Autor: Paul Palencsar

  • Polonia ignoră uciderea a trei milioane de evrei polonezi

    Polonia ignoră uciderea a trei milioane de evrei polonezi

    Există curaj de primă mână, al polonezilor bravi, şi curaj second-hand, evreiesc, bun şi el, dar nu de scos în faţă. La ceremoniile dedicate împlinirii a 80 de ani de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Polonia a ignorat Holocaustul.  Din cele şase milioane de evrei ucişi în timpul războiului, trei milioane au fost evrei polonezi.

     

    Ieri a fost marcată în Polonia începerea celui de-al Doilea Război Mondial. În urmă cu 80 de ani, Hitler a invadat această ţară şi a desfiinţat-o ca enitate statală, în goana sa după spaţiu de locuit pentru poporul german.

    Comemorarea a 80 de ani de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Varşovia, 1 septembrie 2019 (sursa foto: Google)

    La ceremoniile de ieri au fost prezenţi preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, preşedintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, şi vicepreşedintele SUA, Mike Pence. În discursurile oficiale, polonezii au fost descrişi ca fiind o naţie de eroi, care, prin curajul lor, au apărat întreg continentul european de pericolul nazist.

    Preşedintele german a cerut iertare, în numele Germaniei, tuturor familiilor de polonezi care au avut de suferit de pe urma ocupaţiei hitleriste. Polonezii, „naţiune de eroi” şi „luptători pentru libertate”, au fost idei prezente şi în discursul lui Mike Pence, vicepreşedintele SUA.

    Preşedintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, cere iertare poporului polonez (sursa foto: Google)

    Despre evrei, care au plătit cel mai mare preţ în timpul ocupaţiei naziste, nu s-a spus mare lucru. Drama evreiască a fost absentă din discursuri, ceremonii şi marşurile organizate de către oficialii polonezi. E adevărat, preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, a menţionat o singură dată închiderea evreilor în ghetoul din Varşovia, apoi deportarea lor în lagăre. Atât!

    Curajul are culoare etnică în Polonia. Nu s-a menţionat măcar o dată eroismul evreilor din ghetoul Varşoviei, care au luptat cu arma în mână împotriva armatei germane. Se pare că există curaj de primă mână, al polonezilor bravi, şi curaj second-hand, evreiesc, bun şi el, dar nu de scos în faţă.

    Deşi evreii din toate ţările ocupate de către armata germană au devenit ţinta deportărilor în lagăre, Polonia a plătit cel mai odios tribut. Din cele 6 milioane de evrei ucişi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 3 milioane au fost „selectaţi” din Polonia şi duşi în lagărele de exterminare.

    Evrei, aşteptând să fie urcaţi în trenurile morţii, ce aveau ca destinaţie lagărele de exterminare (sursa foto: Google)

    Este halucinant cum istoria poate fi ignorată, mai ales la un asemenea nivel, de către cei care ar trebui să ţină vie memoria colectivă a umanităţii.

    Din păcate, antisemitismul a revenit la lumină în Polonia. Anul trecut, ambasadorul Poloniei în Germania, Andrzej Przylebski, a spus că Holocaustului i se acordă o prea mare atenţie: „Ai crede că Hitler şi-a ocupat timpul exclusiv cu uciderea evreilor”.

    La începutul acestui an, ziarul de extremă dreaptă Doar Polonia publica pe prima pagină un articol antisemit, cu titlul „Cum să recunoşti un evreu”. Autorii acordau asistenţă celor care, pentru a-şi păstra puritatea, doresc să stea departe de o eventuală contaminare cu microbul evreiesc.

    Ziarul polonez de extremă dreaptă „Doar Polonia” (sursa foto: Google)

    Partidele de extremă dreaptă sunt tot mai prezente în spaţiul public polonez şi cresc în preferinţele de vot ale cetăţenilor. Iluzia pe care o vând aceste formaţiuni politice este promisiunea unei Polonii puternice, exclusiv pentru polonezi.

    La 11 noiembrie 2017, mişcările de extremă dreaptă din Polonia au organizat un marş la care au participat 60.000 de oameni, pe străzile din Varşovia, marcând Ziua Independenţei. Tema oficială a fost „Îl vrem pe Dumnezeu”. O parte dintre participanţi purtau pancarte cu mesajul „Vrem o Europă Albă” şi „Migranţii, afară din Polonia”.

    Marşul extremei drepte, cu mesaj antisemitic, la Varşovia, 2017 (sursa foto: Google)

    În declaraţii oficiale, Statul polonez s-a autoexonerat de vina criminală a colaborării cu regimul hitlerist şi a trimiterii la moarte a milioane de evrei. Polonia neagă orice participare la drama Holocaustului, aducând argumentul că era ţară ocupată, vinovată pentru Holocaust fiind exclusiv armata germană, de ocupaţie.

    De fapt, chiar dacă Polonia nu a participat sistemic la exterminarea evreilor, statul polonez fiind practic desfiinţat, totuşi numeroşi cetăţeni polonezi au contribuit la genocid, prin colaborare cu armata germană nazistă, de ocupaţie. Chiar guvernul polonez din exil îşi avertiza cetăţenii rămaşi în ţară să nu comită astfel de acte, ameninţându-i cu pedepese.

    Polonia a pornit pe un drum bătătorit, cu destinaţie necunoscută doar pentru cei care ignoră istoria recentă a umanităţii. Cine alege să păşească pe această cale va scoate tot ce e mai rău din oameni, dezlănţuind crima, genocidul şi dezumanizarea.

    Secolul al XX-lea este traversat, ca de un fir roşu, de drama genocidului. Calvarul celor peste un milion de armeni, ucişi de către statul turc la început de secol, drama celor 6 milioane de evrei, aruncaţi în flăcările cuptoarelor naziste, şi genocidul stalinist, cu peste 30 de milioane de morţi, sunt dovezi că istoria se răzbună pe cei care nu o învaţă.

    P.S. Am ascultat cu atenţie discursurile celor trei preşedinţi, integral. Preşedintele Poloniei, aşa cum am completat ulterior, a făcut o scurtă referire la drama evreilor. Vicepreşedintele SUA, la fel, o foarte scurtă precizare. Cel al Germaniei, nu. Titlul articolului este „Polonia ignoră…”, nu „Polonia neagă…” E o nuanţă importantă!

    Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar
  • Papa Francisc a rămas blocat în lift – Ziariștii

    Papa Francisc a rămas blocat în lift – Ziariștii

    Papa Francisc a întârziat azi timp de 25 de minute la rugăciunea săptămânală din Piaţa Sfântul Petru. Liderul Bisericii Romano-Catolice a mărturisit că a rămas blocat în lift, fiind nevoie de ajutorul pompierilor pentru ca ascensorul să repornească.

    Unul dintre lifturile Vaticanului a fost lovit de o pană de curent chiar când papa Francisc îl folosea, în drum spre balconul de unde se adresează zecilor de mii de credincioşi, la rugăciunea săptămânală.

    Cu zâmbetul pe buze, suveranul pontif şi-a cerut scuze pentru întârziere celor care îl aşteptau în Piaţa Sfântul Petru. El le-a povestit celor prezenţi despre păţania sa şi i-a rugat să-i aplaude pe pompierii care l-au ajutat să iasă nevătămat din ascensor.

    „Mulţumesc lui Dumnezeu, pompierii au venit şi după 25 de minute au reuşit să repornească liftul. Le mulţumesc din suflet”, a spus Papa Francisc.

    Papa Francisc, la balconul reşedinţei sale, adresându-se credincioşilor din Piaţa Sfântul Petru (sursa foto: Google)

    La vârsta de 82 de ani, suveranul pontif se confruntă cu multiple probleme de sănătate. Întârzierea de azi i-a făcut pe cei prezenţi în Piaţa Sfântul Petru să considere că starea sa de sănătate s-a agravat. Ulterior, situaţia a fost clarificată, cu ropot de aplauze şi zâmbet papal.

    Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar
  • Radu Bercea, pictor şi fost deţinut politic, împlineşte 80 de ani

    Radu Bercea, pictor şi fost deţinut politic, împlineşte 80 de ani

    La vârsta de 19 ani a fost arestat pe stradă. I s-au pus ochelari de tablă pe ochi, iar la mâini şi picioare, lanţuri. În urma unui proces-simulacru, a primit o condamnare de 20 de ani. A executat 5 ani de închisoare în coloniile de muncă de la Canal. Vina lui a fost de a nu semna pactul cu diavolul, ideologia comunistă criminală.

    Azi, Radu Bercea împlineşte vârsta de 80 de ani şi este unul dintre cei mai valoroşi pictori români contemporani. La mulţi ani, maestre!

    VIDEO: vizionaţi aici interviul pe care l-am realizat cu Radu Bercea, pictor şi fost deţinut politic

    În anul 2016 eram jurnalist la TVR Iaşi şi căutam un personaj pentru următorul meu film documentar. Eram interesat de foştii deţinuţi politic ai erei comuniste româneşti şi drama lor. Despre Radu Bercea ştiam puţin, dar destul cât să-mi trezească interesul.

    Am păşit pragul apartamentului în care locuieşte, la Gura Humorului, în judeţul Suceava. Sincer, mă aşteptam să întâlnesc un om chinuit, marcat de torturile îndurate şi oroarea de a fi trecut prin cele mai oribile puşcării create vreodată de mâna omului. N-a fost aşa.

    Omul din faţa aparatului de filmat avea aspect de boier de viţă veche, un aristocrat rătăcit, departe de lumea lui. Radu Bercea părea orice, numai fost deţinut politic, bătut şi torturat, nu.

    „Unde e deţinutul, domnule Bercea?”, l-am întrebat. „E în mine.”, mi-a răspuns. Am tăcut. Judecasem prost şi superficial. Cum am putut fi atât de naiv încât să nu-mi dau seama că odată plecat în lagăr nu te mai întorci niciodată.

    Radu Bercea, secvenţă din filmul documentar „Radu Bercea, istoria unui destin”, film pe care l-am realizat în anul 2016

    Radu Bercea vorbeşte puţin despre suferinţa sa. Preferă să tacă. Viaţa l-a învăţat că nu e bine să-şi deschidă porţile sufletului în faţa oricui. A refuzat mulţi jurnalişti, care, interesaţi de povestea lui, au vrut să-l facă cunoscut lumii.

    Începutul coşmarului comunist

    Nu-i iubea pe ruşii de pe tancurile sovietice, care i-au nenorocit părinţii şi viaţa. De fapt, Radu Bercea ura comunismul cu toată fiinţa. A făcut imprudenţa să o spună cu voce tare. I-a fost fatal! Regimul comunist nu ştia de glumă, la fel şi colegii de clasă, care l-au turnat la Securitate.

    Ce a urmat a fost iadul adus pe pământ, cu tot cu diavoli, dar care au luat chip de om. Bătăi crunte, torturi şi temniţă grea. Era un copil abia, pe gâtul căruia cizma comunistă se aşeza cu toată brutalitatea de care era în stare.

    Radu Bercea a trecut prin cel mai odios spaţiu concentraţionar românesc. Canalul. Salcia, Periprava, Grindu şi bacul Jirond sunt nume ce readuc groaza pe faţa sa. Erau colonii de muncă forţată. Unicul scop era ca, odată intrat, duşmanul poporului să moară, muncind în folosul clasei muncitoare, atotputernică.

    Sute de mii de deţinuţi politic au murit acolo, din cauza bătăilor, a muncii extenuante şi condiţiilor mizere de viaţă. Cadavrele au fost îngropate în digurile ce mărginesc apele albastre. Azi puţin mai ştiu, dar şi mai puţini au trăit să povestească.

    VIDEO: vizionaţi aici filmul documentar despre Radu Bercea şi calvarul pe care l-a trăit în comunism

    Despre torturile şi chinul bătăilor zilnice pe care le-a îndurat, Radu Bercea vorbeşte greu, smulgându-şi cuvintele cu cleştele. Îi vine greu să povestească. Orice amintire îl întoarce înapoi, în vremuri când libertatea şi o viaţă normală erau un vis imposibil.

    Cicatricile torturilor au rămas şi azi pe palmele lui Radu Bercea, precum semnul cuielor din mâinile şi picioarele lui Isus Hristos, pe Cruce. De fapt, ce au fost puşcăriile comuniste pentru cei care au trecut prin ele, dacă nu Golgote şi Cruci, iar ei nişte Hristoşi, cei mai buni fii ai neamului lor.

    Viaţa de după eliberare, în România comunistă

    La eliberare, după cinci ani de temniţă grea, Radu Bercea a părăsit un lagăr mai mic ca să intre într-unul mai mare. Mare cât o ţară. România comunistă. Acum nu mai era adolescentul naiv. Se maturizase brusc, sub lovituri de bocanc şi aromă de carne de om, arsă cu fierul în lungile nopţi de torturi.

    Foştii prieteni îl ocoleau, iar lumea îl ţinea la distanţă ca pe un paria. Era fost deţinut politic şi semenii se temeau să nu-i împărtăşească soarta. Îşi purta, ca un tatuaj pe frunte, vina de a fi dorit să trăiască liber, într-o ţară ce-şi iubeşte fii, nu-i striveşte. Chinul abia începea.

    După eliberare, zeci de ani, Radu Bercea s-a zbătut să trăiască. Securitatea îl chema săptămânal la raport, amintindu-i mereu că puşcăria e tot acolo şi îl aşteaptă. Serviciu nu avea. Nimeni nu dorea să angajeze un puşcăriaş. Era stigmatizat pe vecie.

    A reuşit să supravieţuiască datorită talentului extraordinar de a picta. Ironic, a fost nevoit să picteze sloganuri comuniste pe pancarte, ca să poată supravieţui. Prim-secretarul judeţului Suceava l-a remarcat şi a vrut să-l aducă la centru, printre pictorii mari ai vremii. Totul a căzut când mai marii de la judeţeana de partid au aflat că tânărul plin de talent fusese deţinut politic.

    Radu Bercea, după anul 1989

    Revoluţia din anul 1989 i-a adus lui Radu Bercea un sac de speranţe şi certitudinea că pentru România sunase ceasul deşteptării. Că la pomul lăudat nu se merge cu sacul, Radu Bercea ştia, dar s-a mai prefăcut o vreme. După un timp, crudul adevăr i se înfăţişa, hidos şi sfidător.

    La cârma ţării se cocoţaseră tot cei vechi, comuniştii din eşalonul doi al PCR, împreună cu fiii şi nepoţii lor. Vechii torţionari, care-l bătuseră la Canal, aveau acum haine noi, funcţii înalte şi pensii barosane. Nimic nu se schimbase.

    Radu Bercea, ajuns la vârsta înţelepciunii, s-a retras în lumea lui şi a lăsat zilei răutatea ei. Apartamentul său din Gura Humorului este o oază plină de tablouri şi pensule, liman al frumosului şi binelui. Aici începea povestea prieteniei noastre.

    Radu Bercea (stânga) şi Paul Palencsar, autorul acestui articol (dreapta)

    Azi, la vârsta de 80 de ani, Radu Bercea e un om împlinit. Copiii şi nepoţii îi calcă des pragul şi-i sar în braţe, iar el ştie că n-a trăit degeaba. Ceilalţi copii, tablourile sale, fac apartamentul neîncăpător, dar sublim.

    Putea să fie unul dintre pictorii respectaţi ai Bucureştiului, cu lucrări expuse pe simezele marilor galerii de artă bucureştene. Nu a vrut. E modest şi iubitor de linişte. Iubeşte Bucovina şi nu ar părăsi-o niciodată. Cu toate acestea, tablourile sale au ajuns în marile galerii de artă ale lumii.

    Radu Bercea, în atelireul casei sale

    Radu Bercea e cetăţean de onoare al oraşului Gura Humorului, unul dintre premianţii galei Zece pentru Bucovina, premiat naţional şi internaţional cu zeci de premii ce garantează pentru talentul său formidabil, de a pune lumea pe pânză.

    După anul 1989, a scris cărţi şi a organizat expoziţii grafice despre groaznicele chinuri îndurate în puşcărie. A vrut ca lumea să ştie, ca să nu repete. Monstrul totalitarismului comunist nu trebuie să învie, iar Radu Bercea simte asta ca pe o datorie  de conştiinţă.

    Expoziţia „Memoria Retinei Gulagului Românesc”, creată de Radu Bercea

    Cu siguranţă, Diogene ar spune despre el că „a găsit un om”. După 5 ani de temniță comunistă și torturi iubește oamenii la fel de mult, fără să-și fi pierdut încrederea în ei. E omul care a înțeles cel mai bine afirmația lui Dostoievski, „Iadul este neputința de a iubi”.

    Noi am rămas apropiaţi. E bunicul pe care nu l-am avut niciodată. Vorbim des şi ne spunem de toate. O plimbare prin oraş alături de el durează minim două ore, deşi Humorul e mic. Lumea îl opreşte să-i strângă mâna, să-şi facă un selfie şi să-l asculte, emoţionaţi. Acum nimeni nu mai fuge de Radu Bercea. Oamenii vin spre el, atraşi magnetic de puterea binelui!

    Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar

     

     

     

     

     

     

     

    Pictorul

  • Paulo Coelho cere iertare Franţei – Ziariștii

    Paulo Coelho cere iertare Franţei – Ziariștii

    Scriitorul brazilian Paulo Coelho, unul dintre cei mai citiţi romancieri ai lumii, a cerut scuze Franţei, în numele Braziliei.

    Gestul său vine pe fondul afirmaţiilor jignitoare ale preşedintelui brazilian Jair Bolsonaro la adresa soţiei preşedintelui francez, Emanuel Macron. În replică, preşedintele francez a urat poporului brazilian „să aibă cât mai repede un preşedinte care să se comporte la înălţimea funcţiei”.

    VIDEO – Paul Coelho: „Iertaţi-ne, iertaţi-ne de o mie de ori.”

    Au peuple français pic.twitter.com/MWGG1koMbx

    — Paulo Coelho (@paulocoelho) August 26, 2019

     

    Schimbul de replici dintre cei doi şefi de stat a fost prilejuit de summit-ul G7 de la Biarritz, în Franţa, unde subiectul incendiului din Pădurea Amazoniană a ocupat un loc special pe agenda de discuţii.

    G7, ţările cele mai avansate economic ale planetei, au oferit Braziliei un ajutor de 20 de milioane de euro, pentru eforturile de stingere a focului ce înghite pădurea tropicală amazoniană.

    Jair Bolsonaro a refuzat ajutorul oferit, spunând că „Flăcările sunt sub control. Mulţumim G7 pentru ajutor, dar aceste mijloace poarte ar fi mai bine să fie folosite pentru reîmpădurirea Europei.”

    Jair Bolsonaro, preşedintele Braziliei (sursa foto: Google)

    Din păcate, flăcările ce mistuie Pădurea Amazoniană nu sunt deloc sub control. Brazilia se dovedeşte neputincioasă în faţa dezastrului ecologic cu care se confruntă. Însuşi preşedintele Bolsonaro declara, săptămâna trecută, că nu dispune de mijloacele necesare stingerii focului, ce a căpătat proporţii apocaliptice.

    Pădurea Amazoniană este cel mai mare ecosistem al lumii. Aici trăiesc milioane de specii de animale şi plante. Acest plămân verde al planetei generează 20% din totalul oxigenului prezent pe Pământ. Dispariţia pădurii ecuatoriale pune în pericol însăşi existenţa vieţii pe Terra.

    Pădurea Amazoniană, înghiţită de flăcări (sursa foto: Google)

    Din păcate, preşedintele brazilian Jair Bolsonaro, acest Donald Trump ecuatorial, în loc să lupte cu flăcările, se luptă cu propriul orgoliu.

    El a sugerat comunităţii internaţionale, în general, şi Franţei, în special, să privească în ograda sa: “Macron nu reuşeşte să evite un incendiu previzibil într-o biserică ce face parte din patrimoniul mondial al umanităţii”. Desigur, aluzie la incendiul ce a distrus o parte a catedralei Notre Dame, la 15 aprilie 2019

    Totuşi, Brazilia, şi nu Franţa, se pare că a dezvoltat un obicei bolnav, de a transforma în scrum tot ce atinge. În urmă cu un an, Muzeul Naţional din Rio de Janeiro, capitala Braziliei, a fost mistuit de flăcări.

    Incendiul a înghiţit 20 de milioane de piese expuse. Majoritatea exponatelor erau considerate parte a patrimoniului mondial. Muzeul ar fi împlinit 200 de ani de existenţă chiar în 2018.

    Muzeul Naţional al Braziliei, cuprins de flăcări, în urmă cu un an (sursa foto: Google)

    Gestul nobil al scriitorului brazilian Paulo Coehlo, de a cere iertare Franţei şi lumii întregi pentru comportamentul halucinant al preşedintelui Braziliei este unul impresionant şi, în acelaşi timp, firesc.

    Numeroşi oameni de cultură, scriitori, regizori, muzicieni, artişti de pe toată planeta au luat poziţie în mod public, cerând mobilizarea comunităţii internaţionale, pentru a pune capăt dezastrului ecologic din bazinul fluviului Amazon, în ceea ce ar putea deveni cea mai mare catastrofă a umanităţii.

    Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar
  • PSD protejează infractorii. Legea Recursului Compensatoriu rămâne!

    PSD protejează infractorii. Legea Recursului Compensatoriu rămâne!

    Odioasa lege a Recursului Compesatoriu, adoptată de PSD în era Liviu Dragnea, rămâne în picioare. Ieri, Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor a decis amânarea dezbaterii pe acest subiect. Totul s-a întâmplat la cererea PSD.

    Cine credea că plecarea lui Liviu Dragnea a scos PSD-ul din logica borfaşului şi l-a introdus în cea a sfântului, s-a înşelat amarnic. Încă de la preluarea mandatului, principala grijă a puterii PSD-iste a fost protejarea infractorilor. Pe unii să-i nu-i lase să intre în puşcărie, iar pe alţii să-i ajute să iasă de acolo.

    Liviu Dragnea a plecat, dar preocuparea PSD-istă pentru protejarea infractorilor a rămas.

    Ieri, Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor trebuia să aducă în discuţie anularea Legii Recursului Compesatoriu. La cerea membrilor PSD-işti ai Comisiei, dezbaterea pe acest subiect s-a amânat. Cu 11 voturi în favoarea amânării, nouă voturi împotrivă şi o abţinere, Legea Recursului Compensatoriu rămâne în picioare.

    La cererea partidelor din Opoziţie, Camera Deputaţilor a intrat în sesiune extraordinară. Prima chestiune pe lista dezbaterilor este abrogarea Legii Recursului Compensatoriu. Alte subiecte de discuţie mai sunt proiectul amnistiei şi graţierii, dar şi OUG 144, a căror abrogare se doreşte, de asemenea.

    Ce este Legea Recursului Compensatoriu

    La data de 19 octombrie 2017 intra în vigoare Legea Recursului Compensatoriu. Aşa cum sugerează şi numele acestei legi, este vorba despre o compensaţie. Deţinuţii ce au stat în condiţii improprii de detenţie vor primi şase zile libere la 30 executate.

    În prima zi când această Lege a intrat în vigoare şi a început să-şi producă efectele, din penitenciarele României au fost eliberaţi 529 de deţinuţi.

    Potrivit datelor Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, transmise Ministerului Justiţiei, în intervalul de timp 2017-2019 au fost eliberaţi 20.000 de deţinuţi, care au beneficiat de Legea Recursului Compensatoriu. Dintre ei, 566 erau condamnaţi pentru viol, 73, pentru omor calificat, 191 erau închişi pentru trafic de minori, 108, pentru lipsire de libertate, 87 erau condamnaţi pentru trafic de persoane, iar 1460 de deţinuţi eliberaţi erau condamnaţi pentru tâlhărie calificată.

    Aşadar, cetăţenii României au primit cadou o infuzie zdravănă de infracţionalitate, marca PSD. Mii de infractori periculoşi au fost eliberaţi pe străzile ţării. Efectele acestei legi, pentru cetăţeanul onest, plătitor de taxe şi impozite, au fost devastatoare. Crimele, violurile şi tâlhăriile au ajuns la cote uriaşe în mandatul PSD, o mare parte a deţinuţilor eliberaţi devenind recidivişti.

    Ieri, PSD a amânat în Parlament abrogarea acestei legi, care a distrus şi continuă să zdrobească vieţi şi destine de inocenţi. Motivele din spatele acestei decizii nu sunt greu de ghicit. Ele au stat la baza adoptării acestei legislaţii, de la început. PSD vrea să protejeze infractorii.

    Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar
  • Sataniștii de la Untold şi Afterhills! – Ziariștii

    Sataniștii de la Untold şi Afterhills! – Ziariștii

    Curg valurile indignării pe conștiințele neprihănite. Afterhills şi Untold, aceste festivaluri țâșnite din iad, aceste demonice expresii ale necredinței plăsmuită între coarnele lui Sarsailă, răpesc sufletele tinerilor neamului românesc, cuminte și credincios, îmbrăcat în ia înflorată, a străbunilor.

    Atitudini vecine cu fanatismul ISIS au izbucnit după ce la Cluj a avut loc Untold, iar recent, la Iaşi, Afterhills, festivaluri de muzică și artă. În paralel, tot la Iași, a fost ITOM, Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova. Toate bune, până ce au început comparațiile. „Ei, acolo, la Afterhills, adică la zbânțuială, iar noi, aici, la rugăciune și credință.” Ei, cu dracu’, noi, cu Domnul!

    Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi din Moldova, Iaşi, 2019 (sursa foto: Google)

    Desigur, sunt lăudabile acţiunile ce strâng la un loc tineri, însă cu o condiţie. Aceste demersuri trebuie să construiască punţi între tinerii Bisericii şi lumea de afară, nu să le dărâme. Lumea nu este duşmanul care stă mereu la pândă, gata să sară la gâtul celor care lasă garda jos, într-un moment de neatenţie.

    Cea mai nocivă atitudine e cea care împarte oamenii în tabere. Aşa iau naştere zidurile, dincolo de care ochii nu se mai văd, iar inimile nu se mai simt. Aşa au început războaiele, genocidul şi tot ce e mai rău pe lume.

    Lipsa de iubire, sentimentul de trib exclusivist care are bilet spre Rai, la clasa I, pornirea certăreață asupra celor care nu-L văd pe Dumnezeu cum o facem noi, asta e otrava, care sapă la temelia neamului românesc.

    Când cei care au mers acum la Untold şi Afterhills vor simți iubirea lui Dumnezeu, prin Biserică, pacea și bucuria revărsate asupra lor, vor veni și nu vor mai pleca niciodată.

    Abia în clipa când îi vom trata pe toți oamenii ca pe egalii noștri, și nu ca pe niște biete ființe cu handicap, ce nu s-au învrednicit de revelațiile noastre spirituale, abia atunci împlinim voia lui Dumnezeu.

    Cei care au fost dincolo, la muzică şi dans, şi nu la vreo pioasă îmbrobodire de baticuri, nu s-au lepădat de Dumnezeu, nu au iscălit, eventual cu sânge, vreun pact cu diavolul, devenind antihriști. Îmi aduc aminte de celebrul Sataniștii din Colectiv.

    De fapt, dacă e să fim sinceri, nu știm care „tabără” are mai multă credință în Dumnezeu. Încă nu a venit prigoana, care să o testeze, ca în cazul familiei Brâncoveanu. S-ar putea să avem surprize.

    Nu avem monopol pe Dumnezeu. El nu e o găină neputincioasă, pe care o mânăm de la spate, cu bățul, spre ograda noastră. El este atotputernic, în tot Universul.

    Hristos e prezent și la Afterhills şi la Untold, cum e și la ITOM, dar şi în Africa, în preajma copiilor muribunzi, și oriunde sunt oameni, creația Sa, pe care o iubește. Noi, ce-i drept, nu prea ne iubim, decât cu termeni și condiții, precum garanția la mașina de spălat.

    Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar
  • Am fost la musulmanii din Mangalia, în cea mai veche moschee din România

    Am fost la musulmanii din Mangalia, în cea mai veche moschee din România

    Stăteam în genunchi şi ascultam. Eram diferiţi, dar asta nu mai conta. Ne rugam. După mulţi ani în căutarea toleranţei, am găsit-o, neaşteptat, într-o moschee. Acum ştiu. Dumnezeu e prieten cu Alah.

    Mangalia e un oraş provincial, cu parfum de Orient şi istorie cosmopolită. Perşi, macedoneni, daci, romani şi bizantini, toţi au trecut pe aici. Au crezut, vremelnic, că sunt stăpânii locului. M-am plimbat în micul port turistic şi de acolo, pe dig, până la farul genovez. E linişte. Aleea cu tei mari şi umbroşi, lângă mare, te îmbie să visezi cu ochii deschişi, stând pe bănci de lemn şi privind în larg.

    Oraşul Mangalia, vedere din portul turistic

    Un minaret răsărit dintre frunze. Aşa imi amintesc întalnirea cu geamia din Mangalia. Era dimineaţă şi poarta închisă. Am avut răgaz să citesc istoricul afişat pe gard. Nu credeam să descopăr aici cea mai veche moschee din România. Anul construcţiei, 1573. Nu a durat mult şi am intrat. O femeie, între două vârste, scundă, cu o găleată într-o mână şi o pungă mare cu detergent în cealaltă, mă pofteşte să o urmez.

    Autorul acestui articol, în curtea moscheii Esmahan Sultan, la Mangalia

    În stanga mea se dezvăluie un cimitir. Am intuit ca e cimitir. În loc de cruci răsar pietre verticale cu scris arăbesc şi turbane. Mormintele sunt vechi, parţial acoperite cu flori mici şi galbene, orientate în aceeaşi direcţie.

    Capul înspre Apus şi picioarele spre mare. Oare, cum se vede răsăritul de acolo, din lumea morţilor ? Se scaldă ei, preţ de câteva clipe, în lumină, ca mai apoi să aştepte, în beznă, reivirea din mare a discului de foc ? Turbane, fesuri, mahrame. Toate sculptate în piatră.

    Mormintele, fiecare, poartă un număr. La numărul 4 odihneşte muftiul, şeful preoţilor, mi s-a spus. La 14 e un general de armată. Mehmet Paşa e la 22. Sunt îngropaţi aici şi oameni cu vieţi mai puţin sonore. Stau cuminţi şi aşteaptă. Cu fiecare răsărit care trece sunt mai aproape de lumina cea veşnică.

    Cimitirul musulman din curtea moscheii Esmahan Sultan, Mangalia

    Prinţesele nu mor. Cea de aici are 441 de ani. E fiica Sultanului Selim al II – lea şi soţia lui Socollu Mehmet Paşa. Are un nume de basm arăbesc. Esmahan. A venit la Mangalia şi a ridicat o geamie.

    Ce frământări şi ce dorinţe nestăvilite au făcut-o să lase Stanbulul pentru Mangalia ? Poate moartea tatălui ? Era orfană, de acum. A înţeles că cel drag, plecat în lumea răsăritului etern, ia cu el o parte din ea. De fapt, toţi cei care pleacă iau cu ei o parte din cei care rămân. Esmahan a rămas.

    Ca atunci, e frumoasă şi azi. În zile senine e sus, în minaret. Priveşte infinitul mării, în aşteptarea clipei când toţi cei din morminte se vor scula şi vor fi, din nou, împreună.

    Moscheea Esmahan Sultan, cea mai veche din România

    Am dat târcoale geamiei. E clădită din piatră cioplită pe loc de meşteri turci. Nu s-a folosit liant pentru a uni blocurile de piatră, ci scoabe din oţel. E zveltă şi are proporţii ideale. Pare o casetă pentru bijuterii în faţa căreia nu te poţi abţine să ridici capacul, să vezi ce bogăţii ascunde.

    Am intrat. Pridvorul înalt şi sprijinit pe coloane de lemn te transpune în atmosfera mănăstirilor moldave. Am stat aşezat pe băncuţa de la intrare. Perspectiva e unică. Poţi privi mormintele şi, printre ele, pe cei care vin să ia apă de la cişmeaua de lângă gard.

    E ciudat ! Cei vii îşi astâmpără setea cu apa din curtea celor morţi. Cei din urmă nu mai au nevoie. Au apa vieţii si asta e destul, mi-am spus. Trebuie să fie aici o logică adâncă la care nu am acces.

    Vedere spre cişmeaua din curtea moscheii, loc ritualic pentru spălarea picioarelor

    Răcoarea încă parfuma interiorul. M-am descălţat. Nimic din glodul lumii de afară nu trebuie adus înăuntru. Am vrut să-mi fac cruce, din obişnuiţă. Îmi e străin totul, dar simt că aici, la fel ca în bisericile noastre, locuieşte El. Îţi vorbeşte dacă taci.

    Un candelabru mare, covoare pufoase şi lungi, o absidă în peretele din faţă. Nu văd picturi sau statui. În islam sunt interzise cu desăvârşire.

    Nimic nu trebuie să tulbure legătura directă a omului cu Creatorul care, oricum, nu poate fi reprezentat cu mijloace omeneşti. Singurele obiecte agăţate de pereţi sunt înscrisuri arăbeşti, înrămate. Prin ferestre intră soarele dimineţii şi eu mă reculeg.

    Interiorul moscheii Esmahan Sultan, Mangalia

    Câteva perne aşezate pe jos şi nişte măsuţe joase, totul acoperit cu un cort. La câţiva metri distanţă, pe un reşou special gândit, sunt înfipte în nispis ibrice cu cafea. Se vorbeşte turceşte şi româneşte, pe fundal de muzică orientală, se fumează narghilea şi se stă la orizontală, pe perne moi. Parfumul de tutun şi aroma cafelei te duc departe, peste mare, la Stambul.

    Cer o cafea. Tinerii de la masa alăturată discută teologie. Plăcut surprins, tentaţia de a-i asculta devine irezistibilă. Se pune multă pasiune. Îmi dau seama că sunt trei creştini şi un musulman. Cel din urmă e mai în vârstă. Discută, au feţele luminoase şi beau cafea.

    Îi văd şi acum. I-am luat cu mine ca antidot pentru prostie şi intoleranţă. Mi se aduce cafeaua, cu zahăr brun alături. O sorb, în înghiţituri mici, şi privesc moscheea. Aerul miroase a toamnă, iar soarele, făcându-şi loc printre frunze, îmi mângâie faţa. E tihnă şi grijile sunt departe.

    La cafeneaua din curte se bea ceai şi cafea la nisip, pe perne moi şi muzică turcească

    Pe Mustafa l-am cunoscut la geamia din Mangalia. Are 13 ani şi nu a călătorit mai departe de Constanţa. E inimos. Îmi vorbeşte într-o română care imi aduce aminte de “ Toate pânzele sus “ şi de Ismail. Află că vreau să scriu despre moschee şi ochii i se luminează. Nu se lasă rugat mult şi imi spune că trebuie, neapărat, să merg sus, în minaret.

    Mă conduce. Descuie uşa de la intrare şi ajungem în încăperea care duce spre turn. Treptele sunt joase şi coridorul strâmt. Urcăm.

    Curtea moscheii Esmahan Sultan, Mangalia

    De sus văd blocuri şi hoteluri cu arhitectură comunistă. Moscheea şi curtea cu morminte formează un cerc sacru, singura dovadă că omul e capabil de frumos. Timpul trece repede şi rugăciunea e aproape.

    Mustafa mă invită să particip. Accept. Imi spune că, obligatoriu, înainte de rugăciune trebuie făcută abluţiunea, spălarea mâinilor şi picioarelor. Se spală la izvorul din curte şi intră. Din minaret răsună chemarea şi rugăciunea începe.

    Stăteam în genunchi şi ascultam. Mustafa era în faţă, cu imamul, iar eu într-un colţ. Eram diferiţi, dar asta nu mai conta. Ne rugam. După mulţi ani în căutarea toleranţei, am găsit-o, neaşteptat, într-o moschee. Acum ştiu. Dumnezeu e prieten cu Alah.

    Mustafa îmi arată cum se pregăteşte un musulman pentru rugăciune
    Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar
  • China foloseşte arma „Fake News” împotriva Hong Kong-ului răsculat

    China foloseşte arma „Fake News” împotriva Hong Kong-ului răsculat

    China comunistă luptă împotriva protestatarilor din Hong Kong şi pe alte căi decât scuturile poliţiei şi pumnii mafiei chinezeşti. Fake news-urile, ştirile false, au devenit o altă modalitate, rafinată, de a convinge comunitatea internaţională de reaua credinţă a celor care, oprimaţi de guvernul comunist de la Beijing, îşi cer drepturile la Hong Kong, sub ploaie de bastoane şi gloanţe.

    Guvernul comunist de la Beijing a acuzat des presa occidentală, dar şi corporaţii precum Google, de ingerinţe în treburile interne ale ţării. Protestarii de pe străzile Hong Kong-ului, spune Beijingul, sunt prezentaţi în exterior drept eroi, luptători pentru libertate şi drepturile omului. De fapt, ei ar fi doar nişte anarhişti certaţi cu legea şi ordinea, care, sprijiniţi de forţe internaţionale, vor să destabilizeze China. Cunoaştem discursul. Îl practica şi Nicolae Ceuşescu în ultimele zile ale regimului său din România.

                              Proteste la Honk Kong (sursa foto: Google)

    În replică, Google a anunţat că a închis recent peste 200 de canale video YouTube, care făceau parte dintr-un sistem uriaş, coordonat de la Beijing, având ca scop propagarea de ştiri false în legătură cu protestul de la Hong Kong.

    Materialele video, postate pe conturile anulate, prezentau o realitate denaturată a Hong Kong-ului. Numărul protestatarilor, în realitate, milioane, era redus la cifre derizorii, iar efectele protestelor căpătau proporţii apocaliptice. Reportajele Beijingului susţineau că majoritatea locuitorilor din Hong Kong iubesc regimul chinez comunist, căruia îi cer să intervină imediat pentru a restabili ordinea firească.

    Săptămâna trecută, Facebook şi Twitter au anunţat, de asemenea, că au închis sute de conturi ce propagau ştiri false cu privire la situaţia din Hong Kong.

               Ştiri false, folosite de guvernul de la Beijing (sursa foto: Google)

    Fostă colonie britanică, regiunea Hong Kong este parte a Chinei suverane, dar are un statut aparte, în care se bucură de independenţă economică, iar cetăţenii ei de drepturi democratice. O ţară, două sisteme. China continentală, comunistă, iar Hong Kong-ul, capitalist. Aceasta a fost promisiunea regimului comunist chinez. Din păcate, China nu mai este dispusă să onoreze angajamentele asumate în anul 1997, când a preluat Hong Kong-ul de la Marea Britanie. Intervenţiile brutale ale guvernului comunist de la Beijing se fac simţite tot mai des în mica regiune autonomă, unul dintre cele mai importante centre economice la nivel mondial.

                   Hong Kong, regiune autonomă, parte a Chinei (sursa foto: Google)

    Revolta a izbucnit la începutul lunii iunie, anul acesta. Guvernul, condus de premierul Carrie Lam, omul Beijingului, era pe cale să adopte o serie de legi prin care azilanţii politic, ce fugiseră din China în Hong Kong, să poată fi extrădaţi, iar apoi judecaţi de către autorităţile judiciare chineze. În urma uriaşei reacţii de protest popular, proiectul de lege a fost pus în aşteptare, dar nu abandonat.

    Carrie Lam, prim-ministru al Hong Kong-ului, pionul Chinei comuniste (sursa foto: Google)

    În Hong Kong şi-au găsit refugiul mii de contestatari ai regimului comunist chinez. Scriitori, jurnalişti, artişti, dar şi oameni de afaceri au simţit că braţul lung al dictaturii comuniste i-a găsit. Nu e greu de imaginat ce soartă le pregăteşte Beijingul comunist celor care ar intra sub efectul unei astfel de legislaţii.

    Aşadar, inocenţii, care îşi cer dreptul la libertate şi o viaţă fără dictatură, sunt prezentaţi ca huligani, infractori şi terorişti, elemente ce subminează economia regiunii. Iar criminalii, ce practică dictatura şi terorismul autentic, adică regimul comunist chinez, se prezintă în postura îngerului de lumină.

    Tactica nu e nouă, ea fiind folosită cu succes în toată istoria terorii comuniste. Elementul de noutate sunt noile tehnologii, ce permit ca aceste ştiri false, ce propagă minicuna, să ajungă la miliarde de oameni, mai bine sau mai prost informaţi.

                             Proteste la Hong Kong (sursa foto: Google)

    Protestele continuă în Hong Kong. Protestatarii, în mare parte tineri, sunt conştienţi de gravitatea şi importanţa istorică decisivă a momentelor pe care le trăiesc. Acum se joacă ultima carte a democraţiei. Ei ştiu că au trecut de punctul fără întoarcere, în lupta împotriva regimului criminal de la Beijing. Cedând acum, nu vor avea o altă şansă la libertate. E vorba despre totul sau nimic!

    Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar
  • Afirmaţii halucinante ale preşedintelui Braziliei. ONG-urile au dat foc pădurii amazoniene

    Preşedintele Braziliei, Jair Bolsonaro, a spus că vinovaţi pentru provocarea incendiilor din pădurea amazoniană ar fi organizaţiile neguvernamentale, ce se ocupă cu protecţia mediului.

    Aceştia, conform spuselor lui Bolsonaro, au ca unic scop ridiculizarea şi distorsionarea percepţiei opiniei publice asupra încercărilor sale de a proteja pădurea ecuatorială. Întrebat fiind de către jurnalişti dacă are dovezi în sprijinul afirmaţiei sale, preşedintele a făcut trimitere la intuiţia şi logica personale.

    Războiul dintre Jair Bolsonaro şi organizaţiile de protecţie a mediului nu este unul nou, cei din urmă acuzându-l de încurajarea defrişărilor ilegale, tăieri masive de pădure şi numeroase acte de corupţie la nivel guvernamental. Reprezentanţii ONG-urilor acuzate au spus că reacţia preşedintelui Bolsonaro este „penibilă şi demnă de milă”.

    VIDEO: Discuţie între Jair Bolsonaro, preşedintele Braziliei, şi jurnalişti. (sursa: BBC)

     

    Schimb de replici între preşedintele brazilian şi jurnalişti:

    Jurnalişti: Cine este responsabil pentru provocarea incendiilor?   

    Jair Bolsonaro: Cine să fie vinovaţi? Indienii? Marţienii? Există dovezi solide că ONG-urile au pierdut mulţi bani.                                                                                                     

    Jurnalişti: Există dovezi în acest sens?                                                                          

    Jair Bolsonaro: Pentru numele lui Dumnezeu! Nu pot exista dovezi pentru genul acesta de lucruri. Nimeni nu o să spună „O să dau foc pădurii!”. Dacă nu prinzi vinovatul asupra faptei… Ce se întâmplă cu pădurea este o crimă. Noi nu avem resurse să luptăm cu un astfel de incendiu. E haos!                                                                                                    

    Jurnalişti: Credeţi că fermierii ar putea fi vinovaţi de izbucnirea focului?

    Jair Bolsonaro: Este posibil, dar principalii suspecţi rămân ONG-urile. Dacă acuz ONG-urile? Tomcai am spus că sunt suspecte. De ce nu-i întrebaţi şi pe guvernatori ce fac ca să gestioneze situaţia?

    Jurnalişti: Am încercat să-i contactăm ieri.                                                                    

    Jair Bolsonaro: Şi n-au fost de găsit, nu-i aşa?

  • Arde pădurea amazoniană. Incendiul e vizibil din spaţiul cosmic

    Plămânii planetei sunt în flăcări. Pădurea tropicală amazoniană, cel mai bogat ecosistem al lumii, este cuprinsă de un incendiu monstruos, ce este vizibil din spaţiul cosmic. Pădurea amazoniană generează peste 20% din oxigenul planetei.

    Autorităţile din Brazilia sunt depăşite de situaţia incendiilor de pădure tropicală. Agenţia Spaţială Braziliană a identificat peste 72 de mii de focare de incendiu în perioada ianuarie – august 2019. Un număr de 9.505 a apărut doar de joia trecută până acum. Este cel mai puternic incendiu de acest fel începând din anul 2013 încoace.

                            VIDEO: Incediile din pădurea amazoniană (sursa: BBC)

    Flăcările, de o violenţă extremă, au lovit cel mai puternic în partea de pădure localizată în bazinul Amazonului. Cele mai afectate state sunt Mato Grosso şi Para, regiuni predominant agricole, unde au avut loc defrişări masive de pădure. Impactul incendiului este vizibil din spaţiul cosmic.

              Pădurea amazoniană, vedere din spaţiul cosmic (sursa for: google)

    Deşi obişnuite sezonului uscat, incendiile care distrug acum pădurea tropicală amazoniană sunt neobişnuit de numeroase şi agresive. Suspecţii principali sunt agricultorii brazilieni, care folosesc tehnica incendierii vegetaţiei, pentru a face loc agriculturii şi a transforma pădurea în loc de păşune pentru animale.

    Incendii provocate de agricultorii brazilieni, pentru a câştiga teren agricol (sursa foto: google)

    Preşedintele Braziliei, Jair Bolsonaro, a spus că vinovaţi pentru provocarea incendiilor din pădurea amazoniană ar fi organizaţiile neguvernamentale, ce se ocupă cu protecţia mediului. Aceştia, conform spuselor lui Bolsonaro, au ca unic scop ridiculizarea şi distorsionarea percepţiei opiniei publice asupra încercărilor sale de a proteja pădurea ecuatorială. Întrebat fiind de către jurnalişti dacă are dovezi în sprijinul afirmaţiei sale, preşedintele a făcut trimitere la intuiţia şi logica personale.

    Războiul dintre preşedintele Jair Bolsonaro şi organizaţiile de protecţie a mediului nu este unul nou, cei din urmă acuzându-l de grave acte de corupţie la nivel guvernamental. Infracţiunile invocate de ONG-işti ar aduce imense sume de bani în buzunarul preşedintelui, care încurajează şi susţine tăierile masive de pădure ecuatorială amazoniană.

                 Jair Bolsonaro, preşedintele Braziliei (sursa foto: google)

    Pădurea Amazoniană este cea mai mare pădure tropicală a lumii, ocupând o suprafaţă de 5,5 milioane de kilometri pătraţi, pe teritoriul a nouă ţări, fiind cel mai mare plâmân al Pământului. Aici trăiesc peste 2.5 milioane de specii de insecte, zeci de mii de specii de plante şi 200 de specii de păsări şi mamifere.

    În contextul accelerării încălzirii globale, dispariţia pădurii tropicale amazoniene ar avea cel puţin două efecte. Primul este dispariţia celui mai mare rezervor de stocare a dioxidului de carbon al Pământului. Al doilea, eliberarea în atmosferă a unei imense cantităţi din aceeaşi substanţă, letală vieţii, rezultată în urma arderii vegetaţiei, consecinţă ce ar ridica semnificativ temperatura la nivel global.

                     Pădurea Amazoniană (sursa foto: google)

    Incendiile din Brazilia, în Sud, se combină, în mod nefericit, cu cele din Nord, în Rusia siberiană, unde imense suprafeţe de pădure au fost înghiţite de flăcări.

    Să sperăm că nu asistăm la începutul sfârşitului, nu doar pentru milioane de specii de animale şi plante, ci pentru întreaga specie şi civilizaţie umană.

    Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar