare, raionul Florești) este o cântăreață și compozitoare din Republica Moldova, care în prezent activează și locuiește în București.
Irina Rimes a devenit cunoscută în Republica Moldova în 2012, când a participat la concursul Fabrica de staruri, unde a ajuns până în finală.
Ulterior, ea s-a mutat în România, unde a încercat să se afirme sub pseudonimul Irra, însă acest proiect nu a avut succes.
În 2016 și-a relansat cariera cu piesa „Visele”, care a ocupat locul 1 în clasamentele radio din România. Aceasta a fost urmată de alte hituri, precum „Ce s-a întâmplat cu noi”, „Bolnavi amândoi”, „Nu știi tu să fii bărbat” sau „POEM”, ce au transformat-o pe Irina Rimes într-una dintre cele mai de succes cântărețe din România, cu peste 250 de milioane de vizualizări pe YouTube.
Ea a lansat două albume de studio în calitate de cântăreață: Despre el (2017) și Cosmos (2018).
Irina Rimes a și compus numeroase cântece pentru alte artiste, printre care Andra, Inna, Alina Eremia, Raluka sau Antonia.
Începând cu 2018, Irina Rimes este unul dintre cei patru antrenori ai emisiunii Vocea României de la Pro TV.
În 2019, revista Forbes România a inclus-o în topul celor mai de succes tineri din generația „sub 30 de ani”.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Primul scenariu scris de Gabriel García Márquez, pentru filmul „El gallo de oro” („Cocoşul de aur”), a fost descoperit recent şi va fi publicat în premieră într-o carte dedicată autorului mexican Juan Rulfo, informează El Pais.
Textul, găsit într-o arhivă din Mexic, este o primă versiune a „El gallo de oro”, un film bazat pe cartea lui Juan Rulfo la care a participat și Carlos Fuentes.
Pasionat de film, Gabriel García Márquez a ajuns în Mexic în 1961.
Scenariul găsit acum a fost conceput în „Castelul lui Dracula”, cum numea García Márquez sediul producătorului Manuel Barbachano. Acolo, García Márquez l-a cunoscut, între alţii, pe cineastul spaniol Carlos Velo, unul dintre regizorii marcanţi ai epocii de aur mexicane, şi pe Carlos Fuentes, care tocmai publicase „La región más transparente” (1961).
În 1963, Gabo a acceptat să lucreze ca scenarist şi să adapteze un text al lui Rulfo, „The Golden Cockerel/ El gallo de oro”, o nuvelă – publicată abia în 1980 – despre destin şi noroc, scrisă cu scopul de a fi adaptată pentru ecran.
Filmul a fost lansat în 1964, în regia lui Roberto Gavaldón, şi scenariul care a stat la baza lui a fost scris în acelaşi an.
Fiul regizorului a găsit, în arhiva familiei, un text datat decembrie 1963. El va fi publicat prima dată în cartea „Juan Rulfo y el cine” („Juan Rulfo şi cinematrograful”)
Scenariul, consultat de El Pais, are 68 de pagini dactilografiate şi este semnat Gabriel García Márquez şi Carlos Fuentes, aceiaşi doi care au realizat adaptarea finală, împreună cu regizorul, relatează News.ro.
„Faptul că primul nume care apare este al lui sugerează că autorul principal este García Márquez. Este vorba despre două texte foarte diferite. Primul este mult mai literar, iar al doilea nu este o corectură, ci o rescriere deplină”, a declarat profesorul Douglas J. Weatherford de la Brighan Young University din Utah, autor principal al cărţii care va fi co-editată de universitate şi RM.
Gabriel García Márquez s-a născut pe 6 martie 1927, în Aracataca, Columbia, şi a murit pe 17 aprilie 2014, în Ciudad de México, la vârsta de 87 de ani. Scriitorul a fost laureat al premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru roman şi proză scurtă.
Printre cele mai cunoscute romane ale lui, care se înscriu în universul „realismului magic”, se numără „Un veac de singurătate”, „Toamna patriarhului”, „Cronica unei morţi anunţate” şi „Dragostea în vremea holerei”.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
„Am o scenă pe care consider că este una dintre cele mai bune din film și care este cea mai dificilă din film la nivel actoricesc. E o scenă pe care am repetat-o cinci luni, cu o actriță din Polonia – Natașa. Cinci luni de zile am repetat pe scena respectivă! De fapt, cele mai dificile scene din film am vrut să fie filmate într-un singur take. Adică, fără cut-uri, nu am folosit prim-plan, nu am folosit nimic. Camera vine și urmărește personajul, iar personajele trebuie să curgă exact ca la teatru.
