Actorul Marius Manole (42 de ani), decorat în 2016 de președintele Klaus Iohannis cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler pentru implicarea deosebită în promovarea teatrului și a cinematografiei românești, a lansat un atac dur la adresa conducerii Televiziunii Române (TVR).
Ținta e cât se poate de evidentă: Doina Gradea – „Cap de Porc”, sluga „Ciumei roșii”, plantată în funcție de actualul pușcăriaș Liviu Dragnea, pe vremea când acesta era jupân absolut peste PSD și peste România.
Revoltat că producătorii nu l-au plătit pentru scenariul și distribuția unui film, Manole le-a bătut obrazul, pomenind de cele aproape două ore de Revelion mizerabil, realizat de Mugur Mihăescu (53 de ani) – alias „Garcea”, alias „Leana lu’ Pârțag” -, turnător la Securitate în perioada comunistă, și Radu Pietreanu (56 de ani), condamnat la 2 ani de închisoare cu suspendare.
În vreme ce scălâmbăii Mihăescu și Pietreanu și-au umplut conturile cu 50.000 de euro din bani publici pentru o prestație dezgustătoare (au batjocorit regulile anti-Covid impuse de autorități, s-au dedat la scenarii conspiraționiste, au emis fake news-uri dezgustătoare, au arătat un partizanat politic jenant), un actor de talia lui Marius Manole a rămas cu buzunarele goale. Și-a vărsat oful pe Facebook, printr-un text (din păcate, neîngrijit, plin de greșeli gramaticale) postat pe 6 ianuarie. Adevărurile spuse de marele actor – dublat de un spirit civic admirabil – sunt de necontestat.
Postarea plină de obidă a lui Marius Manole
„Era ceva foarte greu, zile lungi de filmare în frig, fără condiții”
„La începutul lunii noiembrie trebuia să încep filmările pentru un lung-metraj făcut la TVR. Scenariul gata, distribuția gata… urma să discutăm partea financiară. Am fost sunat de către producătorii TVR, care mi-au spus că nu sunt bani, că e un proiect de suflet și că ar trebui să filmăm aproape gratis. Sigur că am refuzat. Era ceva foarte greu, zile lungi de filmare în frig, fără condiții, că de, nu erau bani. Văd totuși că pentru unii au existat bani. Mulți. Pentru mizeria aia de Revelion au existat. Pentru un film – nu.
Aproape toți din distribuție am refuzat proiectul. Totuși, aflu că am fost înlocuiți cu alți actor,i care au acceptat să filmeze pe suma respectivă. Și acum vă întreb: de ce, dragi colegi? Ne plângem că nu suntem respectați, că nu ne sunt respectate drepturile și că producătorii își bat joc de noi și de munca noastră. Păi, nu ne merităm noi soarta? Știam că sunt bani. Știam că nu e un proiect particular…
Nu mă refer aici la colegii independenți, pe care îi înțeleg. Mă refer la cei angajați, care au un venit sigur.
Baftă, sper să merite efortul și sacrificiul vostru!”
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Actriţa Oana Ştefănescu a murit sâmbătă seara, la vârsta de 60 de ani, a anunțat duminică dimineață Teatrul Odeon, pe pagina sa de Facebook. Artista a plecat așa cum a trăit: cu discreția unui om de mare bun-simț.
„Oana Ştefănescu, actriţă a Teatrului Odeon de peste 30 de ani, a plecat dintre noi în seara de 23 ianuarie 2021, lăsând în urmă amintirea unor roluri memorabile, dar mai ales imaginea unui om bun şi discret, până în ultima clipă a vieţii sale”, se arată în comunicatul de presă al Teatrului Odeon.
Născută pe 19 noiembrie 1960, Oana Ştefănescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” la clasa profesorului Octavian Cotescu.
Pe scena Teatrului Odeon a debutat pe 11 octombrie 1991, în spectacolul „Mincinosul” de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur.
La Odeon a lucrat sub bagheta regizorilor Vlad Mugur, Alexandru Dabija, Dragoş Galgoţiu, Mihai Măniuţiu, Alexander Hausvater, Radu Afrim, Răzvan Mazilu. Cea mai recentă premieră a fost pe 20 decembrie 2019 – spectacolul „Persona” de Ingmar Bergman, regia Radu Nica.
Oana Ştefănescu avea în pregătire musical-ul „Cabaret” de Joe Masteroff, muzica de John Kander, versuri de Fred Ebb; regia, coregrafia şi costumele: Răzvan Mazilu. În acest spectacol, actrița juca alături de soţul ei, actorul Ionel Mihăilescu.
Oana Ștefănescu – premii obținute în carieră
Premiul de debut pentru rolul Floricica în spectacolul „Este ciudat” (1987)
Premiul „Cea mai bună actriţă” pentru rolul Anne în filmul „Căţărarea” la Festivalul Tinerilor Creatori de Film, Bucureşti (1987)
Premiul „Cea mai bună actriţă” pentru rolul Irina din spectacolul „Matca” (1988)
Premiul „Cea mai bună actriţă” pentru rolul Mariana în filmul „Înnebunesc şi-mi pare rău” – Premiul UCIN (1993)
Premiul „Cea mai bună actriţă” pentru rolul Antigona, în piesa cu acelaşi nume (1996)
Premiul „Cea mai bună actriţă” pentru rolul Mariana Alcoforado din spectacolul „Scrisorile călugăriţei portugheze” (1997)
Premiul „Cea mai bună actriţă” la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea (2015)
Premiul de excelenţă pentru întreaga echipă de actori pentru spectacolul „Au pus cătuşe florilor” (regia Alexander Hausvater), la Gala UNITER (1992).
Cea mai recentă apariţie a Oanei Ştefănescu a fost în cadrul emisiunii moderate de actriţa Rodica Mandache, „Dialoguri teatrale @ODEON”, difuzată online pe 17 noiembrie 2020.
Oana Ștefănescu, cu ani în urmă
Patru actori morți în două luni și jumătate
Moartea Oanei Ștefănescu survine la scurt timp după ce au plecat alți doi actori importanți: pe 10 noiembrie a murit Vladimir Găitan (73 de ani), iar la sfârșitul lui decembrie s-a stins și Florin Anton (64 de ani).
Lor li s-a adăugat Bogdan Stanoevici (62 de ani), chiar în această lună, pe 12 ianuarie, victimă a Covid-19, după ce a sfidat regulile de protecție în pandemie.
Poate fi observat că toți acești actori au pierit la vârste nu tocmai înaintate – de regulă, sub speranța medie de viață din România (73 de ani și 4 luni).
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Anul 2020 este un an de referinţă pentru Municipiul Cluj-Napoca, pentru nenumărații iubitori de artă, pentru iubitorii de muzică clasică și – în special – pentru cei care iubesc opera.
În anul 2020 se aniversează 100 de ani de la deschiderea Operei Naţionale Române. Opera Română a fost prima instituţie lirică din România, și iată deci că această aniversare se adresează publicului meloman din toată ţara.
Clujul a fost (și este) de foarte mult timp un oraș primordial cultural, cu Universitate și numeroase alte instituţii de învățământ, cu o intelectualitate sofisticată, rafinată și iubitoare de artă. De aceea, pentru a ține pasul cu cultura europeană, la Cluj s-a simțit nevoia de a se construi o operă. Cei mai hotărâți și înverșunați – „titanii „care au făcut eforturi extraordinare pentru a se crea o operă la Cluj – au fost Tiberiu Brediceanu, Constantin Pavel și Dimitrie Popovici-Bayreuth. Culmea, cel care s-a opus cu vehemență acestui nobil proiect a fost Octavian Goga.
Anul 2020 reprezintă Centenarul Operei Naţionale Române.
Opera din Cluj-Napoca a fost construită la începutul secolului XX, de celebra firmă vieneză Fellner &Hellmer, specializată în construirea de opere și care avea deja la activ peste 25 de asemenea clădiri. Superba clădire a Operei a fost construită în stil rococo și baroc (această firmă a construit ulterior și Opera din Timișoara și pe cea din Iași).
Primul spectacol de operă a avut loc la 25 mai 1920, cu celebra producție „Aida” de Giuseppe Verdi. Spectacolul a fost regizat de marele cântăreț Constantin Pavel, cel care a și fost primul director al Operei. Dirijorul spectacolului inaugural a fost Alfred Novak.
Opera s-a cântat în limba română. Opera din Cluj-Napoca a devenit una dintre cele mai emblematice din Europa.
Opera Națională Română din Cluj are 920 de locuri și a fost prima operă din ţara. Peste un an, în 1921, se inaugura Opera din Bucuresti (960 de locuri), cu opera „Lohengrin” de Richard Wagner, dirijor George Enescu. Clădirea actuală, sobră și rafinată, a Operei din București s-a construit între anii 1953-1954.
În semn de apreciere și respect pentru Opera Națională Română Cluj-Napoca, cu ocazia împlinirii a 100 de ani, Banca Națională a României a lansat pe piața numismatică o monedă de argint cu tema „Opera Națională Română Cluj la Centenar”.
În cei 100 de ani care au trecut de la deschiderea Operei Naţionale Române, s-au prezentat peste 200 de titluri de opere, operete și balet din repertoriul universal, dar și din repertoriul autohton. Ex.: „Oedip” de George Enescu, „Meșterul Manole” de Sigismund Toduță, „Luceafarul de Ziuă” de Tudor Jarda, pentru a menționa doar câteva.
Opera din Cluj a avut parte peste ani de personaje extrem de talentate, fie că vorbim de cântăreți/cântărețe, dirijori, corepetitori, membrii orchestrei, membrii corului, scenografi, regizori, croitoria și tâmplăria operei.
Prin creșterea progresivă a calității operei, ea a devenit cunoscută și apreciată în toată Europa (mai cu seama în anii ’70, când directoarea Lucia Stănescu – din păcate, decedată recent – a organizat turnee ale Operei în marile capitale europene).
De asemenea, s-a creat o emulație și „ștacheta” era urcată tot mai sus, astfel încât doar talente cu totul excepționale puteau să devină membri ai Operei.
„Pepiniera” Operei au fost în cea mai mare masură Liceul de Muzică Cluj și Conservatorul „Gheorghe Dima” (Cluj).
OPERA… Amintiri din copilărie
De unde oare pasiunea mea, dragostea mea de operă?
După cel de-al II–leaRăzboi Mondial și după o perioadă extrem de grea pentru cetățeni, spre sfârșitul anilor ’50 și în anii ’60, România s-a mai refăcut și – cu toate neajunsurile – viața s-a mai îndulcit cât de cât.
Ce posibilități de distracții, de recreere existau pe-atunci? Erau filme, dar majoritatea erau rusești, patriotice și nu erau apreciate chiar deloc. Doar în rare cazuri se mai dădeau filme comice sau de aventuri. Televiziunea Română a apărut prin 1956-1957 și se transmiteau emisiuni doar pentru București.
Dupa câțiva ani au început să fie difuzate emisiuni pentru întreaga ţară și au apărut televizoare și în provincie („Stassfurt”, „Rubin”, „Grigorescu”). Întrucât erau foarte scumpe, puțini oameni au reușit să-și permită acest lux. Devenise un obicei de a merge la câte un vecin pentru a urmări „Căpitanul Val Vîrtej” (un serial foarte iubit de copii, cu Septimiu Sever) sau cu ocazia vreunui meci de fotbal…
Întrucât biletele la Operă erau foarte ieftine, multă lume mergea la spectacole de operă sau de teatru.
Părinții mei au fost mari amatori și iubitori de operă, în special tata, și mergeau foarte des la spectacole. În familia noastră, primul copil s-a născut la aproape 8 ani de căsnicie. Tata era într-atât de pasionat de operă, încât și-a pus bani deoparte și a luat lecții de canto cu celebra cântăreață de operă Stela Simonetti.
Tot în acea perioada lua lecții de canto (și tot cu d-na Simonetti) și îndrăgitul și talentatul cântăreț Constantin Drăghici. Tata, Andrei și Costică s-au împrietenit, iar prietenia a durat peste 50 de ani…
Copilul George V. Freundlich
Când eu aveam doi ani – mari și lați –, părinții doreau neapărat să meargă la un anumit spectacol de operă. Din păcate, nu au găsit femeie să stea cu mine și erau extrem de necăjiți. Pe la ora 7.00 PM, mama i-a spus lui tata să se îmbrace urgent la costum, pentru că vor merge la operă. Tata, încântat, s-a conformat, dar înainte de a ieși pe ușă, a constatat că nu venise nicio bonă să aibă grijă de mine. La întrebarea „Ce facem cu ăla mic?”, mama i-a răspuns sec: „Îl ducem cu noi!!!”. Tata a încremenit, dar urgent „s-a pus în mișcare”; în fine, iată-ne în sala Operei, ocupându-ne locurile. Spectacolul era „Madame Butterfly” de Giacomo Puccini; nu tocmai o operă „ușoară”.
Eu stăteam la mama-n brațe și nu am scos nici măcar vreo onomatopee pe tot timpul spectactacolului. Din acel moment, părinții ne-au luat pe sora mea mai mare și pe mine la toate spectacolele. Începeam deja, la acea vârstă fragedă, să avem preferințe pentru anumite opere!
De obicei stăteam fie într-o lojă, fie pe „fotolii de orchestră”, în primul rând. Eu mă uitam din când în când pe scenă, dar preferam să mă uit la instrumentele muzicale. Stăteam cu capul aplecat înspre fosa orchestrei și urmăream o vreme dirijorul, apoi mă uitam la diferite instrumente. Ochii mi-au fost atrași de un instrument foarte ciudat, deosebit de toate celelalte; un instrument metalic (alamă, firește) care avea un fel de șine sau culisă care aluneca în sus și în jos. De fapt, erau trei asemenea instrumente și extrem de rar am văzut ca toți trei să execute aceleași mișcări cu culisa. De regulă, unul mișca culisa în sus, altul în jos, al treilea – undeva pe la mijloc… Am fost foarte intrigat.
De unde era să știu că peste ani – după studiul viorii și al pianului – voi învăța să cânt la un asemenea instrument? Adică la trombon…
George V. Freundlich
În acea perioadă, spre mijlocul anilor ’60 și primii ani după 1970, în România se trăia relativ decent. Alimentele se procurau fără „pile” de la „complex” sau de la piață – legume, fructe, păsări. De la alimentară se puteau cumpăra brânzeturi, marmeladă, mezeluri: parizer, pateu de ficat, polonez, tobă, care se găseau fără probleme, inclusiv seara. Țin minte cum mă trimitea tata seara să cumpăr mezeluri și să vin repede, că de la 9.00 începea meciul – de regulă, finala Cupei Intercontinentale (ex.: Racing Club Buenos Aires, cu vedetele Perfumo și Basile, contra unui Celtic Glasgow dezlănțuit și devastator, unde micuțul Johnston făcea legea). Laptele se aducea la domiciliu.
Marea nemulțumire a românilor era aceea că nu puteau călători în străinătate, cu excepția unor țări „frățești” comuniste – Ungaria, URSS, Cehoslovacia, Bulgaria. De călătorii în Occident nici nu putea fi vorba (cu excepții puține și rare).
Erau spectacole foarte bune – atât la teatru, cât și la Operă. Se aduceau filme chiar bune, coproducții franco-italiene. Erau concerte de jazz cu Sile Dinicu, Alexandru Imre, Margareta Pîslaru, Aura Urziceanu, Anca Parghel și alții. Multe asemenea concerte se transmiteau la televizor.
Multă lume nu știe că la Cluj existau, de fapt, două Opere: Opera Națională Română și Opera Maghiară. Spectacolele erau programate foarte inteligent. Când la Opera Română era spectacol de operă, la Opera Maghiară era un spectacol de teatru, iar a doua zi era invers. Așadar, iată că dacă chiar voiai, puteai merge la operă în fiecare seară.
Duminica, de regulă, erau 3 spectacole!!!
Dimineața la 10 erau spectacole pentru copii și tineri – „Hānsel și Gretel”, „Ana Lugojana”…
La ora 3.00 era un spectacol „ușor”, cu opere de genul „Bărbierul din Sevilla”, „Flautul Fermecat”, „Nunta lui Figaro” etc., sau un balet (Ceaikovski – „Lacul lebedelor”, „Spărgătorul de nuci” etc.).
Seara la 8.00 era o operă cu adevărat „serioasă”: „Aida”, „Traviata”, „Boema”, „Carmen”, „Lucia de Lammermoor”, „Faust”, „Tosca”, „Lakme”, „Pescuitorii de perle”…
Din când în când aveam și cântăreți oaspeți de la București, inclusiv – dar nu numai – nume care și-au început strălucitele cariere la Cluj: David Ohanesian, Ion Buzea, Ion Piso, Arta Florescu, Maria Slătinaru-Nistor, Viorica Cortez-Guguianu, Eugenia Moldoveanu, Octav Enigărescu, Ludovic Spiess…
AUDIO: Ion Piso – „La donna e mobile”
Veneau și din străinătate, mai adesea – dar nu întotdeauna – din țări socialiste: Paata Burchuladze de la Opera din Tbilisi, Amelia Benvenutti, Attilio D’Orazzi, Giuseppe di Stefano Virginia Zeani (toți din Italia), Jozsef Simandy (Ungaria) și alții.
Când aveam vreo 4 ani, într-o superbă duminică de primăvară, după-amiază am fost cu mama în „Parcul Mare”. Mă jucăm cu alți copii. Ceva mai târziu a sosit și tata, care tocmai arbitrase un meci de fotbal pe Stadionul Municipal, aflat în apropiere.
În timp ce ne jucam construind castele de nisip, am început să cânt arii din opere. Un grup de adulți tocmai trecea pe acolo și s-a oprit lângă noi pentru câteva minute. M-au întrebat unde sunt părinții mei și le-am arătat. Grupul a mers la părinți; întâmplător, erau cântăreți de la Opera Națională. I-au rugat pe părinți să ma înscrie cât se poate de repede la o grădiniță de muzică, după care să fac Liceul de Muzică și Conservatorul. Le-au mai spus că n-au văzut niciodată un copil de 3-4 ani să cânte arii din opere și au comentat că sunt extrem de talentat.
Tata a fost croitor. Era considerat – pe bună dreptate – cel mai bun din oraș (și printre primii 3 din ţară, așa cum s-a „clasat” în repetate rânduri în concursurile naţionale de croitorie de la București!) și avea clientelă de elită, inclusiv celebrități de la Operă.
Când eram mici (eu cu sora mai mare), tata aducea uneori acasă material de la croitorie și lucra până seara târziu. În mod normal, el ar fi trebuit să facă acest lucru la salonul de modă, dar dorind să stea și cu copii, lucra uneori de-acasă. În timp ce lucra, ne povestea conținutul mai multor opere. Comentariile le „ilustra” cântând acolo numeroase arii din opere, cu libret românesc. Eram absolut fascinați și încântați.
Uneori, din politețe, ducea acasă la unele cliente pardesiurile sau costumele noi – mai ales iarna. Uneori mă lua cu el și-i spunea mamei că mergem „numai noi, bărbații”. Astfel, pe la 4-5 ani am fost la cunoscutele vile „Petru și Pavel”, unde locuia d-na Ana Rozsa Vasiliu, sau pe Str. Horea, chiar lângă pod, unde locuia d-na Lya Hubic. Întotdeauna îmi cereau să cânt ceva. Eu eram timid, dar până la urmă le cântam, de regulă marele șlagăr „Marina, Marina”… Deși micuț aveam – se pare – simțul măsurii și nu prea mă băgăm în arii din opere… foarte rar le făceam pe plac și cântam „Yigoleto – Femeia aie” (încă nu știam să-l pronunț pe „r”.)
AUDIO: Lya Hubic, Corneliu Fânățeanu – „Traviata”
Am urmat grădiniță de muzică și apoi Școala și Liceul de Muzică (unde am învățat să cânt la vioară, la pian și la trombon), absolvind în 1975. Când aveam cam 10-11 ani, am aflat că se caută copii talentați pentru Corul de Copii al Operei Naţionale. M-am prezentat și am fost admis. Colegii mei din cor erau de fapt colegi de școală mai mari. Repetițiile le făceam cu distinsul prof. Emil Maxim, un om extrem de cult, mare pedagog și un individ foarte haios, cu un excelent simț al umorului. Repetițiile erau agreabile (spre deosebire de orele de cor de la școală). Pentru fiecare spectacol eram plătiți cu 25 de lei. În corul Operei cânta și directorul Liceului de Muzică (dl Leontin Chișu), așa încât am devenit „colegi”.
Tare îi displăcea faptul că noi cântam în cor, dar n-avea ce face, căci făceam treaba bună și nu era nimic neregulamentar. Colegii lui adulți îl tot tachinau, spunînd că „uite, și copiii cântă mai bine decât tine”.
Venind acasă după ora 10 seara sau chiar pe la 11, îi „băteam obrazul” lui tata, spunând (în glumă, dar pe un ton serios) cât de mult lucrez, până târziu în noapte, că să avem ce pune pe masă…
Am ajuns să cunosc (cunoaștem) clădirea Operei mai bine decît foarte mulți care lucrau de ani de zile pe-acolo. În opere în care aveam de cântat în primul și ultimul act, mergeam la „scena mică” (în spate, acolo unde aveau loc repetițiile de obicei) și băieții jucam fotbal, iar fetele stăteau în povești…
Prin 1968 s-a prezentat pentru prima dată opera „Gioconda” (de Ponchielli), care s-a cântat foarte des în acea stagiune, iar noi, copiii, având de cântat în spectacol, mai că nu ne dădeau banii afară din casă…
Îmi aduc aminte și de solo-ul meu din „La Bohemme”, când cântam singur pe scenă: „Vreau o trompetă și-un căluț”…
AUDIO: Corina Circa – „Mon coeur s’ouvre a ta voix”
Firește că trebuie să trec în revista pe mulți dintre cântareții și cântărețele care ne-au delectat (si chiar copleșit în multe ocazii) peste ani, și care au adus distincție și faimă Operei Naţionale: Ana Rozsa Vasiliu, Lya Hubic, Stela Simonetti, Elena Vătafu, Margareta Rădulescu, Lucia Stănescu, Elena Stoica, Emilia Catană, Ecaterina Vilcovici, Agneta Kriza, Niculina Mirea-Curta, Margareta Vârban, Georgeta Orlovschi, Elena Andrieș, Corina Circa, Sara Buțiu, Liliana Bizineche, Carmen Gurban, Diana Țugui, Andrada Roșu-Vaida, Constantin Pavel, Dimitrie Popovici-Bayreuth, Constantin Ursulescu, Dinu Bădescu, frații Almășan (Augustin și Mihai), Ion Buzea, Alexandru Racolțea, Teodor Carabiberi, Ion Piso, David Ohanesian, Corneliu Fânățeanu, Constantin Zaharia, Ion Iercoșan, Mugur Bogdan, Ion Lazăr, Alexandru Kopeczi, Paramon Maftei, Vasile Bărbieru, Emil Gherman, Ionel Pantea, Titus Pauliuc, Mircea Moisă, Dan Șerbac, Daniel Lapoși, Marius Vlad Budoiu, Geani Brad, Sorin Lupu, Petru Burcă, Florin Estefan…
Balerine/balerini: Larisa Șorban, Eva Maksay, Lucia Cristoloveanu, surorile Bacsenski, Valeria Căprariu, Elena Berariu, Tatiana Damian, Emilian Barteș, Ioachim Pura, Adrian Mureșan…
Directori: Constantin Pavel, Lucia Stănescu, Traian Popescu, Gheorghe Merișescu, Ionel Pantea, Marius Vlad Budoiu, Florin Estefan…
Dirijori: Anatol Chisadji, Ion Iancu, Alexandru Taban, Petre Sbarcea, Emil Maxim, Gheorghe Victor Dumănescu, Tiberiu Popovici, Adrian Morar, David Crescenzi.
Ar fi o greșeală de neiertat să nu menționez contribuția extraordinară a orchestrei și corului Operei, cor „strunit” mai mult decât excepțional, timp de peste 50 de ani, de maestrul Emil Maxim. Ce pot să spun? JOS PĂLĂRIA!
(Desigur că nu am putut menționa pe toți care poate ar fi meritat acest lucru – și îmi cer scuze -, dar nu uitați că eu sunt medic în Canada, unde locuiesc de 36 de ani, și am scris acest articol din pasiune și dragoste pentru Opera Națională, recurgând doar la memoria mea și la amintirile mele personale.)
AUDIO: Ionel Pantea – „La clemenza di Tito”
Din 1995 am început să revin în țară și am văzut multe spectacole de operă, toate foarte bune, iar unele cu totul excepționale.
Între spectatorii frecvenți și fideli la operă și artiști s-au creat „punți” sufletești, un fel de „special bond”. Se aduceau flori și erau aruncate pe scenă peste fosa orchestrei, uneori chiar din lojele apropiate de scenă. Florile se aruncau pe scenă de regulă după încheierea spectacolului (când adesea era și dirijorul pe scenă), dar în unele ocazii chiar și în timpul spectacolului, după interpretarea splendidă a unei arii.
La sfârșitul spectacolelor excepționale, toți artiștii apăreau pe scenă, inclusiv „sclavul în frac”, adică dirijorul… Cum aplauzele nu conteneau, se lăsa un fel de cortină metalică, în care era o ușă; apoi începeau să apară artiștii, unul câte unul, ieșind prin acea ușă. Publicul era în delir. Artiștii – vedetele serii – erau ultimii…
Se striga „BRAVO”, era animație, entuziasm și bucurie, satisfacția unei seri deosebite.
Uneori, cântăreții erau strigați chiar pe nume: „Bravo, Dinule!”…
Ce frumos a fost! Și a fost marele dirijor, maestrul Alexandru Taban, care se simțea cel mai bine purtând teniși. Iar la spectacole venea îmbrăcat la frac și – ceea ce aproape nimeni nu a observat – cu teniși vopsiți în negru!!!
Spectatorii erau parcă o familie numeroasă, foarte mulți dintre ei au ajuns să se cunoască din vedere.
AUDIO: Carmen Gurban – „Tosca”
Opera a devenit pentru unii atât de îndrăgită, încât era parte din viața lor, era ca un membru de familie iubit și enorm respectat. Pe lângă tata, i-aș aminti pe dr. Marius Râmbașiu și mai ales pe chimistul prof. Miron („Pilu”) Marie, care și acum, trecut de 80 de primăveri, a fost și a rămas cu adevărat o „enciclopedie ambulantă” de operă, cunoscând toate ariile – posibile și „imposibile” – din toate operele (un fel de Iosif Sava axat în mod absolut pe operă, dar chimist la bază, și nu muzicolog!), pe cei mai faimoși cântăreți români și străini. Are sute și mii de înregistrări cu adevărat istorice și sunt convins că are mai multe înregistrări decât cele mai bine dotate studiouri de radio!
Peste ani, am avut enorma bucurie să călătoresc cam pe toate meridianele lumii și am vizionat spectacole de operă de la Wellington (Nouă Zeelandă) și Sydney până la Madrid, Paris, Erevan, Tbilisi, Budapesta, Viena, Covent Garden, alla Scala, Copenhaga, Reykjavik, Buenos Aires, Santiago (Chile), Santa Fe, San Francisco, Toronto, Montreal, Vancouver, și chiar la opera din junglă (nu e nici o greșeală – în Brazilia, în Amazonia, există o splendidă operă care se numește „Opera Amazonas”, unde de fapt am urmărit un Festival de chitară clasică). Și, firește, Metropolitan New York (de departe cea mai bună opera din lume, fără nicio discuție), unde m-am „refugiat” de foarte multe ori când eram epuizat de activitatea mea extrem de dură, responsabilă, solicitantă… Spectacolele de la MET (unde i-am admirat de multe ori pe Angela Gheorghiu, pe Roberto Alagna și pe Marius Brenciu) mi-au alungat oboseala chiar repede, de parcă ar fi acționat o baghetă magică.
Vizionarea a numeroase spectacole prin lume mi-a confirmat și întărit opinia că Opera Națională Română din Cluj-Napoca este excelentă!
DORESC SĂ MULȚUMESC DIN SUFLET (ȘI SPER CĂ POT VORBI ȘI ÎN NUMELE MULTOR SPECTATORI) ARTIȘTILOR, TUTUROR CELOR CARE PESTE ANI NE-AU INTRAT ADÂNC ÎN SUFLET ȘI L-AU MODELAT CU MIGALĂ.
ACEȘTI MARI ARTIȘTI NE-AU OFERIT NOUĂ, SPECTATORILOR, CU DRAG ȘI ENTUZIASM, TALENTUL LOR EXTAORDINAR, CU GENEROZITATEA CELOR CARE TRĂIESC (ȘI) PENTRU ALȚII.
M-am bucurat să-l revăd pe „Pilu” Marie la ultimul spectacol al Operei Române, în 6 martie 2020, la spectacolul „Lucia de Lammermoor” (după acel spectacol, Opera a fost închisă din cauza pandemiei).
M-am bucurat să-l revăd și pe profesorul nostru Emil Maxim, care, deși a înaintat în vârstă, până acum câteva luni a continuat să pregateasca excelent corul Operei.
Așa cum am menționat deja, eu am fost membru al Corului de copii de la Opera Națională.
În Canada am cântat 25 de ani în Timmins Symphony Orchestra (trombon).
Spre marea bucurie a publicului din Timmins (și a mea personală), în fiecare stagiune am pregătit și un spectacol de operă („Flautul Fermecat” de W. A. Mozart, „Spărgătorul de nuci” – mai adesea în ajunul Crăciunului – și „Frumoasa din pădurea adormită” de P. I. Ceaikovski, „Inima de Aur” de Luc Martin, „Pirații din Penzance” de Gilbert și Sullivan și altele).
Iată că am avut bucuria nu doar de a fi spectator la operă, ci și artist. Mulțumesc și din acest colț de pagină „Adevărului de Cluj” și ulterior ziarului „Făclia”, care au consemnat aceste spectacole pentru melomanii clujeni.
Din păcate, pandemia a cauzat anularea multor spectacole pregătite intens, minutios și cu migală pentru această mare aniversare. Dar nu a reușit să diminueze în niciun fel dragostea, afecțiunea, stima, mândria, bucuria publicului clujean pentru Opera Națională.
Nu pot exprima în cuvinte cât de mult a însemnat opera pentru mine. Când eram „sfârșit” de oboseală, adeseori mă „refugiam” la New York pentru o „cură” de operă. Oboseala trecea repede, de parcă artiștii m-ar fi atins cu o baghetă magică.
Opera m-a făcut un medic mai bun și mai înțelegător, un fiu mai bun pentru părinții mei, pentru prietena mea, pentru toți cei din jurul meu…
La sfârșitul anului 2008 am obținut un premiu extrem de prestigios pentru activitatea mea medicală. În Anul Nou 2009 eram la New York cu ilustrul medic chirurg, prof. dr. Sandu Bologa, și soția lui, Grete. Am vizionat împreună câteva opere, cea mai așteptată find „La Rondine” cu Angela Gheorghiu, Roberto Alagna, Marius Brenciu. După spectacol am obținut (la cererea expresă a d-nei Angela Gheorghiu) să intrăm să-i vedem pe artiști. I-am spus Angelei Gheorghiu că mi s-a acordat recent un premiu extrem de prestigios și i-am explicat cât de mult au contribuit opera, artiștii și chiar ea însăși, peste ani, la rezultatele mele din munca de medic de urgențe. La auzul acestor comentarii, i-au dat lacrimile.
Dragostea mea nețărmurită pentru operă m-a determinat, m-a împins chiar (în ciuda unui program incredibil de dur, ca medic de urgențe pe un teritoriu foarte mare), să creez de unul singur un dublu CD cu cele mai frumoase arii compuse vreodată și interpretate de cei mai mari cântăreți ai lumii: „ROYAL OPERA GALA”. Am prezentat acest CD colegilor mei de promoție de la Liceul de Muzică (1975), iar „Adevărul de Cluj” a salutat această realizare, ca și unele ziare din Canada.
În toamna anului 2005 a fost lansat (în Canada) acest dublu CD, care s-a bucurat de o primire excepțională și s-a epuizat în 4 zile! Și da – în broșura care însoțește acest CD am așezat poza Operei Naționale Române Cluj-Napoca alături de poza ultra-celebrului MET („Metropolitan Opera New York”). Fără Opera Națională Română, „The MET” nu ar fi însemnat pentru mine nimic… niciodată… Pentru că de acolo, de la Cluj, a pornit totul… and the rest is history…
Bunul Dumnezeu să binecuvânteze Opera Națională Română!
Fie ca această superbă și emblematică instituție culturală, Opera Națională Română, să înflorească și să continue să copleșească spectatorii cu realizări dintre cele mai prestigioase!
George V. Freundlich, decembrie 2020
Timmins, Canada
NOTA REDACȚIEI
George V. Freundlich
Membru în TSO Timmins Symphony Orchestra 1994-2019 (25 de ani trombon).
Membru al celebrului big-band „The Timmins All Star Big Band”.
Membru „Board Of Directors Orchestras Canada” (din 1997).
„Fellow And Benefactor” The Metropolitan Opera New York (din 2006), scrie recenzii pentru operele de la „MET”.
Actorul Florin Anton a murit la 64 de ani. „Magicianul” Marian Râlea a anunțat trista veste pe Facebook, iar actrița Dorina Chiriac a scris un text emoționant.
Florin Anton s-a născut pe 29 septembrie anul 1956. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” București, secția Actorie. A avut o carieră bogată, jucând în aproximativ 4.000 de spectacole, interpretând circa 200 de personaje în teatru, film, radio și televiziune.
Are doi copii care-i calcă pe urme: Vladimir a absolvit Regia de Teatru, iar Anastasia a urmat actoria. Florin Anton a fost căsătorit cu Liudmila Szekely.
Dintre filmele în care a jucat:
“Profetul, aurul și ardelenii” (1978)
“Întoarcerea din iad” (1983)
“Emisia continuă” (1985)
“Pădureanca” (1987)
“Miracolul” (1988)
“Vânătoarea de lilieci” (1991)
“Divort din dragoste” (1991)
“Faimosul paparazzo” (1999)
“Margo” (2006).
Roluri importante în Teatrul de Comedie:
Cibisov / „Procesul” – de A. Suhovo-Kobalin, regia Gheorghe Harag, 1983
Steopka / „Cârtițele” – de Mihai Zoscenko, regia Valeriu Paraschiv, 1985
Silvio / „Slugă la doi stăpâni” – de Carlo Goldoni, regia Tudor Mărăscu, 1987
Demetrius / „Visul unei nopți de vară” – de William Shakespeare, regia Alexandru Darie, 1990
Grasset / „Papagalul Verde” – de Arthur Schnitzler, regia Lucian Giurchescu, 1991
Catindatul / „D’ale carnavalului” – de Ion Luca Caragiale, regia Mihai Manolescu, 1994
Vitek / „Melodie varșoviană” – de Leonid Yorin, regia Virgil Tănase, 1995
Dinu Păturică / „Ciocoii vechi și noi” – de Nicolae Filimon, regia Gelu Colceag, 1996
Alcandre / „Iluzia comică” – de Pierre Corneille, regia Alexandru Darie, 1999.
Gândurile lui Marian Râlea
Marian Râlea (actor), pe Facebook: ”Actorii când coboară de pe scenă nu mai știu cum să își țină mâinile, pe unde să pășească, să nu încurce lumea. Devin vulnerabili și nu știu să lupte cu virușii omenești care îi pot răpune! Drum bun, dragul meu coleg și prieten, Florin Anton! Rămâi mereu în sufletul meu”.
Gândurile Dorinei Chiriac. „Dori, e la telefon un profesor al tău. Spune că se numește Florin Anton”
”A plecat. înainte să decid să fiu actriță (adică abia după anul II la Facultatea de Actorie), mă supăram din când în când pe teatru și dispăream de la școală. mă închideam în casă și stăteam așa, înrăită, zile și nopți. furie mută. pur și simplu. mă loveam de cea care avea să îmi devină cea mai bună profesoară de teatru, dar și de viață. ea îmi arăta neputințele așa cum îmi revela puteri nebănuite, iar asta mă speria groaznic. sau poate doar îmi era incomod; mă smulgea din confort. ceva dinăuntru urla «Lasă-mă-n pace! Nu vreau să fiu ce vezi tu în mine!». trei zile nu mai dădeam pe la școală. renunțam la studii, cum ar veni. eram supărată pe mine, pe profesoară, pe tot. și atunci, când stăteam așa, pe-ntuneric, seara, suna telefonul. fix, da. în ’91-’92, aveam numa’ fix. tata, cel care nu mă întreba niciodată nimic, nu deschidea ușa camerei în care zăceam mută (îl simțeam des trecând pe hol și oprindu-se să asculte muțenia mea, îmi suferea suferința fără să tulbure consumarea ei, ah, ce încredere avea tata în faptul că o să ajung singură la vreun mal, el era numai pe acolo ca să vegheze), ei, tata îndrăznea să mă cheme: Dori, e la telefon un profesor al tău. Spune că se numește Florin Anton. Vrea să vorbească cu tine. of. săream din pat.
Dorina Chiriac
Doamne, ce tâmpenie, de multe ori ceea ce avea să mă tragă de pe marginea unei prăpăstii (închipuite, da, dar cu atât mai periculoasă) a fost politețea. Doamne, ce tâmpenie, nene. un «Nu-i frumos să las omu’ așa, să aștepte»! nu-i frumos să întorci cuiva spatele. mai ales că-i profesor. să te sune un profesor pe tine? pui imediat funia de spânzurat deoparte și te duci să vorbești, nu? te-a sunat. Florin Anton. era tot un fel de tata. semăna cu tata în multe privințe. dar era un fel de tata care mă suna când dispăream de la școală că mă supăram eu pe Sanda Manu fără să îi arăt ei vreodată ceva. Alo. nu țin minte ce îmi spunea. țin minte numa’ cum îmi spunea. peste ani mulți aveam să ne referim la conversațiile alea ca la «ședințe de psihoterapie». cert e că a doua zi mă înființam iar la școală. și nimeni nu pomenea nimic despre cele 3 zile în care înghețasem nu numai studii, dar înghețasem și viață.
Cred că Sanda știa. cred că asistentul său, Florin Anton, îi spunea. sau poate chiar ea îl ruga să mă sune după 3 zile. habar n-am cum era. dar se purtau mereu ca tata, toți cei 3 profesori Sanda Manu, Florin Anton, Gheorghe Visu; se uitau la mine-ntr-un fel, dar mă lăsau să caut singură ieșirea din hrubă. doar când dispăream 3 zile stătea Anton o oră cu mine la telefon. erau pilde, cred. renunțări ale lui ca actor. d’alea pentru totdeauna, ca ale mele. reveniri. lupte. regăsiri. iară lupte. am vrut să renunț. de tot. m-am gândit des că nu asta trebuie să mă fac. de ce trage femeia aia așa să mă facă actriță? de ce mă aduce mereu înapoi omul ăsta căruia nu-i sunt nimic?nu am uitat. abia după ani si răzgândiri m-am hotărât că locul meu era acolo, între ei, pe scena de teatru. peste ani a fost așa întâmplarea să joc alături de Florin Anton în două dintre cele mai mari spectacole. nu doar ale mele cele mai mari. «Fuga» după Mihail Bulgakov în regia Cătălinei Buzoianu și «Iluzia Comică» după Pierre Corneille în regia lui Alexandru Darie. amândouă la Teatrul de Comedie. de acum, Florin Anton îmi spunea Do.
Dincolo de viața în afara scenei, pe care în vremea aia artiștii o petreceau tot împreună, țin minte la Florin Anton nu doar disciplina religioasă, discretă în lucru, dar mai ales investirea sa peste măsura umană în rol, vibrația microcelulară, credința că arderea lui din fiecare secundă face diferența în evoluția lumii întregi. convingerea înaltă că el, omul ca toți oamenii, în clipa aia în care o sală întreagă e cu ochii pe el în povestea din scenă, reconfigurează destinul planetei spre bine, întru frumos și armonios și înalt. Maestrul din imaginea asta pe care acum v-o arăt avea puterea să suspende timpul până trece durerea. în chiar clipa aia, după monologul revoltei și al suferinței, cobora în fața mea scut bastonul vrăjit și îngheța timp, viață. criogenie. minute în șir. treceau, într-o clipită, zile. ani. ere. aveam să rămânem așa suspendați la fiecare Iluzie Comică.
Anton reușea să facă să nu îl mai simt acolo, aproape, în spatele meu. se depersonaliza, se dezintegra, dispărea. paralizam temporar. ne ridicam fără consistență deasupra materiei. gravitația era numai un concept de care avem voie să râdem.singurul lucru concret era mereu o boabă lichidă. lacrima unei apuse suferințe înmărmurite îmi cădea dintre gene și se spărgea în mii de steluțe pe lemnul viu al bastonului de Maestru, sceptrul magic al unui artist alchimist, bățul ăla luat de pe masa de recuzită din culisele teatrului, care, odată intrat în scenă în mâna actorului credincios, avea puterea să schimbe istoria, să vindece, să absolve. a plecat ieri. teatru în teatru în teatru. iluzie. copiii lui, Hänsel și Gretel, au crescut acolo, în teatru. acolo au învățat mai întâi paradoxul vieții artistului: umilința și înălțarea într-o aceeași clipă a unui timp temporar suspendat. Ioana și Vladimir sunt copii de Maestru. acum opresc timpul să vindece lumi. actriță, regizor. lacrimile se sparg în mii de steluțe pe sceptrul care nu e altceva decât recuzită de scenă. dar în mâinile credinciosului, are putere să vindece lumi. asta nu-i o iluzie. Dumnezeu să ierte și să primească în brațe”.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Perfidul Covid-19 a răpus-o, în noaptea de marți spre miercuri, pe Doina Păuleanu(72 de ani), directoarea Muzeului de Artă din Constanța. Era una dintre cele mai proeminente figuri ale vieţii culturale din Dobrogea, recunoscută drept un autentic profesionist în domeniu.
Doina Păuleanu era mereu, din fire, de o bună dispoziție și de un optimist absolut debordante, molipsitoare. Obișnuia să repete că toate problemele de pe lumea asta au o rezolvare, mai puțin… boala! Și iată că a avut dreptate, pentru că a fost victima acestui teribil virus SARS-Cov-2.
“Era înzestrată cu o vastă cultură enciclopedică. Avea un discurs hipnotizant. Putea să vorbească minute în șir, în fraze complicate, doldora de informații, folosind cuvinte fără niciun dezacord verbal, fără să-și piardă nicicând șirul gândurilor. Vernisajele la care vorbea erau adevărate lecții de istoria artei. Spunea cu umor că poate vorbi cu lejeritate despre orice, mai puțin despre matematică și fizică. Numele său este cunoscut în întreaga țară și pronunțat cu respect. E greu, mult prea grea să scrii, să vorbești la timpul trecut despre Doina Păuleanu, o personalitate inegalabilă a culturii constănțene și românești”, o descrie cu emoție Mirela Stângă, jurnalist cultural constănțean.
Ultimul ei volum, albumul „Peninsula misterioasă. Incursiune în istoriile Constanței“, a fost lansat în noiembrie 2019. Acum aștepta să-i iasă de sub tipar o nouă carte.
Se pregătea de pensionare și își dorea ca, până atunci, să se materializeze una dintre cele mai mari dorințe ale sale: dezvelirea oficială a bustului Reginei Maria, amplasat deja în fața Muzeului de Artă din Constanța. Bustul, turnat în bronz de Oscar Han, a fost adus de la Balcic la Constanța, după cedarea Cadrilaterului, și zăcea aproape uitat în depozitele muzeului.
În ultima vreme, Doina Păuleanu a refuzat interviurile solicitate, pe motiv că este răcită, dar s-a dovedit că, de fapt, se „pricopsise” cu noul coronavirus. Starea sa de sănătate s-a agravat și a ajuns la Spitalul de Boli Infecțioase, unde a fost intubată.
Cetățean de onoare al județului Constanța; Chevalier de L’Ordre des Arts et des Lettres al Franței
Doina Păuleanu – „Doinița”, pentru prieteni și colaboratori apropiați – a fost un om bun, modest, respectuos, optimist și, mai ales, pasionat de a crea ceva bun într-o comunitate din care a plecat prea devreme, lăsând în urmă o moștenire culturală durabilă pentru viitoarele generații.
“De astăzi, viața culturală constănțeană este mai săracă! Unul dintre cei mai reprezentativi oameni de cultură, din județul nostru și din întreaga țară, s-a stins din viață! De acum, Doina Păuleanu va avea în custodie operele de artă ale marilor artiști aflați Acolo Sus! Cuvintele sunt prea puține pentru a putea descrie un om minunat, un om deosebit, un om integru, un om de cultură, așa cum a fost doamna Doina Păuleanu! Cu profundă durere, transmit atât familiei, cât și celor apropiați doamnei Doina Păuleanu, sincere condoleanțe! Dumnezeu să o odihnească în pace!”, scrie liberalul Mihai Lupu, președintele Consiliului Județean Constanța, în comunicatul care a anunțat public trista veste.
Doina Păuleanu (născută la Brașov, pe 29 martie 1948), a absolvit Institutul de Arte Plastice (astăzi Universitatea de Artă) „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, secţia Istoria şi Teoria Artei, promoţia 1971, fiind colegă cu Andrei Pleșu, cu care a rămas într-o relație strânsă de prietenie și prețuire reciprocă toată viața. De altfel, acesta a fost prezent deseori la Constanța, inclusiv la lansările de carte ale colegei și prietenei sale, pentru care a și scris adesea prefețe sau cronici.
Doina Păuleanu și Andrei Pleșu – doi colegi de facultate, rămași prieteni apropiați
Doina Păuleanu eradoctor în Istoria Artei (Universitatea Bucureşti) şi, din anul 1990, director al Muzeului de Artă Constanţa, unde lucra, ca muzeograf, de la absolvirea facultății, în 1971.
Criticul și istoricul de artă Doina Păuleanu a publicat, de-a lungul timpului, numeroase lucrări în domeniul său, dar şi despre principalele vestigii și atracţii istorice și culturale ale oraşului Constanţa și ale Dobrogei în general: volume de critică de artă, istorie a artei, management cultural sau antropologie urbană. Amintim doar câteva:
“Viaţa tăcută a naturii”;
“Grupul celor patru”;
“Tonitza”;
“Cazinoul din Constanţa”;
„Constanţa. Aventura unui proiect european” (2003);
„Catedrala Sf. Apostoli Petru şi Pavel Constanţa” (2008);
„Moscheea Regală Carol I din Constanţa” (2010);
“ Singularitate şi reconstrucţie imaginară. Pictori români la Balcic” (publicată în 2010, una dintre temele sale favorite fiind „Cadrilaterul” românesc, dintre 1913-1940, cu minunatul Balcic, unde M. S. Regina Maria aduna crema artelor plastice românești).
Cetățean de onoare al județului Constanța (prin hotărârea Consiliului Județean din 2019), Doina Păuleanu a primit, pentru activitatea laborioasă și opera valoroasă, numeroase distincții și recunoașteri, naționale și internaționale, dintre care menționăm:
Ordinul Meritul Cultural, în grad de ofiţer, în 2004;
Premiul naţional de Muzeologie „Margareta Sterian”, în 2004;
Premiul Academiei Române “George Oprescu”, în domeniul istoriei artei – 2005 (pentru lucrarea “Constanța 1878–1928. Spectacolul modernității târzii”);
Premiul Chevalier de L’Ordre des Arts et des Lettres, din partea Ministerului Culturii din Franța, în anul 2008.
Și datorită Doinei Păuleanu, Muzeul de Artă constănțean este unul dintre cele mai valoroase din țară
Și grație eforturilor și competenței Doinei Păuleanu, Muzeul de Artă Constanța deține una dintre cele mai mari și valoroase colecții de artă din țară, opere ce fac parte din patrimoniul inestimabil al României. În acestă instituție de cultură se află opere aparținând marilor pictori și sculptori români, cele mai importante fiind semnate de Nicolae Tonitza, marea sa iubire artistică, sau de Nicolae Grigorescu, precum și de mulți alți artiști români de mare valoare.
Colecția de picturi realizate la Balcic de către cei mai reprezentativi pictori români din interbelic este cea mai valoroasă din țară, pentru acea perioadă.
„Un om extraordinar s-a stins după o luptă încrâncenată cu un virus nemilos. O mare pierdere pentru cultura românească, un gol imens în sufletele noastre! Noi, colectivul muzeului al cărui bun părinte a fost cu pasiune şi dăruire atâţia ani, nu putem pune în cuvinte durerea imensă pe care o trăim în aceste clipe! Drum bun, Om Frumos, fie ca sufletul tău nobil să-şi continue viaţa în Lumină, să inspire şi să vegheze la fel cum a făcut aici, pe pământ!”, au scris colegii Doinei Păuleanu, pe pagina de Facebook a Muzeului de Artă din Constanţa.
Doina Păuleanu în tinerețe
Ca un omagiu adus defunctei, astăzi a fost dezvelit oficial bustul Reginei Maria, pe care Doina Păuleanu l-a găsit rătăcit prin depozitele constănțene
Astăzi, în prezența președintelui Consiliului Județean Constanța (CJC), Mihai Lupu, a vicepreședintelui Consiliul Județean, Stelian Gima, a viceprimarului municipiului Constanța, Ionuț Rusu, precum și a consilierului președintelui CJC pe probleme de cultură, Vasile Gherghilescu, a fost dezvelită această operă monumentală, realizată de marele sculptor român Oscar Han în anul 1932, fiind amplasată pe un soclu înalt special, ridicat în fața Muzeului de Artă din Constanța.
„Astăzi trebuia sa fie o zi frumoasă, o zi de o reală emoție, în care nu numai că am dezvelit o operă monumentală, ci bustul suveranului ce ne-a unit prin grijă și curaj! Din păcate, omul de cultură care a marcat istoria culturală a Constanței, Doina Păuleanu, cea care a avut acest vis de a pune în valoare bustul Reginei Maria, din păcate nu mai este de puțin timp printre noi. Așa cum știți cu toții, a plecat într-o altă lume, poate o lume mai bună, care o va prețui mai mult decât am reușit noi să o prețuim. Cea care a lăsat cel mai mare gol în lumea oamenilor de artă constănțeni va ramâne în sufletele noastre! Pentru a-i prețui memoria și a o cinsti, voi iniția un proiect de hotărâre al Consiliului Județean Constanța, ca acest muzeu, căruia și-a dedicat practic toată viața, să se numească Muzeul de Artă «Doina Păuleanu» Constanța.Îi rog pe toți constănțenii să păstrăm împreună un moment de reculegere în memoria celei care a fost Doina Păuleanu!”,a spus președintele Consiliului Județean Constanța, Mihai Lupu.
Ceremonia dezvelirii bustului Reginei Maria și a depunerii de coroane de flori, în fața îndoliatului Muzeu de Artă din Constanța
Bustul Reginei Maria este o lucrare pe care primarul din Balcic, Octavian Moșescu, i-a comandat-o sculptorului român Oscar Han. Realizat în anul 1932, acesta a fost dezvelit în septembrie 1933, iar în 1940, când s-a cedat “Cadrilaterul” Bulgariei, sculptura a ajuns la Constanța, fiind depozitată în diverse spații. Lucrarea era înscrisă în patrimoniul Muzeului de Artă Constanța ca fiind… anonimă: „bust de femeie”! În data de 27 noiembrie 2020,cu doar câteva zile înainte de Ziua Națională a României, bustul din bronz al Reginei Maria a fost înălțat pe soclul special ridicat în fața Muzeului de Artă Constanța.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Atât de sărac s-a născut Dumnezeu pe pământ, că ţi se face ruşine să stai la masa de Crăciun. Simţi că-L sfidezi pe Creator, care s-a încălzit la botul vitelor, nicidecum la fierbinţeala vinului.
„Naşterea lui Iisus”, pictură de Caravaggio, anul 1600 (sursa foto: Google)
În tabloul lui Caravaggio, pruncul Iisus stă gol, direct pe pământ. N-au avut cu ce să-L învelească. Dumnezeu e la picioarele noastre şi se lasă privit de sus în jos. E la discreţia noastră, în mâinile celor pe care i-a creat. E vulnerabil. Putem face orice vrem cu El: Să-L învelim ori să-L abandonăm. Să-L îmbrăţişăm sau să-L scuipăm. Să-L iubim ori să-L ucidem.
Dacă venea pe pământ cu legiuni de îngeri, cu trăsnete şi fulgere, Dumnezeu ar fi fost aclamat de toţi, de frică. Doar în sărăcie se vede sinceritatea iubirii omului faţă de Dumnezeu. Iisus, un prunc gol, îţi poate da un zâmbet gângurit. Atât. Nu e interes la mijloc: „Dă-mi, Doamne! Fă-mi, Doamne!”. Îl iubeşti sau nu. E dragoste la prima simţire.
Pentru Caravaggio, întâlnirea omului cu Dumnezeu se face exclusiv în sărăcie. Te scuturi de materie ca să te umpli de spirit. Nu e loc pentru amândouă. Hristos se naşte sărac, îşi alege Apostoli dintre cei mai săraci oameni, trăieşte în sărăcie şi moare ca ultimul dintre pământeni. Printre săraci, acolo e Dumnezeu.
Săracul prunc Iisus a îmbogăţit umanitatea mai mult decât oricine. Cu El, sărăcia nu mai e ruşinoasă, ci capătă rang de virtute. De sărăcie nu fugi, ci o cauţi, ca pe singura bogăţie posibilă. E o cinste să fii sărac, căci Dumnezeu însuşi e sărac.
În tabloul lui Caravaggio, pruncul Iisus e vegheat de Fecioara Maria şi de păstori. Printre ei, în dreapta, stă sfântul Francisc de Assisi, cel care a transformat sărăcia în temelia existenţei sale. În partea stângă e sfântul Laurenţiu, diaconul martir, care împărţea săracilor averea Bisericii. De sus, îngerul confirmă dumnezeirea pruncului de jos, care este, de fapt, Dumnezeu.
Splendidă pictura lui Caravaggio. O imagine cât o Evanghelie. Sărăcia în care se naşte Dumnezeu pe pământ este expresia infinitei Sale iubiri pentru oameni. Din iubire s-a lăsat Hristos privit de sus în jos, pe pământul rece. Când e iubire, nu contează cine şi de unde priveşte pe cine. Când e iubire, nu sunt orgolii, iar Dumnezeu se naşte. Fără iubire nu e Crăciun.
Domnilor Nicolae Manolescu (președinte) și Varujan Vosganian (vicepreședinte), ce ușor v-ați lepădat de AUR-ul toxic cu care ați împodobit Uniunea Scriitorilor! Totuși, voi l-ați băgat în organizație pe Sorin Lavric și tot voi l-ați lăsat să scrie ce vrea prin „România literară”, ba chiar să facă un „decoct” misogin la adresa femeilor în „Decoct de Femeie” și unul rasist la adresa țiganilor într-un interviu acordat revistei „Q Magazine”.
N-ați suflat o vorbă. L-ați păstrat în Uniune, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobișnuit. I-ați tolerat și declarațiile oribile din dialogul purtat cu teleghidatul Bănescu de la Patriarhie (un Data din Star Trek al vremurilor noastre), când i-a comparat pe refugiați cu o „invazie barbară”.
Ați sorbit și voi din acest „decoct”, prin nepăsare și fanfaronadă, dar n-ați scos un cuvânt despre fiertura ce v-a „desfundat” nările. Sunt convins că știați ce marfă se ascundea în ambalaj, înainte să-i fie dat BT-ul. Dar: ori v-a amuzat, ori ați ignorat-o, semnând pentru CTC ca un primar neșcolit.
Lavric a pus de-un „decoct” scandalos încă din 2019. Acum suntem la finele lui 2020. De-abia zilele trecute v-ați prins că gustul lui nu corespunde cu cel din USR (Uniunea Scriitorilor din România)? De-abia zilele trecute v-ați gândit să renunțați la „bucătarul” vostru de AUR? Ce-ați păzit până acum?
Culmea, i-ați promovat cartea „Decoct de Femeie” și în paginile „României literare”, revistă pe care, domnule Manolescu, o conduceți din postura de director. Daniel Cristea-Enachei-a realizat o recenzie – e drept, una în care, în termeni politicoși, îi desființează cartea. Concluzia criticului literar: „«Decoct de Femeie» lasă un gust amar: erudiția, stilul, originalitatea și gravitatea lui Lavric au fost puse într-o direcție greșită”.
Nicio scuză din partea Uniunii, la acel moment, pentru terfelirea femeii. Până la urmă, femeia v-a dat viață (atât domniilor voastre, cât și lui Sorin Lavric), tot femeia v-a și crescut. Iar voi – așa o răsplătiți?
Se vede de la o poștă că ați închis ochii la toate aceste mizerii promovate de Lavric. Iar când presa a descoperit în ce aburi vă scăldați la Uniune, v-ați trezit degrabă din adormirea pricinuită de „decoct” și ați luat atitudine. L-ați exclus pe Lavric din rândurile organizației voastre, pentru că „respectivele opinii și atitudini reprezintă punctele de vedere personale ale lui Sorin Lavric și nu angajează în niciun fel Uniunea Scriitorilor din România”.
Nu, zău! Dar Lavric al cui membru este? Sau al cui membru a fost până deunăzi? A fost un membru al Uniunii Scriitorilor, nu al vreunei asociații de decoct. Dacă Uniunea Scriitorilor din România nu e „angajată” în așa ceva, de ce i-ați mai dedicat spații însemnate lui Lavric în „România literară”? O revistă apărută sub egida Uniunii Scriitorilor din România, finanțată din bani publici.
Nu cred că femeile din România (inclusiv cele din Uniune), care cotizează la bugetul de stat și contribuie implicit la apariția revistei „România literară”, vor să citească asemenea cărți sinistre, cărora le faceți reclamă.
Și, sincer vorbind, nu sunteți la prima ispravă de a promova nonvalorile. V-ați deplasat într-un suflet la madam Firea, să-i pupați creațiile, atunci când și-a lansat volumul de versuri „Treizeci” („Picnic pe câmpul de luptă”). Se întâmpla în 2002.
În 2016, nici n-ați mai ținut minte, domnule Manolescu, prezentarea respectivei cărți scrise de Firea. „I-am prezentat o carte, dar am uitat tot”, asta le-ați declarat jurnaliștilor de la „Adevărul”, Cristian Delcea și Mihai Voinea (acum la Recorder.ro), care au încercat să deslușească atunci cum anume a reușit Firea să sară dintr-o mediocritate literară lucie direct în breasla scriitorilor profesioniști. Dacă până și dumneavoastră ați „uitat” ce-a scris Firea, ne cam dăm seama ce „capodoperă” a creat.
Și asta nu-i tot. Mai țineți minte, domnilor Manolescu și Vosganian, ce i-ați copt-o celebrei scriitoare de origine română Herta Müller, laureată cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2009? A sprijinit-o Germania, nu România. România, prin Uniunea voastră de „profesioniști”, i-a băgat bețe-n roate. I-ați dat ignore: atât voi, cât și editurile aflate sub influența voastră.
Dar ce să vezi: când a luat Nobelul, ați băgat-o în Uniune fără ca ea să știe că e membră, iar apoi ați suspendat-o fiindcă nu și-a plătit cotizația de membru! Păi, domnilor Manolescu și Vosganian, de ce n-ați suspendat-o pe Herta Müller la un an de neplată și v-ați gândit s-o eliminați din ceva în care nu era înrolată de-abia după ce a ajuns celebră? (Asta cu includerea forțată în Uniune îmi amintește de perioada comunistă. Dar atunci venea propagandistul la tine cu o listă și te punea să semnezi în dreptul numelui. Te înștiința că trebuie să devii membru UTC sau PCR).
De fapt, lucrurile nu stau așa. La acest capitol, cu întreg scenariul vostru, îl depășiți cu brio pe „dottore” Ponta. Iar pentru a vă lumina mințile, că poate ați uitat (așa cum ați „uitat” de prezentarea volumului scris de Firea, dar și de „decoctul” lui Lavric), vă redau în rândurile de mai jos declarația doamnei Herta Müller din urmă cu doi ani. Asta ca să nu credeți că ne-am infestat și noi cu AUR-ul vostru.
„Nu am știut că fac parte din Uniunea Scriitorilor din România. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fac parte din Uniune și nimeni nu m-a anunțat că sunt membru. Când s-o fi întâmplat oare asta? Nici măcar vreo cerere să plătesc cotizația nu am primit. Când trăiam încă în România, urma să fiu primită în Uniunea Scriitorilor, dar mi-am condiționat intrarea în Uniune de cea a lui William Totok (din Grupul de Acțiune Banat – n.red.). Pentru că el nu a fost acceptat, nu am mai intrat nici eu. De atunci nu am mai avut nici un contact cu organizația. Nici nu mi-am mai exprimat vreodată dorința să devin membru al Uniunii. Cum poate fi numit acest teatru absurd? Înregimentare cu forța, ca pe vremuri? Cineva ia o decizie peste capul meu și apoi mă trage la răspundere pentru ea? În orice caz, o acțiune democratică nu este”.
Asta a declarat Herta Müller pentru presa germană, fiind preluată de postul de televiziune Digi 24.
Parcă mi-e cunoscut acest scenariu revoltător. Știți unde s-a mai propagat? În adresa de e-mail a doamnei Monica Tatoiu. Chiar acum câteva zile. Cred că i-a stat dumicatul în gât, atunci când l-a citit. Ce conținea? Un mesaj primit de la partidul colegului vostru din USR, Sorin Lavric, care o anunța că e membră AUR (Alianța pentru Unirea Românilor), deși ea avea habar, vorba ceea, doar de aurul din verighetă.
„Nu am primit nicio cerere de adeziune. Și uite ce am primit. Ăștia sunt mai ceva ca căpușele. Or fi cumpărat din donații niște baze de date. Doar că pe mine m-au enervat. Și mie îmi plac confruntările în tribunale. De acum încolo, cu binoclul pe oamenii lor care sunt în față”, a anunțat doamna Tatoiu.
În concluzie, voi, cei din USR (Uniunea Scriitorilor din România), nu sunteți străini de asemenea operațiuni „Delta Force”. Voi ați regizat intrarea doamnei Herta Müller în Uniunea Scriitorilor, iar omul vostru, Lavric, a regizat intrarea doamnei Tatoiu în AUR. Lucrurile sunt evidente. Oricât v-ați strădui să vă debarasați de Lavric, e cam târziu.
Sunteți vinovați cu toții. Cel mai indicat ar fi să vă prezentați demisiile din conducerea Uniunii Scriitorilor din România.
Actorul Vladimir Găitan a murit, marți, la vârstă de 73 de ani. Anunțul a fost făcut, marți seara, de colegul său de scenă, Vlad Rădescu.
Actorul Vlad Rădescu (68 de ani) a anunțat, pe Facebook, faptul că bunul său coleg și prieten Vladimir Găitan a murit. Acesta s-a stins din viață acasă.
„Vladimir Găitan a trecut dincolo și a lăsat teatrul și filmul românesc, pe noi toți, mult mai singuri… Condoleanțe familiei, care trece prin momente atât de grele. Adio, Duțu!”, a scris Vlad Rădescu.
Vladimir Găitan a fost chinuit, în ultimii ani, de o boală incurabilă.
Actorul a fost una dintre elitele teatrului și cinematografiei din România. În 2002, el a primit Ordinul Național „Serviciul Credincios”, în grad de Cavaler, „pentru devotamentul și harul artistic”.
Publicul îl cunoaște pe Vladimir Găitan, în special, din filmul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.
Aproape jumătate de veac a jucat pe scena marilor teatre din Romania, dar și în filme cu o mare popularitate.
Vladimir Găitan s-a născut la Suceava, pe 2 februarie 1947. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” (promoția 1970).
În timpul studenției a fost ales de Lucian Pintilie pentru un rol-cheie din filmul Reconstituirea.
Vladimir Găitan a fost director al Teatrului Nottara și al Teatrului de Comedie.
Filmografie Vladimir Găitan
1968: Reconstituirea / regia Lucian Pintilie
1969: Căldura
1970: Așteptarea
1971: Puterea și Adevărul / regia Manole Marcus
1971: Urmărirea (TV)
1971: Mușatinii
1972: Pădurea / regia Sanda Manu
1972: Săgeata căpitanului Ion
1973: Ceața / regia Vladimir Popescu-Doreanu
1974: Un tânăr mai puțin furios / regia Ariana Kuner Stoica
1974: Întoarcerea lui Magellan
1975: Zile fierbinți
1975: Neisprăvitul / regia Cornel Popa
1975: Pe aici nu se trece
1977: Războiul Independenței (Serial TV)
1977: Accident
1978: Din nou împreună
1978: Pentru patrie
1979: Vlad Țepeș
1979: Irina lui Ion Vlahul
1979: Musafirul de duminică / regia Nae Cosmescu
1979: Audiența
1979: În asteptarea lui Lefty
1979: Nea Mărin miliardar
1979: Mihail, câine de circ
1979: Cronica de vitejie / regia Constantin Dinischiotu
1980: Stâlpii societății / regia Cornel Popa
1980: Ultima noapte de dragoste
1980: La răscrucea marilor furtuni
1980: Munții în flăcări
1981: Duelul
1981: Șantaj
1982: Anul 1848
1982: Surorile Boga / regia Constantin Dicu
1982: Întîlnirea
1982: Cucerirea Angliei
1982: Năpasta
1984: Zbor periculos
1984: Omul cu cercel de aur
1984: Unirea e puterea / regia Eugen Todoran
1984: Omul care / regia Olimpia Arghir
1985: Misiune specială / regia Constantin Dicu
1985: Racolarea
1986: Mihai Viteazu / regia Nae Cosmescu
1986: Oameni în luptă / regia Domnița Munteanu
1986: Noi, cei din linia întâi
1986: Întunecare
1986: De joi până duminică
1987: Secretul lui Nemesis
1988: Flori pentru o zi din august / regia Constantin Dicu
1987: François Villon – Poetul vagabond
1989: Mircea
1990: Coroana de foc
1991: Turnul de fildeș / regia Ion Cojar
1992: Pluta meduzei / regia Nae Cosmescu
1994: Mesagerul
1994: Începutul adevărului (Oglinda)
1997: Omul zilei
1999: Triunghiul Morții
2000: Roberta (Serial TV)
2000: Căsătorie imposibilă (Serial TV)
2002: Detectiv fără voie / regia Silviu Jicman
2005: Femeia visurilor
2005: 15
2006: Margo
2006: Daria, iubirea mea (Serial TV)
2007: Soare pentru doi (2007)
2007: Cu un pas înainte
2007-2008: Inimă de țigan (Serial TV)
2008: Supraviețuitorul
2008-2009: Regina (Serial TV)
2009-2010: State de Romania (Serial TV)
2010: Poker
2010-2011: Moștenirea (Serial TV)
2012: Ultimul corupt din România
2014: Comoara din Marea Neagră
2015: Live
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Concursul coincide cu o acțiune pe plan internațional a celebrului romancier american Dan Brown, odată cu lansarea cărții ilustrate Simfonia sălbatică.
Interpretarea unei piese din această compoziție va fi una dintre modalitățile de a câștiga acest concurs, dar se primesc și interpretări de la alți compozitori.
Sunt invitați să se înscrie toți iubitorii de pian, cu vârsta cuprinsă între 4 și 20 ani.
Perioada de desfășurare este 15 octombrie – 15 noiembrie 2020.
Competiția va avea mai multe secțiuni, în funcție de clasă, dar și de nivelul de studio (profesioniști/amatori). Așadar, pot participa copii din școlile de muzică sau din oricare altele, dar care au pasiuni muzicale. Câștigătorii vor primi diplome și alte premii, inclusiv exemplare din Simfonia sălbatică semnate de Dan Brown sau o evaluare London College of Music Examination.
Jurizarea va fi asigurată de profesori de la cele mai importante școli și licee de muzică din București.
Premiile concursului Brownissimo
Premiul I de Excelență constă într-o evaluare London College of Music Examination și cartea Simfonia Salbatică, cu autograf. În total, vor fi acordate două premii – unul pentru categoria „Hobby” si unul pentru categoria „Profesioniști”.
Premiul I din toate secțiunile, categoriile și grupele va primi cartea Simfonia Sălbatică cu autograful autorului Dan Brown. În total, vor fi acordate 50 de exemplare.
Premiul II din toate secțiunile, categoriile și grupele va primi cartea Simfonia Sălbatică scrisă Dan Brown. În total, vor fi acordate 50 de exemplare.
Premiul III din toate secțiunile, categoriile și grupele va primi un pachet cu cărți.
Toți participanții vor primi diplome.
Valoarea totală a premiilor este de 10.000 de lei.
VIDEO: Mesajul lui Dan Brown pentru România
Pentru a respecta condițiile sanitare specifice pandemiei, concursul se va desfășura exclusiv online, urmând să fie transmis pe canalele de internet specifice (website, YouTube, social media), dar și în mass-media națională.
Îi invităm pe tinerii maeștri să descopere secretele muzicale ale compozitorului Dan Brown și să se bucure de premii.
Dan Brown (56 de ani) este un autor american de thrillere detective de senzație. Cele mai cunoscute: „Codul lui Da Vinci”, „Simbolul pierdut”, „Fortăreața digitală”, „Conspirația”, „Îngeri și demoni”.
Înainte de a deveni un romancier celebru, Dan Brown a avut diverse ocupații: compozitor de cântece și profesor de limbă engleză. Eeste interesat de criptografie, chei și coduri, care sunt o temă recurentă în poveștile sale. Până în prezent, cărțile lui Dan Brown au fost traduse în peste 40 de limbi.
Mama sa era o muziciană profesionistă, cântând la orga bisericii. În schimb, tatăl său era un remarcabil profesor de matematică, care edita manuale și preda matematici liceale la Academia Phillips Exeter.
Lansat în 2003, romanul „Codul lui Da Vinci” a fost vândut în 60,5 milioane de exemplare, în toată lumea, până în 2006.
Biserica refuză căsătoria cuplurilor LGBTQ nu din ură sau lipsă a iubirii, ci din considerente teologice. Asta nu exclude iubirea, dimpotrivă, ea este constanta vieții creștine, necondiționat.
Papa Francisc acceptă parteneriatul civil pentru cuplurile de același sex. Nu Biserica Catolică, ci Francisc omul. Niciun preot catolic nu va fi obligat să oficieze Cununie sau Euharistie persoanelor homosexuale. Exclus. Biserica rămâne inexorabil fidelă familiei, ca uniune exclusiv între bărbat și femeie. (Facere 1:27)
Parteneriatul civil nu are implicații ecleziastice, de aceea i se spune „civil”. Papa Francisc are curajul sincerității. El dorește ca legea civilă să ofere protecție elementară cuplurilor de același sex, care acum sunt total vulnerabile în viața laică. De ce face asta? Pentru că îi pasă.
Pontiful dă de înțeles că Biserica refuză căsătoria cuplurilor LGBTQ nu din ură sau lipsă a iubirii, ci din considerente teologice. Asta nu exclude iubirea, dimpotrivă, ea este constanta vieții creștine, necondiționat. Dincolo de orice, homosexualii rămân „copiii lui Dumnezeu”, care i-a creat oameni. Mulți dintre aceștia sunt botezați creștini. Așadar, dacă Biserica nu poate căsători aceste cupluri, le poate, totuși, iubi.
„Nimeni nu trebuie să fie alungat sau să sufere din această cauză.”, a spus Papa Francisc. Nu urâm păcătosul, ci păcatul. Chiar dacă Biserica nu poate considera „familie” cuplurile de același sex, acești oameni trebuie păstrați și prețuiți pentru ce sunt intrinsec: chipul lui Dumnezeu, ce nu dispare niciodată definitiv. Cu alte cuvinte, Papa spune comunității LGBTQ: Nu vă putem căsători, dar vă putem iubi.
E cel mai firesc mesaj pe care un Papă l-a transmis până acum celor care, de secole, sunt marginalizați și stigmatizați. Gestul Papei Francisc pare smintitor. Totuși, după oarecare reflecţie, atitudinea papală e normală, ca una ce aduce iubirea ca unică reconciliere.
