Categorie: Cultură

Concursul Internaţional George Enescu are loc între 1 şi 23 septembrie la Bucureşti, este deschis publicului şi va aduce pe scenele româneşti şi în faţa juriului internaţional un număr record de tineri muzicieni. Biletele se vor pune în vânzare la începutul lunii mai. A XVI-a ediţie a Concursului Internaţional George Enescu înregistrează un număr record de tineri înscrişi în competiţie: 400 de tineri muzicieni, din 46 de ţări de pe cinci continente. Cu o creştere a înscrierilor de 26% faţă de ediţia din 2016, Concursul Enescu are la această ediţie o prezenţă românească remarcabilă, cu 72% mai mare – în total, 36 de tineri români, înscrişi cu precădere la Secţiunea Pian.

Faţă de ediţia din 2016, China şi Marea Britanie şi-au dublatreprezentarea în competiţie, în timp ce Italia şi-a triplat numărul de tineri muzicieni înscrişi. În total, pentru cele patru secţiuni ale Concursului Enescu 2018 s-au înscris: 126 de concurenţi la Secţiunea Pian, 121 la Secţiunea Vioară, 126 la Secţiunea Violoncel şi 27 la Secţiunea Compoziţie. 212 concurenţi provin din Europa şi Orientul Apropiat, 148 din Asia, 29 din America de Nord, 9 din Australia şi Noua Zeelandă, iar doi concurenţi sunt din America de Sud.  Statistic, cele mai numeroase prezenţe le au Coreea de Sud – 70 de concurenţi, România – 36, China – 33, Japonia – 26, Rusia – 22, Italia – 21 şi Statele Unite ale Americii – 20 de concurenţi. La Secţiunea Pian, participarea României este a doua cea mai numeroasă prezenţă după Coreea de Sud, reprezentată de 28 de concurenţi. Franţa are cea mai numeroasă participare la Secţiunea Violoncel, tot după Coreea de Sud care, cu excepţia Secţiunii de Compoziţie, are cei mai mulţi concurenţi pe secţiune. La Vioară, a doua cea mai numeroasă prezenţă aparţine Japoniei.
Sursa: Adevărul

Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală a lansat ediția 2017 a Barometrului de Consum Cultural. E un instrument de lucru pentru manageri culturali și pentru administrația publică. Pe de o parte, oferă o radiografie asupra participării culturale și asupra reprezentărilor pe care cetățenii le au cu privire la infrastructura și oferta culturală; pe de altă parte, ar trebui să se constituie într-un document de referință în elaborarea politicilor culturale. Probabil că ambele dimensiuni ale acestei cercetări sînt subapreciate și, mai ales, subutilizate. Ar fi una dintre explicațiile pentru care barometrul indică, la fiecare ediție, aceleași inadecvări între așteptări și ofertă, aceleași inechități în ceea ce privește accesul la cultură, aceleași clivaje sociale… Sînt greu de urmărit aceste evoluții pe domenii distincte (consum de carte, de cinema, de teatru etc.), căci, deși metodologia e unitară, direcțiile de investigație diferă de la o ediție la alta a Barometrului; e sigur însă că distanța între marile orașe, pe de o parte, și mic-urban și rural, pe de altă parte, se accentuează. Anul acesta, cercetarea s-a concentrat pe două mari teme: Centenarul Marii Uniri şi patrimoniul cultural.

53% din respondenţi sînt interesaţi în mare şi foarte mare măsură să participe la evenimente culturale dedicate Centenarului Marii Uniri în judeţul lor, deşi 58% din respondenţi nu ştiu sau nu răspund la întrebarea ce fel de evenimente le-ar plăcea să fie organizate în localitatea lor cu această ocazie, iar 55% nu ştiu ce să răspundă sau nu răspund la întrebarea „Care e primul lucru care vă vine în minte cînd auziţi sintagma Centenarul Marii Uniri?“.

Rezultatul cercetării nu e surprinzător. E vorba, aici, în primul rînd de o problemă de comunicare a autorităților: sîntem (aproape) la jumătatea anului și nu a existat încă o pregătire a opiniei publice pentru Centenar. Dincolo de acel logo creat special pentru jubileu și care apare pe antetul multor documente emise de instituții, dincolo de cîteva emisiuni la posturile publice de radio și televiziune, nu s-a făcut mare lucru în a comunica despre subiect. În plus, tema Centenarului e parazitată de tot felul de mici conflicte legate de finanțarea evenimentelor (cu concursuri de proiecte anulate și reluate etc.). Ce să mai înțeleagă oamenii dintr-o temă oricum abstractă? Lasă că nici în școli probabil că nu s-a insistat în nici un fel asupra subiectului Marii Uniri de acum 100 de ani. Și mai spune ceva acest studiu: că românii nu sînt prea dornici să participe la evenimente comemorative (50% nu au participat niciodată la un asemenea eveniment, 47% nu așteaptă cu nerăbdare aniversarea Centenarului).

Sursa: Dilema Veche, Matei Martin

M-am născut în București, nu m-am mîndrit niciodată cu asta și nici n-am avut vreun sentiment de apartenență de genul „De unde ești?“, „Din capitală!“. Ba chiar aveam o ușoară senzație de jenă atunci cînd eram mică, iar vărul meu de la Cluj – un oraș în care m-am simțit mereu ca acasă – susținea că în Ardeal e adevărata civilizație și ne numea pe „noi“, bucureștenii, „mitici“. Faptul că m-am născut într-un oraș mare mi-a marcat probabil viitorul, mi-a dat șanse în plus, deși toată viața am încercat să fug din orașul cel mare și să găsesc spații mai mici care să mă reprezinte.

În ultima vreme sînt mai preocupată de orașul meu decît eram în trecut. Mă gîndesc mai mult la familia mea și la oamenii care au construit ceva aici. Și mi e ­milă de orașul acesta, mi-e milă de oamenii care au venit aici din toate părțile țării și n-au știut ce să facă cu el, cum să l locuiască. În anii ’90, bazarul de la Europa – podul Colentina – mi se părea capătul unui lumi bune posibile, dincolo de el se sfîrșea civilizația și începea mahalaua, celălalt tărîm. Comuna Voluntari, „la țară“. O „țară“ a prostului gust, a manelelor, a vilelor țanțoșe care se ridicau printre căsuțe de chirpici, a beției de la prima oră a dimineții, a kitsch-ului lălăit pe marginea șoselei, de la kebab la draperii și perdele.

Mi-am tot zis că, în momentul în care marele oraș se va întinde ca o ciupercă gigantică asupra unor astfel de zone limitrofe, ele vor arăta altfel, așa cum am văzut că arată toate suburbiile marilor orașe, pline de spații verzi, lacuri și păduri. Ei bine, nu, la noi se întîmplă exact invers – asistăm la „voluntarizarea“ treptată a Bucureștiului. Și aici nu e vorba doar de administrație, e vorba de oamenii care își doresc să-și aducă mahalaua în oraș și să-l sufoce definitiv, pentru că li se permite, modelele lor fac parte, de fapt, din administrația orașului.

Aș întreba-o pe doamna Firea: ce legătură sinceră, profundă are, de fapt, cu Bucureștiul? De ce și-ar dori ea să facă din orașul ăsta maltratat de un regim comunist, de un cutremur devastator, de nepăsare și de „țăranii“ care caută aici doar un sat mai mare în care să-și arate mușchii a good place to live? Însă n-o pot întreba, pe pagina ei de Facebook – persoană publică – toate comentariile negative sînt cenzurate. Pagina ei e plină de felicitări, de confetti și de baloane și, din cînd în cînd, de comentariile unor „postaci“ care o recomandă pentru alegerile prezidențiale. Noi, ăștia, din familiile Dedu, Poetaș sau alte familii mai mari sau mai mici de aristocrați, boieri, meșteșugari, industriași, cofetari care au contribuit cumva la dezvoltarea acestui oraș, n-avem nici un cuvînt de spus, orașul nu ne mai aparține. Nu mai locuim în București, locuim, de fapt, într-o prelungire a comunei Voluntari.

Adina Popescu

Text preluat din Dilema Veche