ziaristii.com

Autor: Alecu Reniță (Chișinău)

  • Agresorul de la Nistru are un singur nume: Rusia!

    Am citit discursurile oficiale legate de Ziua Memoriei și Recunoștinței, din care am aflat că la Nistru a fost „un conflict armat”, că „deși au trecut 32 de ani de la acest episod tragic în istoria noastră, ecoul lui și acum mai este viu; acele lupte au distrus destine și au lăsat în urmă familii îndurerate — părinți, soții, copii”.

    Am mai aflat că, în urma acelui conflict, mulți combatanți și polițiști „nu s-au mai întors acasă, iar această povară încă ne doare pe toți; alinarea noastră acum este că avem o patrie liberă, Republica Moldova” etc.

    Din competiția ridicolă a oficialilor de a vorbi cu jumătate de gură, de a omite adevărul și a mima suferințe neînțelese, zadarnic am căutat să aflu de la demnitarii cu durerea pe buze un lucru esențial: cine a declanșat războiul, cine a fost agresorul, împotriva cui au luptat moldovenii, jertfindu-și viața?

    După 32 de ani de la războiul declanșat de Rusia împotriva Republicii Moldova, după 32 de ani de propagandă mizerabilă a Kremlinului, de otrăvire neîntreruptă a populației cu minciuni precum „Chișinăul poartă întreaga vină pentru războiul civil din 1992”, după aberațiile de ani de zile ale lui Dodon și Voronin că „moldovenii au început războiul” – consider că autoritățile constituționale aveau datoria să spună răspicat populației îndoctrinate adevărul așa cum a fost, nu cel fabricat de Moscova. Dar, deocamdată, stafia lui Kozak se mai plimbă nestingherită pe coridoarele puterii de la Chișinău…

    – Advertisement –

    Ce fel de valori europene împărtășesc demnitarii moldoveni dacă se ascund după lacrimi improvizate și nu spun clar cetățenilor intoxicați de propaganda putleristă că în anul 1992 Federaţia Rusă a declanșat războiul împotriva Republicii Moldova?

    Nu numai în arhivele rusești, dar și în cele moldovenești sunt adunate sute și mii de documente care demonstrează cu lux de amănunte cine și cum a organizat războiul de pe Nistru.

    Oricâte mituri și falsuri ar fabrica ideologii Kremlinului, adevărul este arhicunoscut și documentat, iar agresorul are un singur nume: Rusia!

    – Advertisement –

    Declaraţiile insultătoare și scandaloase făcute de-a lungul timpului de lacheii de la Chișinău, Tiraspol sau Comrat, evident, nu au alt scop decât să impună punctul de vedere al agresorului și să testeze memoria colectivă, capacitatea de reacţie și de rezistenţă a societăţii moldovenești.

    Interesul Moscovei imperiale este să șteargă probele și urmele care duc în laboratoarele serviciilor secrete și la iniţiatorii adevăraţi ai războiului, iar prin rescrierea istoriei să facă Republica Moldova vinovată de sângele vărsat și de urgiile crimelor comise de sălbaticii în uniforme de cazaci asupra populaţiei pașnice.

    Ca deputat în Primul Parlament, am monitorizat cu multă responsabilitate intervenţiile agresive ale Moscovei în procesele politice din R. Moldova și pot confirma și peste ani că serviciile imperiale au stat la baza separatismului și a dezmembrării teritoriale a RSSM, a creării Interfrontului și a aţâţării vrajbei interetnice, a organizării „comitetelor muncitorești” și a batalioanelor paramilitare, a instruirii și înarmării „grupurilor rebele”, care, la comandă, au uzurpat structurile constituţionale și au înlăturat instituţiile legale din stânga Nistrului.

    Pentru papagalii care nu au ieșit din cușcă, dar se dau deputaţi și miniștri în războaie civile și fratricide, le aduc un singur caz ca să deschidă ochii și să nu aiurească în public. În ziua de 14 martie 1992, „vedeta” tiraspoliană Galina Andreeva, cea care se culca pe calea ferată ca să nu circule trenurile spre Chișinău, împreună cu câteva amazoane – vă imaginaţi așa ceva (?!) – au „forţat” porţile unităţii militare a Armatei a 14-a din Parcani. Au extras din depozit 1.307 automate Kalașnikov, 255 de pistoale Makarov, 1.200 de grenade F-1, 15 aruncătoare de mine tip ROG 5 și ROG 7, precum și 30 de lansatoare de rachete, 1,5 milioane de cartușe pentru pistoale automate și mitraliere. Iar peste puţin timp, grupurile separatiste intră ca la talcioc la baza militară a Armatei a 14-a și iau 19 (!!!) tancuri, 51 de mașini blindate, 242 de aruncătoare de mine, 14.199 de unităţi de armament și 15.564.708 muniţii, 50 de automobile, 31 de unităţi de tehnică de geniu, 281 de unităţi de tehnică de telecomunicaţie, 15 unităţi de tehnică pentru transportare și alimentare cu petrol și altă tehnică de război.

    Iar pretinsul lider Igor Smirnov, un nimeni adus la Tiraspol din mocirlele Siberiei, are întâlniri cu Anatoli Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, Dmitri Iazov, ministrul Apărării al URSS, Vladimir Kriucikov, directorul KGB al URSS, Iuri Șatalin, comandantul trupelor MAI al URSS.

    Ce informaţii să vă mai dau, „îndoliați demnitari”, pentru ca la comemorarea evenimentelor tragice, stropite cu sângele eroilor noștri, să nu vă ascundeți după cuvinte, ci să spuneți adevărul? Aruncați la coșul de gunoi sacul cu minciuni „dăruit” de Moscova guvernărilor de la Chișinău! Scoateți otrava din capul vostru și al populației! Nu există două sau mai multe adevăruri.

    Rețineți pentru totdeauna: dezmembrarea teritorială a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM) și crearea a două enclave separatiste la Tiraspol (transnistreni) și Comrat (găgăuzi) s-a decis la Moscova în martie 1991, când Parlamentul de la Chișinău a spus NU referendumului unional de păstrare a Uniunii Sovietice.

    Anatoli Luchianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, și Mihail Gorbaciov, secretarul general al Partidului Comunist al URSS, l-au avertizat pe președintele nostru, Mircea Snegur, că Moldova sovietică va fi sfârtecată pentru nesupunere. Astfel, pe filiera serviciilor secrete și militare s-a dat startul planului de lichidare a suveranităţii Republicii Moldova și a integrităţii ei teritoriale. „Comitetele muncitorești”, batalioanele paramilitare și „gărzile populare” au fost instruite de specialiști militari și înarmate cu echipament modern de către Armata a 14-a, pentru a înlătura cu forţa organele constituţionale ale Republicii Moldova.

    Când s-a încheiat faza de înarmare a grupărilor diversioniste și anticonstituţionale, serviciile secrete rusești au organizat un lanţ de provocări menite să ofere pretexte pentru declanșarea războiului. Ceea ce s-a și produs. Chișinăul avea în faţă nu „comitete muncitorești” și nici amazoane, ci o armată uriașă, o armată agresoare, Armata a 14-a a Federaţiei Ruse.

    Cortina căzuse. Firava Moldovă independentă, fără armată și fără echipament militar, urma să fie strivită, în urma războiului declanșat de Rusia. Combatanţii moldoveni de la Interne și batalioanele de voluntari au luptat eroic pe Nistru, salvând Moldova de o nouă ocupaţie rusească. Ei sunt eroii, care cu preţul vieţii lor v-au dăruit statul, ca voi să apărați adevărul și demnitatea, nu să vă ascundeți după cuvinte fariseice și lacrimi de serviciu!

    În regiune se apropie timpuri decizionale. Criminalii de la Kremlin, în turbarea, nebunia și drumul lor spre Odessa și spre Vest, planifică să transforme Transnistria într-un nou Kaliningrad rusesc, într-o uriașă bază militară înfiptă în coastele Ucrainei și României. Kievul și NATO se vor opune categoric. Sperăm că și Chișinăul oficial nu va întârzia cu totul să ceară de la ONU, de la alte instituții internaționale strategice ca regimul anticonstituțional de la Tiraspol să-și împacheteze valizele sau să fie adus pe banca acuzaților pentru uzurparea puterii legale.

    Enclavele rusești, care paralizează dezvoltarea Republicii Moldova de mai mult de trei decenii, la fel, sperăm să fie înlăturate pe cale pașnică și diplomatică de cei mai buni specialiști din Europa și SUA. Doar astfel, reîntregind pământurile pentru care eroii moldoveni și-au sacrificat viața în anul 1992, vom prețui și cinsti cu adevărat jertfa lor pentru libertatea noastră.

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Feriți-vă de minciunile rusești, nu de adevăr!

    * Minunea a pornit din Basarabia

    * „Șoșoacele europene” și confiscarea patriotismului. Despre naționalism, șovinism, rasism și nazism

    * Ce-a mai rămas din cei aproape 300 de milioane de homo sovieticus?!

    * Atunci am păcălit cenzura sovietică! Lupta noastră pentru alfabetul latin, în imperiul limbii ruse

    * Copilul de pe malul Prutului

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * 10 noiembrie 1989: măcelul eșuat

    – Advertisement –

  • „Săgețile” lui Petru Cărare – Ziariștii

    Petru Cărare a fost un disident real, nu unul ținut la Moscova să coordoneze „opoziția” din Moldova. O flacără aprinsă în alt veac, în martie 1972, când generoasa bătrânică de la librăria din holul Universității, fără să cunoască valoarea cărții nou-apărute, mi-a propus să procur fructul interzis – „Săgețile” lui Petru Cărare.

    Am rămas șocat, acolo, lângă vitrină, după primele poezii citite. Nu-mi venea să cred, iar fiecare vers îmi dădea sentimentul nedreptățitului moș Ion Roată, când domnitorul Alexandru Cuza Vodă i-a șters pata de rușine, sărutând obrazul scuipat de boierul cu aere de stăpân atotputernic.

    A doua zi, cartea a fost arestată, iar tirajul de 14.000 – confiscat din librării și ghilotinat.

    Mai târziu, bătrânica mi-a șoptit că au venit la ea doi KGB-iști, cerându-i numele sau cum arătau la chip cei care reușiseră să cumpere „Săgețile”.

    – Advertisement –

    În timp ce învățam pe de rost poeziile, care smulgeau fără teamă măștile perfide ale regimului de ocupație – „Noi avem un hoţ în casă, / Noi cu hoţul stăm la masă. / Ne-a ieşit mai ieri în cale / Cu idei şi cu pistoale. / Şi-acum să ne ia, se-ndură, / Şi bucata de la gură. / Şi-ncă altă noutate: / Eşti dator să-i spui şi «frate». / Dar să-i dai în loc de pită / Un calup de dinamită!” –, la televiziune și radio, în redacții și instituții, la academie și edituri, hoardele de colaboraționiști și lingăi cu numele de „savanți și oameni de creație” stăteau la rând să pupe și talpa „eliberatorilor” ruși, jurându-le slugărnicie pe secole înainte.

    Petru Cărare i-a înfuriat rău de tot pe trubadurii regimului, fiindcă a dat dimensiunea curajului și demnității în scrierile sale satirice, poetice și publicistice, fapt prea supărător pentru cei de sus și cei de jos, specializați pe elogierea „eliberatorilor” și a prieteniei seculare dintre „marele” popor rus și „nărodul moldovinesc”, zămislit în incubatoarele lui Stalin.

    Petru Cărare nu numai că a salvat obrazul intelectualității mute și al Basarabiei comunizate, ci a demonstrat tuturor oamenilor de creație și cultură că un vers, o poezie, un text, o simfonie, un film, o pictură sau o carte închinată adevărului și poporului tău nu e o sminteală individuală, ci o datorie sfântă. Câți s-au solidarizat cu autorul „Săgeților” în anul 1972?

    – Advertisement –

    La comanda primului-secretar al Partidului Comunist al Moldovei, Ivan Bodiul, și a KGB-ului, leprele și colaboraționiștii, care băgau în capul mulțimilor ura față de România și „iubirea veșnică” față de Rusia, au organizat cele mai murdare și perverse atacuri împotriva lui Petru Cărare, prezentându-l ca pe un dușman feroce al moldovenilor, care subminează prietenia și frăția dintre popoarele Uniunii Sovietice.

    Totuși, el a supraviețuit tuturor nedreptăților, umilințelor și învinuirilor fabricate, fiind urmărit, marginalizat și arătat cu degetul de „nomenclatura de creație”, de oportuniști, farisei și cozile de topor, care elogiau „Rusia măreață”, „puterea sovietică” și „marele popor rus”etc.

    Dat afară din Uniunea Scriitorilor și din serviciu, lipsit de orice mijloace de existență, aruncat a treia oară în exil, ideologii puterii îl condamnă la moarte lentă în pustiul singurătății, resemnării și prăbușirii. Terorizat psihologic, expulzat la periferia literaturii, tratat ca un paria în lumea scrisului, Petru Cărare își păstrează demnitatea și harul, nu dă semne că regretă, nu cade în genunchi, refuză să-și toarne cenușă pe cap. Se roagă la Domnul, mai bine să-i scurteze zilele decât să cerșească mila de la „stăpâni”: „Scurtează-mi, Doamne, viaţa / De zilele trăite-n ruşine! / Şi de-am cerut ieri milă, / Stând în genunchi, / Să nu-mi dai azi pâine, / Când stau în picioare. / Scurtează-mi, Doamne, viaţa, / De zilele trăite cu capul plecat!”

    Ca să nu moară de foame, Petru Cărare își câștiga bucățica de pâine din traduceri, poezioare pentru copii, epigrame, parodii și istorioare satirice. Mulți colegi îi întorc spatele, îi resping scrierile. Orice vers sau rânduleț prezentat spre publicare este studiat cu lupa, cu microscoapele cenzurii.

    Chiar după ani și ani de la arestarea „Săgeților”, când Petru Cărare „îndrăznește” să aducă la editură manuscrisul „Cascador”, Uniunea Scriitorilor se convoacă în ședință închisă, unde cerberii ideologici fac praf munca autorului și resping cartea. Această rușine se întâmpla deja când la Kremlin venise Mihail Gorbaciov și declarase dreptul la liberă exprimare.

    Cunosc refrenul colaboraționiștilor: așa au fost vremurile, să nu răscolim trecutul, să fim toleranți cu trădătorii, să nu facem publice stenogramele, să privim în viitor, nu în arhive. Însă nu avem dreptul să ascundem adevărul la infinit, să nu recunoaștem că în zilele cele mai grele pentru poet, puține voci s-au ridicat să-l apere, să-i dea dreptate.

    De ce să nu ajungă în manuale, de exemplu, că dosarul politic împotriva lui Petru Cărare, din anul 1972, a fost instrumentat de nimeni altul decât de personajul sinistru Petru Lucinschi, scula Moscovei în RSSM, zapciul decorat cu cea mai înaltă distincție a Statului Român de către președintele Emil Constantinescu!?

    L-am cunoscut îndeaproape în vara anului 1978, pe faleza Nistrului de la Soroca. Cam două ore ne-am plimbat încet, de la Cetate spre podul lui Bechir, tur-retur, fără prea multe șanse să intervin în afară de întrebări. Știa să-și cucerească rapid interlocutorul: avea o strălucitoare prezență de spirit, amesteca ingenios subiectele de la glume și bancuri până la caricaturizarea „veterinarului filosof” (porecla lui Ivan Ivanovici Bodiul) și pretinsa nedumerire „cine o să ne elibereze de eliberatori?”.

    Părea inepuizabil: fascina prin expunerea clară și cunoașterea adevărului despre Basarabia. Traumele mai vechi – exilul din tinerețe (Budăi, Telenești) și atentatul cu numele „Săgeți” – la „virginitatea ideologică a imperiului” nu l-au descurajat și nici nu i-au închis gura. Nu evita, ca majoritatea absolută a scriitorilor și jurnaliștilor, să-și exteriorizeze revolta față de „compromisurile” unor colegi de breaslă și neliniștile față de rusificarea tot mai masivă a moldovenilor, care începuseră cu zecile de mii să renunțe la limba maternă.

    Ascultându-l, îți dădeai seama că ești alături de un mare luptător pentru dreptate, un naționalist autentic, care-și asumă întreaga responsabilitate de intelectual pentru scoaterea din minciună și întuneric a neamului său încarcerat în GULAG-ul rusesc.

    Purta în sufletul său zbuciumat licărul luat de la baștina lui Mateevici, dar și îndemnul testamentar al marelui său înaintaș de a „învia graiul” și de a spune poporului înșelat: „N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”.

    Peste ani, când regimul comunist își pierdea treptat puterea, Petru Cărare venea mai rar pe la redacția „Literatura și Arta”, dar nu lipsea niciodată, când se adunau prea mulți nori negri, iar satrapii de la Comitetul Central și Biroul Politic unelteau cum să închidă săptămânalul. În clipele cele mai grele, totdeauna i-am simțit umărul, solidaritatea și cuvintele de încurajare.

    Repet: Petru Cărare nu numai că a salvat obrazul intelectualității mute și al Basarabiei ocupate, ci a demonstrat tuturor laureaților de sub masa stăpânului, tuturor oamenilor de creație că un vers, o poezie, un text, o simfonie, un film, o pictură sau o carte închinată adevărului și poporului tău nu e o sminteală individuală, ci o datorie sfântă.

    De câte ori ajung pe faleza Nistrului la Soroca, înaintea ochilor îmi răsar Petru Cărare și Cetatea. Probabil, o parte din tinerii și studenții care s-au atins de „Săgeți”, în anul 1972 și după, au trăit îndemnul să lupte pentru libertatea lor, să devină oameni ai cetății, să-și scoată poporul de sub robia rusească.

    „Săgețile” lui Petru Cărare au devenit trepte spre alte orizonturi, ele au ridicat zidurile de tărie în fața puhoaielor de mancurți, colaboraționiști și slugoi, invitând generațiile tinere să nu-și vândă talentul, ci să-l pună în slujba Basarabiei românești. La acea vreme de pustiire și supușenie, pentru mine, „Săgețile” reprezentau cetatea de adăpost și încurajare, iar la 1989 vedeam cartea, împreună cu alte valori, pe crenelurile cele mai înalte, unde gândeam să arborăm Tricolorul.

    Recunoștința mea și a noastră fratelui întru credința românească Petru Cărare, Omul cu demnitate și caracter care nu s-a lăsat strivit de regimul de ocupație, ci și-a înălțat cuvântul liber peste vremurile de slugărnicie.

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Feriți-vă de minciunile rusești, nu de adevăr!

    * Minunea a pornit din Basarabia

    * „Șoșoacele europene” și confiscarea patriotismului. Despre naționalism, șovinism, rasism și nazism

    * Ce-a mai rămas din cei aproape 300 de milioane de homo sovieticus?!

    * Atunci am păcălit cenzura sovietică! Lupta noastră pentru alfabetul latin, în imperiul limbii ruse

    * Copilul de pe malul Prutului

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * 10 noiembrie 1989: măcelul eșuat

    – Advertisement –

  • Omul care vedea viitorul și apăra adevărul

    În perioada dictaturii lui V.Voronin, în ianuarie 2008, revista NATURA a publicat un interviu cu Serghei Kapiţa, academician rus cu rădăcini românești din Basarabia, realizat de directorul Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova, Alexei Rău.

    Mare a fost mirarea dlui A. Rău când fizicianul rus, care la 14 februarie 2008 împlinea 80 de ani, i-a răspuns în limba română la întrebări, chiar dacă acesta nu s-a născut în Basarabia, ci în Marea Britanie.

    Vă propunem un fragment din interviul lui Alexei Rău, în care academicianul Serghei Kapiţa vorbeşte, între altele, şi despre situaţia lingvistică din Basarabia.

    – Stimate domnule academician, sunteţi descendent din viţă basarabeană. Mai ţineţi vreo legătură cu baştina strămoşească?

    – Advertisement –

    – „Vreo legătură” e prea puţin spus. Precum vedeţi, vă răspund în limba română, pe când dvs. m-aţi întrebat în ruseşte…

    – Astăzi sunteţi pus pe surprize…

    – La ce vă referiţi?

    – Advertisement –

    – Am în vedere, mai întâi, comunicarea pe care aţi prezentat-o în cadrul acestei conferinţe internaţionale, prilejuită de aniversarea a 170-a a Bibliotecii de Stat a Rusiei, făcând un adevărat fureur. Şi a doua surpriză este că vorbiţi atât de bine limba noastră…

    – Iată că şi dvs., când vă referiţi la această limbă, recurgeţi la exprimarea eufemistică. Academicianul Piotrovski, un mare romanist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face. Bovarismul politicienilor de la Chişinău – care poate fi numit cu un cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să cobor atât de jos –, întreţinut, ba nu, generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră de ignoranţă agresivă. Eu nu cred că, în condiţiile creşterii nivelului de instruire şi ale democratizării, opacitatea obscură a acestor grupări şovine nu va fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă, depinde de vorbitorii acestei limbi, în primul rând, de intelectualii de la voi, care trebuie să spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică, atunci ţineţi-vă de ceea ce se numeşte demnitate intelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baştină ale străbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate, care include, pentru un intelectual, şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei care i-a dat viaţă şi l-a crescut. Dacă bunelul şi bunica erau basarabeni, vorbitori de limbă română, dacă tatăl meu şi mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situaţiei lor, nu au prea avut condiţii să se şi afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deşi m-am născut şi am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei şi mi-am luat şi eu o soţie basarabeancă, de prin părţile Sorocii, aşa încât, atunci când ne retragem în căminul nostru familial, mai vorbim şi româneşte. Am şi mers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeţie la părinţii şi la rudele soţiei mele”. (Extras de pe Internet).

    P. S. – Fragmentul din interviu demonstrează că Serghei Kapița (Căpiță) își cunoștea originile românești și vorbea limba română. Interviul publicat în „NATURA” a apărut în timpul „domniei” lui Voronin și l-a supărat rău de tot pe „vojdi”. Am fost telefonat de „sus” cu atenționările și intimidările tradiționale, pe care, de regulă, le neglijam sau dădeam replica sub formă de pamflet, parodie sau persiflare. Nu am făcut-o, fiindcă leprele de la „palat” au decis să se răzbune pe autor, pe Alexei Rău, cerând de la Ministerul Culturii să-l destituie din funcția de director al BNM, pentru interviul apărut în „NATURA”. Din câte cunosc, a intervenit multă lume bună, de peste hotare, ca să-i potolească mânia lui Voronin și să-l lase în funcție pe Alexei Rău. Ar fi bine pentru istorie ca acest caz uitat sau necunoscut să fie făcut public de cei care știu mai multe despre încercările murdare ale sculelor lui Voronin să-l destituie și să-l umilească pe patriotul și omul de o cultură aleasă, Alexei Rău. Și pe această cale, îl rog pe cercetătorul Iurie Colesnic să descrie acel episod cu celebrul interviu apărut în publicația „NATURA”, fiindcă, pare-mi-se, cunoaște mult mai multe decât mine în privința abuzurilor comise împotriva lui Alexei Rău de clica lui Voronin.

    (Articol publicat în revista NATURA, nr. 383)

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Minunea a pornit din Basarabia

    * „Șoșoacele europene” și confiscarea patriotismului. Despre naționalism, șovinism, rasism și nazism

    * Ce-a mai rămas din cei aproape 300 de milioane de homo sovieticus?!

    * Feriți-vă de minciunile rusești, nu de adevăr!

    * Atunci am păcălit cenzura sovietică! Lupta noastră pentru alfabetul latin, în imperiul limbii ruse

    * Copilul de pe malul Prutului

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * 10 noiembrie 1989: măcelul eșuat

  • „Ce virus mârșav a băgat România în capetele voastre?!” – Amintiri din URSS

    Amintiri din viitor: despre libertatea presei în anul 1986 și cultivarea urii între frați. (Fragment din cartea mea „Pe Nistru, spre izvoare”).

    După ce publicasem în săptămânalul „Literatura şi Arta” câteva materiale critice împotriva falsului Program ecologic 1985–2005 al Academiei de Știinţe, mă trezesc în redacţie cu profesorul Vasilii Nikitovici Iacovlev, doctor în drept, jurist-ecolog, originar dintr-un vechi sat moldovenesc de lângă Râbniţa.

    Îmi era clar că venise la comandă, că nu putea un coşcogeamite şef cu părul alb de la Academie să coboare până la nivelul unui biet gazetar. Probabil că înregistra discuţia pe ascuns, că se tot agita şi vorbea la început cu citate de la plenarele Partidului Comunist. Îi răspundeam sec că ce am avut de spus a apărut în materialele pe care le-am semnat cu numele meu, nu sub pseudonim, şi port răspundere pentru fiecare cuvânt scris. Şi-o fi dat seama că vorbeşte în gol, că nu-l ascult, că nu tremur la ameninţările lui. Neauzind justificări sau scuze din partea mea, i-o fi plesnit răbdarea, că așa, din senin, s-a pornit prin cabinet și a început să fluture din deget, să strige:

    „Câți ani au trecut de când v-am eliberat, v-am scos din opinci, v-am dat școală și studii superioare, v-am făcut oameni, dar voi, ca lupul acela nedomesticit, tot peste Prut vă uitați?! România a furat și mai vrea să fure pământuri străine, de la Rusia, ea a creat problema Basarabiei și a dușmăniei între moldoveni, ea v-a spurcat mințile în anii de ocupație. Mai îndrăzniți să vă jeluiți pe la colțuri, că Puterea Sovietică nu vă dă posturi de conducere, că nu are încredere în voi. Cum să aibă?! Dacă v-ar scăpa la putere, voi ați trăda Uniunea Sovietică şi ați îndrăzni, așa cum ați mai făcut-o în 1918, să vindeți Moldova – României! Ce virus mârșav a băgat România în capetele voastre, că voi, basarabenii, după atâţia ani de construcţie comunistă, credeţi şi azi că sunteţi români, nu moldoveni, ca noi?! Păcat, mare păcat că Stalin n-a reuşit să facă curăţenie până la capăt pe malul drept, aşa cum a făcut pe malul stâng! Zău, Stalin a fost prea bun cu voi, fiindcă nu v-a deportat pe toți. Cât de îngăduitoare şi răbdătoare-i Moscova şi astăzi: e mai bună decât o mamă trădată de copiii pe care i-a născut, i-a crescut mari, dar ea îi mai iubește și după trădare. Chiar credeţi că Academia şi Partidul nu înţeleg ce scopuri urmăriţi? Voi folosiți ecologia ca să atrageți lumea de partea voastră, ca mai apoi s-o infectați cu idei naționaliste, iar când ţării îi va fi mai greu, să vă rupeți de la Rusia și să vă întoarceţi înapoi, în robie, la români. Să vă fie rușine, cât bine v-a făcut Uniunea Sovietică, dar voi, după atâţia ani de la eliberarea de sub jugul român, aţi ajuns de tineri să n-aveți deloc obraz!”.

    – Advertisement –

    După ce a rostit pe de rost rechizitoriul-refren, atins de regrete din cauza tineretului ingrat, Vasilii Nichitovici şi-a luat geanta şi mi-a întors spatele. Nu m-am ridicat să-l petrec. Înainte de a ieşi, s-a îndreptat milităreşte, a sucit capul în direcția mea, m-a privit ameninţător şi a declarat aproape pe silabe: „Îţi cunoaştem biografia. Noi n-am murit. Și nu vom muri niciodată. Dacă nu te potoleşti şi ne mai ataci, ai s-o sfârşeşti rău de tot!”

    Ar fi fost nedrept să văd în Vasilii Nichitovici un reprezentant al moldovenilor sau să-l identific cu Transnistria. Prin gura lui vorbea stăpânul, cel care ne-a dezmembrat Țara și ne-a învrăjbit, cel care a semănat ură între fraţi și ne-a dresat să ne mâncăm între noi. Iar între timp, el, stăpânul „inocent”, ne fură pământul, sufletul și copiii, culege roadele muncii noastre și ne „împarte dreptate”, când, la comanda lui, ne sfâșiem „frăţeşte”.

    Transnistria, fiind prima în fața vijeliilor pustiitoare, izolată de casa părintească și lăsată printre străini să supraviețuiască, prin jertfa ei îndelungată, mă ajută să înțeleg și să văd pe viu ce viitor se pregătește basarabenilor, și nu numai. Roata roşie, care strivea totul în calea ei, a trecut barbar peste Transnistria terorizată, înfometată, însângerată şi s-a oprit în Nistru. Ea, sora noastră, a fost bătută în cap, batjocorită şi ţinută slugă, ea nu a cunoscut libertatea şi afirmarea naţională. Peste un milion de moldoveni, timp de două secole, s-au închinat la un chip cioplit, nu la Domnul lor. După 1792, ei nu au avut nicio zi să se simtă stăpâni pe pământul lor de totdeauna, ei nu cunosc ce înseamnă să ai statul tău naţional, care să-ţi apere fiinţa, limba şi identitatea. Transnistria, înstrăinată de poporul ei, nu a putut niciodată să se ridice pe propriile picioare, să aibă conștiință națională şi să se afirme. Mojicul cu stea în frunte i-a strivit gândirea şi viitorul. Ea respiră din greu, îşi numără anii şi vorbeşte cu gura celor care au înrobit-o.

    – Advertisement –

    Totuși, caut un răspuns pentru mine: de ce Moscova cultivă atâta ură faţă de România? Poporul acesta pașnic și blând n-a atins niciodată un fir de păr din capul căpcăunului, n-a luat nicio fărâmă de pâine sau de pământ de la alții. Dimpotrivă, a pierdut din vatră și a așteptat sute de ani ajutorul și dreptatea lui Dumnezeu ca să-și refacă moșia. Prin veacuri de umilință, și-a dus bunătatea, omenia și îngăduința ca pe o cruce. De ce atâta ură față de un neam care se află în casa lui și este Acasă? Îi stă în drum și îi strică socotelile? Nu vede Constantinopolul și Balcanii din cauza Carpaților? Or, pe stăpân încă îl frige anul 1918 și îi tulbură mințile spaimele prin care a trecut, când Basarabia, după 106 ani de sclavie înfiorătoare, iese din închisoarea țaristă, se ridică pe picioarele ei și, fără să întrebe, fără să șovăie sau să încâlcească drumurile, se reîntoarce imediat Acasă, la părinți, frați și surori, la mama ei de totdeauna!

    Înțeleg ura mojicului, care se vrea cârmuitorul lumii. Munca lui drăcească de peste un secol și jumătate de a înghiți şi a schimba originea a patru milioane de moldoveni, de a le șterge memoria, de a le falsifica istoria și limba – a fost făcută praf în cei 22 de ani de „ocupaţie românească” (1918-1940). În acea perioadă, Basarabia a deschis ochii şi a văzut lumina; ea a făcut școală națională, s-a spălat de jegul minciunilor țariste umilitoare şi s-a simţit Om. Basarabia a descoperit ce înseamnă să ai statul tău naţional şi să fii stăpân în Țara ta. Sora noastră Transnistria nu a avut parte de nimic din ceea ce basarabenii s-au bucurat din plin în cei 22 de ani de „ocupaţie românească”.

    Basarabia ar fi împărtăşit destinul tragic al Transnistriei dacă „Sfatul Ţării” întârzia să voteze Unirea cu Patria-Mamă, iar România nu oprea în 1918 ucigaşa roată roşie la Nistru. Basarabia a fost salvată de teroarea bolşevică şi a avut răgaz, timp de 22 de ani, să renască şi să adune energii de supravieţuire încă pentru un secol de încercări şi experimente cumplite.

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Minunea a pornit din Basarabia

    * „Șoșoacele europene” și confiscarea patriotismului. Despre naționalism, șovinism, rasism și nazism

    * Ce-a mai rămas din cei aproape 300 de milioane de homo sovieticus?!

    * Feriți-vă de minciunile rusești, nu de adevăr!

    * Atunci am păcălit cenzura sovietică! Lupta noastră pentru alfabetul latin, în imperiul limbii ruse

    * Copilul de pe malul Prutului

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * 10 noiembrie 1989: măcelul eșuat

    – Advertisement –

  • Rămânem împreună! – Ziariștii

    După ce am rezistat timp de trei decenii la cele mai cumplite furtuni ale tranziției interminabile, suntem surprinși să aflăm că cineva și-a propus să îngroape definitiv presa scrisă din Republica Moldova.

    Încă nu cunoaștem în ce cap, birou sau instituție s-a născut ideea aberantă de a majora atât de sălbatic prețurile de distribuție a gazetelor și revistelor, cam de la 350% până la 600%. Ceea ce știu cu precizie este că, în redacție, Contractul de difuzare a publicațiilor periodice a venit din partea Întreprinderii de Stat „Poșta Moldovei” la 30 noiembrie 2023.

    Când am văzut tarifele explodate de la un leu la 6 lei pentru distribuția unui singur exemplar, am pierdut vocea, apărându-mi înaintea ochilor sutele și miile de cititori din toate localitățile republicii, care fac parte din minunata familie a publicației „NATURA”.

    În realitate, lovitura zdrobitoare cădea nu atât în redacțiile rămase aproape pustii, ci în sutele de mii de cititori din localitățile rurale, care își iau pâinea spirituală din gazete și reviste.

    Aiureala fabricată în cantități industriale că oamenii se informează doar de pe telefonul mobil și nu mai au nevoie de presa scrisă este făcută praf și anulată de cele peste două milioane și jumătate de gazete care au ajuns în casele moldovenilor în anul 2023, fiind abonate de lumea cu venituri mici sau modeste.

    Personal, înclin să cred că la mijloc e mai mult o conspirație a prostiei, incompetenței și nesimțirii, decât un act premeditat de a lipsi un contingent atât de numeros de publicațiile periodice.

    Oricum, se știe că există o diferență uriașă de gândire și percepție dintre persoanele „modelate” de televiziune, de păienjenișul de „rețele de socializare” și cele care citesc o gazetă, revistă sau carte.

    Fără a desconsidera alte forme de comunicare, se cere să menționăm că jurnalismul autentic, făcut de profesioniști, mai supraviețuiește în articolele și materialele publicistice scrise cu migală și responsabilitate, în puținele emisiuni culturale, analitice sau de atitudine, nu în „tik-tok”-uri superficiale, show-uri ridicole sau pe rețelele gen „odnoklassniki”, supraîncărcate de tipi complexați, analfabeți, șovini sau grafomani.

    Se înțelege de la sine că în procesul general de distrugere a valorilor seculare, de desființare a modelelor verificate de educație, de îndoctrinare și degradare morală a comunităților umane, presa scrisă a devenit un dușman al mediocrităților, nulităților și profitorilor din instituții și societate, fiind în același timp un reper și aliat al cetățenilor nedreptățiți, umiliți și revoltați de condițiile înjositoare de trai.

    Indiferent de justificările invocate de demnitarii plătiți din banii contribuabililor moldoveni, devine foarte clar: campania de abonare-2024 a fost compromisă într-un mod impardonabil de persoane iresponsabile, care au redus procesul de abonare de la trei luni (octombrie-noiembrie-decembrie) la două săptămâni. Incredibil, dar adevărat!

    Doar cititorii și promotorii fideli mai pot repara gafa enormă comisă sau admisă de conducerea instituției de stat împuternicită cu distribuția presei scrise, doar o mobilizare exemplară a marilor sufletiști ai publicației noastre ar face să menținem întreagă familia „NATURA”, mai ales că redacția a sărit peste scumpirile în lanț și a păstrat costul unui abonament anual-2024 sub 100 de lei (pentru persoanele fizice).

    Evident, nu e ușor să acoperi în câteva zile ceea ce trebuia înfăptuit în 2-3 luni, dar acolo unde se manifestă concomitent multă voință și entuziasm de a face o faptă frumoasă – apar minuni. Totdeauna am scris pentru cititorii noștri și mereu am crezut că au lumină în suflet și, oriunde s-ar afla, ei bucură comunitatea, au grijă de oameni și fac minuni. Altfel, care ar mai fi rostul să faci o gazetă sau revistă fără cititori?

    Nu știu cine și de ce a voit să ne despartă, să destrame familia „NATURA”, să vă stingă lumina din casă, să vă lase singuri, fără copilul plin de viață, care vă deschide poarta și ușa, când vă este mai greu, când tristețea, uitarea și pustietate încearcă să vă doboare.

    Publicația „NATURA” e făcută pentru oamenii de omenie, pe care se ține Moldova noastră – cea înstrăinată și nedreptățită, cea curată și frumoasă, cea care ne ține pe toți și ne iubește, cea pe care o iubim până la ultima suflare. „NATURA” este și ea parte din această durută dragoste a noastră pre nume Moldova – altar sub cerul liber, care se vrea în Catedrală! Să fim solidari, să rămânem împreună și în anii care vin, să ne bucurăm împreună de Ziua când Dumnezeu va transforma întreaga Țară într-un Pod de flori, iar Prutul va ajunge un râu intern!

    Zău, ar fi nedrept să lăsăm „NATURA” să nu prindă jinduita și mult așteptata Zi a Reîntregirii, după ce decenii în șir a păstrat focul în vatră, a ținut vie speranța în ochii luptătorilor și ai oamenilor de bună credință, și-a onorat mereu datoria, având grijă să pâlpâie candela ocrotitoare în casele părintești, a luminat sufletele învățătorilor și elevilor, s-a străduit continuu ca frumoasa grădină a Limbii Române să încânte și să arate ca un colț de paradis.

    Se apropie ninsorile și magnificele sărbători de iarnă. Așteptăm ca blândul și răbdătorul pământ al Moldovei să-și schimbe straiele în albul zăpezilor, copiii Basarabiei să-și pregătească „Steaua”, „Plugușorul”, „Buhaiul”și să fie gata să pornească spectacolul magic, satele să se umple de chiotul băștinașilor reîntorși la casele părintești, iar bucuria revederii cu cei dragi să aprindă încrederea și speranța că Anul Nou va deschide drumurile și orizonturile spre reunificarea familiilor despărțite și a Țării. Ridicați capul și priviți: „Steaua sus răsare / Ca o taină mare, / Steaua strălucește / Și lumii vestește”!

    La Mulți Ani împreună cu „NATURA”, dragi cititori!

    (Abonarea la „NATURA-2024” poate fi făcută la orice oficiu poștal din R. Moldova sau online, iar cei de peste hotare se pot abona la varianta electronică PDF pe adresa: www.natura.md/abonare).

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Minunea a pornit din Basarabia

    * 10 noiembrie 1989: măcelul eșuat

    * „Șoșoacele europene” și confiscarea patriotismului. Despre naționalism, șovinism, rasism și nazism

    * Ce-a mai rămas din cei aproape 300 de milioane de homo sovieticus?!

    * Feriți-vă de minciunile rusești, nu de adevăr!

    * Atunci am păcălit cenzura sovietică! Lupta noastră pentru alfabetul latin, în imperiul limbii ruse

    * Copilul de pe malul Prutului

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre

  • Poeta care a zgâlțâit zidurile Kremlinului

    Leonida Lari a întruchipat zborul de libertate și dorul de reîntoarcere Acasă a Basarabiei românești. Poezia ei aduna temperaturi solare și topea sârma ghimpată de pe Prut.

    Leonida Lari (26 octombrie 1949 – 11 decembrie 2011) avea dimensiunea marilor tribuni, tuna și fulgera de la înaltele microfoane, fascinând mulțimile și îndemnându-le să-și reîntregească Țara. Pentru ea, România întreagă însemna lumină, altar, jertfă și înălțare!

    La 12 ani de când Leonida Lari a plecat în lumea celor drepți, readuc în atenție textul pe care i l-am dedicat în revista „Natura” din acel trist decembrie 2022. Au trecut 12 ani, dar n-aș retrage niciun cuvânt de apreciere la adresa vulcanicei poete patrioate; dimpotrivă, aș adăuga.

    Leonida Lari

    A plecat la Domnul Leonida Lari, una dintre cele mai mari şi neînfricate luptătoare pentru adevăr, dreptate şi unitate naţională, născute vreodată de pământul Basarabiei.

    Viaţa ei, în zbaterea pentru deşteptarea şi renaşterea naţională, este un imn întru înălţarea şi nemurirea acestui pământ şi neam.

    Încă de la debutul ei poetic, ţinută în umbră de regimul sovietic, pentru că nu dădea nici un semn de colaborare, plecăciune sau recunoştinţă faţă de puterea ocupanţilor şi ideologia comunistă, Leonida Lari a cunoscut cu vârf şi îndesat ce înseamnă a fi un intelectual talentat la o margine de imperiu, pe un teritoriu cu o identitate falsă, cu o populaţie îndoctrinată, deznaţionalizată şi masiv rusificată.

    A mai descoperit de studentă, de la Universitate, că statul sovietic îţi poate ierta multe din metaforele din poezie, dar niciodată nu-ţi va ierta orice aluzie că moldovenii sunt români, vorbesc limba română şi sunt de acelaşi neam şi sânge cu toţi cei din dreapta Prutului.

    Ca şi alţi poeţi din generaţia ei, Leonida Lari trebuia să aleagă: ori o carieră literară de partid cu premii, vizite peste hotare, bani şi cărţi tipărite în zeci de mii de exemplare sau un poet-paria neintegrat în societatea sovietică, hulit şi desconsiderat de putere şi „popor”, pentru că spune altceva decât nomenclatura şi Partidul Comunist. Poeta a ales, chiar cred că a jurat în anii de studenţie, să slujească – până la ultima ei suflare – neamul, credinţa, adevărul şi cauza românească din Basarabia, ceea ce însemna, în acele timpuri de teroare, un sacrificiu şi pericol enorm.

    În mai 1983, când abia trecusem pragul la săptămânalul „Literatura şi Arta”, am cunoscut-o şi m-am convins din primele discuţii şi polemici că e o mare luptătoare: avea foc în priviri şi o capacitate fascinantă de convingere. Fără să mă cunoască prea bine, mi-a vorbit destul de deschis despre colaboraţionismul multor intelectuali cu Partidul Comunist, despre laşitatea unor scriitori care-şi vând talentul pe o sinecură sau un premiu, despre asimilare şi rusificare, despre schimonosirea adevărului istoric şi spălarea creierilor la moldoveni.

    Era extraordinar de documentată, cunoştea foarte bine istoria naţională, dezmembrarea Moldovei la 1812 şi a României la 1940. Știa atât de multe despre evenimentele care au marcat drama Basarabiei, încât o puteai asculta ore în şir fără să respiri. Ştia că nu este iubită de Partidul Comunist, că este urmărită de Securitate, dar fierbea atâta adevăr în ea, încât nici temutul KGB sovietic nu putea să-i închidă gura.

    Şi fiindcă nu putea s-o îngenuncheze, KGB a dat drumul la fabrica de zvonuri şi minciuni, care a umplut toată Moldova şi Uniunea Sovietică. Ce tâmpenii, ce bârfe şi murdării, ce aberaţii au fost spuse la adresa unei admirabile femei: te ia groaza să ţi le aminteşti… Câte cozi de topor, câţi „savanţi” de la academie şi de la „Ştiinţa”, câţi scriitori, laureați și secretari de partid umblau din sat în sat şi înmulţeau minciunile oribile despre Leonida Lari. Cei de sus dăduseră indicaţia s-o acopere cu murdării, bârfe şi intrigi, şi erau convinşi că poeta, fiind sensibilă la neadevăr, până la urmă nu va rezista, se va prăbuşi şi va ajunge la casa de nebuni. Oricât de tare ar fi omul, dar minciuna răspândită îl atinge.

    Deşi nu a dat pe faţă, ştiu că minciunile i-au înveninat existenţa, i-au atras suferinţe şi boli, care, până la urmă, i-au scurtat zilele. Toate insultele, calomniile, scornelile au trecut prin inima Leonidei, dar crezul ei nestrămutat că luptă pentru dreptate, pentru poporul ei oropsit şi călcat în picioare, o făceau de neînvins.

    Când imperiul a început să se clatine, viaţa Leonidei s-a strămutat pe baricade, cuvântul ei scris şi rostit a devenit mai puternic decât toate diviziile ruseşti din Moldova, iar poeziile, articolele şi cuvântările ei înflăcărate înfierbântau şi trezeau masele largi din „somnul cel de moarte”. Vocea ei venea peste naţiune – curată şi zgomotoasă, ca un râu năvalnic de munte. Argumentele ei luminau ca un fulger în beznă. Îndemnurile ei de a ne ridica în picioare erau ca o ploaie care aduce viaţă într-un pustiu.

    În faţa mulţimilor deşteptate, Leonida se transfigura şi strălucea ca un comandant de oşti care nu ştie ce sunt frica şi înfrângerea; avea harul să-i încurajeze până şi pe cei ce se temeau de umbra lor. În numele celor peste 4 milioane de nedreptăţiţi ai Basarabiei, Leonida a deschis uşile Kremlinului şi le-a cerut insistent lui Gorbaciov şi Iakovlev să recunoască existenţa Pactului Ribbentrop-Molotov, după care a cerut şi mai insistent anularea consecinţelor odiosei înțelegeri criminale care a dezmembrat naţiunea română.

    Când a fost vorba de cauza naţională, Leonida Lari s-a zbătut până la ultimul argument şi a respins cu înverşunare orice forme de compromis şi cedări. Limba română, Alfabetul Latin, Tricolorul au fost cetăţile pe care moldovenii le-au cucerit după o jumătate de secol de ocupaţie şi înstrăinare datorită unei pleiade de luptători şi intelectuali ca Leonida Lari.

    Care neam din fostul imperiu nu ne privea cu invidie şi mândrie, când Leonida Lari tuna şi fulgera de la tribunele centrale, cerând Moscovei să nu treacă cu tancurile peste libertatea popoarelor descătuşate? Care dintre popoarele ocupate nu visa să aibă o Leonidă de-a noastră?!

    Am avut o dureroasă strângere de inimă când am aflat că se duce la Bucureşti. Lipsa ei nu avea cine s-o acopere. Dar ea, atunci, credea sincer că poate ajuta Basarabia mai mult de acolo decât de aici. Nu am discutat niciodată cum s-a adaptat la fauna politică dâmboviţeană, dar cunoscând-o, mă gândeam că e mai uşor să zgâlţâi un imperiu decât să ridici baricade în propria ta ţară. Probabil, acolo, s-a zbătut între stele şi coropişniţe, între uriaşi şi pitici, între sufletişti şi mitomani, între mari români şi pociturile de care vorbea Eminescu. Oricum, în Parlamentul Ţării, ce a avut de spus – a spus. A vorbit cu durere, a vorbit cu patimă, a vorbit cu revoltă. Ca într-o familie sfâşiată de o mare nedreptate din afară.

    Știu prea bine că suferea mult că nu poate scoate mai repede frontiera artificială de pe Prut. Avea presimţirile ei şi visa atât de mult să prindă Ziua reunificării neamului românesc.

    Clopotele care bat adio pentru Leonida Lari împrăştie şi un mare semnal de alarmă pentru mii şi zeci de mii de oameni care au participat activ la Mişcarea de Eliberare Naţională şi au crezut în idealurile renaşterii acestui popor. Se răresc rândurile luptătorilor care au ridicat Basarabia în picioare. Cei rămaşi în viaţă sunt marginalizaţi şi reduşi la tăcere. Şi Leonida Lari, cu mult înainte de moarte, a fost acoperită nu de laurii recunoştinţei, ci de uitare. Omizile roşii şi de alte culori, care după Independenţă au umplut pământul Moldovei, ar trebui să nu uite că pomul pe care parazitează şi îşi storc bogăţiile a fost crescut cu truda şi sângele unor patrioţi ca Leonida Lari. Duşmanii de ieri, şi de azi, şi de mâine, şi de totdeauna vor lucra în beznă, asemeni cârtiţelor, ca ei să ne scrie istoria de renaştere naţională, iar din biografia unor mari luptători ca Leonida Lari să nu rămână nimic înălţător, poate doar cifrele ce consemnează anii de naştere şi de moarte. Să luăm aminte!

    În faţa mulţimilor deşteptate, Leonida Lari părea nemuritoare. Azi, când o petrecem pe ultimul drum, nimeni nu crede că este vorba despre ea. În memoria Basarabiei, Leonida Lari aşa şi va rămâne – nemuritoare!

    Alecu Reniţă – revista națională „Natura”, decembrie 2011

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Minunea a pornit din Basarabia

    * 10 noiembrie 1989: măcelul eșuat

    * „Șoșoacele europene” și confiscarea patriotismului. Despre naționalism, șovinism, rasism și nazism

    * Ce-a mai rămas din cei aproape 300 de milioane de homo sovieticus?!

    * Feriți-vă de minciunile rusești, nu de adevăr!

    * Atunci am păcălit cenzura sovietică! Lupta noastră pentru alfabetul latin, în imperiul limbii ruse

    * Copilul de pe malul Prutului

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre

  • Minunea a pornit din Basarabia – Ziariștii

    România unită – cea mai mare faptă a neamului nostru

    Marele istoric şi patriot Nicolae Iorga spunea că cea mai mare faptă din viaţa neamului nostru a fost înfăptuirea României unite, a statului unitar care a adunat la 1 decembrie 1918 aproape toate pământurile istorice locuite de veacuri de români.

    Această uriaşă operă de reîntregire a naţiunii române s-a clădit temeinic și îndelung cu gândul, cu sufletul, cu sabia și cu plugul tuturor generațiilor de băștinași. S-a făcut cu jertfe enorme şi a încununat visul secular al moldovenilor, muntenilor, transilvănenilor, ardelenilor, basarabenilor, bucovinenilor, bănăţenilor, maramureșenilor, dobrogenilor de a viețui împreună, pentru totdeauna, în vecii vecilor, fiindcă Dumnezeu a creat un singur popor – poporul român –, iar patria acestui popor este una singură: România.

    Icoana acelor zile, când milioane de suflete reînviate în Basarabia, Bucovina și Transilvania, “cu moarte pe moarte călcând,” sfărâmau lanțurile robiei străine, își scriau propria carte de istorie și își cucereau libertatea, demnitatea și unitatea națională, strălucește fascinant peste timpuri, aratând voința, frumusețea și încrederea poporului român în destinul și viitorul său.

    Minunea a pornit din Basarabia

    Ceea ce conferă, pentru noi, o încărcătură aparte a omagierii Centenarului este că în anul de grandioase zguduiri naționale și sociale, 1918, procesul de reîntregire a naţiunii române pornește de aici, din Basarabia.

    Marii noștri compatrioți îmbrățișează din convingere şi necesitate vitală cauza românească, formând acea minunată generaţie a Unirii, în frunte cu Ioan Pelivan, Pan Halipa, Ion Buzdugan, Vasile Stroescu, Ștefan Ciobanu, generație care prin mare curaj, responsabilitate și înțelepciune votează la Chişinău, pe 27 martie, Actul Unirii.

    Fapta măreaţă a românilor basarabeni este continuată în toamnă de sora noastră Bucovina, care după o înstrăinare umilitoare de 143 de ani, hotărăşte prin votul populaţiei deşteptate, în data de 28 noiembrie, la Cernăuţi, reîntoarcerea la Patria-Mamă.

    Şi, cum sfârşitul încununează opera, la 1 decembrie 1918, în cetatea primului întregitor al neamului românesc Mihai Viteazul, la Alba Iulia, cu votul popular a peste 100.000 de români, Transilvania noastră dărâmă închisoarea habsburgilor şi revine liberă Acasă.

    „Fraţilor, fiţi bineveniţi! Trăiască România Mare!”

    În faţa delegațiilor înnobilate de flamura tricoloră, văzând chipurile luminate şi mândre ale românilor din teritoriile slobode, primul-ministru al României, Ionel Brătianu, exclamă printre lacrimi de bucurie: „Vă așteptăm de 1.000 de ani și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt în viața unui neam clipe de fericire atât de mari, încât ele răscumpără veacuri întregi de suferință. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generații. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute și sute de ani a îndurat suferințele cele mai crude, fără să-și piardă credința neclintită în sosirea acelei zile care ne unește astăzi și care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie… Fraților, fiți bineveniți! Trăiască România Mare!”

    Printre cele mai dezvoltate ţări din Europa

    Astfel, prin lupte îndelungate şi jertfe uriaşe, românii din imperiile asupritoare, însufleţiţi de duhul libertăţii şi de idealul unităţii naţionale, dând glas voinţei populare, înlătură hotarele nedrepte din sânul aceluiaşi popor și caligrafiază pe harta lumii statul unitar al întregii noastre seminții – România.

    O Ţară întreagă, mare, frumoasă, liberă, rotundă ca o pâine, o Ţară a tuturor românilor, aşezată pe temeliile democratice a Constituţiei din 1923, începe să pulseze în ritmuri moderne, aducând dezvoltarea, prosperitatea şi civilizaţia europeană în teritoriile ieşite de sub dominaţia imperială şi reintegrate în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

    În 22 de ani de Independenţă reală (1918-1940), România reîntregită a cunoscut un progres impresionant (de exemplu, capacitatea industrială a crescut cu 235%), bogăţiile ei şi produsul intern brut aducând-o către anul 1935 în topul celor mai dezvoltate ţări din Europa.

    Interpretările ideologice, cominterniste, ale perioadei interbelice au schimonosit realităţile, falsificând până la absurd un proces complex de avânt naţional, de renaştere spirituală şi morală, de aducere la carte şi lumină a milioane de români.

    În 22 de ani, Basarabia a cunoscut transformări spectaculoase, ajungând dintr-o gubernie ţaristă, înapoiată şi analfabetă, într-o regiune a afirmării de sine, a belşugului şi a ştiutorilor de carte. O să exemplific afirmaţia mea cu date adevărate, care spulberă tonele de minciună propagate neîntrerupt de Moscova şi lichelele ei de la Chişinău.

    În 1917, în Basarabia nu exista nicio şcoală primară românească, deşi majoritatea absolută a populaţiei era românească. În iunie 1940, când tancurile sovietice au ocupat Basarabia, funcţionau 2.628 de şcoli primare cu 7.581 de învăţători şi cu 348.000 de elevi.

    Devenind parte integrantă a României, Basarabia a fost salvată de teroarea bandelor bolşevice, de războiul civil din Rusia, de trei valuri de foamete provocate de regimul comunist, de deportările, epurările şi asasinatele în masă organizate de Stalin.

    Putem afirma cu certitudine: fără interbelicul românesc, Basarabia ar fi devenit o Transnistrie întinsă de la Bug până la Prut, cu exterminarea sau rusificarea deplină a populaţiei băştinaşe.

    Poporul român are o singură patrie – România!

    Omagiind Centenarul și înaintașii, avem datoria să trecem în arhive interpretările antiromânești, să aducem adevărul istoric în spațiul public. Mitul că am primit cadouri de la „stăpâni” în 1859 și 1918 devine periculos și ridicol, alimentând complexele de inferioritate.

    Marea Unire nu a fost o întâmplare norocoasă, un accident conjunctural, ci încununarea unui proces îndelungat, firesc, în care seminţele unităţii naţionale fructificau încet, dar neîntrerupt în toate teritoriile românești, formând treptat conştiinţa identitară, comună, a unui popor divizat de imperiile vecine.

    De la „descălecatul” ţărilor române, ideile de unitate lingvistică, religioasă și naţională le găsim la cronicari, la cărturari, la domnitori. Mihai Viteazul cunoştea foarte bine hotarele etnice ale neamului românesc, când a făcut prima Unire la 1600. Pentru înfăptuirea Marii Uniri, în anii Primului Război Mondial, românii au adus o jertfă de sânge de un sfert de milion de soldaţi și ofițeri.

    La Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, în 1918, Tricolorul unității naționale l-au înălțat românii, nu misionarii Moscovei, Vienei sau Budapestei. Iar după dezmembrarea criminală a României în 1940, în teritoriile ocupate, populația românească nu a încetat să-și apere ființa națională și să creadă în reîntregirea Țării.

    Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, cu uriașele lor pierderi și nedreptăți suferite în anii de ocupație sovietică, sunt o dovadă vie că ele știu și după 100 de ani că sunt românești și aparțin României. Și cred și azi, ca și atunci, în 1918, în Unire și în dreptatea lui Dumnezeu. Cred acum și în veac! Fiindcă Dumnezeu a creat un singur popor – poporul român –, iar patria acestui popor este una singură: România.

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * 10 noiembrie 1989: măcelul eșuat

    * „Șoșoacele europene” și confiscarea patriotismului. Despre naționalism, șovinism, rasism și nazism

    * Dronele lui Putler și hoardele de oportuniști de la București

    * Ce-a mai rămas din cei aproape 300 de milioane de homo sovieticus?!

    * Feriți-vă de minciunile rusești, nu de adevăr!

    * Atunci am păcălit cenzura sovietică! Lupta noastră pentru alfabetul latin, în imperiul limbii ruse

    * Copilul de pe malul Prutului

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre

  • Semințele binelui – Ziariștii

    E greu de crezut că ar exista oameni care nu ar dori ca munca lor să fie preţuită şi recunoscută de alţii. Oriunde ar lucra ei: sus sau jos, la şcoală sau la primărie, la bibliotecă sau pe tractor, la sapă sau la stână – peste tot, omul care pune suflet în munca sa vrea, în cele din urmă, să fie apreciat de colegi, de colectiv, de societate. Să vadă, în timpul vieţii, că lumea din jur se bucură de ceea ce el face şi, din când în când, să-i spună un simplu şi omenesc „mulţumesc”. E mult, e puţin?

    Gândiţi-vă la ceea ce trudiţi zi de zi şi an de an, la ceea ce aţi lăsat în urmă pentru alţi oameni şi mai amintiţi-vă de câte ori aţi apreciat în public meritele colegilor sau aţi auzit de la cineva, străin oriu apropiat, de la colectiv sau comunitate, un sincer „mulţumesc” şi o să fiţi destul de aproape de un răspuns corect.

    Din păcate, avem zeci, dacă nu sute de colective în care angajaţii sunt foarte departe de a preţui munca colegilor de serviciu, de a face fapte bune. Ba mai mult: acolo unde atmosfera e otrăvită, nulităţile, lingușitorii, incompetenții şi mediocrităţile se adună în găşti, în clanuri şi uneltesc împotriva celor mai buni profesionişti, lovesc sub centură şi în spate, aleargă la şef cu minciuni de te cruceşti când le auzi, scriu denunţuri anonime la instanţe, lansează zvonuri şi bârfe, construiesc din murdărie o opinie deformată despre colegi, despre vârfurile dintr-o instituţie sau organizaţie. În fine, fac tot posibilul şi imposibilul ca cei mai competenţi să fie dezonoraţi, să plece singuri sau să fie fugăriţi din domeniu ca nişte neadaptabili și “nepricepuţi” de „a fi în rând cu lumea”.

    Este prea evident că un bun profesionist “strică” imaginea unui colectiv de trântori, prezintă un pericol real pentru diletanţi, care nu-şi cunosc meseria, nu ştiu cum să lucreze şi, de regulă, sunt angajaţi prin protecţie, recomandări obscure sau pe criterii partinice. Şi cum uneori vedem pomi roditori devoraţi de omizi, aşa vedem şi colective, şi domenii vitale pentru societate, îngenuncheate, sfâşiate şi ocupate de mediocrități și nulităţi.

    Ştiu: e greu, e foarte greu să rezişti, să lupţi, să schimbi, să fugăreşti omizile care devorează pomii roditori. Însă doar astfel participi şi tu la lupta neîntreruptă dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric, dintre omenie şi perfidie. Nu crede că această zbatere a ta, adeseori singulară, este lipsită de sens şi viitor! E suficient să împrăştii seminţele binelui în mijlocul oamenilor, în sufletele amorțite, în societatea nepăsătoare și înrăită. Ele, semințele binelui, inevitabil, o să încolţească, o să dea rod, o să bucure alţi oameni. Desigur, zi de zi ai în faţă exemple diferite, dar important e să nu ajungi nepăsător, să nu renunți la bucuria de a aduce o rază de lumină și încredere oamenilor din preajmă.

    Am avut şi eu nenorocul să cunosc un pretins academician, care recunoştea – când era beat criţă – că el nu se simte bine dacă nu face rău; şi cu cât mai mult rău face, cu atât mai bine se simte. Prin intrigi, şiretlicuri şi linguşeli, perfidul “savant” a adunat titluri, distincţii şi premii nemeritate, pentru ca la 80 de ani să se convingă definitiv că lumea bună se fereşte de el ca de un lepros şi nimeni nu-i poartă nici un dram de respect.

    Şi mai cunosc, în foarte multe localităţi din Moldova, oameni ca pâinea caldă, fără titluri, care nu se simţeau bine dacă nu reuşeau să facă în fiecare zi un bine, care s-au purtat omeneşte cu oamenii şi au lăsat în urma lor o amintire frumoasă – o fântână pentru cei însetaţi, o carte, o şcoală, elevi străluciţi, o bibliotecă, o biserică, o grădină publică, un parc, un muzeu, o casă pentru orfani, un abonament la o gazetă sau revistă preferată etc.

    Dincolo de slăbiciunile umane, fiecare dintre noi are permanent șansa de a scoate zgura, supărarea, invidia şi ura din oameni. Nimeni nu-l poate opri pe om să facă o faptă bună, să-şi ceară iertare pentru o rană cauzată cuiva pe nedrept, să întindă o mană de ajutor unor bătrâni sau copii, să-şi înalţe prin fapte frumoase ţara, limba şi neamul, să spună un cuvânt de recunoştinţă părinţilor şi învăţătorilor, să rupă din el o apreciere justă a muncii colegilor din colectiv. E atât de puţin, dar şi atât de mult – exact ceea ce lipseşte în societatea moldovenească, în relaţiile zilnice dintre oameni.

    Cu excepția brutelor înnăscute, a fariseilor și nesimțiților, oricât s-ar preface cineva că nu-l doare, în realitate îl doare straşnic când nu simte respectul societății, căldura copiilor, dragostea părinţilor, aprecierea apropiaţilor şi colegilor.

    Dăruieşte lumină şi vei avea raiul pe pământ! Vei avea ceea ce dăruieşti. Lăsaţi Bunătatea să vă intre în suflete şi totul în jur va căpăta culoare, sens şi frumusețe!

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * „Șoșoacele europene” și confiscarea patriotismului. Despre naționalism, șovinism, rasism și nazism

    * Primul și ultimul… Despre lepre și lingușitori, la moartea lui Mircea Snegur

    * Dronele lui Putler și hoardele de oportuniști de la București

    * Ce-a mai rămas din cei aproape 300 de milioane de homo sovieticus?!

    * Feriți-vă de minciunile rusești, nu de adevăr!

    * Atunci am păcălit cenzura sovietică! Lupta noastră pentru alfabetul latin, în imperiul limbii ruse

    * Copilul de pe malul Prutului

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre

  • „Șoșoacele europene” și confiscarea patriotismului. Despre naționalism, șovinism, rasism și nazism

    Din păcate, țările europene (excepție, statele baltice și Polonia) nu înțeleg perfidia Rusiei, tehnicile ei profund-psihologice de a submina și dezagrega instituțiile democratice, de a corupe total partidele și mass-media din țările civilizate, de a exploata la maximum grupările teroriste și religioase.

    Democrațiile europene nu înțeleg, de asemenea, priceperea Rusiei de a confrunta și manipula contingentele uriașe de trântori și paraziți din societățile dezvoltate, de a eroda modelul democratic din orice țară prosperă și a semăna neîncredere, dispreț și ură între oameni, de a promova mediocritățile, hoții și tâmpiții în nucleul instituțiilor de stat, de a goli cuvintele de conținutul lor real și a crea un haos total în capetele mulțimilor dornice de scandaluri și circuri politice, mulțimi electorale, șmechere, certate cu munca și ordinea, dar asistate social.

    Rusia șovină încurajează și alimentează faliile din interiorul țărilor democratice, întreține nemulțumirile grupurilor etnice, cultivă xenofobia și rasismul, transformă bisericile pravoslavnice în centre și rețele de rusofilie, separatism și de propagare a „lumii ruse”.

    Dacă Europa nu va înțelege esența Rusiei șovine și imperiale, atunci, în prima fază, corupția, mafia, haosul, anarhia și ura vor penetra masiv în țările UE, care în scurt timp își vor pierde prosperitatea, normalitatea și capacitatea de a reacționa adecvat provocărilor complexe susținute neîntrerupt de Rusia șovină.

    – Advertisement –

    În țările UE se cere de a fi scos cât mai urgent naționalismul firesc, lipsit de orice forme de extremism și exclusivism, de la partidele finanțate de Rusia, fiindcă a lăsa mai departe pe seama „șoșoacelor” patriotismul normal e diversiune, capitulare și trădare curată.

    Industria propagandistică a Kremlinului are o capacitate fenomenală de a tulbura mințile nu doar ale indivizilor, dar și ale unor popoare întregi, care își disprețuiesc originea, înaintașii, istoria și cultura.

    Rusia cunoaște în profunzime viciile și slăbiciunile fiecărui popor european, îndeosebi ale popoarelor ortodoxe, pe când majoritatea absolută a țărilor UE habar nu au ce meniu zilnic le oferă Putler și propaganda rașistă.

    – Advertisement –

    Repet: nu goliți cuvintele de conținutul lor real, nu falsificați și nu modelați termenii conform narativelor propagandistice de stânga sau de dreapta! Pentru ca naționalismul firesc să nu fie confiscat de partidele rusofile din UE și transformat în forme distructive de extremism, xenofobie și ură interetnică, să nu ajungă la faza de șovinism și rasism, e mai mult decât necesar ca patriotismul curat și sincer să fie luat de la „șoșoace” și restituit oamenilor normali, care nu ar trebui să fie marcați de complexele de inferioritate, fiindu-le rușine de originea, neamul și țara lor.

    Deocamdată, naționalismul firesc – sau patriotismul normal – nu e nici rasism, nici șovinism, nici nazism, dar lăsat pe seama rusofililor putleriști și a neomarxiștilor din țările UE, a mafiei transnaționale corupte, a serviciilor secrete și a mercenarilor finanțați de Kremlin, la sigur poate deveni bomba cu efect întârziat, pusă de descreierați la temeliile edificiului UE, a democrației și prosperității Europei de mâine.

    P. S. Doar reamintesc noțiunile, conform DEX online.

    ȘOVINISM – Ideologie și politică de ațâțare a urii și dușmăniei între națiuni și popoare, de propagare a ideii superiorității unei națiuni asupra altora, de promovare a exclusivismului și intoleranței naționale; naționalism extremist. (Din fr. chauvinisme). Sursa: DEX ’09 (2009)

    RASISM – Teorie social-politică care susține inegalitatea biologică și intelectuală a raselor umane. (Din fr. racisme; cf. rus. rasizm). Sursa: DEX ’09 (2009)

    NAZISM – Doctrină politică a fascismului german, profund antiumană, care, susținând superioritatea rasei ariene, încerca să justifice violența, genocidul, războaiele de cotropire; național-socialism. (Din fr. nazisme; germ. nazismus). Sursa: MDN ’00 (2000)

    NAȚIONALISM (1) – Ideologie și politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în sec. XVIII-XX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale. (Din fr. nationalisme). Sursa: DEX ’09 (2009)

    NAȚIONALISM (2) – 1. Sentiment de dragoste față de specificul și tradițiile propriei națiuni. 2. Doctrină politică bazată pe apărarea uneori exagerată a drepturilor și aspirațiilor naționale. 3. Tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni. (Din fr. nationalisme). Sursa: MDA2 (2010)

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Primul și ultimul… Despre lepre și lingușitori, la moartea lui Mircea Snegur

    * Dronele lui Putler și hoardele de oportuniști de la București

    * Ce-a mai rămas din cei aproape 300 de milioane de homo sovieticus?!

    * Feriți-vă de minciunile rusești, nu de adevăr!

    * Atunci am păcălit cenzura sovietică! Lupta noastră pentru alfabetul latin, în imperiul limbii ruse

    * Omul Adevărului

    * Copilul de pe malul Prutului

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre

    – Advertisement –

  • Ideologul „moldovenismului statalist” și „lumea rusă”

    Nu am nici cel mai mic interes să diminuez creația literară a scriitorului răposat, însă ar fi nedrept să lăsăm conaționalii să stea în genunchi încă o jumătate de secol, bătând mătănii în fața „Lumânării recunoștinței”.

    Oricine poate tămâia cât dorește opera lui Ion Druță, dar ea, fiind pusă pe cântarul deșteptării și renașterii românești a Basarabiei, pierde în fața unei singure poezii scrise cu sângele lui Matcovschi, Vieru, Lari sau Dabija, poezii care răscoleau mulțimile și le restituiau treptat demnitatea răpită de ocupanții ruși. Doina și Ion Aldea Teodorovici au ales să iasă pe baricade și să transforme melodiile lor în armă de luptă, în Tricolorul mulțimilor îndemnate să-și vadă viitorul în România reîntregită.

    Referințele mele în spațiul public nu vizează opera, ci implicațiile politice ale lui Ion Druță ca promotor și ideolog al moldovenismului, care au avut și au consecințe foarte grave asupra a tot ce înseamnă Republica Moldova și asupra sutelor de mii de moldoveni împrăștiați prin toată lumea, cu puține șanse să-și doarmă somnul de veci la baștină.

    Nu fac paradă că i-am citit scrierile și l-am cunoscut personal: mă doare că un om atât de valoros și necesar a ales, după august 1991, să-i convingă pe moldoveni să-și construiască „statul lor moldovenesc”, fără să-și asume responsabilitatea pentru sărăcia și nenorocirile în care au fost aruncați moldovenii, pentru nesfârșitele monstruozități comise de reprezentanții statului moldovenesc – reprezentanți care apelau la prestigiul scriitorului și-l prezentau oamenilor drept ideologul lor.

    Spre deosebire de Lucinschi, Voronin sau Dodon, scriitorul Ion Druță știa foarte bine că moldovenii sunt parte organică a poporului român, iar patria lor adevărată este România. În ce lucrare, text, manuscris Ion Druță spune moldovenilor că ei sunt români și Țara lor e România?

    De ce breasla scriitoricească (doar 3-4 excepții), care se pretinde românească, a tăcut după august 1991, continuând să alimenteze mitul despre „creatorul prigonit și exilat la Moscova”? De ce nu a luat atitudine, când a văzut că Ion Druță se ascunde după cuvinte, metafore și parabole, dar în realitate sprijină guvernările antiromânești de la Chișinău, înșeală poporul și-i spune povești pentru a păstra R. Moldova în „lumea rusă”?

    Mulți, foarte mulți l-au idolatrizat pe Ion Druță, fiindcă și ei se regăseau în acel moldovenism deghizat, chiar dacă au schimbat Moscova pe București, iar după ce i-au cântat pe „eliberatorii ruși”, și-au redresat vocea și au început să înalțe ode „conducătorilor” de la Chișinău, Academiei Române, „revoluționarului” Ion Iliescu sau „basarabeanului” Emil Constantinescu, înghesuindu-se pentru a li se recunoaște meritele „românești” și să le dea „Steaua României”(de la Lucinschi până la Marian Lupu și mulți alți pigmei uriași decorați, care au năpârlit la comandă).

    În afară de rușinosul congres „Casa noastră – Republica Moldova” din anul 1994, binecuvântat de scriitorul sosit de la Moscova, congres care a fost difuzat în spațiul public și se poate cerceta și vedea cine și ce scopuri a urmărit, există o filă aproape total necunoscută din biografia politică a lui Ion Druță – prezența domniei sale, ca deputat din partea Moldovei, în Sovietul Suprem al URSS, în Comisia Iakovlev pentru aprecierea Pactului sovieto-german sau așa-numitului Pact Ribbentrop-Molotov (2 iunie 1989 – 24 decembrie 1989).

    Publicarea proceselor verbale de la ședințele închise (probabil sunt secretizate până în prezent) ar arăta fața adevărată a reprezentaților delegației moldovenești – Ion Druță și Grigorie Eremei, care înțelegeau prea bine că declararea de către Moscova a consecințelor pactului sovieto-german drept nule și neavenite deschide juridic dreptul Basarabiei (R. Moldova) de a se reîntoarce în România, la Țara-mamă, de unde a fost răpită la 28 iunie 1940.

    Ceea ce pot deocamdată confirma documentat este că la ședința în plen a deputaților URSS, în timpul dezbaterilor aprinse din 24 decembrie 1989, a vorbit cu demnitate doar Leonida Lari, iar Ion Druță – al cărui cuvânt, prestigiu și nume puteau juca un rol decisiv în rezoluția finală – a tăcut mâlc.

    Aruncarea intenționată în uitare și condamnare îndelungată a perioadei de trezire a moldovenilor (1986-1993) și revendicarea de către ei a drepturilor naturale și istorice au permis multor parveniți, oportuniști și profitori să se așeze în capul mesei, să măsluiască adevărul și să prezinte în mod caricatural rezistența și lupta pentru desprinderea de la imperiul răului.

    Vechea nomenclatură, călăuzită de indicațiile „subdiviziunii moldovenești” a serviciilor secrete de la Kremlin, a amestecat și falsificat evenimentele din istoria recentă a R. Moldova în asemenea hal, încât s-a format impresia că revendicările nu au aparținut poporului, ci unui grup de naționaliști români, care voiau să „trădeze Moldova” ca în 1918 și s-o dea României.

    Pe acest fundal mizerabil s-a dezvoltat „fauna” corupților, oligarhilor, parveniților, care au format clasa politică de la Chișinău și, de ochii naivilor, au împărțit-o frățește în două tabere – în rusofili și „românofili” –, ambele detestând Unirea în folosul guvernării succesive a R. Moldova.

    Ion Druță coopera excelent cu factorii de decizie din ambele tabere și avea grijă ca nici unii, nici alții să nu iasă de sub poala Moscovei. Cine nu cunoaște că scriitorul se afla direct pe fir și putea deschide oricând ușa șefilor de stat de la Chișinău, iar Snegur, Lucinschi, Voronin și Dodon îl ascultau și îi executau „recomandările”, mai ales în problemele identitare și cele legate de relațiile cu România?!

    Poate că cea mai mare enigmă pe care scriitorul o îngroapă cu sine în dealul Sorocii este dacă influența sa nefastă asupra politicii de la Chișinău a fost doar rodul propriei vanități faraonice de a avea „piramida și imperiul său moldovenesc” sau, vorba cronicarului, a căzut și el sub vremurile năprasnice din metropola imperială…

    După august 1991, Ion Druță și-a pus tot talentul ca să deturneze Mișcarea de Renaștere Românească și s-o re-ancoreze, sub paravanul „independenței și moldovenismului”, în noul-vechiul imperiu rusesc, care a schilodit creierul moldovenilor, i-a lipsit de memoria istorică și demnitatea românească.

    Ascuns după o operă transformată în mit literar, Ion Druță a avut o contribuție majoră de a-i opri la Prut pe moldovenii treziți din „somnul cel de moarte”, cultivând maselor rusofile sentimentul unui stat moldovenesc independent, care, în esență, nu-i altceva decât o periferică gubernie rusească.

    Scriitorul nu venea întâmplător de la Moscova, conform unui ritual, la conducătorii moldoveni, legitimându-le guvernarea și oferindu-le ideologia necesară formării națiunii civice moldovenești și construirii statului moldovenesc, independent de România.

    Cu mulțimile intoxicate de miturile sovieto-rusești, cu ideologul moldovenismului statalist Ion Druță în spate, nu poți trece Prutul, oricât de apropiate ar fi malurile.

    Nu pun punct înainte de a zice: Dumnezeu să-i ierte toate păcatele nevrute!

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Primul și ultimul… Despre lepre și lingușitori, la moartea lui Mircea Snegur

    * Dronele lui Putler și hoardele de oportuniști de la București

    * Ce-a mai rămas din cei aproape 300 de milioane de homo sovieticus?!

    * Feriți-vă de minciunile rusești, nu de adevăr!

    * Atunci am păcălit cenzura sovietică! Lupta noastră pentru alfabetul latin, în imperiul limbii ruse

    * Omul Adevărului

    * Copilul de pe malul Prutului

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre