De după cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale, subiectul Călin Georgescu a crescut de la o zi la alta, proces la care au contribuit atât susținătorii săi, cât și cei ce l-au respins, printre care mă număr și eu.
În tot acest timp, adevărații vinovați de apariția acestui fenomen își văd de-ale lor, adică de aranjarea lucrurilor astfel încât, oricum ar vota electoratul, să iasă tot unul de-al lor.
Am mai arătat și cu altă ocazie că toți cei din Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) au știut despre faptul că Călin Georgescu (aici, cacofonia cade bine!) a fraudat alegerile, cu campania sa de „zero lei” la vedere, dar de milioane de euro în ascuns. Au știut și că, lucru mai grav, în fraudare au fost implicate și cele mai importante partide, PSD și PNL, fapt recunoscut ulterior, și că serviciile secrete erau la curent cu cele ce se întâmplau ș.a.m.d.
A fost o complicitate generală în sfera Puterii, dar – pentru că fenomenul a scăpat de sub control, fiind scoși din cursa pentru „fruntea țării” și „ostașul”, și „hăitașul” – s-a aruncat batista pe țambal, fiind lăsați să întrețină atmosfera doar flașneta defectă Georgescu și ansamblul folcloric auristo-șoșocaro-potlogar. Ei – cei de la cele două Palate, Cotroceni și Victoria, și de la conacele de prin păduri – au generat nenorocirea și acum ne-au lăsat să suportăm elucubrațiile unui om cu probleme de mai multe naturi și să ne certăm între noi. Așa am ajuns să fim deocamdată și cu paguba, și cu păcatul.
– Advertisement –
De la o zi la alta, prestația acestei arătări emițătoare de aberații urmează traseul discursurilor lui Hitler. La început calm, cu ton scăzut, cu o mimată oboseală ca urmare a purtării pe umeri a grijii țării sale, Hitler intra treptat pe o curbă ascendentă, crescând tonul și trecând de la mesajele specifice liderului empatic, voce și soluție a nevoilor semenilor săi, la cele ale unui zeu răzbunător, amenințător, urlând, delirând, repetând ca un dement șabloane cu popor, națiune, viață, dușmani etc.
La fel Georgescu: de la emisiunea de lansare publică realizată de Monica Ghiurco la TVR – în care a spus că „Putin este un patriot” și că-și „iubește țara” (vedem cum, trimițând la moarte sute de mii de oameni cărora trebuia să le garanteze siguranța) –, a trecut la a se prezenta ca un om care știe foarte multe, care e copleșit de grija țării sale, evoluând spre timidul om adulat de oamenii cinstiți ai acestei țări, cu tăceri îndelungi, bulucit în „trezirea în conștiință”. Pentru ca, după ultima revenire din „Occidentul putred”, să se comporte ca „președinte ales” (după cum ilegal îl prezintă „televiziunea poporului” său), să se lanseze în amenințări la adresa actualei Puteri, chemând instituțiile de forță să i se subordoneze, adunându-și potera lui Potra (precum a făcut Putin cu trupele lui Prigojin), delirând aberante „proiecte de țară” cu citate din Osho și Pavel Coruț, înscriindu-se la „reîmpărțirea” Ucrainei, amplificând propaganda putinistă pe față, generând mari prejudicii României în relațiile cu aliații săi.
S-a cocoțat discursiv pe „clopotul lui Gauss” și a început să-i placă. Valhalli săi sunt în delir, au luat și ei clopotele de la oile lui Becali și au venit în Piață să protesteze și să-l susțină.
– Advertisement –
Într-o postare recentă pe pagina sa de Facebook, politologul Radu Carp arată că promovarea fără reținere a agendei Kremlinului de către Georgescu este o dovadă că acesta a devenit un pericol real. Recunoscând nocivitatea unui asemenea personaj, am opinat că, totuși, pericolul real se află în cele două palate: Cotroceni și Victoria. Și vă spun și de ce consider așa.
În timp ce suntem asaltați de Georgescu din toate direcțiile, când până și cei neinteresați vreodată de politică au început să se întrebe „cine-i diliul ăsta ce vorbește în numele nostru?”, (i)responsabilii statului român tac de nu se mai termină. În tot acest timp, în care demonstranții partidelor extremiste defilează cu simbolurile legionare, comuniste și putiniste, autoritățile române tac. La sărbătoarea națională de pe 24 ianuarie, Piața a fost cedată extremiștilor pentru a-și striga ura față de UE și de NATO și pentru a afișa steagul criminalilor putiniști din Ucraina. Pitirea autorităților în dosul perdelelor lasă impresia că România a ajuns un sat fără câini, în care au năvălit lupul dacic și „vulpița” antenistă.
În tot timpul scurs de la anularea alegerilor, autoritățile române n-au fost în stare sau n-au vrut (lucruri la fel de grave!) să explice de ce s-a întâmplat acest lucru. Eu înțeleg de ce, dar fiecare are propria explicație și așa ajunge o țară întreagă să se certe pe o chestiune pe care cei ce dețin puterea prin delegare, adică liderii politici, aveau obligația să ne-o explice. Zi de zi, pentru că s-au întâmplat lucruri grave pentru democrația noastră sub conducerea lor. Rapoartele serviciilor de informații prezentate în CNSAS constituiau un prim pas. De acolo, era obligatoriu ca liderii politici să iasă în față și să spună alegătorilor ce, cum și de ce. Or, acest lucru nu s-a întâmplat, iar extremismul și din asta se alimentează.
În primul rând, Președintele – persoana care, conform Art. 80 din Constituție, „reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării… veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice… exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate” – doar șade și tace la Cotroceni. Aflat în depășire de mandat, din cauza malversațiunilor din procesul electoral despre care avem bănuiala legitimă că știa, Președintele Iohannis nu a făcut niciun gest să repare cumva situația, ci, prin atitudinea sa, chiar o agravează.
După expirarea mandatului său, Președintele a trecut de la stadiul de „ghinion” al României la cel de „pacoste”. Cele mai importante evenimente politice din lume din ultima perioadă s-au întâmplat fără România: întâlniri strategice între partenerii europeni, instalarea lui Trump, comemorarea Holocaustului au fost evenimente la care era obligatorie prezența la cel mai înalt nivel a României. Pauză, tăcere, indiferență. De fapt, iresponsabilitate.
Se apropie summitul apărării UE de pe 3 februarie. Va merge Iohannis acolo sau îl va trimite pe Ciolacu? Sau pe Ciucă? Vom afla, ne va spune ceva și nouă sau să așteptăm niște chestii pe surse? Căci ne-am obișnuit ca despre lucrurile importante să aflăm dintr-o „anumită parte a presei” și nu de la instituțiile obligate să ne informeze.
Așa se întâmplă și cu cercetarea ițelor finanțării lui Georgescu: aflăm lucruri grave de la această presă minoritară în piața media, încât avem impresia că serviciile de informații sunt doar mici agenții de revistă a presei.
De la Cotroceni, pentru această perioadă, României i s-a oferit doar o grimasă cu următorul text: „Eu nu pot să plec din funcția de președinte în condițiile în care Constituția îmi spune că trebuie să rămân. Eu nu pot să plec, când Constituția îmi spune să stau. Eu trebui să stau. Pot să plec prin demisie. Ca să plec, trebuie să-mi dau demisia”. Da, Domnule Președinte, asta trebuie să faceți! Constituția are soluție pentru un asemenea gest salvator. Depășiți-vă timiditatea și faceți-l!
Fiecare zi petrecută la Cotroceni de către Klaus Iohannis aduce prejudicii României. Singura justificare a prelungirii șaderii sale în funcție ar fi fost rezolvarea crizei în care, repet, și domnia sa ne-a băgat; or, persistența lui agravează criza. Odată cu plecarea lui Iohannis de la Cotroceni, extremiștii vor pierde o mare temă (justificată, de această dată!), iar Georgescu va începe să alunece pe versantul descendent al „colopotului lui Gauss”. Dacă nu, și cei mai inteligenți oameni din România vor începe să creadă că Georgescu este inteligent și abil, când el este doar un om cu multe probleme nediagnosticate (după cum a declarat, medicii nu-i pot spune lui nimic despre el), păpușa utilă a unui sistem de care cred că locatarului de la Cotroceni îi este frică. Este un sistem din care fac parte rezerviști, ofițeri activi în instituțiile de forță, făcătorii de bani din BOR (Teodosie, Calistrat ș.a.), complexul politico-mediatic ce l-a produs și potera lui Potra cu aripa Congo ce așteaptă să fie repatriată.
Vă mai amintiți? „Dacă iese Bombo / Noi vom pleca în Congo” – ce vremuri luminoase! Ce ar fi potrivit acum? „Îl vrem iar pe Bombo, / Ca să venim din Congo”!
La finalul mandatului detestatului Traian Băsescu, în România niciun partid extremist nu mai era parlamentar; la finalul nesfârșit precum tăcerea-i al mandatului lui Klaus Iohannis, extremiștii ocupă peste 32 % din Parlamentul României. Îngrozitor bilanț!
Domnule Iohannis, așa cum strategiile dumneavoastră, neștiute de noi, și tăcerea dumneavoastră, auzită de noi, au născut troica Simion–Șoșoacă–Georgescu, e timpul ca plecarea dumneavoastră să fie un mic și târziu aport la spargerea acestui „ghinion”.
Privind spre celălalt palat, constatăm un paradox: cel care, în pofida tuturor sforilor trase ca pentru evitarea repetenției lui Goe, nu a intrat nici în turul 2 – încă ne guvernează. Învinsul a rămas la Victoria. Bravos, națiune! Ciolacu ca Ciolacu (altă cacofonie la locul ei!), dar când privești spre oferta electorală a USL 2, constați că Crin ca Călin, pe care-l propusese cândva pentru postul de premier!
Trăim cel mai cacofonic moment al politicii românești postcomuniste. Sloganul de largă respirație „Iliescu, te iubim / Că ca tine nu găsim” ne apare acum ca o încercare naivă, de tinerețe, a democrației noastre. Și nu e vorba doar de un joc de cuvinte, ci de un joc iresponsabil cu soarta României.
Domnilor din cele două palate și din conacele aferente, nu știți ce să faceți cu țara aflată sub asaltul Rusiei în războiul hibrid? Întrebați-i pe frații de peste Prut! Personal, nu pot înțelege cum un stat vulnerabil precum Republica Moldova a știut să dejoace acțiunile Rusiei, iar deștepții de pe Dâmbovița, care cică le ofereau „expertiză” moldovenilor, au eșuat. Și alte țări au știut să ia măsuri ce pot părea nedemocratice, dar necesare tocmai pentru că elimină atacurile la adresa democrației.
Când într-o perioadă grea ca aceasta, cu război la graniță, nu ai șef la SRI de peste un an, iar șeful SIE era chibiț la o cursă de Formula 1, trebuie schimbată formula de la cap – democratic, constituțional, nu cum vrea Georgescu cu junta lui și cu „frații” din servicii ce l-au propulsat.
Protestele populiste au mereu un sâmbure de adevăr, iar a le expedia doar pentru forma lor violentă și pentru soluțiile antidemocratice propuse, fără a face efortul de a înțelege partea lor de adevăr, este o greșeală uriașă, atunci când nu este de-a dreptul prostie.
În concluzie, pericolul real nu este Călin Georgescu. El știe că nu mai are cum să ajungă la Cotroceni, motiv pentru care și plusează discursiv, iar misiunea lui nici nu a fost asta. Probabil că nici stăpânii săi n-au crezut că autoritățile române și coalițoiul politic USL 2 sunt atât de descoperite. Le-a ieșit mai mult decât se așteptau. Misiunea lui este destabilizarea României și, în consecință, slăbirea flancului estic al NATO.
Georgescu va pleca la Viena, dar pericolul real rămâne în cele două palate, care mențin condițiile apariției unui alt Georgescu. Cum?
1. Prin guvernarea catastrofală ce a produs un deficit bugetar mai mare decât cel din pandemie – iar consecințele încep să se vadă. Păstrarea condițiilor de desfășurare a circului populist nu reușește să distragă atenția de la problemele cu adevărat grave ce ne așteaptă.
2. Prin aruncarea în cursa pentru Cotroceni a unui individ ce nu poate reprezenta un orizont dezirabil, ceea ce va duce la fragmentarea voturilor electoratului proeuropean și la absenteism. În aceste condiții, compacte vor rămâne voturile suveraniștilor, din a căror furie nu va ieși nici Nicușor Dan, nici Daniel Funeriu și nici vreun alt candidat cu competență dovedită, ci tot un flecar ce le va vinde gogoși dacice.
3. Prin tăcerea arogantă ce va dura până când din dulapul de la Cotroceni scheletele vor începe să vorbească.
Este ultimul text pe care-l mai scriu despre Georgescu. Tăcerea autorităților și vorbele noastre despre el l-au făcut mare; cred că a venit vremea să inversăm lucrurile, să tăcem noi și să vorbească autoritățile. Nouă ne stă în putere să-l trimitem în irelevanță; autoritățile au alte posibilități, ca să nu mai spun de obligații.