Diana Iovanovici-Șoșoacă l-a rugat pe Vladimir Putin să intervină „în favoarea apărării românilor din Republica Moldova”. Apelul către dictatorul de la Kremlin este calificat de un grup de deputați din Primul Parlament ca o insultă gravă adusă demnității românilor basarabeni și un atentat la securitatea Republicii Moldova.
Deoarece Diana Șoșoacă se află în serviciul Rusiei și-l cheamă pe Putin „să-i apere pe români”, deputații cer autorităților s-o declare pe europarlamentara extremistă persona non grata pe teritoriul Republicii Moldova.
Vă prezentăm textul Declarației în întregime.
– Advertisement –
Declarație
Declarația unui grup de deputați români care au votat Declarația de Independență a Republicii Moldova față de Rusia imperială
Scrisoarea Dianei Șoșoacă, preşedintele Partidului S.O.S. România, adresată criminalului de război Vladimir Putin, reconfirmă – a câta oară? – că Ana Pauker e încă vie în România și are urmași de încredere, cărora să le transmită ștafeta „fratelui mai mare” de la Moscova.
Poreclită în popor „Stalin în fustă”, Ana Pauker stătea slugarnic în genunchi în fața Rusiei și o considera salvatoarea României. La comanda Kremlinului, sub masca voinței poporului suveran, Ana Pauker a dăruit stăpânului de la Moscova părți din teritoriul românesc, a organizat exterminarea elitelor românești și a transplantat modelul rusesc de comunizare a României prin teroare, asasinate în masă, închisori și lagăre de exterminare, gropi comune, deportări, îndobitociri, exproprieri și „sovromuri”.
După opt decenii de la acele evenimente tragice, când „armata roșie”a trecut Nistrul, i-a adus pe tancuri pe trădătorii neamului românesc și i-a instalat în fruntea României ocupate, iată, Ana Pauker reînvie sub numele de Diana Șoșoacă, cerând „ajutorul” Rusiei agresoare și prezentându-se în fața „suveraniștilor români” ca un „Putin în fustă”.
– Advertisement –
Nu contează unde a fost ticluită scrisoarea către Putin și semnată de Diana Șoșoacă – la Moscova sau la Ambasada rusă de la București. Noi cunoaștem foarte bine ce înseamnă pentru Kremlin asemenea apeluri: nimic altceva decât o invitație de a „elibera” România… de români, așa cum au mai făcut-o la 28 iunie 1940 și în august 1944.
Lansarea scrisorii în spațiul public demonstrează cât de adânc a pătruns războiul hibrid în eșaloanele de jos, de mijloc și de sus din România, cât de nepregătite s-au dovedit a fi serviciile specializate, instituțiile statului în fața imixtiunilor rusești și, îndeosebi, cât de vulnerabilă este societatea românească la narativele, înșelăciunile și minciunile deversate de Moscova în capul românilor, mai ales cele livrate din belșug, pe filiera „frăției ortodoxe”.
Pentru românii basarabeni, cerințele din scrisoare sunt arhicunoscute. În primul rând, de-a lungul deceniilor de ocupație, am suportat cu jertfe uriașe consecințele „grijii și dragostei” Rusiei față de noi. „Înțelepciunea rusească”, invocată de unii candidați „suveraniști” pentru dormitorul lui Iohannis de la Cotroceni, s-a manifestat prin dezmembrarea Basarabiei, exterminarea și exilarea în Siberia a peste un milion de băștinași, falsificarea denumirii limbii române în „moldovenească” și înlocuirea identității românești cu fictiva identitate moldovenească și norod moldovenesc.
Rănile adânci lăsate de imperiul rus pe corpul viu al Basarabiei românești sângeră și vor sângera ani mulți înainte și pot fi văzute de la mare distanță din Kremlin și București de către tandemul Putin-Șoșoacă.
Singura scrisoare valabilă ar fi cea în care Rusia să-și ceară iertare pentru genocidul comis împotriva neamului românesc și pentru inițierea dezmembrării României la 28 iunie 1940.
Evităm să descifrăm mai pe larg consecințele catastrofale pentru integritatea teritorială a României, dacă Rusia se reîntoarce la gurile Dunării și pe Prut. Cerințele subversive ale Dianei Șoșoacă, de la „neutralitate” până la a scoate Țara din „UE şi NATO, care ne împing spre al treilea război mondial”, servesc drept probe că „șoșocarii suveraniști” sunt plătiți pentru a promova proiectul rusesc de „a reaşeza România pe alte fundamente”, adică pe cele puse de ruși pe pământul românesc după 1944.
Ține de datoria noastră să informăm românimea de pe ambele maluri ale Prutului și din diaspora că Rusia a alocat în anul 2024 peste 100 de milioane de dolari pentru a obține un rezultat negativ la Referendumul de integrare a Republicii Moldova în spațiul european și românesc.
După atacul hibrid împotriva R. Moldova și eșecul rușinos al agresiunii militare contra Ucrainei, Rusia direcționează ilegal și clandestin, miliarde și miliarde de dolari pentru întreținerea războiului hibrid și dezvoltarea unei complexe și performante rețele regionale, care să aducă la putere, pe cale pașnică și democratică, forțele antinaționale, extremiste, loiale Moscovei, vopsite în diverse culori și redenumite în „pacifiști, suveraniști, anti-ucrainene, pro-neutralitate, pravoslavnice, anti-NATO/UE, trumpiste etc”.
În Ungaria și Slovaca, miliardele murdare pompate de serviciile rusești au dat anumite rezultate; la rând se află România, R. Moldova, Bulgaria, Serbia. Se cere cât mai urgent de identificat ramificațiile naționale ale rețelei regionale, dezvoltată și întreținută financiar de către Federația Rusă, se cere ca autoritățile abilitate de pe ambele maluri ale Prutului să coopereze și să intervină categoric pentru a neutraliza și destructura rețeaua rusească funcțională în tot spațiul românesc.
Deoarece în septembrie-octombrie vor avea loc alegeri parlamentare decisive pentru integrarea Republicii Moldova în spațiul european și românesc, deoarece Diana Șoșoacă a anticipat scrutinul electoral din toamnă și l-a rugat pe Putin să intervină „în favoarea apărării românilor din Republica Moldova”, ne vedem nevoiți să declarăm fără menajamente, cunoscând tehnicile perfide ale Rusiei de a manipula și corupe masele largi de alegători, că de astă dată Moscova ne va ataca masiv din România. Va arunca în Basarabia cârduri de „șoșoace”, care să ajute rețeaua mafiotă șor-vor-dodonistă să câștige un număr cât mai mare de locuri în Parlamentul de la Chișinău.
Dacă Diana Șoșoasă ar fi rămas doar la statutul ei de circ ambulant în România și în Parlamentul European, am fi lăsat-o să treacă liber Prutul. Dar ea, aflându-se în serviciul Rusiei, prezintă un pericol real pentru stabilitatea și securitatea Republicii Moldova.
Luând în calcul obiectivele serviciilor rusești de a submina pacea socială și securitatea națională, de a cumpăra voturile alegătorilor anti-europeni și a înșela masele largi, de a organiza diferite provocări și activități subversive cu scopul de a prelua puterea pe cale electivă, cerem instituțiilor abilitate s-o declare pe Diana Șoșoacă persona non grata pe teritoriul Republicii Moldova.
La fel, solicităm să fie adunate probele juridice asupra acelor „misionari însărcinați” de diferite rețele și clanuri politice din afara Republici Moldova, care vin și alimentează românofobia, tulbură mințile cetățenilor moldoveni că România a ajuns o colonie a Europei, că Ucraina și NATO vreau război, că locul Basarabiei e în imperiul rus, iar singura salvare a tuturor creștinilor ortodocși de pe ambele maluri ale Prutului e Rusia lui Putin.
Descurajarea la timp a tuturor putiniștilor, indiferent pe ce mal locuiesc, va asigura ireversibilitatea integrării Republicii Moldova în spațiul european și românesc.
În locul analizei obișnuite, public aici, acum, la început de nou an, interviul pe care l-am acordat revistei „Limba Română”, publicație de știință și cultură care apare la Chișinău sub auspiciile Academiei Române și e distribuită în toată Basarabia. Este o ediție specială, un adevărat volum, de 274 de pagini.
În dialogul cu și pentru „Limba Română”, am explicat evoluția Republicii Moldova de la sinistra „epocă sovietică” până în prezent, marcând bornele istorice cărora le-am fost contemporan și la zidirea cărora am pus umărul, ca om al Cetății.
Mă obsedează și acum bușteanuL acela cu inscripția CCCP (URSS) care se bălăbănea în apele râului Prut, la inundațiile din 1972…
– Advertisement –
„Idealul vieții mele a fost și a rămas Reîntregirea României noastre!”
„Limba Română”: Când ai o viață în spate, poți să aduni curaj ca să alegi din tot timpul acesta acele câteva secunde, rupte una de alta, în care te-ai întâlnit cu istoria. Care au fost aceste clipe?
Alecu Reniță: Viața lăsată în urmă de un jurnalist adeseori pare o călătorie fascinantă, prinsă între întâmplări fabuloase și oameni încântători, între maratoane interminabile și bucuria materialului prezentat la timp, între existența cea zilnică și meandrele destinului. Însă istoria, nu mă refer la disciplina propriu-zisă, e cu totul altceva – e acea forță uriașă și invizibilă care mână umanitatea de la începuturi, pe drumuri doar de ea cunoscute, fără să explice împăraților sau muritorilor de rând de ce a lăsat să ardă Biblioteca din Alexandria sau să dispară Imperiul Roman, de ce nu a păstrat România întreagă la 1940 sau de ce nu se îndură de popoarele sfâșiate de războaie și nedreptăți. Istoria ne deschide ochii la trecut, însă tace cu îndărătnicie când e vorba de viitor. Uneori aruncă unele semne misterioase, lăsând oamenii să le descifreze.
Pentru mine, prima întâlnire cu un semn lăsat de istorie pe pământul Basarabiei a fost în vara anului 1972, când am văzut o inundație devastatoare pe râul Prut. Mă aflam în ospeție la un coleg de universitate, băștinaș din Costești. Acolo am dat cu ochii de frontiera sovietică, sminteala cu gardul de sârmă ghimpată. Se vede că furia apelor smulsese mai multe segmente de graniță cu stâlpi cu tot, unii agățați de sălcii și tufișuri. Lângă stânca pe care mă cocoțasem să văd spectacolul naturii, în apa tulbure se bălăbănea un buștean solid, descojit și modelat într-o bornă de hotar, cu cele patru litere mari – „CCCР”. Ce blasfemie își permitea Natura, fără spaimă de a fi încarcerată – să dea jos simbolurile Kremlinului, să sfideze, să nu recunoască frontiera rușilor pe Prut!? Nici țipenie de grănicer să vină, să se arunce în apa învolburată, să salveze onoarea imperiului sovietic. Înainte să cobor de pe stâncă, un val a smuls borna din prinsoare, lăsându-mă să privesc cu uimire și bucurie cum „CCCР”, luată de ape, se ducea la vale, dispărea în vâltoarea Prutului. Imaginea bornei de hotar fictiv, cu inscripția „CCCP”, doborâtă de ape și înghițită de Prut, am luat-o ca pe o întâlnire cu istoria, iar peste 20 de ani, URSS chiar s-a dus pe apa sâmbetei, s-a prăbușit.
– Advertisement –
Celelalte două întâlniri le consider reale, deși peste ani îmi par tot mai neverosimile – în secția publicistică din redacția săptămânalului „Literatura și Arta”, unde adunasem în anii 1988-1989 aproape o jumătate de milion de semnături în favoarea readucerii acasă a Limbii Române și Alfabetului Latin. Următoarea întrevedere – în Primul Parlament, când am înălțat, la 27 aprilie 1990, Tricolorul peste întreaga Basarabie, iar la 27 august 1991 – votul pentru Declarația de Independență față de Rusia imperială.
„Limba Română”: Ce se întâmplă cu omul atunci când cineva – și aici am în vedere inclusiv un sistem – încearcă să-l schimbe, umblând cu târnăcopul printre idealurile lui și printre convingerile lui?
Alecu Reniță: În Uniunea Sovietică nu existau decât idealuri false, fabricate de ideologi iscusiți, care îți creau iluzia că, în sfârșit, tu, „moldovan ruginit”, eliberat de sub „ocupația moșierilor români”, ai șansa istorică să îmbrățișezi cea mai nobilă și mai înălțătoare cauză, să devii „tânăr constructor al comunismului”, să participi la „făurirea celei mai libere, drepte și prospere societăți din lume”, să ajungi un Prometeu sau Danco pe „șantierele patriei socialiste”. Ce clișee propagandistice, ce limbaj schimonosit și afurisit intra în capul tineretului îmbuibat cu slogane mobilizatoare, cântece pretins patriotice și îndemnuri de a desțeleni stepele Kazahstanului sau de a se aventura la construcția secolului – BAM! Ai trăit acele timpuri de înșelăciune colectivă, la sigur, ții minte când sute de mii de tineri moldoveni au înghițit momeala, și-au părăsit baștina, umplând benevol cu forță de muncă șantierele imense din pustiurile Siberiei. Nicio zdreanță n-a mai rămas din trâmbițatele idealuri, fiindcă totul era ficțiune, ipocrizie, amăgeală.
Am avut norocul să fiu trimis de redacție să fac un serial de reportaje despre „coloniile de moldoveni” împrăștiate pe mii de kilometri de-a lungul magistralei de gazoducte Surgut–Urengoi până la țărmul Oceanului Înghețat de Nord. Ce am văzut acolo nu încape în cuvinte: condiții de trai mizerabile, cămine suprapopulate de conaționali, ploșnițe cu milioanele, păduchi în orice localitate de pe traseu, lipsă de igienă elementară. Ce idealuri puteau avea tinerii moldoveni, în afară de un salariu mai mare decât cel de acasă?
În Siberia am trecut prin ceva similar despre ce mărturisea scriitorul Panait Istrati, care venise la Moscova să elogieze „țara libertății și a oamenilor muncii”, dar, îngrozit de cele văzute, a scris celebra carte „Spovedania unui învins”. Recunosc: am dus de râpă sarcina redacțională, nu am prezentat niciun reportaj, iar când i-am spus redactorului-șef despre realitățile nefardate, a renunțat să-mi ceară materialele planificate.
Dar să-ți răspund la întrebare: am venit la universitate cu o dorință nestăvilită de a intra în lumea cunoștințelor solide și a cărților bune, de a însuși tainele meseriei, gândirea creatoare și arta scrisului. Îmi plăcea profesia aleasă, însă abia vara, când am fost repartizat la stagiul obligatoriu, la redacția raională din Cimișlia, am descoperit ce mă așteaptă în viitor. În fond, mi se cerea să devin o trompetă ideologică, să elogiez înțelepciunea partidului, să închin ode ocupanților, să fardez realitățile și să contribui prin materialele mele la comunizarea și rusificarea RSS Moldovenești. Nu prea găseai loc pentru alte idealuri decât cele oficiale – formarea mărețului popor sovietic și a omului nou, glorificarea URSS-ului, distrugerea treptată a imperialismului american și asigurarea victoriei definitive a comunismului. Frământările m-au chinuit o vreme, pierdusem pofta de a studia „operele geniale ale clasicilor marxism-leninismului”, începusem să-mi dau seama că un șir de obiecte îmi otrăveau mintea, mă îndoctrinau.
Din anul 2, învățam mai mult pentru bursă, reușind să-mi fac timp să caut, să găsesc și să citesc pe ascuns cărți rare, unele interzise, despre Basarabia, despre etnogeneza poporului român, despre originea, istoria și limba moldovenilor. Fără să știu, idealul meu se forma lent din acele cărți „subversive”, din care sorbeam adevărul despre ființa mea națională.
După ce am citit publicistica, opera politică a lui Eminescu, idealul meu – erezie teribilă și sfidătoare la adresa dogmei „eliberatorilor” – a prins contururi clare, a devenit lumina și energia interioară de care duceam lipsă și pe care le căutam, conferind un rost existenței goale de student sovietic. Eminescu m-a ajutat enorm să mă ridic în picioare, să-mi formez viziunea și caracterul, să renunț pentru totdeauna la drogurile ideologice, mi-a deschis ochii să văd esența toxică a Rusiei imperiale etc. Articolele lui Eminescu despre Basarabia mi-au dat setul de argumente de care duceam lipsă, arma cea mai puternică de a rezista la ispitele de a avansa, de a deveni ideolog și colaboraționist al regimului de ocupație. Idealul meu, alimentat din scrierile politice ale lui Eminescu, Iorga, Xenopol, Bogdan P. Hașdeu, avea puterea inepuizabilă a adevărului și încrederea tinerească în dreptate și biruință.
De-a lungul vieții, până la prăbușirea URSS, târnăcopul rusesc m-a lovit barbar, provocându-mi traume adânci, însă nu a reușit niciodată să-mi clintească dragostea față de Basarabia natală și convingerea fermă că, inevitabil, poporul român, de pe ambele maluri ale Prutului, se va reunifica.
„Limba Română”: Cum a fost ora aceea în care ai ieșit, împreună cu alți deputați, în fața mulțimii, pentru a ne regăsi în Libertate? E corect că acolo unde e Libertate vine și sărăcia, îmbrăcată frumos, lipicioasă, drăgăstoasă și demolatoare?
Alecu Reniță: Cele mai înălțătoare clipe le-am trăit în anii de Renaștere și Eliberare Națională. Știam că în afară de „un șirag de pietră rară” se află, „în adâncuri înfundată”, și o altă comoară – sufletul frumos al românilor basarabeni, care arareori apare în văzul lumii. Dincolo de acel fatum păgubos de a te resemna și a trăi „supt vremi” sau a te târî prin viață „cu capul plecat”, găsim în fiecare veac un nucleu de români care, în felul lor, au luptat pentru a păstra duhul sfânt al libertății și unității naționale. Ce altceva urmăreau Ioan Vodă cel Cumplit sau Mihai Viteazul, pașoptiștii sau suita de unioniști în frunte cu Alexandru Ioan Cuza, „Școala Ardeleană” sau „Junimea”, Mihai Eminescu sau Bogdan Petriceicu Hașdeu, „Sfatul Țării” de la Chișinău sau grupul de cărturari din „Congresul General” de la Cernăuți?
Când am descoperit marile personalități basarabene de la începutul secolul XX, scrierile lui Zamfir Arbore și Alexei Mateevici, Ion Pelivan și Pan Halippa, Constantin Stere și Ion Buzdugan, Paul Gore și Ștefan Ciobanu, am trăit durerea și revolta că „eliberatorii” i-au lăsat pe milioane de confrați în beznă, lipsindu-i de dreptul de a cunoaște adevărul, aspirațiile și lupta bunicilor și părinților pentru libertate și unitate românească. Evoc înaintașii și faptele lor însuflețitoare de la început de veac pentru că, atunci când săptămânalul „Literatura și Arta” (redactor-șef Nicolae Dabija) a răscolit mulțimile adormite, lansând campania națională „Limbă-Alfabet”, așteptam cu speranță să reînvie, să renască sufletul frumos al basarabenilor, cum se întâmplase la 1917-1918. Nu am greșit. Oricine studiază onest se poate convinge că procesele de emancipare națională din Basarabia, de la începutul și sfârșitul secolului XX, au similitudini și urmează, în mare măsură, o traiectorie comună. Diferența de bază o reprezintă votul de Unire din 27 martie 1918, care nu a mai avut loc după votul de Independență din 27 august 1991, fiindcă Rusia a anticipat și a declanșat războiul împotriva Republicii Moldova. Dezbaterile, polemicile și confruntările din interiorul Primului Parlament, dar și cele din centrul Chișinăului, orientau mișcarea populară spre scoaterea frontierei artificiale de pe Prut și reîntregirea poporului român. Războiul Rusiei împotriva noastră a stopat procesul firesc de unificare.
Cât privește sărăcia moldovenilor de rând, ea nu este o consecință a Libertății, ci a mentalităților colective rusofile și a colapsului filialelor mari ale complexului militar-industrial din Chișinău, falimentarea economiei unionale planificate, furtul a peste patru miliarde de ruble ale deponenților moldoveni de către băncile de la Moscova și preluarea banditească a 40% din unitățile economice ale Republicii Moldova de către separatiștii de la Tiraspol. Desigur, nu scoatem din ecuație lăcomia ciocoimii și nomenclaturii locale, care a accelerat furturile proprietății de stat, privatizarea sălbatică a bunurilor publice, sabotarea premeditată a creării clasei de mijloc la sate și orașe.
Alecu Reniță
„Limba Română”: Care sunt momentele ratate în istoria noastră peste care ținem arborat drapelul independenței?
Alecu Reniță: Există un lanț lung de momente ratate, însă ar fi necesar să se știe că începutul tuturor ratărilor și înfrângerilor ține strict de planul Rusiei de a păstra Republica Moldova sub talpa ei, iar ca să-i reușească, ea trebuia să declanșeze un război împotriva noastră. Au apărut nu puține studii, cărți, documente despre războiul din 1992, însă, până la 24 februarie 2024, autoritățile moldovenești au creat confuzii grave, au derutat opinia publică, au vorbit cu jumătăți de adevăr mult mai toxice decât narativele propagandistice, iar nu puțini demnitari de prim-rang își permiteau să declare de la cele mai înalte tribune că „războiul civil de la începutul anilor ’90 a fost început din vina Chișinăului” (Igor Dodon, șeful statului); că „separatiștii de la Tiraspol au început războiul împotriva Chișinăului, dar Federația Rusă a intervenit ca să oprească vărsările de sânge” (Aureliu Ciocoi, prim-ministru); că „conflictul armat de pe Nistru din 1992 a fost un război civil” (Nicu Popescu, ministrul Afacerilor Externe și Integrării Europene).
Ca deputat, am îndrăznit să adun din diferite surse informații secrete, să clarific cine a creat și înarmat batalioanele de bandiți, de unde și cum au ajuns tancurile, tunurile, lansatoarele de rachete „Grad”, carele blindate în mâna separatiștilor (a se vedea materialul documentat „Trădătorii dansează cazaciocul pe mormintele eroilor”, revista „NATURA”, februarie 2020). Totul, dar absolut totul, inclusiv uciderea a sute de eroi moldoveni, a făcut parte din planul de agresiune al Rusiei împotriva Republicii Moldova, având ca obiective fragmentarea și distrugerea Mișcării de Renaștere și Eliberare Națională, dizolvarea înainte de termen a Primului Parlament, instalarea la putere a nomenclaturii vechi și stoparea proceselor de apropiere de România.
Practic, prin armistițiul semnat de Mircea Snegur și Boris Elțîn la 21 iulie 1992 se recunoștea capitularea Republicii Moldova, cu condițiile impuse de Moscova. După capitulare, ratările s-au ținut lanț, populația a pierdut treptat încrederea în beneficiile democrației, independenței și libertății. Guvernările instalate la Chișinău din februarie 1994 și până la câștigarea Președinției de către Maia Sandu, în decembrie 2020, s-au aflat la cheremul Moscovei, transformând Moldova într-o marionetă a Rusiei, a mafiei din rețelele KGB/FSB din spațiul post-sovietic.
„Limba Română”: Idealurile, pe cât sunt de mărețe, pe atât sunt de fragile. De câte ori au fost compromise aceste idealuri? Cine sunt cei care au îmbrăcat haina trădării și ce va face istoria cu ei?
Alecu Reniță: Ideile mișcă înainte elitele și popoarele. Idealurile unesc oamenii, îi luminează și le dau puteri să facă fapte nobile, înălțătoare. Ai dreptate că ele sunt fragile, iar conducătorii de mișcări populare le pot compromite sau chiar trăda. E adevărat că mulțimilor deșteptate, când au obiective concrete și reale, e periculos să le stai în cale. Nu spun nimic nou afirmând că idealurile îmbrățișate doar de elite au foarte puține șanse să învingă. Mulți moldoveni au sprijinit lupta pentru „Limbă-Alfabet”, dar manifestau prudență în implicarea și atingerea rapidă a scopului de bază – Unirea cu România. Se cerea multă înțelepciune și clarviziune să promovezi idealul reîntregirii în rândul populației îndoctrinate, să faci față uneltirilor perfide ale serviciilor rusești, să menții unitatea „frontului popular”, penetrat de cârtițele și agenții KGB-ului.
Îmi amintesc bine: după ce am propus să legiferăm zona de frontieră de la Criva până la Giurgiulești într-un Parc natural comun Republica Moldova–România, de mine s-a apropiat vicepreședintele Parlamentului, Victor Pușcaș, care mi-a declarat „frățește”: „Merg cu voi oriunde îmi cereți, dar până la Prut. Ca jurist și politician, îmi dau seama ce urmărești, dar partea ceea de râu – nu trec!”. Iar ca dânsul gândeau 70-75% din deputați. În societate, din cele 4,5 milioane, numărul „pușcașilor” îl depășea cu mult pe cel din Parlament. La fel, se cerea să ținem cont că, la Cotroceni, Ion Iliescu nu dădea semne că ar susține Unirea. Dimpotrivă. Ar fi o naivitate să considerăm că haina trădării fusese îmbrăcată doar de Iurie Roșca și câțiva ciraci din preajma lui.
Încă în vara anului 1990, împreună cu 7-8 deputați, am lansat inițiativa desecretizării arhivelor KGB. Înainte de puciul din 19 august 1991, am aflat că arhivele KGB fusese evacuate de la Chișinău, dar nu și agentura cu miile de cârtițe din instituțiile statului, din Guvern, Parlament, mass-media, din front, interfront și partide. Nici atunci, nici acum, deși au trecut peste trei decenii, nu avem capacități reale, profesioniste să diminuăm sau să eliminăm metastaza serviciilor rusești din corpul politic, instituțional, diplomatic, economic, social, cultural, mass-media și religios al Republicii Moldova. Să lași securitatea cetățenilor și a statului pe seama unor amatori din organizațiile neguvernamentale e tocmai ceea ce promovează din culise Rusia în diferite țări, fiindcă ea ține pe liniile din față, în tranșeele invizibile ale războiului hibrid, cei mai experimentați profesioniști. Fără o cooperare multilaterală, complexă cu serviciile specializate din Ucraina și SUA, Moldova nu se va vindeca de bolile rusești, de propaganda moscovită, nu va ieși din „lumea rusă”, chiar dacă ar deveni parte a spațiului românesc sau european.
„Limba Română”: Ce ne ajută să avem ochii limpezi atunci când revedem timpurile în care am trăit nedreptăți și de ce plângem când ne pune cineva o poză cu satul în care am copilărit?
Alecu Reniță: Viața omului se aseamănă cu un film, care derulează pe durata unui număr exact, dar necunoscut, de ani. Captivant sau banal, frumos sau urât, luminos sau întunecat, filmul e despre tine. Tu ești autorul, regizorul, protagonistul, proprietarul, ție îți aparțin alegerile făcute, drumul parcurs, meseria aleasă. E un dar divin să poți prețui și iubi viața și oamenii în orice condiții. Să te bucuri de minunățiile și splendorile planetei albastre, să auzi simfonia apelor, codrilor și naturii, să întâmpini cu sufletul deschis primăvara, care îți aduce Învierea, să duci cuvântul mângâietor în inimile necăjiților, să intri în casele oamenilor cu gânduri curate, să te știi oricând ajutor și parte din poporul tău. Nedreptățile nu-ți pot acoperi soarele de pe cer, ele nu pot opri pomii să înflorească și să rodească. Este foarte important să nu înmulțești nedreptățile, ci să le scazi. Ar fi nedrept să trecem cu vederea reversul medaliei. Cunosc nu puțini tipi frustrați de propria biografie, care caută țapi ispășitori în altă parte, fără să aibă curajul să privească înăuntrul lor. Ei dau vina pe toți și refuză să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce au făcut și fac, pentru ce reprezintă cu adevărat. Ei nu-și pot trăi frumos propria viață și îi disprețuiesc sau urăsc pe cei care pun preț pe fiecare zi trăită întru binele celor din jur.
Mi se plângea un milionar, care mă trăsese de mânecă să-i văd palatul luxos din Chișinău, că, vezi Doamne, dânsul a obosit de distracții și plăceri trecătoare, că anii se duc, iar lui i se pare că viața a trecut pe lângă el fără să-i acorde ce merita. Îmi cerea sfatul. I-am sugerat să-și reînvie copilăria, satul natal, școala, prietenii din clasă sau din mahala. M-a privit suspicios, crezând că-l iau peste picior. Mi s-a plâns că a avut nenorocul să se nască într-un sat de proști și să învețe într-o școală de imbecili. Deși are bani destui, refuză să-i ajute, fiindcă sătenii lui nu sunt recunoscători… ca toți moldovenii.
Cazul e simptomatic, nu singular. Să ajungi să nu te poți bucura de copilăria trăită e o pedeapsă cumplită. Nu exagerez cu nimic spunând că pentru mine copilăria e fărâma de rai întâlnită pe pământ, că părinții întruchipau bunătatea umană, că din geamul casei părintești se deschidea cea mai frumoasă câmpie din lume – câmpia râului Cogâlnic, că Abaclia natală și-a păstrat chipul de icoană ca și întreaga Basarabie din inima mea. Cum să nu ți se umezească ochii, reîntorcându-te pe tărâmul fabulos al copilăriei și la vatra satului, unde ai văzut lumina zilei?
„Limba Română”: Ce se întâmplă cu noi atunci când ni se împlinesc idealurile? Rămânem fără ele?
Alecu Reniță: Idealul vieții mele a fost și a rămas Reîntregirea României noastre! Să dea Domnul reunirea să se înfăptuiască azi-mâine, fiindcă dincolo de dreptatea istorică pe care o așteptăm de foarte mult timp, pălălaia războiului aprins de Rusia în Ucraina se poate extinde în orice clipă și transforma Basarabia în ruine, scrum și mult sânge. În afara „umbrelei” NATO, nicio țară din Europa nu poate singură să reziste în fața monstrului și să-l strivească. Reîntoarcerea acasă a Basarabiei, în România, îi asigură imediat intrarea în Uniunea Europeană și NATO. În 15-20 de ani, traumele vechi, istorice, provocate de Rusia, vor fi vindecate în mare măsură, Basarabia va cunoaște o dezvoltare impresionantă, generațiile tinere se vor contopi firesc, devenind parte organică a poporului român, iar România întreagă va intra în topul celor mai bogate și prospere țări din Europa. Românii de pe ambele maluri ale Prutului își vor recăpăta demnitatea națională lezată, mândria de a reprezenta o țară mirifică și posibilități nelimitate de afirmare în competițiile viitorului. Idealurile împlinite nu dispar, ele doar se transformă sub un alt nimb!
„Limba Română”: Și acum o întrebare parcă dintr-un alt interviu: „Ce are toamna asta, că începe să ne placă? Se întâmplă ceva cu ea sau se întâmplă ceva cu noi?”
Alecu Reniță: Cum să nu ne placă toamna care ne dăruiește atâta poezie, simfonie și culoare? Iar de undeva, din izvoarele veșniciei noastre, din Carpați până la Dunăre, de la Olt până la Nistru, se înalță și răsună vocea divină a lui Tudor Gheorghe: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă!”
„Limba Română”: Când scriem „Alecu Reniță, …” ce dorești să se scrie după virgulă?
Alecu Reniță: … Un om care se bucură de miracolele Naturii, de lumina din ochii oamenilor, de anotimpurile vieții, de picătura de rouă, un om care iubește sincer neamul românesc, Basarabia natală și se roagă să prindă Ziua înălțătoare a Reîntregirii națiunii române!
Am primit un text foarte dureros de la prietenul meu Valentin Dolganiuc. Am hotărât să-l public în rubrica mea de pe Ziaristii.com, pentru că arată câte ceva din comportamentul PNL-PSD în Basarabia. Personal, o susțin pe Elena Lasconi și voi face un îndemn către basarabeni s-o voteze. (Alecu Reniță)
Valentin Dolganiuc
Tovarășu’ Dupu
Anticipez reacția slugarnică a clientelei formate de tovarășul Dupu în Republica Moldova și declar pentru scribii mercenari specializați pe elogierea „stăpânului”: nu am confundat niciodată profitorii, ciocoii, politicienii și incompetenții din instituțiile statului român cu neamul românesc sau cu Țara noastră – România.
Am un sentiment de profundă recunoștință față de generozitatea poporului român în raport cu Basarabia și, la fiecare gest de ajutor și solidaritate românească, mă simt adânc mișcat de omenia fraților din Țară.
Totuși, nu pot să mă prefac că nu văd când profitorii și șmecherii scot sute de milioane de lei din bugetul României pentru R. Moldova, dar refuză să respecte legea și să asigure o elementară transparență, care să arate publicului larg costurile proiectelor, rezultatele reale și impactul lor asupra comunităților beneficiare.
– Advertisement –
Cunosc câteva personaje sinistre de pe ambele maluri ale Prutului, certate cu transparența, etica profesională și bunul-simț, personaje care compromit numele de român, își camuflează interesele individuale și partinice sub masca filantropiei din bani publici, cerând – în schimbul „ajutorul dezinteresat” – cât mai multe voturi pentru partidul ce i-a dăruit postul și jilțul jinduit.
Adrian Dupu
Adrian Dupu, secretarul de stat al Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova (DRMM) din Guvernul României, mai exact „gubernatorul Basarabiei”, se află în topul personajelor sinistre care, de orice s-ar atinge, murdărește, sluțește și profanează.
Rezultatele de la Referendum și alegerile prezidențiale în interiorul Republicii Moldova scot la iveală nu numai eșecul reformelor guvernanților de la Chișinău, ci și ineficiența totală a „investițiilor” Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova din Guvernul României. A scoate instituția privatizată de Adrian Dupu din ecuația eșecului electoral de acasă, din 20 octombrie și 3 noiembrie, înseamnă a finanța o instituție de stat adusă în pragul falimentului, a stoarce bani în continuare din bugetul României pentru proiecte foarte costisitoare, fără rezultate durabile, promovate nu în beneficiul Republicii Moldova, ci pentru clientela lui Dupu de pe ambele maluri ale Prutului.
– Advertisement –
Au existat câteva voci singulare de la Chișinău, care au atenționat, prin demersuri oficiale și scrisori deschise, guvernarea PSD-PNL de abuzurile în lanț ale secretarului de stat A. Dupu, de lipsa totală de transparență, de mimarea concursurilor, de camuflarea sumelor pentru proiectele „câștigătoare”, de direcționarea banilor statului român spre un grup restrâns de profitori și organizații de pe ambele maluri ale Prutului, de formarea unei clientele proprii sau PNL-iste la Universitatea de stat, în mass-media, în diferite primării din R. Moldova etc.
Bazându-mă pe informațiile sumare apărute în spațiul public (a se vedea cea mai recentă atenționare – Scrisoarea deschisă către d-nii Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu din 10 iunie 2024, adresată de profesorul universitar Ana Guțu), îi dau dreptate autoarei, care spune lucruri șocante despre activitatea compromițătoare a lui A. Dupu, inclusiv transformarea DRRM „într-o sinecură a activiștilor politici din PNL… de la 14 angajați la peste 100 de angajați”.
De ce vocea onestă a mai multor personalități basarabene, inclusiv a d-nei Ana Guțu, nu a fost și nu este auzită de Nicolae Ciucă, șeful Partidului Național Liberal, care i-a dat „dezlegare” lui A. Dupu să trateze R. Moldova ca pe o pradă? De ce și-a turnat ceară în urechi un alt pretins liberal cu dinți de aur, ca Rareș Bogdan, la abuzurile interminabile ale colegului său de partid comise în R. Moldova? Ce se fac a nu înțelege conducătorii PNL Doar Ana Guțu se adresează în cea mai clară și perfectă limbă română: „În perioada secretariatului general DRRM al lui Adrian Dupu au fost reduse finanțările către instituțiile media din R. Moldova, instituții care promovează românismul, identitatea și cultura românească… De ce nu sunt finanțate proiecte mediatice de promovare a rolului României în calitate de susținător permanent al R. Moldova în aspirațiile sale euro-atlantice ? De ce funcția de Secretar de stat al DRRM în Guvernul României, așa cum am văzut cu toții în acest an, este pe larg exploatată în scopuri electorale și mai puțin în scopul promovării identității românești, comunității de cultură, limbă și neam în România și R. Moldova?… În această funcție nu pot accede oameni pe criteriul care și cât finanțează partidul. Parcursul lui A. Dupu este inadecvat din punct de vedere al intereselor naționale ale României!”
Dincolo de osanalele lingușitorilor de serviciu, a mancurților și clientelei întreținute din banii publici alocați de DRRM, nu pot trece cu vederea finanțarea „cultului personalității” de către mass-media plătită de A. Dupu. Mie, personal, îmi repugnă profund servilismul unor vânduți și cumpărați „intelectuali, oameni de cultură, profesori, PNL-iști locali, jurnaliști și primari”, care evită să spună adevărul și se întrec în elogii grețoase la adresa „geniului Carpaților” și a „celui mai iubit fiu”, care a trecut Prutul să-i convertească pe basarabeni „de la ciuma roșie la liberalism iohannist”.
Este oribil că adunătura de mercenari și clientela îndrăznesc să acrediteze ideea că Adrian Dupu înseamnă România, iar abuzurile lui nu pot fi combătute, fiindcă orice critică la adresa dânsului ar stimula românofobia și ar dăuna cauzei naționale. Repet: anume demnitari ca Adrian Dupu au compromis PNL și aduc cele mai mari prejudicii imaginii României – el, fiind în realitate, un Dodon de pe malul Dâmboviței.
Știu că în campaniile electorale Adrian Dupu intră în călduri și aleargă disperat în căutarea clienților. Deja se vrea senator și a umplut mass-media servilă cu imaginea sa de „Tovarășu’”. Face adunări peste adunări, fuge dintr-o primărie în alta, înșală alegătorii cu promisiuni goale și cere insistent să fie votat. Ar fi multe de spus despre matrapazlâcurile tovarășului Dupu în R. Moldova, dar sintetizez.
1. Șeful DRRM a privatizat instituția de stat, i-a deturnat misiunea, scopul și destinația, a lichidat orice forme autentice de transparență, a mimat concursurile și a tăinuit costurile proiectelor finanțate (a se vedea site-ul drrm.gov.ro) către clientela sa individuală sau cea pretins liberală; rapoartele formale sunt confuze și îmbibate cu fotografiile „tovarășului conducător”, fără să ofere o informație clară despre bugetul anual alocat DRRM, sumele care au ajuns în R. Moldova și care au rămas la București pentru întreținerea Departamentului, valoarea reală a proiectelor conform principiului cost-beneficiu, durabilitatea proiectelor și impactul lor asupra comunităților.
2. Departe de orice control de la „centru”, lipsit de demnitate și conștiință românească, protejat de conducerea PNL, A. Dupu și-a făcut interesele individuale și de clan cum a dorit în R. Moldova. A neglijat sau chiar a discriminat zeci de organizații pentru că aveau mesaj românesc; a evitat să audă vocea altor personalități basarabene decât cele băgate în „PNL-diaspora R. Moldova” sau cele recomandate bănuim de cine; a contribuit direct să dispară sau să intre în pericol de dispariție presa de orientare românească, având zeci de mii de cititori, și a finanțat copios publicații fără niciun abonat; a introdus cenzura și a oprit să apară în mass-media finanțată de DRRM numele autorilor și personalităților basarabene care pledează civilizat pentru aducerea Acasă a Basarabiei și reîntregirea României noastre.
3. În esență, activitățile lui A. Dupu se înscriu în grila baronilor siamezi ieșiți din „ciuma roșie în straie liberale”, iar gândirea sa manevrează între moldovenismul civic și națiunea moldo-europeană. Fapt ce a făcut ca proiectele autentice pentru reîntoarcerea identității românești să fie aruncate la coș, iar cele de vitrină, lipsite de conținut românesc, să fie omniprezente – de la „expozițiile” din pivnițele cu vinuri până la puzderia de evenimente vesele, menite să justifice cheltuirea banilor publici.
4. Categoric, A. Dupu sub nicio formă nu înseamnă DRRM sau – Doamne ferește! – România. Să fie limpede și pentru idioții utili: chiar și atunci când Iohannis l-a decorat cu Ordinul „Steaua României” pe Marian Lupu, odiosul ideolog al moldovenismului antiromânesc, noi nu am pierdut încrederea în instituțiile statului român, ci am protestat, ca și în cazul A. Dupu, împotriva demnitarilor care compromit autoritățile române și aduc prejudicii neamului românesc.
5. Prin tăinuirea cheltuielilor banilor publici alocați DRRM, consider că A. Dupu nu are niciun drept moral să fie pe listele de candidați pentru Senat, ci pe lista scurtă a DNA pentru anchetare.
Totodată, îndemn cetățenii români din R. Moldova să participe masiv la alegerile prezidențiale și parlamentare, dar înainte de a vota, să se delimiteze de tovarășii care ne poartă cu vorba de peste trei decenii și țin națiunea română în două state separate.
Votați președintele și parlamentarii care iubesc poporul român de pretutindeni și au în programul lor electoral Reîntregirea României noastre!
Valentin Dolganiuc – fost viceprim-ministru al republicii Moldova, veteran al Mișcării de renaștere românească din Basarabia, deputat în Primul Parlament, votant al Declarației de Independență față de Rusia imperială (în 1991)
Pentru Basarabia românească, Alba Iulia reprezintă mai mult decât un simbol – Alba Iulia reprezintă speranța și încrederea românilor din stânga Prutului în dreptatea lui Dumnezeu, care înseamnă Reîntregirea Neamului Românesc și a României noastre.
Noi, un grup de deputați români din Primul Parlament, care la 27 august 1991 am votat Declarația de Independență a Republicii Moldova față de Rusia imperială, constituind Consiliul Național al Unirii pentru Reîntregirea Țării, am fost opriți brutal, cu tancurile, din drumul nostru spre unificarea națiunii române de către Federația Rusă, care a declanșat un război barbar împotriva Basarabiei românești.
Ar fi multe de spus despre „patriotismul” politicienilor de la Chișinău, care au apărut după dizolvarea înainte de termen a Primului Parlament (februarie 1994), dar adevărul este că deși au trecut peste trei decenii de la evenimentele istorice din acea perioadă de prăbușire a imperiului comunist, poporul român continuă să rămână singurul popor din Europa împărțit în două state.
– Advertisement –
Nu mai puțin adevărat este că atunci când Mișcarea de renaștere românească din Basarabia avea putere și se bucura de susținerea populară, președinții Ion Iliescu și Emil Constantinescu nu au îmbrățișat Idealul unificării poporului român, iar urmașii lor refuză până în prezent să elaboreze Strategia integrării definitive a R. Moldova în spațiul românesc.
Dar, dincolo de eșecurile înregistrate de politicienii de la Chișinău și București timp de peste trei decenii, suntem datori să reanimăm Idealul reîntregirii poporului român și să construim împreună România de mâine. Evident, avem nevoie de oameni credibil, cu demnitate românească, nu de „șoșocari” gălăgioși, care să transforme drama Basarabiei, de la tribuna Parlamentului României, în show-uri ridicole și circ electoral.
Afirmăm în cunoștință de cauză că de la prăbușirea Uniunii Sovietice (decembrie 1991), pentru prima dată au apărut condiții reale și obiective de a unifica poporul român pe cale pașnică. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei și planul Kremlinului de a reinstala granița rusească pe Prut impun clasei politice de la București și Chișinău – din considerente geopolitice și de securitate națională și regională – să manifeste voință politică și diplomatică, să regândească relațiile bilaterale și să unifice cât mai urgent întregul spațiu românesc. Fără oameni de stat în Parlamentul României, oameni cu voință, viziune și caracter, nu e posibil să înfăptuiești reîntregirea Țării, chiar dacă istoria te împinge din spate să-ți reunifici poporul dezmembrat.
– Advertisement –
Vă rugăm să ne credeți că românii basarabeni simt de la distanță cine mimează și cine vrea cu adevărat Unirea. Ținem să vă spunem că în județul Alba candidează pentru Senatul României un frate de-al nostru: românul ardelean Liviu Petrina – diplomat, ex-senator PNȚCD și un prieten apropiat de-al lui Ion Rațiu și Corneliu Coposu. Domnia Sa a trecut de nenumărate ori Prutul, a sărit de zeci de ori în apărarea basarabenilor, a dăruit o mulțime de cărți, a întins o mână de ajutor celor implicați în promovarea adevărului istoric și identității românești.
Îndemnăm alegătorii din județul Alba Iulia să-l voteze pe domnul Liviu Petrina, care candidează pe lista partidului Forța Dreptei, din partea PNȚMM, în cadrul Alianței Forțelor de Dreapta, asigurându-vă că dânsul o să reprezinte cu demnitate toată românimea.
Domnul Petrina va fi, totodată, vocea onestă a basarabenilor în Senatul României, va fi puntea de legătură și acel „Pod de flori” care va cere de la tribuna centrală a Țării să fie scoasă frontiera artificială de pe Prut, iar Basarabia să se reîntoarcă Acasă. În acea sfântă zi a dreptății, „Hora Unirii”, care va cuprinde întreaga Românie, va începe concomitent la Chișinău și Alba Iulia – ca un omagiu adus tuturor luptătorilor români încrezători în cauza și veșnicia Idealului unității românești.
Apelul este semnat un grup de deputați români din Primul Parlament, votanți ai Declarației de Independență a R. Moldova față de Rusia imperială: Alecu Reniță, Ion Neagu, Valentin Dolganiuc, Nicolae Moraru, acad. Aurel Saulea etc.
Consider necesar să vin nu cu justificări, ci cu o explicație sinceră și clară de ce m-am implicat benevol în campania electorală pentru Referendum și alegerile prezidențiale.
1. Datoria de român responsabil m-a obligat să nu tac în momentele cruciale pentru destinul Basarabiei. Argumentele mele vin din convingere, nu din dragoste față de PAS, care m-a insultat mojicește în public, demonstrându-și incapacitatea să adune la guvernare cei mai valoroși profesioniști din societatea moldovenească. Nu am niciun interes ascuns, egoist, personal. Mă înscriu în categoria cetățenilor responsabili cărora le pasă de spațiul în care urmează să se afle R. Moldova după 4 noiembrie 2024 – în Europa sau în „lumea rusă”.
2. De la declanșarea războiului împotriva Ucrainei (24.02.2022), am procesat tone de informații și analize din diferite surse, formându-mi o viziune destul de obiectivă asupra realităților în permanență schimbare și evoluție din regiune.
– Advertisement –
3. Strategii de la Kremlin, care au inițiat războiul de refacere a imperiul sovieto-rusesc, au pus R. Moldova în același pachet cu Ucraina. Diferența e că într-o parte invazia e militară, iar de cealaltă parte invazia e hibridă și pașnică.
4. Planul Rusiei pentru anul 2024 este să înfrângă Ucraina pe câmpul de luptă, iar R. Moldova și Georgia să fie învinse în urma alegerilor „democratice”.
5. E greu de prezis ziua și anul, dar în curând, marii actori din umbră vor începe să negocieze pacea din regiune și să stabilească frontierele pe decenii înainte. Pentru noi, românii basarabeni, problema-cheie este în care parte se va afla R. Moldova în perioada negocierilor. Referendumul din 20 octombrie și rezultatul din turul 2 al alegerilor prezidențiale din 3 noiembrie vor determina locul Republicii Moldova pe harta de mâine din regiune.
– Advertisement –
6. Confruntările electorale din societate, altercațiile nesăbuite între alegători, neînțelegerile vremelnice între cetățeni nu au relevanță în comparație cu miza uriașă – cine va fi președintele Republicii Moldova pentru perioada 2024-2028.
7. Rusia a aruncat sume fabuloase pentru a cumpăra alegătorii moldoveni. Tabăra rusofililor, compusă din rătăciți, trădători și idioți utili, dirijată de serviciile secrete FSB și rețelele de bandiți șor-vor-platono-dodoniste de acasă și din Europa, e foarte aproape de a ocupa în mod „democratic” R. Moldova, după modelul Georgiei. Doar o mobilizare generală a tuturor euro-unioniștilor poate asigura victoria doamnei Maia Sandu la 3 noiembrie 2024.
Negocierile de pace și trasarea noilor frontiere din regiune trebuie să găsească R. Moldova în spațiul țărilor Uniunii Europene. Oricât ar șantaja Rusia lumea civilizată, nu cred că va reuși să includă în „lumea rusă” state membre ale UE.
Nu mai avem timp pentru certuri și confruntări sterile. Haideți cu toții să punem săbiile în teacă, să iertăm aproapele, să aducem pacea în casele și sufletele noastre, să ne simțim legați unii de alții ca familie și neam!
Acestea sunt motivațiile reale care m-am obligat să nu tac și să mă implic în campania electorală pentru Referendum și alegerile prezidențiale. Avem șanse să învingem prin vot „lumea rusă”, iar votul euro-unioniștilor va fi decisiv.
Mulțumesc tuturor confraților cu aceleași gânduri și neliniști pentru destinul Basarabiei românești!
Deși aveam ideea unui alt editorial, o curajoasă investigație jurnalistică m-a determinat să revin la subiectul Referendumului din 20 octombrie.
Pe scurt: jurnalista Măriuța Nistor, cu o identitate falsă, s-a infiltrat în rețeaua subversivă coordonată și finanțată de Ilan Șor, reușind să câștige încrederea organizatorilor, să primească sarcini „partinice” și câteva mii de lei pentru activitățile cerute de patronii locali.
Timp de trei luni, Ana Nastas (numele fictiv) s-a aflat în interiorul „familiei” cu o cameră ascunsă, documentându-se pe viu, înregistrând și filmând instructorii, protestele, indicațiile, sloganele și oamenii simpli ademeniți de banii furnizați din băncile rusești.
Perioada de documentare sub acoperire (26 iunie – 9 octombrie) i-a permis jurnalistei Măriuța Nistor să aducă în spațiul public suficiente episoade și probe, care, puse cap la cap și analizate temeinic, developează clar modelul practicat de Federația Rusă pentru a nu-și pierde influența și puterea asupra Republicii Moldova. Indiferent de interpretările oficiale sau ale analiștilor cu sau fără epoleți, ar fi important să se înțeleagă fără echivoc că Șor e doar o marionetă, un profitor și paravan al serviciilor secrete străine.
– Advertisement –
De la 10 octombrie, investigația a devenit un bun public și orice om de bună-credință se poate convinge că zeci și sute de mii de moldoveni sunt atrași, contra banilor murdari furați tot din buzunarul lor, să pericliteze drepturile și libertățile întregii societăți, câștigate în lupte inegale de generațiile precedente.
Îmi vine greu să cred că „experții atotștiutori” din instituțiile statului se vor înarma cu probele din investigație și vor purcede în ritm accelerat la lichidarea schemei criminale, însă până când nevăzutul Făt-Frumos de la SIS va reteza capetele balaurului, îmi permit să trag primele concluzii extrase din probele oferite, din indicațiile date grupurilor create de împuterniciții lui Șor.
1. În R. Moldova există, se dezvoltă și funcționează, nu de ieri sau de alaltăieri, un model creat de serviciile rusești, al cărui obiectiv de bază este preluarea puterii politice pe cale pașnică, la fiecare ciclu electoral, folosind mijloacele democratice și legale.
– Advertisement –
2. Modelul e structurat conform principiilor clanurilor mafiote închise, cu o disciplină ierarhică militară caracteristică bandelor criminale organizate. Instructorii sunt bine școliți și e puțin probabil să fie civili. Totul se plătește, dar nimeni nu iese fără învoire din coloană.
3. Moscova nu are niciun fel de restricții morale sau etice de a folosi penalii, mafioții, interlopii, elementele criminale pentru a corupe alegătorii cu bani și bunuri materiale în competiția electorală. Ea și le întoarce însutit și înmiit, prin tâlharii și marionetele instalate în posturile-cheie, decizionale, milioanele aruncate pentru preluarea puterii.
4. Miza actuală a Federației Ruse este boicotarea sau obținerea unui rezultat negativ la Referendumul constituțional. Măriuța Nistor spune foarte clar în prezentarea investigației: „Miza – deturnarea cursului european al ţării prin compromiterea Referendumului din 20 octombrie şi votul pentru un candidat susţinut de Şor, care urmează să fie anunţat cu doar o zi înaintea scrutinului”.
5. Indiferent de confiscarea unor sume importante de bani și de avertismentele oficiale, rețeaua construită de Șor nu a fost destructurată, ci dimpotrivă, continuă să funcționeze la turații mari. Doar în luna septembrie, transferurile de bani identificate constituie aproape 300 de milioane de lei.
Deocamdată mă opresc să enumer și alte concluzii extrase din investigația jurnalistică, dar cele înșirate sunt suficiente pentru a înțelege că instituțiile statului, oricât ar dori și ar încerca, nu au pregătirea profesională și resursele umane necesare să facă față ofensivei războiului hibrid declanșat de Rusia împotriva Republicii Moldova, fapt ce nu le poate justifica lipsa de voință, ineficiența, bâlbâiala și neputința.
Nu exclud că unele instituții deosebit de importante doar mimează lupta dar, în esență, fac parte din rețeaua veche-nouă și, în realitate, servesc interesele Moscovei, nu ale Chișinăului.
Se cere să conștientizăm că unii demnitari importanți, cărora le-au fost încredințate domenii-cheie, nu au atins cu nimic „cârtițele” serviciilor rusești aflate în funcții decizionale, aducând din UE, în aparatul lor de conducere, consilieri-moluște – un camuflaj ideal de a o face pe românul unionist și pro-europeanul sadea.
Mai adăugăm că justiția e încărcată de persoane șantajabile, iar mass-media dependentă de patronii cu bani murdari nu duce lipsă de mercenari, „agenți de influență” și moderatori îmbrăcați în civil.
Nu au rămas în urmă de la punga lui Șor nici nemuritorii „unioniști de serviciu”, care, împreună cu alți pretinși „unioniști” din diasporă, nu obosesc să-și îndemne conaționalii să nu participe la Referendum.
Închei „lanțul slăbiciunilor” anunțând cifra fabuloasă de o sută de milioane de euro, făcută public de săptămânalul britanic „The Observer”… Atenție mare: cel puțin o sută de milioane de euro sau circa două miliarde de lei a pompat Rusia în ultimul timp pentru a boicota Referendumul și a corupe alegătorii la scrutinul din 20 octombrie!
Deja s-a anunțat oficial că rețeaua creată de Șor pentru a mitui electoratul depășește 130.000 de cetățeni cu drept de vot, ceea ce înseamnă minimum 10% din cei prezenți la urne. Cred că în realitate cifra e dublă, dacă nu triplă. Mă tem că dacă vă spun și alte lucruri, începeți să vă împachetați bagajele…
Cunosc ce vă frământă și care vă este întrebarea. Răspunsul meu e pe înțelesul tuturor: alegătorii sunt singurii care pot feri R. Moldova de război, de monstrul de la răsărit, votând DA la Referendum.
Să nu căutăm țapul ispășitor sau să dăm vina pe toți, ci să manifestăm responsabilitate, să ne mobilizăm cu toții – cei de acasă și din diasporă – și s[ spunem lumii întregi, la 20 octombrie, că R. Moldova alege să se reîntoarcă în familia țărilor Uniunii Europene, acolo unde se află și poporul român, și Țara noastră – România!
Mâine vom face ceea ce astăzi încă pare imposibil. Votați DA la Referendum și mergeți înainte: viitorul vă aparține!
Se aprind spiritele în Republica Moldova. Stăpânul de ieri, orbit de ură și poftă de răzbunare, aruncă milioane de dolari „kuliokarilor șorvor-dodoniști”, cerându-le să-i țină cu orice preț pe moldoveni în țarcul vechi, imperial.
Miza e uriașă, deoarece stăpânul știe precis – dacă băștinașii deschid ochii, se unesc și se ridică pe propriile picioare, atunci apar șanse legale ca R. Moldova să renunțe definitiv la statutul de gubernie și să se reîntoarcă Acasă, în familia țărilor Uniunii Europene.
Amăgită decenii în șir, otrăvită non-stop de propaganda străină, nedreptățită de guvernările locale, populația a pierdut, în mare măsură, speranța că va mai prinde o zi când vocea ei ar putea schimba spre bine soarta a peste trei milioane de conaționali.
Însă ar fi incorect să nu amintim că, de-a lungul anilor, o majoritate îndoctrinată și nostalgică după URSS a susținut și a mers împreună cu vrăjmașii neamului românesc, a făcut jocul și interesul dușmanului nostru de moarte, a votat și i-a adus la putere pe Lucinschi, Voronin, Plahotniuc, Lupu, Șor și Dodon, demnitari slugarnici care au ruinat republica, ținând-o sub talpa Moscovei.
– Advertisement –
La fel, în numele adevărului, trebuie să se știe că au existat voci care, indiferent de regimuri și guvernanți, au avut curajul să spună sincer poporului că nenorocirile cele mai distrugătoare pentru națiunea noastră se trag de la Est, că orice apropiere sau îmbrățișare cu „fratele mai mare” înseamnă deznaționalizare, rusificare și moarte.
Totuși, lecția de bază – de a nu intra în tovărășie, de a evita colaboraționismul și a ne ține cât mai departe de Rusia – nu a fost însușită până la capăt de un număr impresionant de rătăciți, care își așteaptă asasinii putleriști cu zâmbete și flori.
Mulți nu conștientizează, dar pericolul cel mare se află în spatele strânsurii „șorvor-dodonist-platoniste”, a lumpenului și zdrențelor roșii, acolo unde rețelele invizibile ale serviciilor rusești coordonează activitățile subversive de intoxicare și învrăjbire a moldovenilor; de subminare și compromitere a instituțiilor statului; de contrapunere, dezbinare și ațâțare a cetățenilor pe criterii etnice; de creare a unei psihoze și isterii colective că NATO, UE și România înseamnă război, apocalipsă nucleară și sfârșitul lumii.
– Advertisement –
Regret enorm că, pe lângă idioții utili, oportuniștii și găinarii de serviciu, în corul tradițional al rusofililor își fac loc unii intelectuali care, dezgustați de lingușitorii din antecamerele guvernanților și de incompetența unor demnitari, au ales să se răzbune pe aroganții de la putere, lansând în spațiul public mesaje ciudate, prin care-i îndeamnă pe moldoveni să boicoteze Referendumul și să nu participe la alegerile prezidențiale.
„Argumentele” lor, zău, nu prea diferă de insultele împroșcate zilnic de criminalul Lavrov, de drogata Zaharova sau alcoolicul Medvedev. Dacă nu aveți ca sinistrul personaj – ucigă-l toaca – un plămân rusesc și celălalt românesc, atunci încetați să mai concurați cu „șoșoacele”, să vă ascundeți după lozinci „patriotice” și să buimăciți lumea nehotărâtă și debusolată! Haideți să explicăm și să spunem lucrurilor pe nume!
În primul rând, Referendumul constituțional și alegerile prezidențiale sunt două evenimente complet diferite. Din păcate, ele se desfășoară în aceeași zi, fapt care creează confuzii, zăpăcesc anumite categorii de alegători și oferă prilej pentru interpretări eronate și superficiale. Chiar dacă se economisesc zeci de milioane de lei de la buget, organizând ambele evenimente în ziua de 20 octombrie, se cerea calendaristic să fie două scrutine separate.
În situația dată, nu ne rămâne decât să explicăm cât mai simplu, și anume: în toate secțiile vor fi două buletinele de vot diferite. Fiecare cetățean are dreptul suveran și responsabilitatea individuală să decidă ce face și ce votează, conștientizând până la capăt că Referendumul înseamnă orientarea politică, drumul ales de popor pe termen lung, iar alegerea șefului statului e o chestiune ordinară, care se repetă o dată la patru ani. E una când greșești la alegerea președintelui și e cu totul altceva când, prin votul tău negativ la Referendum, condamni R. Moldova să rămână în infernul „lumii ruse”.
În al doilea rând, se cere de spus cât mai sincer și răspicat: Referendumul e cu totul altceva decât alegerile prezidențiale și nu se referă la guvernanții de alaltăieri, de ieri sau de azi. Referendumul nu este nici despre Maia Sandu, și nici despre partidul de guvernământ PAS. Referendumul este despre NOI și pentru NOI – toți împreună – și despre LOCUL NOSTRU pe harta lumii de mâine. Votul pentru Referendum va fi un vot geopolitic, care urmează să ne smulgă din convulsiile „lumii ruse” și va influența decisiv, după încetarea războiului împotriva Ucrainei, viitoarele aranjamente geopolitice din regiune, din bazinul Mării Negre și de pe continentul european.
În al treilea rând, se cere să fim cât mai atenți la mesajele anti-referendum postate pe rețelele de socializare sau lansate în spațiul public de cozile de topor, de mercenarii din mass-media, de ucenicii lui Dughin, de „patrioții de serviciu” și „șoșoacele” gălăgioase din stânga Prutului, care au misiunea să țină cu orice preț R. Moldova în „lumea rusă”. Pe timpuri, râsurile enumerate elogiau ocupanții ruși, ciuguleau pe săturate din palma lui Lucinschi, Voronin și Dodon, iar în ultimii ani sunt plătiți să semene neîncredere în NATO și UE, să monopolizeze și să profaneze Idealul de Unire al națiunii române.
Este adevărat că aroganța unor demnitari și mediocrități de la guvernare a revoltat și supărat multă lume de bună credință. Totuși, vă îndemn să nu confundați Referendumul cu nemulțumirile justificate. Repet: Referendumul nu este nici despre Maia Sandu, și nici despre partidul de guvernământ PAS. Referendumul este despre NOI și pentru NOI, Referendumul este despre LOCUL NOSTRU pe harta lumii de mâine.
De votul tău depinde soarta a peste trei milioane de conaționali; de votul tău depinde locul în care vom trăi – în „lumea rusă” cuprinsă de flăcările războiului sau în Europa pașnică. Evident, un rezultat pozitiv, un scor înalt ne va scoate de sub talpa Rusiei imperiale, ne va reîntoarce speranța și încrederea că împreună vom reuși să înlăturăm frontiera artificială de pe Prut și, în final, să ne reîntregim Neamul și Țara!
(Revista națională NATURA, nr. 391, septembrie 2024)
Clopotele și clopotarii fac parte din tradiția, ființa și istoria națională. Tăcerea lor îndelungată însemna moarte, robie sau dispariția obștii. Clopotele aveau vocea lor inconfundabilă, iar sunetele răspândite în comunitate aduceau un mesaj clar în fiecare casă. Oamenii înțelegeau imediat despre ce este vorba – fie că erau chemați la slujba religioasă, cinstirea sfinților, rugăciunea de dimineață sau cea de seară, fie că se vestea un incendiu, invazie sau deces.
Dangătele clopotelor adunau oamenii la biserică, iar în caz de năpastă, la o casă cuprinsă de flăcări sau de năvăleau dușmanii, le semnalau să se refugieze imediat, în codri sau în locuri ascunse.
Foarte mulți auzeau misterioasa voce a clopotelor ca pe o voce divină, venită din ceruri, de la îngerul păzitor, fiecare închinându-se și făcându-și semnul crucii într-acolo de unde veneau acele mesaje codificate, dar înțelese de toți, de la mic la mare.
Rar cine se învrednicea să devină clopotarul comunității, fiindcă dincolo de alte haruri − precum auzul muzical, evlavia și mânuirea sforilor – se cerea o responsabilitate deosebită să poți transmite cu exactitate melodia sau simfonia clopotelor, pe înțelesul tuturor. Obștea își selecta îndelung omul căruia să-i încredințeze clopotul satului, fiindcă alesul avea misiunea să dea comunității mesaje adevărate și clare, nu confuze sau mincinoase. Astfel, satul și clopotarul, pe temeiul încrederii depline, deveneau o singură ființă, un tot întreg.
Ce altceva erau intelectualii basarabeni, în anii 1986-1991, dacă nu clopotarii comunităților căzute în hibernare, lipsite de apărare, de memorie și auz? La început, puțini de tot, cu traume adânci în suflet, cu frica în oase, cu amintiri înfiorătoare despre „eliberare”, foamete, deportări, cu sârma ghimpată pe Prut și cu pistolul la tâmplă sau ceafă. Intelectualul de atunci se zbătea între minciună și adevăr, între întuneric și lumină, între libertate și închisoare.
Clopotnițele fuseseră aruncate în aer, iar clopotarii – călcați în picioare, umiliți sau asasinați în fața comunităților paralizate de spaimă. Cine ar fi îndrăznit să se pună în poară cu monstrul odios, cine ar fi crezut că o populație decapitată de elite, de gospodari, de înaintași mai păstrează în adâncul ei rădăcinile vii, veriga de legătură și continuitate a neamului românesc din Basarabia?
Când o mână de scriitori, de jurnaliști și cineaști au descoperit o scară la cer și au urcat pe ea, acolo sus, aproape de Dumnezeu, au găsit întregi clopotele răpite de ruși, clopote sfințite cu sângele martirilor și învăluite de duhul libertății și al dreptății. Din cei câțiva cutezători, nici unul nu s-a lăsat ispitit sau corupt de vanități și orgolii personale să se aventureze să tragă de unul singur clopotele. Prea rară șansă, prea uriașă povară să încerci, fără poporul tău, să reîntorci dangătul sutelor de clopote condamnate de satrapi la muțenie pe totdeauna.
Înțelepciunea acelor intelectuali curajoși peste măsură a fost să fie uniți pe vecie, să devină o suflare unică, iar în jurul lor să adune clopotarii din toate localitățile Basarabiei răstignite pe propria ei identitate și să transforme săptămânalul „Literatura și Arta” într-o tribună și clopotniță a întregului neam reînviat.
Se tace conștient de peste trei decenii, dar în acei ani de luptă și demnitate, Mișcarea de Renaștere Românească spărgea zidurile de închisori, destrăma spaimele colective, strivea sfidător interdicțiile impuse și subiectele tabu, răbufnea miraculos din adâncuri, ca un izvor de apă vie, puternic, de nestăvilit, adunând picătură cu picătură de pe harta sfâșiată și dând naștere la torentul năvalnic, încărcat de energiile descătușate ale mulțimilor dornice de dreptate socială și națională. În doi-trei ani, fiind uniți și însuflețiți de idealuri nobile, clopotarii de la Chișinău și din toate localitățile basarabene au trezit din „somnul cel de moarte” milioane de conaționali. Aceștia și-au cucerit – prin confruntări acerbe și lupte îndelungate – drepturile legitime de a vorbi în limba română și a scrie cu alfabetul latin, de a înălța Tricolorul românesc și a intona imnul „Deșteaptă-te, române”, de a transforma Prutul într-un „Pod de Flori” și a ieși cu capul sus din închisoarea rusească la 27 august 1991.
Știu că strig în pustiu, dar întreb: de ce Mișcarea de Renaștere Națională nu a ajuns o filă glorioasă de istorie, care să inspire generațiile tinere de „creatori”? De ce nu găsești în muzeele localităților galeria de luptători locali pentru cauza națională? De ce în școli nu se predă un curs special, în care elevii să vadă lupta părinților și bunicilor pentru a evada din imperiul rușilor și a se reîntoarce Acasă, la Țara-Mamă – România? De ce statul acordă o mulțime de premii anuale de sute de mii de lei și alocă milioane pentru editarea tonelor de maculatură, fără să încurajeze apariția unor cărți sau monografii care să readucă în spațiul public Mișcarea de Renaștere Națională, procesele și evenimentele care pot cultiva sentimentul de demnitate umană și de mândrie față de înaintași?
Cunosc o mulțime de oameni frumoși la suflet și la chip, care în anii 1985-1991 au tras clopotele ca să-și trezească poporul, cunosc eroii, care au luat arma în mână și au ieșit să-și apere vatra strămoșească în 1992. Ei parcă nu ar face parte din istoria noastră de ieri și de azi. Pe locurile sfinte, unde mai ieri lumea venea ca la Înviere, iar dangătul clopotelor unea oamenii și le dădea încrederea în dreptatea lui Dumnezeu, răsare și crește iarba rea a nepăsării, aroganței și disprețului față de mulțimile abandonate. Stolurile de lăcuste au luat locul albinelor, iar trădătorii și trepădușii caută straie de voievozi. Impostorii și nulitățile își conferă titluri, distincții și premii. Uniunile de creație există pentru sine, își lustruiesc gloria cu numele celor pe care i-au hulit și îngropat, iar de poporul lăsat în întuneric le este rușine. „Oamenii de cultură” au trecut la ritualurile sectelor elitare, aruncând la coșul uitării adresele părinților și ale vetrelor de naștere.
Cine să fugărească fariseii din hram, cine să tragă clopotele, cine să trezească lumea din veselia sinistră, din serbările și festivalurile fără noimă, când alături curg râuri de sânge, iar Rusia imperială măcelărește mamele sfâșiate de neputința de a-și apăra pruncii abia născuți?
Podul de flori a pulverizat Cortina de fier de pe Prut în ziua de 6 mai 1990, arătând lumii întregi că de o parte şi de alta a râului locuieşte unul şi acelaşi popor – Poporul Român.
În acea zi sfântă am văzut cum un râu de lacrimi s-a transformat într-un râu de flori, iar românimea, despărţită timp de o jumătate de secol, curgea ca un fluviu imens. Bucuria întâlnirii părea fără margini şi pentru totdeauna.
În acele clipe înălţătoare, trăiam istoria la superlativ şi acopeream nedreptăţile îndelungate cu florile aruncate în apa Prutului, admiram chipul frumos al unui popor, care se descătuşa şi îşi dorea sincer să se reîntregească. Nu ne cunoşteam, dar mulţimile fremătau şi peste tot auzeam dulcea şi materna limbă română, ceea ce pentru basarabeni părea neverosimil – să fii în mijlocul a zeci şi sute de mii de oameni şi toţi să vorbească în limba ta.
În acele câteva ore de libertate ne îmbrăţişam fraţii şi rosteam: „Basarabia a înviat!”. Şi auzeam, printre florile şi lacrimile de bucurie: „Adevărat a înviat!”.
Podul de flori a avut încărcătura unei explozii de dor între românii izolaţi timp de jumătate de veac de frontiera artificială trasă de Moscova imperială prin inima aceluiaşi neam. Multora, întâlnirea din 6 mai le părea un semn divin – după o jumătate de secol de umilinţă, robie, înstrăinare şi batjocură, Podul de flori aducea o zi de lumină şi de imensă bucurie unui popor sfârtecat banditeşte în două.
Sârma ghimpată întinsă de-a lungul Prutului era crucea pe care fusese răstignită Basarabia românească.
Să se ţină minte că acest eveniment cu mare încărcătură simbolică se producea pe frontiera sovieto-română, când Uniunea Sovietică mai ţinea sub talpa ei şi ţările din lagărul socialist, iar serviciile secrete imperiale puteau înscena orice provocare mârşavă.
Important e că peste un milion de români au avut înţelepciunea să arunce în gura nesătulă a Moscovei un râu de flori şi să demonstreze tuturor că basarabenii sunt parte integrantă a poporului român.
Au trecut peste trei decenii de când Prutul, timp de o zi, s-a reîntors la normalitate şi devenise ceea ce fusese de veacuri – un râu intern al Moldovei istorice şi al României reîntregite. Stăpânii de la Moscova şi slugoii lor de la Chişinău aşteptau la începutul anului 1990 momentul potrivit ca să bage Basarabia reînviată într-o baie de sânge. „Experţii rusofili” şi „ţaţele Vanga”, care formează astăzi naţiunea civică şi comentează prostește evenimentele trecute, ar fi bine să ridice presa unională (Pravda, Izvestia, Trud) de pe la începutul primăverii din 1990 şi să citească avertismentele dure ale generalilor din trupele de grăniceri şi ale KGB-ului la adresa „naţionaliştilor şi Frontului Popular din Moldova, care pun la cale schimbarea frontierei sovietice de pe Prut pe Nistru, cu implicarea populaţiei”.
Podul de flori a fost replica genială a românimii de pe ambele maluri ale Prutului, dată serviciilor secrete ruseşti, care căutau pretexte să înăbuşe în sânge Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia.
Să le reamintim mancurţilor transformaţi în experţi că, pe 17 aprilie 1990, la Chişinău îşi începuse activitatea Primul Parlament – expresie instituţională şi legală a mişcării de renaştere şi a poporului deşteptat. În primele zile, acel Parlament adoptase Tricolorul românesc drept drapelul de stat al RSSM şi schimbase fusul orar de la ora Moscovei la ora Bucureştiului. Spaima hoţilor de la Kremlin era uriaşă, fiindcă simţeau că le scăpă din gheare teritoriul furat de la România în 28 iunie 1940.
După 34 de ani de la acea primăvară îndumnezeită, în care florile acopereau 700 de kilometri de Prut, iar moldovenii reînviaţi îşi vedeau pe moment Ţara reîntregită, cel mai greu lucru e să priveşti drumul pe care a fost mânată Republica Moldova din 1994 încoace. Şi s-a lăsat mânată!
Ar fi atâtea de spus, mai ales că mulţi au contribuit la marginalizarea şi înlăturarea oamenilor de valoare şi înlocuirea lor cu agenți ruși, cu mutanţi, profitori, tâlhari şi nulităţi gen dodon, șor sau greceanîi. Fauna de profitori și paraziţi, ieşită din incubatoarele lui Lucinschi, Diacov şi Voronin, a schimbat macazul şi a împins Republicii Moldova în prăpastia prostiei, a sărăciei, dezbinării şi vrajbei. Ei au aruncat în aer podurile de flori şi au reîntors populaţia în robia stăpânilor de la Kremlin.
Ca să şteargă din memoria colectivă Mişcarea de Eliberare Naţională, ei au scârnăvit aspiraţiile milioanelor de moldoveni, care începeau să-şi descopere identitatea românească; ei au susținut agresiunea Rusiei împotriva noastră în 1992; ei au dat foc Declaraţiei de Independenţă, care deschidea drumul spre reîntoarcerea basarabenilor Acasă; ei au întreținut non-stop propaganda rusă în R. Moldova, așteaptându-l și astăzi pe odiosul criminal de război putler…
Ce aţi făcut, fraţilor? Aţi dat cu piciorul în oamenii care vă apărau şi vă iubeau cu adevărat? Aţi crezut că trădătorii o să vă facă dreptate şi poduri de piatră? Nu v-aţi întrebat niciodată de ce lepădăturile de ieri şi de azi urăsc furibund Podul de flori? Nu cumva era singurul drum pe care Mişcarea de Eliberare Naţională vi l-a arătat în acea zi de 6 mai 1990 şi urma să vă ţineţi de el ca de paşii lui Dumnezeu?
La ce aţi ajuns, la ce v-au adus idolii voştri de lut? Să vă batjocorească într-un hal fără de hal – să nu vă dea voie să vă primiţi fraţii în Casa Mare, ci în drum sau sub pod. Aceasta e soarta moldovenilor sovietici – să stea cu vor-șor-dodoniştii în braţe şi să cerşească ajutoare de la lumea civilizată, să refuze să fie stăpâni în casa lor şi să aştepte salvarea de la călăii care le-au ucis bunicii şi i-au transformat în robi. Drumul pe care l-au parcurs moldovenii vor-șor-dodonişti timp de peste 30 ani s-a văzut foarte clar, când au venit ajutoarele din România în timpul pandemiei – de la Podul de flori la „Sub pod”.
La 6 mai 1990 aveam o elită de patrioţi, care îşi iubeau Neamul şi Ţara, îndrumând basarabenii să ajungă Acasă, în România. La 6 mai 1990 aveam un popor aproape liber, care îşi privea viitorul de pe Podul de flori.
Cine, tovarăși Iliescu și Lucinschi, a pus pe linie moartă Mișcarea de Renaștere Românească din Basarabia? Doar Rusia imperială?
Peste trei milioane de români din stânga Prutului, purtați de călăuze false, rătăcesc prin pustiu de 34 de ani și își caută Țara. Cât va mai dura agonia? Chiar nu auziți șuieratul rachetelor rusești și țipetele de groază ale mamelor și pruncilor de alături? Ucraina nu are unde să se ducă, dar voi ce mai așteptați – „russkii mir”, Bucea, Irpin sau Bahmut? Mâine s-ar putea să fie târziu, iar malurile Prutului să se piardă pe meridiane diferite.
România, NATO și Uniunea Europeană reprezintă „Podul de flori” din anul 2024 pentru toți cetățenii responsabili din stânga Prutului! E singura salvare reală!
Revista națională NATURA, nr. 339 / Foto: Mihai Potârniche – Podul de flori, 6 mai 1990
Istoria, la fel ca limba unui neam, formează liantul ce unește oamenii și îi înalță de la nivelul biologic de populație până la dimensiunea de popor ori națiune. Fără istorie proprie, un neam nu are șanse să evolueze, să se afirme și să cunoască demnitatea umană și națională, fapt care explică în mare măsură logica și comportamentul ocupanților sau „eliberatorilor” de teritorii străine.
Politicile seculare ale imperiului rus față de etniile băgate cu forța în „închisoarea popoarelor” se bazau, în primul rând, pe stârpirea limbilor materne și a memoriei colective. Ar fi de prisos să explic că un popor care-și pierde limba are soarta pecetluită: dispare și trece în arhive.
Un inventar modest, făcut de savanții sovietici în perioada transparenței gorbacioviste, arăta că peste două sute de etnii, îndeosebi din spațiul siberian, dispăruseră definitiv. Doar națiunile bine organizate, cu conștiință națională, precum cele din arealul baltic și cel caucazian, reușeau cât de cât să reziste proceselor distrugătoare de rusificare și să-și păstreze limba, istoria și caracterul etnic.
Drama Basarabiei în interiorul imperiului e destul de diferită de alte experimente ale cotropitorilor, fiindcă ea nu reprezenta un popor aparte sau un fost stat independent ocupat de Rusia, ci făcea parte organică dintr-un tot întreg, din neamul românesc. În consecință, Petersburgul, apoi Moscova, înțelegând că au nevoie de mult timp să asimileze și să rusifice peste trei milioane de români cu o Țară istorică peste Prut, a decis să creeze limba și națiunea moldovenească în contrapunere cu tot ce este și reprezintă neamul românesc.
– Advertisement –
Să adăugăm la planul monstruos al Rusiei și capacitatea ei fenomenală de a înșela popoarele credule, ortodoxe și pașnice, de a le distruge sau corupe elitele, de a le mâna la abator cu cântece și urale. E foarte greu, poate imposibil, să înțelegi adevărata fire a rușilor dacă nu ai fost blestemat să-ți duci zilele în imperiul lor și sub șefia lor.
Știu ce afirm și o fac nu din aversiune față de robii cu pofte de a domina lumea liberă, ci pentru a atenționa românii, îndeosebi pe cei din dreapta Prutului, de a evita în orice condiții să accepte ultimatumurile rușilor și să le încredințeze pentru „păstrare veșnică”… tezaurul.
Invocam, ceva mai sus, importanța majoră a istoriei naționale în păstrarea memoriei colective, a demnității și identității românești. Nu din auzite, ci din școală și universitate, învățam în mod obligatoriu tezele istoriografiei sovietice referitoare la „apariția problemei Basarabiei”, la „contribuția uriașă a Rusiei la progresul și dezvoltarea guberniei în sec. XIX”, la „rolul trădător al Sfatului Țării”, la „exploatarea nemiloasă a populației moldovenești în anii ocupației românești”, la „răscoalele moldovenilor împotriva românilor, fiindcă nu le înțelegeau limba”, la „datoria internațională a statului sovietic de a salva de la exterminare moldovenii, eliberându-i de sub jugul românesc la 28 iunie 1940”, la „perioada înfloritoare a RSSM în familia liberă a URSS, unde națiunea moldovenească s-a constituit definitiv” etc.
– Advertisement –
În spatele tezelor false, aberante și otrăvitoare incluse în manuale, cărți, studii și în zeci de mii de emisiuni mass-media se aflau peste 4,5 milioane de locuitori din RSS Moldovenească și peste 290 de milioane din întreaga Uniune Sovietică. Evident că școala, armata, societatea, trufia imperială, propaganda și românofobia ca politică de stat au mutilat oribil creierul basarabenilor, dând naștere la mentalitățile colective axate, în cazul RSSM, pe ura față de tot ce e românesc.
Cunoscând nivelul foarte periculos de otrăvire a societății moldovenești cu falsuri, minciuni și sloganuri propagandistice, Primul Parlament (1990-1993) a pus începutul unor transformări radicale în educație, învățământ, cultură și mass-media, proces întrerupt brutal în urma readucerii la putere (în februarie 1994) a serviciilor secrete rusești și nomenclaturii revanșarde, în frunte cu Petru Lucinschi.
Solicitările deputaților români de la Chișinău către colegii lor de la București de a elabora în comun un Program de diminuare a românofobiei în Basarabia prin decomunizare, derusificare și decolonizare s-a împotmolit pe la Cotroceni. Președintele Ion Iliescu și anturajul său au invocat sau chiar au avut teama „să nu-i supere pe ruși”.
Ca un testament sacru, „teama de ruși” a trecut la următoarele guvernări postdecembriste, care timp de trei decenii au făcut cam de toate în afară de reîntregirea României. Numeroasele ajutoare, oferite generos de poporul român Basarabiei, nu au fost direcționate spre vindecarea românofobiei în rândul maselor îndoctrinate, ci spre salvarea statului moldovenesc dirijat și controlat de Kremlin.
Punct și de la capăt. Maladiile grave ascunse timp de trei decenii au ramolit rău organismul social infestat neîntrerupt de propaganda rusească. În afară de enclavele separatiste de la Tiraspol (Transnistria) și Comrat (Găgăuzia), în cele peste 1.500 de localități avem un număr mare de moldoveni care își văd viitorul împreună cu Rusia, nu în România și Europa.
Tactica politicienilor de la București, de a lăsa timpul să rezolve problema Basarabiei românești, denotă abordări vechi, capitularde, falimentare.Modelul de a dansa în Parlamentul de la Chișinău „Hora Unirii” fără Unire e ridicol și depășit. Sârma ghimpată de la Prut a fost scoasă, dar frontiera artificială a rămas.
Din milionul de moldoveni cu cetățenie română, nu cred să fie mai mult de un sfert care consideră cu adevărat că Patria lor este România. Proiectele tehnice de sute de miliarde de euro nu au demolat mentalitățile colective formate de stereotipurile propagandistice sovietice și putiniste, nu au scos din aproape o jumătate din populație spaima de a fi „ocupați” iarăși de România, nu au dezrădăcinat ura și neîncrederea față de NATO, SUA, UE.
În adâncurile societății moldovenești se află depozitate încă suficiente containere cu otravă fabricată la Kremlin, care – fiind deschise și răscolite electoral – pot contamina întreaga populație. În afară de mafioți, bandiți, șoriști sau vor-dodoniști, în R. Moldova există zeci de mii de „oameni simpli”, care tac, dar îl așteaptă pe Putler. Ei reprezintă minele îngropate de Moscova pe toate drumurile, care duc spre România și Europa.
Revin la istoria noastră, la necesitatea de a renunța la improvizații și de a lichida restanțele comune acumulate timp de trei decenii, revin la ideea de a investi în Programe sistemice de educație românească, de derusificare și decolonizare a Basarabiei. Ajutoarele oferite Chișinăului de către România-Mamă să fie strict condiționate, banii să nu intre în buzunarele profitorilor de pe ambele maluri ale Prutului, ci să meargă la reconstrucția identității românești, grav deteriorată și afectată în anii ocupației sovieto-rusești. Iar investițiile în educație să se finalizeze cu schimbarea mentalităților colective în favoarea adevărului istoric și a dreptului legitim de a trăi într-o Țară unificată.
Acceptarea unui alt model al relațiilor București–Chișinău ar putea începe cu crearea Complexelor educaționale de istorie, limbă, spiritualitate și civilizație românească în centrul, sudul și nordul Republicii Moldova.
De exemplu, pentru Chișinău, un prim pas ar fi cumpărarea sau trecerea în proprietatea statului român a edificiului în care a fost votată, la 27 martie 1918, Unirea Basarabiei cu România. Întregul spațiu, împreună cu clădirea istorică, ar urma să fie gândit și proiectat ca un simbol al unității naționale, ca un loc sacru al luptei basarabenilor pentru adevăr și dreptate, pentru păstrarea limbii, istoriei și a Idealului de Reîntregire al Neamului Românesc. Complexul de la Chișinău ar fi – ca duh, simțire și suflet românesc – o continuitate basarabeană a sanctuarului Unirii de la Alba Iulia.
Ideea lansată și finalizată ca simbol al reînvierii Basarabiei și veșniciei Neamului Românesc din stânga Prutului ar constitui cea mai solidă investiție a României în teritoriul ei, aflat de opt decenii în drum spre Acasă.
