ziaristii.com

Autor: Paul Palencsar

  • Sticla de rachiu şi blidul cu mămăligă, brand de ţară românească

    Există popoare care știu că lucrurile importante nu ți le dă nimeni, ci ți le iei singur. “Ce e dincolo de orizontul care topește soarele?”, “Ce-i omul?” și “Care-i sensul vieții?” sunt întrebări ce au pus în mişcare colosale resurse umane şi materiale de-a lungul istoriei umanităţii. Începea progresul!

    Viaţă, libertate şi căutare a fericirii. Trei drepturi, dar şi obligaţii fundamentale nu doar pentru părinţii fondatori ai Statelor Unite ale Americii, dar pentru oricine vrea să fie mai mult decât un biped ambulant cu formă antropoidă. Curentul electric ajungea în bordeie, motorul cu aburi punea în mişcare coloşi din oţel, antibioticele dăruiau sănătate şi realitatea se lipea de pelicula camerei de filmat, ca mărturie că totul e posibil. Așa a fost descoperită America și tot așa a ajuns omul pe Lună, ieșind din bârlogul strâmt al ignoranței și văzând lumina, prin curajul libertății. Toate, expresia unei frământări perpetue, într-o lume a temerarilor spiritului.

    Dacă alţii au bătătorit drumul dintre Pământ şi Lună, românii l-au bătucit pe cel dintre blid şi WC-ul din fundul curţii, din care încă deţinem o flotă de milioane pe piciorul de plai şi gura de rai. Suntem dovada că există şi altfel de popoare, pentru care strachina cu mămăligă și sticla cu rachiu au fost mereu coordonate ale fericirii, de oriunde ar fi venit și oricine le-ar fi dat. Mai ales dacă “a dat”. Pentru că dacă “ne-a dat” înseamnă că “nu ne-a luat”, ceea ce, să recunoaștem, e deja mult pentru cei care vor puțin. 

    „Trăiască pomana!” este sloganul gravat în codul genetic al naţiei române, după 30 de ani de exersare a neantizării, pendulare între pomeni electorale şi ştampile de vot cu dedicaţie. Copiii, nepoţii, viitorul celor care încă nu s-au născut, toate pălesc, mici şi derizorii, în faţa burţii, a cărei săturare imediată este decisă imperativ de instanţa unui creier mic, încremenit în el însuşi.

    „Celui care n-are, şi ce are i se va lua!”, spune Isus în Evanghelie. Acest avertisment divin românii nu l-au priceput niciodată. „Ce să-mi ia dacă n-am nimic?”, suna o replică pe care am primit-o cândva, de la un personaj ce mângâia duios un gât de damigeană. De fapt, mereu mai rămâne ceva de pierdut. Fundamental, adevăratele comori sunt ferecate în noi înşine. Pe acelea, „omul burţii” nu le-a cultivat niciodată, din simplul motiv că nu se pot mânca, precum micii cu muştar. Despre ele spunea Constantin Noica, un român excepţional, că se găsesc în registrul lui „a fi” şi nu „a avea”.

    „Cel pe care l-aţi lipsit de toate nu mai este în puterea voastră. El este, din nou, complet liber”, spunea Aleksandr Soljeniţîn.

    Demnitate, libertate, umanitate sunt însuşiri pentru care merită să mori chiar şi în faţa unei damigene cu zaibăr sau a politicianului care-ţi azvârle în braţe o pungă cu făină şi două sticle cu ulei. Doar că pentru asta e nevoie de vocaţia libertăţii, pe care noi, românii, am exersat-o prea puţin.

    Această iubire necondiționată dintre prostie și lașitate a născut PSD-istul sau “homo calicus”, personaj ușor de recunoscut după poziția ghiocelului și privirea-i tâmpă. Totul se năruie în România! Spitalele sunt abatoare, școlile-s fabrici de proști, drumuri puține, milioane de oameni fug spre alte zări, infractori corupţi duc țara spre dezastru, Europa urlă să ne trezim, dar PSD-istul rezistă.

    El e omul supus și cuminte, mereu așezat în rând. Nu protestează și nu se revoltă pentru că nu-i scandalagiu! Copiii i-au plecat departe și medicamentele-s puține. Singurătatea și-o alină cu Antena 3, unde Obiectivitatea e ținută în perfuzii de slujitorii Neadevărului. Inflația a explodat, dar important e că i-au mărit salariul și bancnotele-s multe. Burta plină îi dă curajul să rămână prostul de serviciu, la cheremul politicianului corupt și șmecher, care știe să arunce firimituri cui și când trebuie.

    A da lături și a lua suflete a fost mereu strategia borfașului român, cunoscut generic și cu numele de “politician”. “Unde mergem noi, măi, Nilă?” e întrebarea care lipsește de pe buzele tuturor.

    “Ne-a dat, nu ne-a luat!” rămâne blestemul poporului român, care de când se știe a plătit impozit pe prostie.

    CITIŢI ŞI:

    * Pedofilul Drăghici are patru fete. Pe una, fiică vitregă, a violat-o de când copila avea 10 ani. Mama victimei este medic

    * Încă un monstru: Bogdan Drăghici, fost demnitar, președintele T.A.T.A., și-a violat fiica vitregă timp de 4-5 ani. A abuzat și alte minore, acum e arestat

    * Angajamentele lui Iohannis în SUA: România nu va deveni prizoniera Chinei (Huawei, Cernavodă) și nici a Rusiei (Gazprom)

    * Trump: „România, o țară extraordinară, cu o corupție extraordinară. Dar am încredere în Iohannis, face treabă bună”

    * Cercelul negru și poșeta albastră din mașina gri. Noi indicii că monstrul din Caracal a omorât și alte fete

    * INTERVIU. „Dincă suferă de aceeași boală ca și criminalii din SUA. Are o structură nenorocită. Ar merita pedeapsa cu moartea”

    * Alexandra trăiește. Sorinei i-a fost luat un rinichi. O lume paralelă, clădită de ticăloși pentru proști

    * Încă un șmen al polițiștilor care au nenorocit-o pe Alexandra. Soții Mirea au divorțat în 2018 ca să poată fi amândoi șefi!

    * STENOGRAME. Apelurile Alexandrei la 112. Dialoguri dureroase. Disperarea fetei e tratată de polițiști cu ironii criminale

    * Masacrul de la Săpoca – „un lung șir de erori umane și manageriale”. Și o întrebare: de ce ținea directoarea PSD-istă 45 de posturi blocate?

  • Un tren cu 25 de vagoane a deraiat în judeţul Suceava, din cauza traverselor putrede

    Un tren cu 25 de vagoane a deraiat în judeţul Suceava, din cauza traverselor putrede

    Aşa cum ne-a obişnuit, CFR merge din victorie în victorie. Ultima ispravă a avut loc lângă Rădăuţi, la Dorneşti, în judeţul Suceava, unde un tren al CFR Marfă a sărit de pe şine. Totul s-a întâmplat pe un pod de cale ferată, aflat în curbă. Cauza accidentului au fost traversele putrede, care nu au putut să susţină greutatea şi presiunea sutelor de tone.

    Tren CFR Marfă, deraiat la Dorneşti, în judeţul Suceava (sursa foto: Facebook)

    Trenul CFR Marfă, compus din 25 de vagoane şi o locomotivă, transporta material lemnos, prelucrat la fabrica Schweighofer din Dorneşti. Înainte de a intra în gara din localitate, locomotiva şi patru vagoane au sărit de pe şine. Consecinţă a şocului extrem de violent, unul dintre vagoanele afectate s-a răsturnat. Ancheta preliminară a scos la iveală faptul că principala cauză a accidentului sunt traversele de lemn putrede, care nu au mai putut să susţină greutatea garniturii.

    Vagon răsturnat, parte a garniturii de tren deraiate (sursa foto: Facebook)

    În urma accidentului, traseul feroviar Suceava – Putna a fost blocat, iar cursa CFR Călători care face conexiunea pe această rută a fost anulată. Precizăm că opt garnituri folosesc zilnic acest traseu, acum închis. Până la eliberarea căii ferate, CFR a pus la dispoziţia călătorilor microbuze de transport persoane.

    Linia ferată Suceava – Putna, blocată în urma accidentului feroviar (sursa foto: Facebook)

    Nu este prima dată când pe calea ferată din apropierea localităţii Dorneşti se petrec astfel de accidente. Din păcate, la nivel naţional, infrastructura CFR este periculoasă, în cel mai concret mod. Hora morţii trenurilor care sar de pe şine a devenit, în ultimii doi ani, tot mai prezentă. Lipsa investiţiilor, cumulată cu furtul şi corupţia ultimilor 30 de ani, au transformat trenurile CFR, atât Marfă, cât şi Călători, în adevărate capcane pentru cei care mai au curajul să le folosească.

    (Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)

    CITIŢI ŞI:

    * Alexandra trăiește. Sorinei i-a fost luat un rinichi. O lume paralelă, clădită de ticăloși pentru proști

    * Dincă a acționat ca un monstru și pentru că vecinii săi sunt oameni de nimic. Umblă beți tot timpul, inclusiv la audieri

    * Cățărat pe cadavrul Alexandrei, „Unchiul” Cumpănașu își târăște și copiii la televizor. Plus: „Eu îi dau dracu’ pe procurorii ăștia!”

    * Încă un șmen al polițiștilor care au nenorocit-o pe Alexandra. Soții Mirea au divorțat în 2018 ca să poată fi amândoi șefi!

    * S-au pensionat cei doi polițiști-șefi care au nenorocit-o pe Alexandra. Soții Mirea abia au depășit 50 de ani și vor avea pensie specială

    * DOCUMENT. Iată cine a ucis-o pe Alexandra! PSD și ALDE au scos din pușcării 3.592 de „Gheorghe Dincă” în 20 de luni

    * STENOGRAME. Apelurile Alexandrei la 112. Dialoguri dureroase. Disperarea fetei e tratată de polițiști cu ironii criminale

    * Masacrul de la Săpoca – „un lung șir de erori umane și manageriale”. Și o întrebare: de ce ținea directoarea PSD-istă 45 de posturi blocate?

    * Familia tradițională PSD care a îndoliat Buzăul: soția e directoare la Spitalul Săpoca, soțul e director la Salvare, după ce a căpușat banii publici

    * Se complică situația celor peste 400.000 de români din Marea Britanie. Brexit-ul dur va elimina libera circulație

  • Gabriela Firea, „zărpălateca” poetă, nestemata Uniunii Scriitorilor

    Gabriela Firea, „zărpălateca” poetă, nestemata Uniunii Scriitorilor

    Gabriela Firea, primarul Bucureştiului, este dovada vie că şi PSD-iştii au suflet, că şi ei, alături de marii gânditori ai omenirii, au frământări existenţiale pe care, într-un gest de eliberare, le împroaşcă pe hârtia de scris, asemenea apei soioase ce stropeşte trecătorii bulevardelor la contactul cu roata maşinii.

    În România ultimilor 30 de ani, doar cine nu a vrut nu a ajuns membru al Uniunii Scriitorilor. Gabriela Firea a vrut. Scris şi făcut! Opera sa, creaţie cu trimiteri cosmice, descoperă o Gabriela Firea necunoscută marelui public, sensibilă şi avidă de vers. Ca secreţia unei răni supurânde, aşa iese poezia din primarul Bucureştiului. Inspiraţia loveşte cu furie în fiinţa doamnei primar, precum talazul oceanului la ceas de furtună.

                     Gabriela Firea, primarul oraşului Bucureşti

    Cititorul acestor versuri ar fi bine să-şi lege centura de siguranţă înainte de a se lăsa purtat pe aripi de poezie şi aruncat cine ştie unde, fără garanţia că-şi va mai reveni vreodată din extazul mistic propus de autoare.

    Iată, în cele ce urmează, indiciul că uşa poeziei româneşti nu s-a închis odată cu Nichita Stănescu, că flacăra încă pâlpâie în pana Gabrielei Firea.

    „Spune-mi,
    În mine fiind
    Ca verdele în frunza de alior,
    Nu te voi părăsi niciodată,
    Spune-mi zănatecă
    Zărpălatecă, zăpăcitoare
    Zăpăitură, zăpor”.

    Vă asigurăm, doamnă Firea, că vi s-a spus şi mai rău în cei trei ani de mandat la cârma Primăriei Generale a Bucureştiului. Şi nu, nu e doar celebrul „M*ie PSD”.

      Bucureştiul Gabrielei Firea, expresie a bunei administrări PSD-iste

    Dacă Gabriela Firea ar fi „zănatecă”, „zăpăcitoare” şi „zăpăitură” pe prispa unei case din Bacău, cu fuiorul într-o mână şi grăunţele pentru găini în cealaltă, lumea nu ar avea o problemă. Ba chiar ar fi romantic. Drama e că „distinsul” personaj este primarul general al Capitalei României, postură ce îi aduce pe mâini administrarea unui buget de peste un miliard de euro anual. Ce se întâmplă cu acei bani, ai noştri, nu ştim. Ce ştim, însă, este că Gabriela Firea e un primar la fel de bun precum poezia pe care o scrie.

    Bucureştiul nu a progresat la niciun capitol de când prima doamnă de Voluntari şi-a revărsat viziunea administrativă asupra sa, dimpotrivă. Oraşul s-a afundat mai tare în mizerie, nesiguranţă, corupţie şi batjocură la adresa „fraierilor de serviciu”, cetăţenii plătitori de impozite. În „Epoca Firea”, pe străzile Capitalei circulă aceleaşi tramvaie de anii ’70, infrastructura urbană a coborât sub cea a Liberiei, numărul cazurilor de viol şi tâlhărie e la cote maxime, iar administraţia e căpuşată de firmele familiei PSD-iste, ce sug banul public. Frumos tablou, plin de poezie.

    Dar destul cu bârfa. Haideţi să mai desfiletăm puţin cepul butoiului cu talent moldovenesc, pe plai dâmboviţean.

    „Şi nu ai mai vrut să mă arunci Printre tricouri de schimb şi prosoape de baie. Am rămas dezgolită,

    răsfoind ultimul ziar de anunţuri publicitare.”

    Dezgoliţi au rămas şi cetăţenii Bucureştiului. Dezgoliţi de o viaţă decentă, dar plini de promisiunile electorale de acum trei ani, care promisiuni vor reveni la viaţă, cu siguranţă. Că, na, aşa e cu poeţii de mucava, care, pe lângă lipsa de talent, „n-are nici ruşine”.

             Lansarea volumului de poezie „O altă lume”, în anul 2001

    Geniul creaţional al Gabrielei Firea are garanţia unor nume sonore ale vieţii culturale şi literare româneşti. Astfel, cu două cărţi de poezie şi un roman, Uniunea Scriitorilor din România o primea pe Gabriela Firea în rândul celor care dau ţării măsura sublimului. Se întâmpla în anul 2003. Dintr-o dată, precum o ghiulea scuipată de ţeava tunului, Gabriela Firea ateriza între personaje ca Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu sau Ileana Mălăncioiu. Ce-o fi fost în sufletele bieţilor oameni când s-au văzut în umbra genialei din Bacău, nu ştim. Revoltă, panică, dezgust, sunt doar câteva cuvinte care trec prin faţa minţii oricărui om decent.

    Cei care s-au pus chezaşi că noaptea e zi, negrul e alb, iar mirosul de rahat este parfum de trandafir sunt nume grele ale culturii româneşti. Andrei Marga, fost preşedinte al Institutului Cultural Român, Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române, criticul literar Nicolae Manolescu şi poetul Liviu Mihai Stoiciu. Scriitorul Horia Gârbea spunea despre „opera” actualei primărițe:

    „Gabriela Firea a intrat în literatură cu hotărâre şi aplomb. Ea cucereşte prin naturaleţe şi tandreţe necontrafăcute.”

                                    Gabriela Firea, pe şantier

    Într-adevăr, Gabriela Firea a intrat în literatura română precum lama de buldozer în Biserica „Sf. Vineri” sau pumnul violatorului în gura femeii înghesuite în colţuri întunecoase. Natural şi tandru! Necontrafăcut! Motorul din spatele elogiilor care au întreţinut prostia Gabrielei Firea, o femei plină de „talente”, dar nu literare, nu e greu de descifrat.

    Lecţia e învăţată pe de rost încă din anii comunismului, când Elena Ceauşescu, „savant de renume mondial”, căra după ea o paporniţă plină cu diplome. Unele erau emise de universităţi din România, altele, pe bani grei, erau cumpărate de la prestigioase instituţii de cultură şi ştiinţă occidentale. Cei care o ridicau în slăvi pe Leana lui ‘nea Nicu, conştienţi în forul interior de impostura şi prostituţia pe care le practicau, beneficiau de un trai preferenţial, bani, funcţii şi călătorii în străinătate.

    Comunismul a trecut, dar metehnele au rămas. Mereu se vor găsi oameni, altfel valoroşi intrinsec, care să dea cinstea pe ruşine şi sufletul pe 30 de arginţi. Pentru domnii Marga, Simion, Manolescu, Stoiciu şi Gârbea, care au întreţinut paranoia „Leanei” cu birou peste drum de Cişmigiu, avem o singură remarcă: Banii trec, ruşinea rămâne!

                          Întreaga „operă” a Gabrielei Firea

    Nu ştim de unde se aprovizioneză cu inspiraţie aprozarul poetic al Gabrielei Firea. S-ar putea să murim încercând să aflăm. Totuşi, sperăm că în căutarea ei, a inspiraţiei, primăriţa nu va da foc Bucureştiului, precum Nero a dat foc Romei în căutarea versului perfect. E de ajuns că-l pune pe chituci. De Bucureşti vorbim!

    La final de articol, se cere musai încă o imersiune în geniul poetic al Gabrielei Firea, un salt, posibil mortal, în hăul fiinţei unui primar veşnic frământat de întrebări existenţiale şi afaceri cu statul. Serviţi!

    „Pielea ta catifelată ca un botic de ied Şi-a mea, într-o aşteptare eternă, Până la epuizare. Am nevoie să mă îmbrac în dorinţa ta,

    Să nu ies în stradă ca împăratul cu hainele noi.”

    P.S. Zărpălatec = fluşturatic, uşuratic, om neserios (cf. dexonline.ro)

    (Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)

    CITIŢI ŞI:

    * Se complică situația celor peste 400.000 de români din Marea Britanie. Brexit-ul dur va elimina libera circulație

    * Cățărat pe cadavrul Alexandrei, „Unchiul” Cumpănașu își târăște și copiii la televizor. Plus: „Îi dau dracu’ pe procurorii ăștia!”

    * Încă un șmen al polițiștilor care au nenorocit-o pe Alexandra. Soții Mirea au divorțat în 2018 ca să poată fi amândoi șefi!

    * O paralelă dureroasă: Alexandra – Sorina. Poliția Română „și-a încheiat programul” pentru răpire+viol, Ambasada SUA și-a prelungit programul pentru o viză

    * S-au pensionat cei doi polițiști-șefi care au nenorocit-o pe Alexandra. Soții Mirea abia au depășit 50 de ani și vor avea pensie specială

    * EXCLUSIV. Alexandra cerea ajutor, iar șeful Poliției Olt și-a continuat cheful cu somon, fripturi și șampanie

    * DOCUMENT. Iată cine a ucis-o pe Alexandra! PSD și ALDE au scos din pușcării 3.592 de „Gheorghe Dincă” în 20 de luni

    * STENOGRAME. Apelurile Alexandrei la 112. Dialoguri dureroase. Disperarea fetei e tratată de polițiști cu ironii criminale

    * Masacrul de la Săpoca – „un lung șir de erori umane și manageriale”. Și o întrebare: de ce ținea directoarea PSD-istă 45 de posturi blocate?

    * Familia tradițională PSD care a îndoliat Buzăul: soția e directoare la Spitalul Săpoca, soțul e director la Salvare, după ce a căpușat banii publici

  • Sfânt sau drac? Ţarul Nicolae al II -lea

    Sfânt sau drac? Ţarul Nicolae al II -lea

    Cu 101 ani în urmă, în noaptea de 16 – 17 iulie 1918, ţarul Nicolae al II -lea era executat alături de soţia sa, ţarina Alexandra, şi cei cinci copii, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Alexei. Împuşcaţi şi înjunghiaţi cu baionetele, cadavrele lor au fost mutilate, arse şi îngropate în pădurea Kopteaki, lângă Ekaterinburg. Aşa a sfârşit dinastia Romanovilor, care a condus Rusia timp de 300 de ani.

                                   Ţarul Nicolae al II -lea, alături de familia imperială

    Ţarul şi familia sa au fost ucişi de trupe militare bolşevice, la ordinele speciale ale lui Lenin. Teama regimului bolşevic, proaspăt instalat, era justificată. Graba cu care s-a procedat la asasinarea familiei imperiale a fost impusă de victoriile obţinute de Armata Albă contra Armatei Roşii.

    “Albii” erau soldaţi şi ofiţeri fideli vechii orânduiri ruseşti. Scopul lor era reinstaurarea monarhiei în Rusia, cu ţarul Nicolae pe tronul imperial. Un astfel de scenariu dădea fiori reci noii puteri, comuniste. Lenin, Stalin, Troţki şi ceilalţi ştiau că, pe lângă pierderea puterii şi privilegiilor, revenirea pe tron a ţarului le-ar fi adus moartea, în chinuri greu de închipuit.

                                                         Stalin, Lenin şi Troţki

    Că era capabil de astfel de acţiuni, Nicolae o dovedise în trecut de multe ori, şocându-i pe observatorii occidentali prin maniera criminală în care stingea în sânge revoltele populare. De fapt, dincolo de modul bestial și macabru în care familia imperială rusă s-a stins de mâna comuniştilor, rămâne domnia unui ţar, împărat, rupt complet de poporul rus, sărac şi flămând, terorizat de o domnie brutală şi coruptă. Serviciile Secrete ale ţarului Nicolae al II -lea erau temute şi în ultima izbă a cătunelor ruseşti.

    În ultimii ani ai domniei, familia ţaristă trăia într-un clopot de sticlă, proiectând asupra rusului de rând o imagine falsă şi naivă, în care mujicii şi-ar fi dat viaţa pentru ţar. În realitate, efectele domniei lui Nicolae în Rusia începutului de secol XX conturau un dezastru politic, militar şi social.

                                                       Ţarul Nicolae al II -lea

    Ideologia comunistă a găsit în Rusia un teren dintre cele mai fertile. Zeci de milioane de ruşi au crezut că, în sfârşit, ceasul eliberării sosise. Din nefericire, pentru ei atunci, iar pentru noi mai târziu, comunismul avea să-şi arate adevărata faţă, criminală. Un regim dictatorial, criminal, al Rusiei ţariste, a fost înlocuit cu alt regim, comunist, mult mai criminal şi atroce.

    Cu respect şi luciditate privind, ţarul Nicolae al II -lea, prin greşelile făcute, a contribuit decisiv la soarta tragică pe care le-au avut dinastia Romanovilor şi Rusia ţaristă, pecetluind soarta ţărilor vecine, inclusiv a României regale, la a cărei comunizare a contribuit indirect.

        Lenin, vorbindu-le ruşilor despre „libertatea” şi „fericirea” pe care le aduce comunismul

    La 4 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse l-a trecut în rândul sfinţilor din calendar pe ţarul Nicolae al II -lea şi familia sa, cu titulatura de “martiri”. Aşa se termina, după decenii, povestea Romanovilor. Dincolo de sentimentalisme deşănţate, o întrebare scoate capul dintre multe altele. Moartea ţarului Nicolae a fost sau nu martirică? O putem compara cu cea a lui Constantin Brâncoveanu? L-au întrebat ucigaşii pe Nicolae: “Te lepezi de Hristos?”.

    Are uciderea ţarului conotaţie duhovnicească, de apărare ori mărturisire a credinţei ortodoxe? Sau, mai degrabă, uciderea familiei imperiale ruse a fost un calcul politic rece al noii puteri comuniste, menit să scoată din cursa pentru putere un jucător a cărui existenţă punea în pericol totul?

                                            Icoana „sfintei familii” imperiale ruse

    Înainte de a transforma oameni în sfinţi e bine să ne întrebăm dacă ei merită încrederea noastră, altfel pierdem inutil timp şi speranţe.

     

     

     

    (Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)

  • Preotul ortodox care îngrijeşte 4.000 de copii

    Preotul ortodox care îngrijeşte 4.000 de copii

    România e ţara în care oamenii buni par a fi specie pe cale de dispariţie. „Mie ce-mi iese?”, este întrebarea pe care am auzit-o nedorit de des, în clipa când cineva, undeva, are nevoie de ajutor şi alinare.

    Nu lipsa banilor ne împiedică să-i ajutăm pe cei săraci şi necăjiţi, ci lipsa de iubire pe care o cultivăm în noi, fără să ştim că, fundamental, murim pe dinăuntru, pradă egoismului meschin. Şi totuşi. Eram la Iaşi, în luna aprilie a acestui an. Despre preotul Dan Damaschin mai auzisem, dar nu-l cunoscusem personal. Ştiam că e un fel de „maică Tereza” a săracilor Iaşului, al cărui nume, rostit tare, aduce lumină şi zâmbet pe feţele multora.

    Vă invit să ascultaţi discuţia pe care am purtat-o cu el, la Maternitatea „Cuza Vodă” din Iaşi, acolo unde slujeşte. Veţi hotărî voi ce fel de om şi preot este. La final, sper să fiţi convinşi că iubirea încă este posibilă între oameni, de fapt, singura cale spre o lume normală, a lui Dumnezeu.

    VIDEO: Interviul pe care l-am realizat cu preotul Dan Damaschin poate fi accesat aici!

     

    Cum recunoşti un preot? După haine? Ar fi prea puţin. După diplome? Irelevant. Atunci, care e criteriul? Isus Hristos, în Evanghelie, spunea: “După roadele lor îi veţi cunoaşte.”, (Matei 7:20) Roadele, zice sfântul Pavel, sunt “Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, blândeţea…”, (Galateni 5:22). Aşadar, un preot se cunoaşte după inimă, pentru că pe acolo trece drumul spre Dumnezeu, dar, mai ales, după fapte.

    Preotul Dan Damaschin, în capela Maternităţii „Cuza Vodă” din Iaşi, împreună cu copiii orfani

    Dan Damaschin, preot la Maternitatea “Cuza Vodă din Iaşi, are o tolbă mare, plină cu fapte dintre cele mai sublime. E uşor să iubeşti oameni frumoşi, bogaţi, parfumaţi, educaţi. Dar ce facem cu cei săraci, murdari, analfabeţi? Ştie părintele Damaschin. “Îi iubim, pur şi simplu”. Aceea e iubirea adevărată, care nu cere nimic la schimb. “Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale”, (Ioan 10:11). Citiţi acest verset sau rostiţi “preot Dan Damaschin”. E acelaşi lucru, credeţi-mă.

    Preotul Dan Damschin vizitează des cele mai sărace sate din Uniunea Europeană, în judeţul Iaşi, ajutându-i pe oameni să supravieţuiească.

    Am stat de vorbă cu el timp de o jumătate de oră. Deşi e vedetă naţională, a rămas modest, firesc, smerit. Am vorbit despre cei 4.000 de copii pe care-i are în grijă, în cele mai sărace sate ale Europei, despre sărăcie şi plecarea a milioane de români spre alte zări, care au lăsat acasă alte milioane de inimi pline cu dor. Mi-a povestit despre cele două vile pe care le-a construit pentru două familii cu 10 şi 8 copii. A înfiinţat asociaţia “Glasul Vieţii”, determinând sute, mii de mame să nu avorteze, oferindu-le acoperiş şi speranţă. “Casa Vieţii”, complex cu zeci de garsoniere, l-a dedicat fetelor însărcinate, speriate şi repudiate de familie şi societate.

    Unul dintre satele în care preotul Dan Damaschin „îşi face veacul”, alături de copiii săraci şi abandonaţi

    Am vorbit despre cum el, preot de maternitate, cu maşina personală, a luat mama şi copilul nou-născut şi i-a dus acasă, în satele medievale ale Moldovei. Casa se prăbuşea, sărăcia urla, iar în curte era un soţ alcoolic şi încă cinci copii. Nu ştiu ce aş fi făcut eu, dar vă spun ce a făcut el. A strâns bani, le-a construit o casă, le-a cumpărat o vacă, a trimis copiii la şcoală în Iaşi, plătindu-le studiile, mâncarea şi gazda. Iar asta de sute de ori! Deja nu mai discutăm despre un preot, ci de un miracol ambulant. De fapt, asta e definiţia preotului: “Miracol Ambulant”. Cel puţin, Isus era. Cum reuşeşte părintele Damaschin? Cu iubire, cu foarte multă iubire şi sacrificiu.

                               „Obiectul” muncii preotului Dan Damaschin: Copiii săraci!

    Dan Damaschin dă piept cu grotescul lumii. E un fel de “soldat” în prima linie, într-un război inegal, acela dintre iubirea lui şi egoismul nostru. O face pentru ca noi să nu părăsim “zona de confort” a orizontului strâmt şi meschin. E un “haiduc”, ce ia de la bogaţi şi dă la săraci, lăsându-şi “victimele” nu îngrozite, ci pline de iubire şi sens. A mişcat cele mai împietrite inimi, făcând să iasă bani din buzunare “cusute”, impresionând prin seriozitate, transparenţă şi simplitate. Nu-i e ruşine să ceară şi nu se simte cerşetor. “Doar nu cer pentru mine, ci pentru copii”, îmi spune. De fapt, aici e miezul. Când iubeşti muţi şi munţi. Nimic nu e greu ori imposibil.

               Unul dintre copiii care se bucură de sprijinul şi iubirea preotului Dan Damaschin

    Am discutat despre bani, oameni îmbogăţiţi necinstit, politicieni corupţi şi corupţie. Banii lor nu sunt buni în biserica lui. Nu e omul compromisului. Ştie că din cauza corupţiei oamenii flămânzesc în România şi fug unde văd cu ochii. Soluţia? Să renunţăm la egoism şi să revenim la Hristos, prin trăirea autentică a Evangheliei. Pe părintele Dan Damaschin îl găsiţi la capela Maternităţii “Cuza Vodă” din Iaşi. Nu vă sfiiţi. Merită banii voştri, hăinuţe sau alimente, cu certitudinea că tot ce primeşte ajunge la cei pentru care un leu face diferenţa. Între timp, urmăriţi discuţia pe care am avut-o cu el. S-ar putea să devenim mai buni. 🙂

    Preot Dan Damaschin, Capela Maternităţii “Cuza Vodă”, strada Cuza Vodă, nr. 34, Iaşi, judeţul Iaşi
    telefon: 0744. 798. 610
    facebook: Dan Damaschin, Asociaţia „Glasul Vieţii”

     

     

     

    (Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)

  • Minciuni ruseşti, marca Cernobîl – Ziariștii

    Minciuni ruseşti, marca Cernobîl – Ziariștii

    Rusia a dăruit lumii parfum de rachetă nucleară, pe aripile vântului. Trebuie să recunoaştem că ruşii, când vor, sunt romantici. Mortal de romantici!

    Săptămâna trecută, la 8 august, cinci fizicieni nuclearişti ruşi mureau, iar alţi trei erau răniţi în urma unei explozii la o bază militară rusească din regiunea Arhanghelsk, în nordul îndepărtat al Rusiei.  Deşi efectele periculoase ale incidentului au fost negate zile la rând, Ministerul Rus al Apărării a recunoscut, la două zile distanţă de la accident, că explozia a fost de natură nucleară şi are legătură cu testarea nereuşită a unei rachete.

    Cel mai apropiat oraş de locul exploziei este Severodvinsk, aflat la treizeci de kilometri distanţă. Cei 190.000 de locuitori au fost anunţaţi de autorităţile locale că în zonă s-a înregistrat o scurtă creştere a radioactivităţii, fără a se preciza nivelul radiaţiilor. Ulterior, informaţia, postată pe site-ul primăriei, a fost ştearsă. Totuşi, farmaciile din oraş au epuizat stocul pastilelor de iod, ruşii dând buzna să le cumpere şi nu fără temei. Măsurătorile au demonstrat că nivelul radiaţiilor era de 16 ori mai mare decât limita admisă.  

    Oraşul rusesc Severodvinsk, aflat la 30 de kilometri distanţă faţă de locul exploziei

    Un astfel de incident, precum cel de săptămâna trecută, dă fiori reci celor care nu au uitat de episodul Cernobîl, 1986. Atunci, la 26 aprilie, ora 01.23, odată cu explozia reactorului 4 al centralei, avea loc cel mai mare dezastru nuclear din istoria omenirii. Conducerea URSS a dat o declaraţie oficială abia după 19 zile de la accident, prin Mihail Gorbaciov, recunoscând dezastrul, chiar dacă, iniţial, negarea fusese cuvântul de ordine.

    Norul radioactiv a fost purtat de vânt săptămâni întregi pe deasupra Rusiei, Europei şi Americii de Nord, bombardând cu radiaţii sute de milioane de persoane. Nimeni nu s-a pus la adăpost din faţa urgiei pentru că nimeni nu a ştiut. Rusia tăcea şi ucidea în linişte, cu calmul criminalului profesionist. Efectele dezastrului de la Cernobîl se fac simţite şi azi prin cancer, copii născuţi morţi sau malformaţi, boli care pun sever în pericol viaţa celor afectaţi.

                                   Reactorul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl

    Despre explozia nucleară de săptămâna trecută preşedintele rus, Vladimir Putin, a spus, sec, că „E un accident nefericit!”. Ţarul de la Kremlin are dreptate. Fundamental, Rusia contemporană este, într-adevăr, „un accident nefericit”, un cocktail mortal de corupţie oligarhică, dictatură şi cinism stalinist. Deşi colosul cu picioare de lut care era Uniunea Sovietică s-a păbuşit, reflexele au rămas. Băgarea sub preş a gunoiului, negarea evidenţelor, ascunderea adevărului, preţul ieftin pus pe vieţi omeneşti fac din Rusia lui Putin un tărâm grotesc, ce aminteşte de tenebroasa eră sovietică.

    Minciuna pe care o practică azi Rusia în raport cu cetăţenii săi, dar şi cu restul lumii, este gest-reflex, moştenire comunistă. În comunism, „omul nou” nu greşea pentru că nu putea. Gradul de perfecţiune la care ajunsese îl făcea imun erorii. În URSS societatea era perfectă, iar fericirea, obligatorie. Orice încercare individuală de a semnala problemele lumii materialist-dialectice era pedepsită greu, ca act de trădare supremă a cauzei.

                                       Omul nou, în viziunea propagandei comuniste

    Aşa s-a ajuns la cazul „Cernobîl”, dar şi la episodul „Kursk”, când un submarin nuclear s-a scufundat în Marea Barents, pe 12 august 2000, iar cei 118 marinari ruşi de la bord au murit. Submarinul „Loşarik”, tot nuclear, în 2019, a ucis 14 militari în urma unui incendiu la bord. Prea multe greşeli pentru o Rusie perfectă şi prea multe vieţi omeneşti distruse pe un tărâm ce se vrea paradisiac.

    Toate aceste accidente nucleare sunt traversate de un fir roşu: Secretomania! În realitate, avem de-a face cu o Rusie bolnavă, ce nu poate pentru că nu ştie să gestioneze moştenirea nucleară a epocii sovietice, când Rusia se dorea stăpâna lumii, model politic, social şi militar pentru decandenta societate occidentală, captivă hedonismului deşănţat.

                                      Soldaţi sovietici la paradă, în Piaţa Roşie, Rusia

    „Imperiul” comunist rus a dispărut, dar ambiţiile persistă. Uriaşe sume de bani sunt alocate bugetului pentru Apărare, chiar dacă, de fapt, probleme Rusiei sunt cu totul altele, majoritatea cetăţenilor ruşi fiind victimele sărăciei crunte. Nostalgia după gloria industriei ruseşti de armament nuclear şi setea de putere dictatorială îl determină pe Vladimir Putin, individ cu vădite tendinţe totalitare, să continue programul de dezvoltare a rachetelor cu propulsie nucleară, precum cea care a explodat săptămâna trecută în nordul ţării.

    Recent, Rusia a încălcat „Tratatul Armelor Nucleare”, semnat în anul 1987 de către Ronald Reagan, preşedintele S.U.A., şi Mihail Gorbacoiv, preşedintele URSS, şi care punea capăt Războiului Rece. De acum înainte totul este posibil, în cel mai diabolic sens.  

                                         Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse

    Asigurările pe care autorităţile ruseşti le-au dat în legătură cu cel mai recent accident nuclear, că totul e în regulă, sunt de natură să neliniştească. Istoria dovedeşte că marile dezastre au lovit tocmai atunci când ruşii şi-au asigurat vecinii de bunele lor intenţii. „Totul e în regulă, tovarăşi!”, am auzit şi în 1944, când şenilele tancurilor sovietice frământau pământ românesc, pregătind lichidarea elitei intelectuale la Sighet şi Canal, ca preambul la jumătatea de secol de comunism atroce care avea să urmeze.

    Din păcate, totul nu e în regulă pentru România, care „beneficiază” de o vecinătate toxică, rusească. Nu ştim care a fost dimensiunea noului incident nuclear de săptămâna trecută din Rusia şi nici care sunt exact substanţele propagate în atmosferă. Din nou, secretomania comunistă a făcut imposibilă orice lămurire. Singurul lucru pe care-l putem face este să ne rugăm divinităţii ca vântul să bată de la Vest la Est şi nu invers, cum face de vreo 80 de ani încoace.  

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Sinagoga transformată în crâşmă. De la Tora la friptură

    * Stalin, un om de pus în icoană

     

    (Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)

  • Sinagoga transformată în crâşmă. De la Tora la friptură

    Sinagoga transformată în crâşmă. De la Tora la friptură

    Sinagoga din Săveni, judeţul Botoşani, clădire emblematică a oraşului, a devenit restaurant, din cauza indiferenţei autorităţilor statului român şi Federaţiei Comunităţilor Evreieşti de la Bucureşti.

    Multe s-au scris despre evrei şi destinul lor tragic, de rătăcitori ai lumii. Prezenţa iudaică în spaţiul românesc a fascinat şi încrâncenat, a integrat şi marginalizat, deopotrivă. Destule oraşe ale Moldovei poartă încă, discret, amprenta culturală şi religioasă a ceea ce au fost cândva comunităţile evreieşti. Puţine clădiri şi multe poveşti…

    Atât a mai rămas. La Săveni, în judeţul Botoşani, mai sunt doar poveştile. Sinagoga, una dintre puţinele clădiri din trecutul evreiesc al oraşului, a dispărut încet, uitată în mizerie şi ignoranţă.

    Am copilărit, o bună parte, la Săveni, cu poveşti despre evrei. Camera din faţă a casei bunicilor, evreiască, fusese cândva prăvălie, la stradă. Un Beniamin, un Aron sau Abraham, un Efraim ori Rubin vindeau cafea şi măsline, halva şi piper în odaia în care acum, copil, mă jucam… “Unde-au plecat?”, întrebam, trecând pe uliţă, pe lângă zidul Sinagogii. “În Palestina”, mi se spunea. Şi a rămas aşa până târziu, când am aflat. “Plecaţii în Palestina” veniseră în târgul Săveni pe la 1818, când „Târgul” abia se năştea. Comercianţi, meseriaşi, intelectuali.

    Harnici şi pricepuţi, evreii din Săveni ajung, în scurt timp, să domine viaţa economică. La 26 februarie 1852, Eufrosina Mavrogheni, proprietara târgului, încheie o „Învoială pe 20 de ani”, asigurând comunităţii evreieşti drepturi depline. Aşezarea a înflorit. În anul 1900 erau 5.000 de evrei la Săveni, jumătate din numărul total de locuitori. În 1938 existau aici o şcoală israelito-română, şapte sinagogi şi trei organizaţii sioniste.

    8 noiembrie 1941. Evreii din Săveni sunt deportaţi în Transnistria, la ordinul autorităţilor române. Începea Holocaustul. După război s-au întors. În anul 1947 mai erau 1.200 de evrei la Săveni. Ulterior, regimul comunist i-a vândut, la bucată, statului Israel… Ultimul locuitor evreu al oraşului s-a stins în anul 1993.

    Anii au trecut, iar la Săveni ajungeam greu, mereu grăbit şi dornic de alte zări. Uliţa copilăriei, cu case evreieşti, simţise, în sfârşit, gustul asfaltului. La porţi, feţe noi şi ochi curioşi îmi întâlneau privirile, iscoditor. De fiecare dată aflam că mai murise unul dintre cei vechi… Ori se pregătea să o facă… Şi totuşi, cineva se încăpăţâna să trăiască. Se agăţa de viaţă cu zidurile, cu uşile, cu acoperişul, cu obloanele, pragurile, tencuiala, cu fiecare cărămidă. Sinagoga.

    Era tot acolo, în capătul străzii. E drept, de fiecare dată mai palidă, mai ruinată… La plecare mă întrebam dacă aveam s-o mai găsesc. Şi o găseam. Nu păşeam pe uliţă fără să-i vorbesc. Îmi spunea că „ai ei” or să vină, ca samarineanul cel milostiv. Ştia sigur că n-au uitat-o şi că o vor scoate din mâinile tâlharilor. Zâmbeam şi plecam capul, aprobator. Trebuia să o mint, din iubire…

    „Ai ei” o ridicaseră pe la 1925, când evreii erau mulţi la Săveni. I se spunea „Sinagoga Centrală” şi era cea mai mare dintre cele şapte locaşuri evreieşti de rugăciune ale oraşului. Arhitectura s-a vrut a fi simplă. Un acoperiş în două ape şi Steaua lui David pe vârful unei turle zvelte, dar discretă, totul sprijinit de patru ziduri, în dreptunghi.

    Soarele intra în Sinagogă prin mulţimea de ferestre mari şi lacome de lumină. Intrarea se făcea uşor, din stradă, prin două uşi înalte. Simplitatea şi modestia, smerenia, aş spune, definesc aspiraţiile arhitecturale ale ctitorilor. Banii necesari construcţiei s-au strâns de la evrei înstăriţi, îndeosebi comercianţi. Pentru mulţi ani, Sinagoga a rămas cea mai importantă şi impunătoare clădire a comunităţii evreieşti din Săveni.

    În anul 2004, în urma cererilor de retrocedare, Sinagoga din Săveni intră în proprietatea Comunităţii Evreieşti. Din păcate, asta nu a schimbat cu nimic starea jalnică în care se afla. Dispariţia totală a evreilor din oraş, combinată cu lipsa de investiţii concrete din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, dar şi a unei precare viziuni de ordin cultural a autorităţilor locale din Săveni, au adus Sinagoga în pragul prăbuşirii.

    Bucăţi mari din acoperiş şi din ziduri au început să se desprindă, primejduind efectiv viaţa trecătorilor care se aventurau pe lângă pereţii construcţiei. Numeroase cazuri de vandalism au fost semnalate, mai ales iarna, când părţi din lemnăria edificiului au ajuns să alimenteze sobele familiilor de romi din vecinătate.

    Iată ce declara Aronel Cojocaru, reprezentantul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România: “Pentru că nu mai este obştea Săveni, clădirea se degradează pe zi ce trece. Comunitatea evreiască de la Bucureşti a luat decizia de a o scoate la vânzare, pentru că nu are rost să o repare. Tot ce a fost de patrimoniu a fost scos şi dus la Bucureşti” (conform HotNews).

    Pentru Sinagoga din Săveni mai rămânea o singură speranță: autorităţile locale ale oraşului. Cu un trecut cultural iudeo-român de peste două sute de ani în localitate, Primăria Săveni putea obţine finanţare europeană pentru un amplu proiect cultural. Totuşi, ideile bune au nevoie de oameni buni, care să le dea viaţă. La Săveni nu a fost cazul. Soarta Sinagogii era deja pecetluită!

    2018, an centenar. Timp al rememorării, al concluziilor, cum s-ar spune. Ajung la Săveni. “Opriţi la Sinagogă, vă rog!”. “Care Sinagogă? E restaurant acum…”, îmi spune şoferul, privindu-mă ciudat.

    Cobor. Rămân ţeapăn şi strivit, iar odată cu mine – zeci de generaţii de evrei… “Meniul Zilei” şi fălcile unui bucătar gras sunt primele imagini cu… cu nu ştiu ce, pe care le văd. Turla, cu steaua lui David, a dispărut, deși clădirea e tot acolo…

    O parte din copilăria mea s-a evaporat şi, cu ea, istoria de două sute de ani a oraşului. L-am cunoscut pe omul căruia i se “datorează” metamorfoza. Venise în fugă după mine, cumva nedumerit. „De ce îmi fotografiaţi clădirea? Care-i treaba?”, mă întreabă, nervos. Îi explic, cu noduri în gât, că eu am copilărit pe strada aia şi Sinagoga era şi a mea şi că îmi era dor să o revăd şi…

    Tac. “Am vrut să o dărâm, să fac vulcanizare, dar m-am gândit să o fac restaurant…”, îmi zice. Da! Sinagoga din Săveni era acum restaurant, iar omul care făcuse „minunea” se afla în faţa mea. Nu e nici mai rău şi nici mai bun ca alţii. E omul vremii lui…

    Oare, ce-ar spune Beniamin, Aron, Efraim, Rubin, Abraham, care, după ce ferecau prăvăliile, îşi suspinau rugăciunea în faţa lui Elohim, la Sinagogă…? L-ar mai întrezări ei pe Moise printre halbe şi ar mai citi din Tora în aroma fripturilor de porc?

    Ştiu, niciodată nu ai destule crâşme într-un oraş, totuşi… Sinagoga din Săveni, într-o ţară cu conştiinţa identităţii, ar fi fost recondiţionată şi transformată în muzeu. De asemenea, trebuia ca şi o casă evreiască din oraş să devină muzeu, ilustrând viaţa cotidiană a unei familii de evrei. Cimitirul evreiesc din Săveni ar fi intrat şi el în acest circuit muzeal şi turistic. Simplu şi firesc, într-un oraş ai cărui oameni preţuiesc tot ce a dat mai valoros comunitatea, în sute de ani.

    Din păcate, s-a preferat ştergerea din memoria oraşului a singurei clădiri care mai amintea despre rolul fundamental pe care l-au avut evreii în istoria localităţii. S-a trecut cu plugul peste cele două secole de prezenţă evreiască.

    Cazul Sinagogii Săveni putea fi unul de succes, dar am preferat, acesta este adevărul, să rămânem mici şi meschini, robi ai propriilor noastre burţi şi universuri strâmte. Sinagoga din Săveni trebuia să rămână capsulă a memoriei colective, pentru un popor român care nu uită, ca să nu repete… Din păcate, la Centenar am transformat sinagogile în bodegi şi am aruncat la gunoi sute de ani de cultură multietnică. Ar trebui să ne punem serios întrebarea dacă merităm o ţară, o limbă şi, eventual, încă un Centenar…

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Stalin, un om de pus în icoană

    (Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)

  • Stalin, un om de pus în icoană – Ziariștii

    În anul 1953, la 5 martie, murea Iosif Vissarionovici Stalin, considerat unul dintre cei mai sângeroși și brutali criminali din istoria umanității.

    Încă de la început, Stalin și-a eliminat fizic tovarășii de Revoluție Bolșevică, dovedind sete de putere și viclenie. Cazul lui Lev Troțki este definitoriu. Partener, apoi rival al lui Stalin în ascensiunea spre putere, Troțki e nevoit să se refugieze în Mexic, pentru a scăpa cu viață. Totuși, la ordinul personal al lui Stalin, Lev Troțki este ucis cu un piolet de alpinism, de către un agent.

                               Lev Troțki, pe patul de spital, după asasinat

    Frica nebună a lui Stalin de a nu pierde puterea s-a concretizat în suspiciune permanentă față de oricine avea neșansa de a-i fi în preajmă. A trimis în fața plutonului de execuție și în Gulag o mare parte din propria familie, dar și colaboratori, politicieni și generali. Cei care l-au cunoscut îndeaproape, suficient de norocoși pentru a scăpa cu viață, l-au descris pe Stalin ca fiind inteligent, dur și sadic, bântuit de frica trădării.

                                                Iosif Vissarionovici Stalin

    Chiar dacă era absolvent de Seminar Teologic Ortodox, Iosif Stalin nu era animat de sentimente creștinești, dimpotrivă. Domnia sa asupra URSS a fost un tăvălug ce a lăsat în urmă peste 30 de milioane de morți, dintre care 8 milioane de ucrainieni. Curajul sau imprudența de a te împotrivi regimului comunist sovietic îți aducea glonțul ori Gulagul, prima variantă fiind preferabilă, scurtând suferința. Zeci de mii de ordine de execuție au fost semnate de însuși Stalin, omul lucrului “bine făcut”. Chiar dacă milioane de vieți s-au frânt sub cizma stalinistă, istoricii dovedind cu documente din arhiva URSS natura criminală a “prietenului popoarelor”, există tendințe îngrijorătoare în Rusia contemporană.

    Depunere de coroane, cu onor militar, la statuia lui Stalin, în timp ce un om îngenunchează, făcând semnul crucii

    Stalin a rămas în conștiința multor ruși ca fiind cel care a dat Rusiei măreția pe care o merită. Genocidul stalinist e trecut cu vederea, minimalizat și aruncat în derizoriu. Unii îi atribuie lui Stalin aura sfințeniei, de om providențial, al cărui loc este, desigur, în icoane. Ironia face ca Stalin să fi executat și trimis în Gulag sute de episcopi și mii de preoți ortodocși.

                                                Stalin și Gulagul Sovietic

    Biserica Ortodoxă Rusă s-a dezis de astfel de gesturi iconografice, calificându-le drept “eretice”, fără legătură cu poziția oficială a Patriarhiei Moscovei, care a calificat regimul stalinist drept “criminal și subuman.”

                              “Icoana” lui Stalin

    Dincolo de șocul pe care-l provoacă chipul lui Stalin în icoană, rămâne întrebarea: “Cum e posibil?”. E de neconceput. Și totuși… În aproape toate țările foste comuniste, căderii dictaturii i-a urmat degringolada specifică prăbușirii unui colos cu picioare de lut. Eșalonul doi – în cazul Rusiei, KGB-ul – a preluat puterea, transformând țara în stat oligarhic, mafiot. Economia a fost distrusă, milioane de șomeri au apărut, iar sărăcia a făcut ravagii. De aici, nașterea regretului pentru statul comunist, care “purta de grijă”.

    Între libertate și umplerea burții, oamenii o vor alege mereu pe a doua. Ideea de comunism ca ideologie criminală, care a ucis zeci de milioane de oameni, se estompează, rămânând imaginea fabricilor, a armatei puternice și a unei țări glorioase. Stalin nu mai e criminal, ci salvator, trimis de Dumnezeu să salveze Maica Rusie, care acum sângerează.

                            “Sfântul Stalin” primește povățuire de la sfânta Matroana

    Somnul rațiunii naște monștri, iar necunoașterea temeinică a istoriei naște apetit pentru criminali. Să sperăm că “icoana lui Stalin” va rămâne ceea ce este, un aspect deviant al unei societăți în derivă, și nu premisa rescrierii aceleiași vechi istorii, dar cu criminali noi.

                                     Stalin și Putin reprezentanți în “icoane”

     

     

     

    (Paul Palencsar este teolog ortodox, jurnalist şi realizator de film documentar)

  • Tânăra mamă care a demascat „plicul pentru educatoare” își ia fetița și pleacă în Anglia. Mesaj către lași: „Să nu vă mai văitaţi că vreţi o ţară ca afară!”

    Mihaela Petrescu, o tânără mamă din Pitești, a devenit cunoscută în vara anului 2018, când a demascat sistemul original de mituire a educatoarelor: o cutie instalată chiar la grădiniță. Femeia a fost atacată violent de alte mămici, care erau mulțumite cu perpetuarea obiceiului. A trecut prin multe necazuri, apoi s-a decis: a plecat în Anglia, unde-și va duce și fetița, pentru a-i asigura un viitor într-o lume normală.

    Mihaela Petrescu spune că a decis să se mute definitiv în Marea Britanie pentru a-i asigura o educaţie sănătoasă fiicei sale. Femeia a reclamat în 2018 plăţile nefiscalizate impuse în grădiniţe, dar a fost ignorată de autorităţile statului român, scrie adevarul.ro.

    Mihaela Petrescu este indignată de neajunsurile sistemului de învăţământ românesc. Femeia a ajuns cunoscută în toată România în vara anului 2018, când a demascat sistemul de șpăgi. Plicurile cu bani erau depuse de părinți într-o cutie instalată de asociaţia de părinţi de la grădiniţa de stat „Căsuţa Poveştilor” din Piteşti chiar în incinta grădiniței.

    Tânăra mamă s-a adresat Finanţelor din Piteşti, Inspectoratului Şcolar General şi Ministerului Educaţiei, reclamând că n-a primit niciodată chitanţă pentru sumele de bani pe care, la rândul ei, le-a depus timp de trei ani în respectiva cutie.

    În Anglia lucrează în turism

    Mihaela Petrescu spune că, după ce şi-a pus în cap părinţii şi cadrele didactice de la Căsuţa Poveştilor, a fost nevoită să încerce să-şi mute copilul la altă grădiniţă de stat. Fetiţa n-a fost însă primită la altă grădiniţă, motivul invocat fiind că nu mai sunt locuri, o problemă comună în învăţământul preşcolar românesc. Convinsă că se va confrunta cu o avalanşă de refuzuri şi la celelalte grădiniţe de stat, piteşteanca şi-a înscris copilul din toamna anului 2018 la o grădiniță privată.

    De atunci, a aşteptat răspunsuri la petiţiile trimise instituţiilor statului. Singurii care au reacţionat au fost şefii Inspectoratului Şcolar Argeş, care s-au rezumat doar la a recomanda sistarea respectivei practici.
    Mihaela Petrescu spune că felul în care a fost tratată sesizarea sa a fost picătura care a umplut paharul. La sfârşitul săptămânii trecute, femeia a plecat în Anglia, unde şi-a găsit un job în turism. Ea spune că, în cel mai scurt timp, îşi va aduce şi fetiţa, pe care o creşte singură. La plecare, femeia a transmis autorităţilor un mesaj.

    Mesajul Mihaelei Petrescu către autorităţi

    „«Vă mulţumesc» frumos că aţi tratat problemele legate de banii plătiţi pe educatoare cu cea mai mare seriozitate, adică zero! Pentru voi, plata acestor opţionale fără chitanţă individuală este cât se poate de normală şi legală şi, mai ales, spuneţi că nu se ştia de această practică (în realitate, stipulată în contractul cu grădiniţa).

    «Vă mulţumesc» frumos că mi-aţi explicat că în România se pot da cadouri (dar cine vrea să dea, nu să fiu obligată sau şantajată).

    «Vă mulţumesc» că, înainte de aceste două probleme, aţi tratat cu «foarte mare seriozitate» problema copilului meu, când nu îşi dezvoltase încă capacitatea de a urina controlat în timpul somnului şi, după ce am fost pusă la colţ de doamna educatoare, doamna inspectoare care trebuia să îmi rezolve problema nu a făcut nimic pentru copilul meu, ba, mai mult, a transmis absolut tot ce îi comunicasem doamnei directoare.

    Domnule Inspector Tudosoiu (directorul IȘJ Argeș – n. red.), m-aţi întrebat când am venit la dumneavoastră în birou de ce m-am adresat presei? După tot ce s-a întâmplat, după toate sesizările făcute de mine, în care v-aţi spălat pe mâini aruncând pisica de la unul la altul, dumneavoastră nu mi-aţi rezolvat nicio problemă! Nici presa nu a rezolvat-o, însă prin intermediul ei au aflat şi cetăţenii oraşului câte nereguli se fac într-un sistem de învăţământ preşcolar. Am fost singura care a avut curajul să înfrunte un sistem putred până în măduva oaselor, un sistem ce nu mai are şanse de vindecare. În afară de faptul că autorităţile locale s-au spălat pe mâini de această problemă, autorităţile naţionale nici măcar nu m-au băgat în seamă, să-mi trimită un răspuns la un mail oficial.

    «Mulţumesc» pe această cale Ministerului Educaţiei pentru răspunsul la solicitarea mea adresată în dată de 9.07.2018. De peste 7 luni aştept un răspuns, ca cetăţean al acestei ţări la mai multe probleme ce nu au fost rezolvate de către autorităţile locale din Piteşti”.

    Mesajul Mihaelei Petrescu către ceilalți părinți   

    Pentru că părinţii celorlalţi copii de la grădiniţă au atacat-o violent după ce-a reclamat problema banilor pentru educatoare, Mihaela Petrescu le-a adresat şi lor un mesaj.

    „Dragi părinţi, atâta timp cât unii dintre voi vă ridicaţi şi cereţi celorlalţi să dea bani pentru «doamne», să nu vă mai văitaţi pe la colţuri că vreţi o ţară ca afară! Atâta timp cât sunteţi de acord şi plecaţi capul când vi se cer bani, sunteţi în aceeaşi barcă cu cei ce pretind aceşti bani pentru doamne. Practica asta vine de pe vremea lui Ceauşescu, când se dădea şpagă pentru un pui sau o cafea.

    Vedeţi, dragi părinţi, ce vi s-a transmis? Uitaţi-va bine în oglindă, tot aşa vor face şi copiii voştri când vor creşte! Ştiu, cu siguranţă, că sunt mulţi părinţi care îmi dau dreptate, însă nu mulţi au avut curajul meu de a înfrunta o clasa întreagă de oameni obedienţi. Diferenţa între mine şi voi este asta: eu îi voi transmte copilului meu să nu plece capul în faţa nedreptăţii, să ia atitudine când i se cer bani nejustificat şi niciodată să nu urmeze o turmă doar de teamă că va fi marginalizat”.

    Șeful IŞJ Argeş: „Și mie mi s-a părut ciudat”

    Dumitru Tudosoiu, inspectorul general al IŞJ Argeş, recunoaşte că sistemul de la Grădiniţa „Căsuţa Poveştilor” ridică o serie de semne de întrebare. „Practica a fost cumva propusă şi agreată de către părinţi, drept modalitatea prin care fiecare să-şi achite contribuţia către grădiniţă, acel supliment de hrană pe care-l plăteşte fiecare părinte pentru copilul lui care participă la programul prelungit. Într-adevăr, şi mie mi s-a părut extrem de ciudat, adică mi se părea normal ca tu, ca părinte, să te duci la casieria unităţii, să primeşti o chitanţă, nu să laşi banii acolo şi undeva, la finalul lunii, să se emită o chitanţă pe numele tău, pe care o ridici sau nu. Le-am întrerupt orice practică de genul acesta, să nu se mai nască alte comentarii şi alte semne de întrebare (…). Dar nu cred că doamna pleacă pentru că nu-i e copilului ei bine la grădiniţă”.

    După ce sistemul i-a ignorat petiţiile, mama care a demascat practica „plicului” la grădiniţă îşi ia copilul şi pleacă din ţară: „E picătura care a umplut paharul”Cutia în care se colectau banii de la părinţi la Grădiniţa Căsuţa Poveştilor. FOTO: Mihaela Petrescu

    100 de lei pentru petrecere

    Potrivit Mihaelei Petrescu, în vara a anului trecut, la începutul lunii iunie, casiera asociaţiei de părinţi de la Grupa „Steluţelor” (acolo unde era înscrisă fetiţa sa, atunci în vârstă de 5 ani jumătate), i-a cerut 100 de lei pentru organizarea unei petreceri de sfârşit de an şcolar. Mihaela Petrescu a refuzat să plătească şi i-a atras atenţia că practica este ilegală, deşi aproape toţi ceilalţi părinţi au achitat banii integral sau parţial.În total, s-au strâns 2.200 de lei, mult peste costurile unei serbări, din punctul său de vedere. Asociaţia de părinţi şi conducerea grădiniţei au convocat-o pe femeie la o şedinţă, la care tânăra mămică susţine că a fost supusă unui linşaj verbal. I s-a reproşat că denigrează unitatea şi nu i s-a justificat decât o parte din banii strânşi.În urma presiunilor mamei revoltate, casiera grupei – o altă mămică din asociaţia de părinţi – a returnat cotizanţilor banii plătiţi în plus. Femeia le-a mai spus că nici existenţa cutiei poştale în care se colectează plicuri cu bani n-ar fi legală.Casiera asociaţiei de părinţi a explicat atunci că suma de 100 de lei pentru serbare a fost stabilită pe WhatsApp. „Doamna Petrescu n-a participat la şedinţele cu părinţii şi nici din grupul de WhatsApp nu face parte. Din grupa noastră, copiii pleacă la şcoală în toamnă. Mai puţin fetiţa acestei mămici, care schimbă grupa în fiecare an, cu scandalul de rigoare. Au fost prezenţi 27 de copii la serbare. S-au strâns 2.200 lei, dar nu am cheltuit decât 1.100 lei. La sedinţa din 14 iunie am dat restul părinţilor care au contribuit cu mai mult. Le-am prezentat toate chitanţele”, explica atunci, pentru „Adevărul”, casiera clasei.

    „Au vrut să-şi ia «La revedere» într-un mod plăcut”

    Poziţia conducerii grădiniţei a fost că unitatea n-a fost implicată deloc în colectarea banilor pentru serbare. „Eu, ca reprezentant al instituţiei, nu am ştiut de această organizare a părinţilor. A fost numai organizarea dumnealor, cum au vrut să-şi ia «La revedere» într-un mod plăcut, iar noi n-avem nicio implicare”, a precizat, după izbucnirea scandalului, Daniela Petre, directoarea grădiniţei „Căsuţa Poveşţilor”.Cât despre cutia din interiorul grădiniţei, în care părinţii pun plicurile cu bani,  directorul grădiniţei spune că este, de asemenea, doar problema asociaţiei de părinţi. „Este vorba de modul de organizare al asociaţiei pentru a strânge bănuţii pentru activităţile extracuriculare. Fiecare casier s-a organizat cum a putut de cuviinţă, ca să-i fie uşor şi dumnealui şi să le fie uşor şi celorlalţi părinţi. Pentru fiecare acest lucru s-au eliberat bonuri fiscale de către asociaţie. Doamna Petrescu nu a luat legătura niciodată cu casiera (…). Doamna n-a participat la nicio şedinţă”, explica directorul grădiniţei.

  • Dragnea, blasfemie anti-Brâncuşi în ziua aniversării marelui artist de la Hobiţa

    Azi, la 143 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi, Liviu Dragnea a comis o nouă blasfemie la adresa „Titanului de la Hobiţa”, după cea produsă la începutul acestei luni de subordonaţii lui, la Paris. Jupânul PSD a postat pe Facebook un mesaj menit să celebreze memoria celui considerat „părintele sculpturii moderne”.

    „Opera lui Brâncuși stă mărturie că identitatea românească este solidă și își are locul său într-un univers caracterizat de diversitate culturală. Constantin Brâncuși, un vizionar ale cărui lucrări sunt printre cele mai valoroase din lume, este un simbol al românismului. Arta sa va dăinui peste veacuri.”, a scris liderul PSD pe pagina sa de socializare.

    De ce este un mesaj mincinos postarea lui Liviu Dragnea? Pentru că a vorbi despre „un simbol al românismului”, când tu distrugi exact „românismul” slăvit de succesul colosal al marelui sculptor, e o jalnică încercare de a te „lipi” de imaginea unei celebrităţi care a cinstit „românismul” în lume, nu l-a compromis, cum face însuşi Dragnea azi.

    În plus, nici măcar comuniştii n-au făcut asta, n-au fost ipocriţi. Dimpotrivă, l-au repudiat pe artist, i-au atacat opera pe motiv că este expresie „burgheză”, de aceea Brâncuşi a şi decis să încheie conturile cu ţara sa natală.

    Pe de altă parte, ce face Dragnea este contrazis de el însuşi, prin guvernarea pe care o controlează. Ziaristii.com a dezvăluit recent, în exclusivitate, că operele marelui sculptor al secolului XX au fost expuse într-un loc umilitor pentru memoria artistului: sediul Partidului Comunist Francez! Anunţul cu expoziţia din 5 februarie a fost postat pe pagina de Facebook Saison France-Roumanie 2019:

    Decizia acestei enormităţi a aparţinut organizatorilor români. Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Culturii sunt responsabile cu astfel de evenimente, direct sau indirect. Cele două ministere sunt subordonate lui Liviu Dragnea, via premierul de paie Viorica Dăncilă. Deci, blasfemia anti-brâncuşi de la Paris este opera lui Liviu Dragnea implicit.

    Prin viaţa şi opera sa, Brâncuşi a fost şi rămâne antonimul comunismului. A fost victimă a comunismului în România. Comuniştii i-au desconsiderat capodoperele de la Târgu-Jiu, l-au umilit. I-au refuzat donaţiile pe care dorea să le facă statului român, prin operele sale. Au încercat să-i dărâme Coloana Infinitului trăgând de ea cu tractorul! Este o blasfemie fără margini să-i expui operele într-un sediu de partid politic comunist! E ca şi cum ai face o expoziţie cu Hitler la sediul unei organizaţii a victimelor Holocaustului.

    Înaintaşii lui Dragnea, duşmanii lui Brâncuşi

    Înainte de comunism, la 22 septembrie 1931, statul român l-a decorat pe Constantin Brâncuşi cu ordinul „Meritul cultural pentru artă plastică”, la propunerea lui Nicolae Iorga, care era atunci preşedinte al Consiliului de Miniştri.  20 de ani mai târziu, sub comunism, statul român refuza donaţia bunurilor lui Brâncuşi, pe motiv că exprimă o viziune… ”tipic burgheză”.

    În anul 1951, Constantin Brâncuşi a decis să doneze statului român lucrările aflate în atelierul său de la Paris. Academicienii comunişti au refuzat categoric această propunere, deoarece considerau că artistul nu respectă tiparele clasice ale domeniului în care activa şi îl acuzau pe Brâncuşi că luase contact cu lumea artistică pariziană, despre care spuneau că îl influenţase în mod negativ, potrivit unei relatări RFI.

    Specialiştii români spuneau despre sculptor că, deşi folosea în operele sale de artă elemente ale artei populare româneşti, îşi exprimă viziunea prin mijloace tipic „burgheze”. La şedintele Academiei au participat, printre alţii, Mihail Sadoveanu, Iorgu Iordan, George Călinescu şi Gala Galaction.

    Constantin Brâncuşi dorea să doneze statului român 230 de sculpturi, 41 de desene, 1600 de fotografii, dar şi unelte și piese de mobilier.

    După ce a aflat decizia autorităţilor române de a-i refuza donaţia, Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română, la 1 august 1951, şi a cerut cetăţenia franceză, pe care a obţinut-o în anul următor. Constantin Brâncuşi şi-a retras oferta pe care o făcuse statului român şi a donat Franţei toate operele din atelierul său de la Paris.

    Ce este „Sezonul România – Franţa”

    Sezonul România – Franţa presupune peste 400 de proiecte, atât în Franţa (în perioada 28 noiembrie 2018 – 17 aprilie 2019), cât şi în România (între 18 aprilie şi 14 iulie 2019). Sezonul România – Franţa propune publicului manifestări culturale, dar şi evenimente din domeniile educaţiei şi inovării, economiei şi antreprenoriatului, gastronomiei, turismului şi sportului, precum şi cooperării între colectivităţile locale.

    Un astfel de proiect cultural-politic-social este cuprins în Foaia de parcurs a Parteneriatului strategic bilateral dintre Franţa şi România.

    Preşedintele Klaus Iohannis şi omologul său francez, Emmanuel Macron, au inaugurat pe 27 noiembrie anul trecut, la Paris, Sezonul cultural România – Franţa.