În pelerinajele mele prin localitățile nistrene, în anii ocupației rusești, descopeream în locuri izolate – și mai ales în cimitire – comorile cioplite în piatră: răstigniri, crucifixe, troițe, inele solare, rozete, pilaștri în miniatură, cruci masive acoperite de mușchi, stâlpi decorativi, flori modelate din calcar etc.
În unele cimitire situate pe terasele Nistrului, la intrare, alături de Răstignirea mai mare, se afla Masa Pomenirii,făcută din piatră netedă, fin șlefuită.
Când am cumpărat de la Sankt Petersburg (pe atunci, Leningrad), prin 1974, prima carte despre viața și opera lui Constantin Brâncuși cu fotografii ale capodoperelor sale, am tresărit. Vedeam în fața ochilor acele tăcute și uitate bijuterii populare făcute în piatră și împrăștiate prin vetrele nistrene ale Basarabiei.
Se vede că Brâncuși s-a dus spre Vest, la Paris, să vestească lumii despre Coloana Infinitului din „Grădina Maicii Domnului”, iar spre Est, la frontiera latinității de pe Nistru, și-a trimis ucenicii să transforme pietrele în hrisoave ale veșniciei neamului și sufletului românesc.
Constantin Brâncuși este nemuritor: el și-a scris opera în marmură și granit, înveșnicind în piatră frumusețea și măsura artistică a sufletului românimii de la Hobița până la Nistru și până dincolo de Dunăre, Carpați și Tisa.
Pe 15 februarie s-au împlinit 34 de ani de când Rusia imperială și șovină, camuflată sub numele de URSS, a fost învinsă în războiul din Afganistan, fiind nevoită să-și retragă armata făloasă dintr-o țară străină, pe care a invadat-o, a batjocorit-o și a ruinat-o timp de un deceniu (1979-1989).
În acel război de agresiune dus de URSS împotriva Afganistanului, „legendara” armată sovietică a exterminat peste un milion de civili, ștergând de pe fața pământului sute și mii de cătune și localități pașnice; a ucis 90.000 de luptători mujahedini și 18.000 de soldați afgani, care-și apărau țara și pământul natal.
În stil tradițional imperial, așa cum a făcut în toate războaiele de cotropire și expansiune teritorială, Moscova a aruncat în prima linie a frontului „carnea de tun”, adică pe reprezentanții popoarelor neruse.
Din RSS Moldovenească au fost băgați în focul din Afganistan peste 12.500 de tineri, care au cunoscut pe propria piele grozăviile războiului, fiind impuși să execute cele mai odioase și criminale ordine date de Moscova. Circa 800 de moldoveni au fost schilodiți, iar 301 – uciși. Cei care au avut norocul să scape cu zile poartă cu ei traume psihologice de nevindecat, pe viață.
În războiul din Afganistan, ca și în alte războaie purtate de-a lungul timpului de Rusia împotriva altor țări, moldovenii – fără voia lor – au fost victime ale confruntării sângeroase declanșate de Moscova. Ei nu s-au dus la acel măcel ca voluntari, ci au fost obligați, conform ordinului dat de Statul Major al unei armate imperiale, străine.
Până și rusofilii înrăiți conștientizează că nu moldovenii sovietici au declarat război Afganistanului, ci clica de criminali din fruntea URSS. Dacă se ascunde acest adevăr, atunci ce comemorăm? Hotărârea criminală a Kremlinului de a invada Afganistanul? Exterminarea a peste un milion de afgani pașnici? Uciderea a 301 tineri moldoveni și schilodirea altor 800? Ce zic estonienii, letonii și lituanienii, care au fost obligați să intre și ei cu armata ucigașă în Afganistan?
Întrucât foarte mulți moldoveni au fost spălați pe creier și nu-și închipuie viitorul lor fără Rusia, ei continuă să creadă că Moscova a procedat corect invadând Afganistanul și exterminând peste un milion de afgani. (Tot ei justifică agresiunea Rusiei împotriva Republici Moldova în 1992, a Georgiei în 2008, a Ucrainei în 2014 și 2022). Pe unii i-am auzit spunând că ei și-au făcut datoria și misiunea „internațională”, ucigând în țări străine luptătorii care-și apărau casa părintească, pământul și patria. Alții înțeleg că au fost victime, nu eroi, dar refuză să-și pună în cap camarazii de arme.
Academia, Parlamentul și asociațiile „afgane” nu au formulat clar poziția Republicii Moldova față de agresiunea URSS împotriva Afganistanului. Nu puțini demnitari moldoveni justifică invazia sovietică din 1979 și crimele armatei de ocupație. Cine nu crede, să caute cuvântarea de miercuri, 15 februarie 2023, a primarului de Orhei, Pavel Verejanu, la slujba de pomenire și la monument, când a elogiat agresiunea sovietică și eroismul moldovenilor, care „își apărau patria” în Afganistan.
Astfel, pe lângă mulțimea de confuzii de ordin identitar și istoric din capul moldovenilor, reapar miturile și narativele mai vechi că Rusia întotdeauna își împarte propria pâine cu alte popoare, „sacrificându-se” pentru ele, iar în clipele cele mai grele „le ajută și le eliberează”.
Până la urmă, asemenea demnitari, în mesajele lor de la diferite evenimente legate de trecutul criminal al URSS, lasă să se înțeleagă sau spun direct că Republica Moldova, ca parte integrantă a „lumii ruse”, nu va fi lăsată singură, ci va fi „apărată” de Rusia, să nu fie „înghițită” de România, SUA, UE sau NATO.
Tratez cu îngăduință și înțelegere zecile de mii de moldoveni obligați, sub diferite forme, să participe la acțiunile criminale și diversioniste ale Uniunii Sovietice în nenumărate țări. Se cere cât mai urgent, la nivel oficial, în conformitate cu liniile directoare ale Declarației de Independență, de a separa definitiv și ireversibil implicarea forțată a moldovenilor sovietici în crimele odioase ale Moscovei, precum înăbușirea în sânge a revoltelor de la Berlin (1953), Budapesta (1956), Praga (1968) sau a agresiunii militare împotriva Afganistanului (1979-1989).
Accentuez: în Afganistan, moldovenii sovietici au fost victime, nu ocupanți și nici eroi! Cei 301 moldoveni sovietici uciși în Afganistan au fost duși la moarte de către Rusia imperială. Nu Afganistanul i-a ucis și schilodit pe ostașii moldoveni, ci conducătorii criminali de la Kremlin!
Eroii adevărați apără o cauză dreaptă, luptă și mor pentru pământul țării și libertatea poporului lor!
Dincolo de ziua de 15 ianuarie şi de discursurile oficiale false, dincolo de frontiera artificială trasă prin interiorul Țării şi nedreptăţile istorice, dincolo de regimurile politice şi de aşteptările de copil orfan ale Basarabiei, de la înălţimi continuă să ne lumineze spiritul nostru tutelar, Luceafărul conştiinţei naționale şi Limbii Române – Mihai Eminescu.
Fireşte, Eminescu nu are nevoie de elogiile urmaşilor, fiindcă întreaga sa viaţă şi operă ne arată că cel mai puţin Poetul s-a preocupat de sine, având drept stea călăuzitoare soarta şi viitorul neamului românesc, înscrierea cu demnitate a poporului şi ţării noastre în civilizaţia europeană şi mondială, îmbogăţirea şi păstrarea fiinţei naţionale pe pământurile dăruite nouă de Dumnezeu.
Oricât de persistent ar fi curentul de opinie că patria, neamul, credinţa, marii înaintaşi, părinţii, omenia, tradiţia, memoria colectivă au devenit anacronice şi ne împiedică să ajungem la “viitorul luminos”, opera lui Eminescu demonstrează contrariul, ne dă trăinicia rădăcinilor şi împrăştie pleava care întunecă văzul mulţimilor şi se vrea stăpână şi civilizatoare.
Eminescu a fost şi a rămas cea mai adâncă şi cea mai actuală voce a neamului românesc. Şi va rămâne atât timp cât va exista acest neam, fiindcă pe gândirea şi simţirea lui se sprijină fiinţa noastră naţională, fiindcă în mare măsură această gândire şi simţire a trecut în noi, în milioanele de urmaşi care formăm neamul românesc.
Ori de câte ori Eminescu a fost strâmtorat, scos din şcoală sau cenzurat, de atâtea ori neamul românesc era lovit de moleşeală, neunire, degradare şi dezagregare, de atâtea ori cădeam în umilinţă, slugărnicie şi marasm.
Lupta împotriva lui Eminescu nu a încetat nicio clipă, fiindcă dragostea şi credinţa lui Eminescu faţă de Ţară şi Neam supără şi astăzi ciocoimea, profitorii şi rataţii care au nevoie de patrie numai ca să le fie punga plină şi să se „lustruiască pe sine”. Cei care astăzi scrijelesc şi doresc să demoleze temeliile din care răsar opera şi crezul lui Eminescu urmăresc să lase o Românie fără substanţă şi fără identitate naţională.
Nu vreau să cad în profeţii, dar nu pot să-mi închipui cum ar fi arătat Basarabia fără Eminescu, cum ar fi supravieţuit fiinţa noastră românească rusificării, sovietizării şi deznaţionalizării. Sunt convins că intelectualitatea basarabeană, indiferent de generaţie, s-a format şi s-a ridicat din opera eminesciană, că oricât de barbare şi omniprezente erau cenzura şi securitatea sovietică, în cercurile studenţeşti şi universitare circulau clandestin, în fotocopii, de la o generaţie la alta, manuscrisele lui Eminescu despre Basarabia.
Orice intelectual onest va recunoaşte cu mândrie că adevăratul profesor de limbă, gândire şi simţire românească i-a fost opera poetică şi politică a lui Eminescu. Stataliștii, marionetele rusofile și șor-dodoniștii de la Chişinău, cu susţinerea “fratelui mai mare”, se zbat să oprească mersul istoriei, înșeală populaţia şi gonesc tineretul, dar cu tot cu Kremlinul lor, ei sunt total neputincioşi în faţa lui Eminescu, a testamentului eminescian gravat în inimile basarabenilor conştienţi de originea lor: SUNTEM ROMÂNI ŞI PUCTUM!
Când se va scrie istoria adevărată a rezistenţei basarabene, a mişcării de deşteptare şi a luptei pentru natură, limbă, alfabet, identitate naţională, tricolor, dar şi decomunizare, Eminescu va fi în fruntea frunţilor, fiindcă opera lui ne-a dat buletinul de identitate, conştiinţa, simţirea, gândirea şi demnitatea naţională.
În fond, există o singură Basarabie autentică şi veşnică – Basarabia românească a lui Eminescu. Şi atât.
Eminescu nu are nevoie nici de lauri, nici de elogii, nici de discursuri oficiale ipocrite. Dacă ne-ar cere ceva cu adevărat, aceasta ar fi să ne reîntregim Țara, să-i studiem Cartea, să ne păstrăm cu sfinţenie memoria, fiinţa naţională, credinţa, natura, demnitatea, istoria şi limba română, care ne adună pe toţi ca pe un Neam şi ca pe o suflare unică.
P. S. În foto: ARBORELE EMINESCU, stampa genială a pictorului Aurel David, lansată în anul 1968, simbolul „naționaliștilor români” din Basarabia ocupată de Rusia imperială și șovină. În anii de teroare roșie, oricine îndrăznea să vorbească în spațiul public în „moldovenește” era etichetat drept „naționalist român”, iar a invoca sau a face referințe la publicistica și opera politică a lui Eminescu însemna crimă gravă împotriva regimului rusesc de ocupație și a URSS. Eminescu trecea peste sârma ghimpată de pe Prut și făcea legătura miraculoasă a „naționaliștilor români” și a Basarabiei ocupate cu Patria-Mamă, ROMÂNIA.
Atitudinea nejustificată a Austriei faţă de România e greu să n-o vezi ca parte dintr-un plan mai amplu al reţelelor ruseşti înrădăcinate în toate ţările Uniunii Europene, reţele mult mai diversificate decât îşi imaginează societăţile democratice, care au avut norocul să nu cunoască şi să nu trăiască în URSS.
Societăţile democratice abia acum încep să deschidă ochii şi să conştientizeze cât de cât ce otravă mortală au băgat propaganda şi corupţia rusească în instituţiile europene şi în ONU. E cea mai periculoasă iluzie să se creadă că afaceriştii şi miliardarii ruşi împrăştiaţi prin Europa şi prin lume ar fi din capul lor şi nu ar avea nimic cu politica expansionistă a Rusiei şi cu reţelele de spionaj economic, militar, politic, financiar, tehnologic şi subversiv ale Moscovei.
Din păcate, cele mai importante instituţii europene nu au avut imunitate împotriva războiului hibrid, a formelor diversificate de corupţie complexă implementate de Rusia în UE. Ca fenomen şi proces paşnic, „schröderizarea” a afectat nu doar Germania, ci şi Austria, şi Ungaria şi cam majoritatea ţărilor Uniunii Europene.
Statele UE cele mai imune la modelul rusesc de corupere politică, militară, economică, energetică, financiară etc. rămân Estonia, Lituania, Letonia şi Polonia. Celelalte, în frunte cu Germania, Franţa, Austria, Ungaria, Italia şi Olanda, sunt infectate rău şi au nevoie de carantină dură şi de programe comunitare şi mai dure de a scoate virusul şi modelul rusesc din instituţiile lor naţionale şi din cele comunitare.
Lecţia se cere însuşită şi de hoardele de rusofili care parazitează pe seama civilizaţiei şi democraţiei europene, dar şi de „macronii şi schröderii” înfipţi adânc în centrele decizionale UE.
Cât priveşte comportamentul batjocoritor al conducerii austriece faţă de România, de ce-i surprinde atât de nepregătiţi pe români? Se ştie foarte bine şi de multă vreme că Austria este paradisul bandiţilor miliardari din Rusia şi al serviciilor secrete de la Kremlin. Doar românii creduli, rupţi de realităţile geopolitice, îşi pot imagina că atitudinea Austriei faţă de România îi aparţine Vienei în exclusivitate. Decizia este una politică, luată în altă parte, iar factorii decizionali de la Viena o execută.
Înainte ca Putin să-l cumpere pe fostul cancelar al Germaniei, social-democratul Gerhard Schröder, el i-a cumpărat pe nesăţioşii afacerişti din Austria. Ca să se ştie cine stabileşte regulile jocului în vechea capitală împărătească, în caleaşca imperială de la Viena, ortacii lui Patruşev au aşezat „Matrioşka”, simbolul frăţiei între clanurile ruso-europene ale corupţiei şi economiei tenebroase.
Chiar să nu se cunoască în Ţară că OMV, tot mai stăpân pe produsele petrochimice, gazele, zăcămintele de ţiţei şi petrolul românesc, se află într-o foarte strânsă legătură cu Gazprom şi cu „russkii mir”? Dar în interesul cui sunt cosite pădurile României, tot nu se ştie?
Un duş rece are menirea de a trezi la realitate clasa politică leşinată şi masele adormite, oricât de nepăsătoare ar fi. Nu cântecele sirenelor cu coadă de peşte rusesc – de la Ciutacu şi Guşă până la Turcescu şi Cristoiu – ar trebui să-i ademenească pe unii români rătăciţi în apele ucigaşe supravegheate de submarinele nevăzute ale Moscovei. După declanşarea războiului odios împotriva Ucrainei, să nu fie clar că pentru Putler este esenţial să submineze solidaritatea şi unitatea ţărilor UE, să stimuleze vrajba între popoarele Europei?
Atitudinea sfidătoare a Austriei faţă de dreptul legitim al României la Spaţiul Schengen fisurează solidaritatea, corectitudinea deciziilor şi unitatea ţărilor din Uniunea Europeană. În continuare, dosarele de şantaj şi corupţie politică de la Lubianka sunt scuturate de praf şi pregătite să fie lansate în locurile sensibile şi vulnerabile ale UE. Rusia se simte stăpână pe continent, atunci când „schröderii” au un cuvânt greu de spus în cancelariile occidentale, iar ţările europene se duşmănesc şi se mănâncă între ele.
Ungaria, Austria, Olanda, Franţa, Germania, Italia sunt supuse unor mari presiuni de către propaganda şi reţelele serviciilor ruseşti din interiorul acestor ţări, servicii ramificate în instituţiile decizionale, în sistemul bancar şi în economie. Afaceriştii importanţi din ţările nominalizate, îndeosebi din energetică, finanţe, tehnologii moderne, industria armamentelor sunt foarte strâns legaţi de economia tenebroasă din Rusia. Fenomenul „schröderizării” acestor ţări apare la suprafaţă în timpul deciziilor importante, iar la cel mai înalt nivel se manifestă prin vocea lui Macron.
A perpetua modelul hibrid, care era şi mai este împins în UE de clanurile energetice mixte şi economia tenebroasă a miliardarilor ruşi prin intermediul unor „schröderi” locali, naţionali sau comunitari, înseamnă a susţine subminarea proiectului european, a statului de drept şi a încrederii între ţările Uniunii Europene.
Dincolo de bucuria răutăcioasă a putiniştilor guşaţi şi a cârcotaşilor cristoizaţi din dreapta Prutului, rapoartele obiective demonstrau că România merita să fie primită în Spaţiul Schengen. Însă „matrioşka” din caleaşca imperială de la Viena a votat împotriva țării noastre. Să luăm aminte!
Iar Austria și Ungaria, care rămân un avanpost al imperialismului rusesc, ar fi mai indicat să înveţe de la români ce înseamnă să protejezi o imensă frontieră a Uniunii Europene, având alături un stat terorist, care ucide populaţia civilă şi vrea să extermine un popor de 45 milioane de oameni. Nu fără ajutorul şi contribuţia lor…
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Sunt întrebat de după cortina nevăzută: la ce te gândești? Răspuns: la cât valorează libertatea de exprimare civilizată pe Facebook.
Materialul „Recurs la istoria trăită” îmi este blocat astăzi, 26 august. Cineva mi-a sugerat să scriu ceva neutru despre Putin, à la dialogurile dintre dintre Cristoiu și Turcescu, când și steaua roșie de pe Kremlin devine mai strălucitoare, în timpul emisiunii lor.
În luna iunie 1990 am propus, în Primul Parlament de la Chișinău, abrogarea cenzurii în Republica Moldova. Și în acel an a fost abrogată.
Acum întreb Fb, nu FSB: la cine să mă adresez pentru a propune abrogarea cenzurii de pe Fb?
Să ne auzim de bine, invizibililor de la Chișinău, Moscova, Berlin sau pe unde vă chinuiți să citiți textele mele! Ca pe timpurile comuniste, sunteți cei mai fideli și atenți cititori ai mei. Sper să nu-mi cenzurați felicitarea mea către Putin:
Vladimir Vladimirovici, vă felicit cu ocazia prăbușirii Uniunii Sovietice în anul 1991! Noi, românii basarabeni, la 27 august 1991, am dorit foarte mult să scăpăm de voi, pentru totdeauna! Acum, toată lumea normală vrea să scape de voi. Cum crezi, Vladimir Vladimirovici, dacă ajungi până la anul, în 27 august 2023, o să te pot felicita cu ocazia prăbușirii Rusiei Imperiale!?
În politică, aranjamentele murdare se cer uitate de publicul larg, pentru a reveni la ele. Puțini își mai amintesc că, la începutul acestui secol, un paj de la curtea lui Putin, pe nume Stanislav Belcovski, fără să-și ceară voie de la „experții dâmbovițeni” pentru Basarabia, ajunge „întâmplător” la București și propune soluția „magică” pentru problema problemelor: teritoriul Republicii Moldova, partea dreaptă a Nistrului, trece la România, iar Transnistria la Federația Rusă.
Târgul-provocare s-a încheiat înainte de a începe cu adevărat. Dar la Chișinău, sub bagheta invizibilă, ca la comandă, apare un cor întreg cu „misiuni speciale”, care a început să cânte refrenul să renunțăm benevol la Transnistria, fiindcă ea ne împiedică să devenim europeni și să ne unim cu România. Poate că Adrian Severin, Cozmin Gușă și celula lor de politruci dâmbovițeni știu mai bine clapele accesate la Chișinău de consilierii lui Roșca, dar „planul Belcovski” a netezit drumul pentru apariția de mai târziu a altor planuri, a „identității transnistrene” și a „pașilor mici”, a emisarilor germani în frunte cu președintele Frank-Walter Steinmeier sau cu neamțul-putinist Klaus Neukirch, șeful Misiunii OSCE în Moldova. Ei, toți, au avut o contribuție majoră la fortificarea și consolidarea regimului separatist de la Tiraspol (protocolul de la Berlin, recunoașterea studiilor din stânga Nistrului, circulația liberă a mașinilor transnistrene în Europa etc).
Fără să trecem în revistă episoadele din farsa-batjocură „5+2”, constatăm că au trecut aproape două decenii de experimente dezastruoase (amintiți-vă doar de principalele tatonări cunoscute ca planurile Primakov, Kozak și Iușcenko). În spatele gargarei demagogice ruso-germane-OSCE, în R. Moldova, Rusia testa diferite modele de subminare a statelor independente desprinse din imperiu (variante federative, separatiste, confederative, stat comun etc). Iar Transnistria, între timp, a fost transformată în fieful bandiților, al serviciilor secrete rusești și al rețelelor mafiote de la Kremlin, ea fiind întreținută financiar de către contribuabilii din dreapta Nistrului.
Pentru naivi și alegători, desigur, de ochii lumii, la vitrină stătea puterea constituțională de la Chișinău, iar regimul separatist de la Tiraspol părea străin de conducerea și banii statului moldovenesc. Pe naiba! În realitate, după 1992, a fost creată o singură conducere pentru întreaga R. Moldova, cu reședința la Moscova. La Kremlin s-au luat toate deciziile-cheie, care au determinat evoluția R. Moldova de la 21 iulie 1992 și până la 24 februarie 2022, ele fiind aduse la Chișinău pentru executare, fie direct, fie prin Berlin. Chiar șeful statului, Igor Dodon, își coordona politicile „naționale echilibrate” la ambasada rusă și se reîntorcea „energizat” de la întâlnirile cu Putin și Kozak, impunând demnitarilor locali narativele că în 1992 „pe Nistru a fost război civil, iar Rusia a oprit vărsările de sânge”.
În contextul aranjamentelor rusești camuflate, mai vechi și mai noi, m-aș fi mirat să fie absent în Guvernul Gavriliță ambasadorul R. Moldova în RFG, Oleg Serebrian, un pion verificat și docil pentru rețeaua care-l promovează de peste două decenii. Evident, ce alt domeniu mai important putea să i se încredințeze decât Transnistria?
În ianuarie 2022, când am aflat vestea că diplomatul a luat mandatul de viceprim-ministru pentru Reintegrare, îmi doream sincer să reușească, fiindcă acumulase suficiente cunoștințe și experiențe în Franța și Germania. Ar fi nedrept să afirm că Oleg Serebrian, chinuindu-se mulți ani prin ambasade, s-a rupt de realitățile de acasă și din regiune. Consider că el înțelege mai bine decât ucenicii lui Lavrov ce procese geopolitice se produc în lume și pe continentul european. Singura mea întrebare rămânea cea când l-am văzut la braț cu Dumitru Diacov prin 1998: va avea cândva curajul Oleg Serebrian, măcar înainte de a se pensiona, să servească și interesele R. Moldova?
Timp de 8 luni, Oleg Serebrian, împreună cu biroul său de reintegrare, cu adjunctul Nicolai Țveatcov, expert pe federalizare, lasă impresia că se conduc după o agendă veche, luată de la Steinmeier sau Neukirch, dar întocmită pe la subdiviziunea moldovenească încă înainte ca ofițerul Igor Maslov să-l înlocuiască pe generalul SVR Vladimir Cernov. Mesajele și acțiunile lor sunt emanate din matricea Luchianov – Primakov – Kozak – Lucinschi și duhnesc a naftalină. Deși de alături, din regiunea Odessa, se aud exploziile rachetelor teroriștilor ruși, care ucid populația pașnică, adjunctul Nicolai Țveatcov ne flutură din deget, ca pe timpuri, și continuă narativele mucegăite: „Reintegrarea poate fi doar prin federalizare”. Apele de la Birou încă nu s-au limpezit și auzim un alt mesaj diversionist, de astă dată din partea lui Oleg Serebrian: „Dorim regiunea transnistreană în componența Republicii Moldova, dar nu cu orice preț”.
Iarăși se readuce pe tapet și în spațiul public provocarea Kremlinului (cazul Belcovski) și narativul serviciilor secrete rusești că Chișinăul trebuie să renunțe benevol la Transnistria, fiindcă doar atunci se poate face unirea cu România. Înainte ca corul cu „misiuni speciale” să înceapă cântecele de altădată, atenționez opinia publică, factorii de decizie și instituțiile internaționale:
1. Conjunctura regională s-a schimbat radical din 24 februarie 2022, când Rusia a declanșat războiul împotriva Ucrainei;
2. Prin agenții săi de influență de la Berlin și Chișinău, Rusia face presiuni și diversiuni din diferite părți ca R. Modova să renunțe benevol la Transnistria, astfel deschizându-i-se drumul s-o transforme legal într-o enclavă militară gen „Kaliningrad”, în coastele Ucrainei, României și ale NATO;
3. E o înșelătorie totală, tipic rusească, lansată pentru infantilii politici, că fără Transnistria, Chișinăul și Bucureștiul vor face Unirea;
4. Renunțarea benevolă la Transnistria, sub masca independenței ei, ar transforma partea de Est a R. Moldova într-un teatru de război, fiindcă Ucraina va fi nevoită să lichideze enclava rusească, care îi va pune în pericol securitatea națională în regiunile Odessa și Vinița.
Declarațiile total iresponsabile și provocatoare, venite de la demnitarii Biroului de reintegrare al Guvernului R. Moldova, nu pot fi catalogate ca erori individuale sau incompetență. Iar afirmația lui Oleg Serebrian, viceprim-ministru pentru reintegrare, că „dorim regiunea transnistreană în componența Republicii Moldova, dar nu cu orice preț”, e cu bătaie lungă și are încărcătura unui viitor program sau proiect geopolitic. Aceste tatonări, lansate pentru a vedea reacția opiniei publice și a instituțiilor responsabile de securitatea statului, scot la suprafață aranjamente mai vechi, când Putin vorbea cu gura lui Belcovski, Steinmeier sau Neukirch. Sper să nu auzim doar eventuale justificări, ci o atitudine clară a Guvernului în chestiunea Transnistriei, ca parte integrantă a teritoriului R. Moldova.
Închei cu constatarea tristă că dacă Igor Dodon depunea flori la mormântul ucigașilor fiilor moldovenilor, atunci Oleg Serebrian scuipă pe jertfa sutelor de patrioți care au apărat cu prețul vieții pământul natal. În privința Transnistriei și sacrificiului eroilor moldoveni, cei doi pioni – Oleg Serebrian și Igor Dodon – sunt frați gemeni și au același stăpân.
Aproape că nu e zi ca vreunul dintre înalții demnitari ai Rusiei să nu sufere de insomnie, din „grijă paternală” față de Republica Moldova.
Deși s-au scurs peste trei decenii de când Kremlinul a recunoscut formal independența fostei colonii de la marginea de Vest a imperiului răului, protectoratul metropolei nu slăbește, ci dimpotrivă: devine tot mai agresiv și dominant.
O sumară și obiectivă cercetare a relațiilor moldo-ruse ar aduce la suprafață șantajul continuu, umilirea neîntreruptă, teroarea psihologică exercitată de Moscova asupra tuturor conducerilor slugarnice de la Chișinău, indiferent că vorbim de Voronin, Lucinschi sau Dodon. De la strivitul cu buldozerele al merelor moldovenești, făcut în transmisiune directă de TV rusești, și până la batjocura la adresa vinurilor noastre medaliate – că ele „sunt bune la vopsitul gardurilor” -, vedem un film al umilințelor în zeci și sute de episoade oribile, discriminatoare, antiumane.
Ca în anii de ocupație, moldovenilor li se cere să se ploconească și să mulțumească „fratelui mai mare”, să aplaude în public umilința și batjocora la care sunt supuși, fără drept de apel.
Amenințările se țin lanț – de la criminalii de război din Kremlin la asasinii tip Rogozin, care se laudă pe la TV că în 1992 și-au făcut datoria exterminându-i pe moldovenii „naționaliști”, dând de înțeles că-și pot continua misiunea.
Aproape că nu e zi ca ipocritul de Lavrov, alcoolicul de Medvedev sau caricatura de Zaharova, împreună cu bufonii Peskov și Soloviov, să nu moară de „grija” Republicii Moldova.
În acest cor al nemernicilor, care nu încetează să ne amenințe, astăzi a intrat încă un șovin – Leonid Sluţkii, șeful Comitetului Dumei de Stat a Rusiei. Demnitarul naZist, cu mâinile pătate de sângele copiilor inocenți, face parte dintre susținătorii acerbi ai războiului împotriva Ucrainei și, din postura înaltă, încearcă să extindă teroarea și grozăviile măcelului din Donețk spre R. Moldova.
Individul, cu vădite apucături naZist-imperiale, își propune să tulbure găgăuzii, să speculeze greutățile generate de seceta din Sud, să aprindă un nou focar în ofensiva lui Putin de a reface imperiul. Auzi ce zice potaia, care sfâșie copiii ucrainenilor: „Autoritățile moldovenești cu pașapoarte românești trebuie să înțeleagă că poartă responsabilitatea pentru toți locuitorii țării, inclusiv pentru cei care cer relații mai bune cu Rusia. Autoritățile moldovenești, care sunt implicate activ în proiectul occidental «anti-Rusia», nici nu vor să-și audă propriii cetățeni. Este de înțeles faptul că o manifestare deschisă și de solidaritate cu Rusia contrazice puternic ideologia oficială a rusofobiei, care deja a fost impusă Chișinăului din exterior”.
După ce aplaudă frenetic în Dumă lansarea unui nou grup de rachete ucigașe asupra populației pașnice din Nikolaev, Lvov și Harkov, deputatul naZist Leonid Sluțkii amenință Chișinăul că ”Găgăuzia are dreptul la autodeterminare… Întotdeauna am susținut și vom sprijini poporul găgăuz”.
Ar fi multe de spus despre halucinațiile și bolile criminalilor care dețin puterea în Rusia, dar închei cu aceea că ideologia oficială a rusofobiei este opera îndelungată a Moscovei imperiale, a lui Putin și a șovinilor velicoruși, că cei mai puternici promotori ai rusofobiei sunt naZiștii din Kremlin, din Dumă, din instituțiile statului dictatorial și din mass-media rusească. Proiectul „anti-Rusia” vă aparține vouă, șovinilor, care terorizați planeta cu valiza nucleară! Voi l-ați lansat ca să aveți pretext pentru a agresa popoarele libere și a reface imperiul răului și lagărul socialist…
Dacă veți continua să amenințați și să terorizați psihologic R. Moldova, să știți că nu e departe ziua când o să vă treziți că enclava voastră de la Sud o să vă întoarcă spatele, iar voi, atunci, o să țipați ca din gură de șarpe că și „găgăuzii au devenit rusofobi”.
Vin dintr-o familie de deportați și cunosc adâncimile acestei traume de nevindecat.
În copilărie, am prins cei din urmă osândiți, care se reîntorceau la baștină din Siberia și Kazahstan, dar nu înțelegeam nicio în ruptul capului ce înseamnă „vrag naroda / dușman al poporului” sau „culac”.
Printre cei 74 de abaclieni deportați se aflau și bunicii mei, dar și alte rude apropiate, care, odată veniți la clacă, la înălțarea casei noastre, ne mângâiau pe capete și ne dădeau câteva turte și bomboane. Nu puteam pricepe, până pe la 12 ani, de ce oameni atât de frumoși la chip și vorbă, de o blândețe, cumsecădenie și bunătate înnăscute, pot fi numiți „dușmani” sau, pe furiș, să fie arătați cu degetul de unii neisprăviți sau bețivani.
Sentimentul că lor, bunicilor mei și abaclienilor prigoniți, li s-a făcut o mare nedreptate se strecurase în mintea mea de copil și adolescent cu mult înainte să-mi dau seama de realitățile existente sau să mă întreb cine a avut interesul să-și bată joc de oameni nevinovați, să le distrugă familiile, să le confiște casele și să-i arunce în mlaștinile Siberiei.
După absolvirea școlii, mă îndreptasem la studii, la Chișinău, cu aripile larg desfăcute, cu dorința nestăvilită, să pot cuprinde cât mai multe orizonturi și zări necunoscute. Încă trăiam din plin bucuria descoperirii bibliotecii uriașe de la Universitate, unde mă pregăteam conștiincios de prima sesiune, când într-o zi de sfârșit de toamnă 1971, mă văd chemat la un cabinet cu ușă de metal, de la parterul blocului vechi, pe atunci principal, de pe strada Pirogov, 65 (azi Mihail Kogălniceanu).
Întâlnirea cu „profesorul” în civil, din acel cabinet rece, cu miros de acreală și subsol, și cele spuse de dânsul m-au marcat profund. La cei 17 ani abia împliniți, nu aveam nicio experiență de viață, nici cea mai mică înțelegere a ceea ce reprezintă instituțiile statului sovietic.
La înfățișare, desprins parcă din filmele revoluționare sovietice, bătrânul de la masă părea din alte vremuri – stătea între vrafuri de hârtii și avea față de pâslă. Mă privi încruntat, fără să-mi propună să iau loc pe scaunul liber. „Discuția”, evident, se derula în limba rusă. Întrebările adresate vizau locul de naștere, școala, părinții și familia mea. După fiecare răspuns, mă sfredelea cu privirea și rostea militărește: „Asta-i tot?!”.
Peste vreo 10 minute, începuse să repete întrebările legate de familie, spunându-mi, în sfârșit, că ar face parte din secția „resurse umane” a Universității și intră în sarcina lui de serviciu să verifice veridicitatea dosarelor studenților recent înmatriculați.
Când credeam că am scăpat, reluă: „Asta-i tot?!”. Auzind răspunsul meu afirmativ, se ridică în picioare și se zborși: „Ce student sovietic ești tu dacă ascunzi adevărul?”. Văzându-mă cam speriat și nedumerit, deschise dosarul meu de pe masă, extrase o foaie, pe care mi-o întinse: „E scrisă și semnată de tine?” „Da, e fișa obligatorie pentru AUTOBIOGRAFIE. Ce nu este adevărat, ce am ascuns?” „Tu te prefaci sau chiar nu-ți dai seama ce faptă gravă ai comis? Poți fi dat afară de la Universitate. Noi știm totul, nimic nu puteți ascunde de statul sovietic!”.
Cuvintele lui metalice și, mai ales, amenințarea că pot fi exmatriculat își atinseseră scopul. Nu știam ce să spun, îmi pierdusem vocea și, probabil, mă înălbisem la față, ceea ce aștepta el. Îi căzu pâsla de pe față, se crispă și îmi aruncă cu dispreț: „Te-ai temut să scrii în autobiografie că vii dintr-o familie de deportați?”.
În sfârșit, mi-am dat seama despre ce este vorba, mi-am revenit momentan și i-am spus ușurat: „Păi, bunicii mei au fost reabilitați!”.
„Cadrovicului” nu-i plăcuse că am reînviat, iar replica mea cu reabilitarea e clar că-l supărase rău. „Ascultă și ține minte pentru totdeauna: Uniunea Sovietică e cea mai umană țară din lume! În umanismul ei fără de margini, ea își iartă până și dușmanii, dăruindu-le șansa să se pocăiască și să redevină oameni. Statul sovietic iartă, dar nu uită! Cine a ridicat mâna împotriva puterii sovietice, chiar dacă este iertat, rămâne pe viață dușman al poporului! O să hotărâm ce facem cu tine. Ești liber!”
Neașteptat de dureros, dar întâlnirea îmi spulberase mult din pudra romantică pulverizată peste creierul meu de adolescent credul despre țara dreptății universale, îmi deschisese ochii să văd și dincolo de lozincile propagandistice îmbibate în mine în anii de școală, arătându-mi fața nevăzută a „umanismului” sovietic.
Rebobinând „lecția”, descopeream uluit că tipul substituia premeditat cuvântul „reabilitare” prin „iertare”. El îmi declarase fără drept de apel că statul sovietic iartă dușmanii săi, nu-ireabilitează. Deci, stigmatizarea se făcea pe viață.
Mi se tăiaseră aripile. Puteai să fii reabilitat de o mie de ori: în realitate, de tine, de familia și neamul tău, eticheta de dușman al poporului se ținea pe veci și trecea ca o condamnare gravă, dezonorantă, din tată în fiu. Orice secătură, mediocritate ori lichea te putea arăta cu degetul și călca în picioare pentru că cineva din neamul tău a fost condamnat pe nedrept, având la îndemână un pretext ideal să te înlăture din drumul afirmării oneste, să te umilească profesional și să te arunce la margine de drum, pe linie moartă.
De ce răscolesc amintirile dureroase și rănile nevindecate? Fiindcă, de când sunt relativ liberi, moldovenii sovietizați continuă, după cum au fost dresați, să-și atribuie crimele ocupanților și întârzie enorm, cel puțin cu 30 de ani, să înțeleagă câteva lucruri simple de tot.
1. Rusia imperială le-a furat Țara, Pământul, Părinții, Identitatea și, dintr-un neam unit de gospodari, i-a transformat – o parte în mancurți, altă parte în „dușmani ai poporului”.
2. Moscova stalinistă a adus regimul comunist și a organizat crimele odioase, asasinatele, teroarea, foametea și deportările de pe pământul Basarabiei, nicidecum victimele.
3. Puterea de la Kremlin își bate joc de cei ocupați, transformându-i în robi și distrugându-le libertatea de a gândi, memoria istorică, demnitatea umană, solidaritatea și unitatea națională.
4. Rusia șovină are o capacitate fenomenală de a spăla creierii populației ocupate, cultivându-i complexul vinei colective și transferând crimele ei oribile pe seama victimelor.
5. Nimic nu va înflori pe pământul Basarabiei atâta timp cât robii vor sta în genunchi, așteptându-și „stăpânii” de la Moscova să vină, să le dea de mâncare și să-i „elibereze” de români, europeni și americani.
E timpul să vedem foarte clar diferența dintre călău și victime!
Oficial, nici după 73 de ani, Rusia nu și-a cerut scuze de la milioanele de oameni asasinați, terorizați și deportați ca „dușmani ai poporului”. Iar solicitările justificate ale unor popoare din coloniile sovietice ca Rusia să acopere măcar o parte infimă din pierderile uriașe suportate de națiunile golite de elite, de oamenii nevinovați, cu averile confiscate de Moscova, au fost luate în derâdere de Kremlin.
Nepedepsită de lumea civilizată, Rusia șovină se comportă, și în secolul XXI, cu aceeași sălbătăciune din trecutul ei criminal, ucigând în văzul tuturor copii, femei, bătrâni și populație pașnică, terorizând vecinii și țările de pe glob cu războiul nuclear.
E de-a mirării că în Europa democratică se mai găsesc dezaxați care susțin războiul Rusiei împotriva Ucrainei, așteptându-l pe Putin să-i „elibereze”, să aducă „valorile” înșelătoare și odioase ale „lumii ruse” în spațiul pașnic și civilizat din Occident. Dă de gândit faptul că oricât de dezaxați ar fi putiniștii europeni, toți refuză să se transfere cu traiul în Rusia „salvatoare”.
Din depărtarea celor 73 de ani de la cumplita crimă și nedreptate, se aud clopotele netrase la acea vreme. Lumânările aprinse în memoria martirilor încă mai luminează drumul, pe care urmașii orbiți de minciuna străină nu-l văd și se tem să-l facă. Drumul e cel de totdeauna – spre Acasă, spre vatra milenară a neamului românesc, spre reîntregire, împăcare sufletească și veșnică pomenire a tuturor nedreptățiților, martirilor și eroilor.
Germania, Franța și Italia încă nu pot crede că „partenerii” lor de afaceri de la Kremlin sunt alții decât se dădeau și, fără să-i întrebe, au trecut deschis la afacerea de bază și de totdeauna a Rusiei – războiul.
Europa se forțează să deschidă ochii, dar încă se teme să vadă fața adevărată a Rusiei imperiale, cea care a învârtit-o pe degete și a înlănțuit-o cu conductele de gaz ieftin.
Foarte mulți europeni au crezut că după prăbușirea imperiului răului, în 1991, Moscova a renunțat la ocupația ei de secole – de a fi „jandarmul Europei” și de a ocupa țări și teritorii străine. În cazul agresiunilor militare ale Rusiei împotriva Republicii Moldova (1992) și a Georgiei (2008), majoritatea țărilor europene le-a considerat accidentale și nu au luat atitudine tranșantă față de ocuparea unor teritorii străine. Războiul împotriva Ucrainei a început să-i pună însă pe gânduri și pe mulți schröderi, macroni și prieteni mai vechi ai Kremlinului. Până și state cu vădite înclinații rusofile, foarte prietenoase și loiale cu Rusia țaristă și cu cea sovietică, încep să pună la îndoială „drujba” cu „fratele mai mare”. Recentul gest – deosebit de curajos – al Bulgariei a provocat un șoc la Kremlin, iar consumatorii de narative rusești și inocenții, departe de a înțelege războiul hibrid declanșat de Rusia împotriva lumii civilizate și libere, se întreabă: ce naiba fac tocmai 70 de diplomați ruși în Bulgaria?
Până vor ieși la suprafață multe lucruri greu de crezut despre Rusia cea adevărată, ca om care a fost nevoit să trăiască aproape patru decenii în împărăția roșie, vă răspund foarte pe scurt: „diplomații” ruși, fără epoleți vizibili, creează și întrețin rețele de indivizi corupți în instituțiile statului bulgar, promovează în posturi decizionale demnitari rusofili, infiltrează miliardarii ruși în privatizarea economiei și a bogățiilor Bulgariei, instigă masele nemulțumite la revolte, subminează statul de drept, cumpără justiția (pentru a proteja bandiții) și mass-media (pentru a denigra UE, SUA și NATO), formează opinia publică în favoarea Rusiei, ca singurul salvator al Bulgariei și al Europei etc.
În genere, nu spun mare noutate, dar ambasadele ruse din Europa sunt centre legalizate de spionaj și contraspionaj, de corupție și influență, de propagandă și război hibrid. În ansamblul lor, acestea formează și alimentează metastaza canceroasă ce slăbește, paralizează și omoară organismele sănătoase; îndobitocește și moleșește societatea până la lipsă de discernământ și indiferență totală; „ajută” clasele politice naționale să-și jefuiască, după scheme legale, propriile popoare (o condiție de bază ca alegătorii să nu aibă încredere în conducătorii aleși), creează confruntări între grupurile etnice și generează prin mass-media, cumpărată sau rătăcită, o atmosferă de suspiciune și dușmănie în interiorul țărilor dezvoltate și prospere.
Cred că va trece încă ceva timp până când țările din UE vor înțelege ce reprezintă în realitate „ruskii mir”: varianta pașnică în formula „conflicte înghețate” (Crimeea, Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria), cea militară – Lugansk, Donețk, Harkov, plus teroarea cu rachete în toată Ucraina. De asemenea, care sunt scopurile și obiectivele adevărate ale Kremlinului pe continentul european. Rețineți și nu uitați sinteza viziunii asupra mapamondului a criminalului de război Putler:„Ce rost ar avea lumea fără Rusia?”.
Dacă în Bulgaria, dintr-o ochire, au fost identificați și expulzați peste 70 de „diplomați” implicați în activități de subminare a instituțiilor statului și a ordinii constituționale, mă întreb și vă întreb: câți asemenea „diplomați” ruși activează în spațiul românesc, în Rep. Moldova și România?
Oare fanfarele de la Chișinău și București așteaptă ca ambasadorul Valeri Kuzmin să publice listele propagandiștilor, rusofililor, putiniștilor, spionilor și agenților ruși din tot spațiul românesc, iar demnitarii de pe ambele maluri ale Prutului să se prindă într-o „horă a Unirii, fără Unire” și cu lacrimi în ochi și cu buchete de flori, ca să nu-i supere pe Putin, Lavrov, Zaharova și Rogozin, ca să-și ia rămas bun de la armata de „ambasadori” ruși?
În luna iulie, peste pământul martirizat al Basarabiei se aud clopotele memoriei şi plânsetele sfâşietoare a sute de mii de oameni cu destinele sfărâmate. Oameni fără de vină smulşi de la vatra lor părintească, aruncaţi în vagoanele morţii şi deportaţi în Siberiile de gheaţă. După 73 de ani, din casele lor tot mai învechite, de acolo de unde fioroşii cekişti sovietici îi mânau cu baioneta în camioanele negre, din acele case îmbătrânite ne privesc şi astăzi, în tăcere, fraţii, buneii şi părinţii noştri. Ochii lor sunt ca cerul Basarabiei în luna iulie: în aşteptare.
Ce mai aşteaptă ei după 73 de ani? Dreptate, înţelegere, compasiune? Să le recunoaştem chipul rămas în alte timpuri, să le luăm o parte din suferinţe şi spaime sau să le facem şi lor un loc la masa tăcerii? Ori să ia coasa, să se ducă la seceriş, să adune pâinea cea de toate zilele şi să fie însoţiţi de cântecele vesele ale ciocârliilor? Căci atunci, în zori, fiara turbată le-a întrerupt rugăciunea, le-a stricat rânduiala de secole şi i-a oprit din drum. Din drumul lor de totdeauna spre Dumnezeu…
Încă înainte de a fi opriţi din drum, fiind la frontieră, basarabenii auzeau, de peste Nistru, când mai clar, când mai înfundat, huruitul maşinii infernale de represiuni, al malaxorului în care se spărgeau ţipetele a milioane de victime şi în care erau fărâmiţate şi zdrobite popoare întregi. Este o minciună scârboasă că românii basarabeni i-au aşteptat pe ruşi în iunie 1940 să-i „elibereze” şi să-i rupă de la Ţara-Mamă (pentru fanii de ieri şi de azi ai lui Stalin şi Putin, a se vedea rapoartele secrete către conducerea de la Kremlin ale primului şef al NKVD din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, N. Sazîkin).
În realitate, alţii îi aşteptau – mercenarii lor, adunaţi în grupuri teroriste şi diversioniste.
Alecu Reniță
Arhivele şi documentele desecretizate arată că majoritatea absolută a populaţiei din Basarabia se temea teribil de regimul comunist din Rusia Sovietică. Cel puţin din trei motive principale: confiscarea averilor şi proprietăţilor private; ofensiva totală împotriva bisericii şi a lui Dumnezeu; foametea organizată, deportările şi teroarea generală.
Basarabenii cunoşteau destul de bine ororile din imperiul sovieto-ateist de la fraţii lor transnistreni, care, pentru a se salva de la moarte, fugeau cu miile în dreapta Nistrului, în România. Când, nepoftită de nimeni, Armata Roşie a năvălit în Basarabia, peste un milion de oameni au încercat să fugă din calea ei, dar „eliberatorii” au închis în câteva zile toate trecerile peste Prut şi au declanşat teroarea şi masacrul populaţiei civile. După asasinatele în masă şi arestările neîntrerupte ale oamenilor paşnici, după incendierea şi distrugerea bisericilor, o spaimă de moarte a intrat în fiecare familie şi casă.
La nici un an de la „eliberare”, în ziua de 7 iunie 1941, NKVD-ul sovietic de la Chişinău cere aprobarea Moscovei şi 1.315 vagoane pentru deportarea a 85.000 de basarabeni în Siberia. Peste o săptămână, la 14 iunie, aproape jumătate din cei 85.000 de basarabeni și bucovineni incluși în listele NKVD-ului, elitele din teritoriile românești ocupate, ticsite în eşaloanele morții – profesori, preoţi, politicieni, învăţători, foşti primari, prefecţi, moşieri, industriaşi, funcţionari din administraţia românească – pornesc spre Golgota necunoscută, în condiţii de neimaginat, în vagoane pentru animale, trec Nistrul şi se îndreaptă spre lagărele de concentrare sau de exterminare de dincolo de Ural.
O anchetă nefinalizată, întreprinsă de autorităţile româneşti după dezrobirea Basarabiei (1941), când sovieticii s-au retras în fugă, fără să reuşească să şteargă toate urmele genocidului comis în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, arată că „eliberatorii” au deportat şi ucis timp de un an, prin tortură, împuşcare sau masacrare, circa 300.000 de oameni, aproape 10% din populaţia dintre Nistru şi Prut.
Apocalipsa începută de regimul de ocupaţie este întreruptă provizoriu de războiul mondial, dar va fi reluată cu o cruzime şi mai înfiorătoare după august 1944.
Mai întâi sunt mobilizaţi şi aruncaţi în prima linie a frontului sovieto-german circa 100.000 de bărbaţi tineri, care, neavând nici o experienţă de luptă, sunt schilodiţi şi împuşcaţi cu nemiluita.
Urmează foametea organizată de Kremlin în 1946-1947, în urma căreia pier în chinuri groaznice peste un sfert de milion de basarabeni.
Iar peste doi ani, la 6 iulie 1949, zeci de mii de oameni gospodari („chiaburii”) sunt aruncaţi în eşaloanele morţii şi împrăştiaţi prin mlaştinile Siberiei şi prin pustiurile Kazahstanului.
Astfel, prin exterminarea fizică şi deportarea autohtonilor, drumul spre deromânizarea Basarabiei, spre rusificarea, colonizarea şi mancurtizarea ei, era deschis pentru Kremlin.
Ce a urmat, e o altă filă din Cartea ororilor, dar într-o zi de 6 iulie, după 73 de ani de la cel mai mare val de deportări, este necesar, pentru vindecare, să înţelegem ce s-a urmărit cu adevărat prin golirea Basarabiei de elitele româneşti şi de oamenii ei cei mai reprezentativi. Deopotrivă, şi la Bucureşti, şi la Chişinău, ar trebui să se conştientizeze că deportările masive din 14 iunie 1941, 6 iulie 1949 şi 1 aprilie 1951 sunt părţi foarte importante din vechiul şi halucinantul proiect al Moscovei de a domina şi de a înainta spre Balcani, spre Constantinopol şi spre Vest, de a distruge şi asimila, mai întâi, fiinţa naţională a Basarabiei, de a face, după un respiro, următorul pas, peste Prut, apoi, după un alt respiro, alt pas peste Dunăre şi Carpaţi. Şi aşa, pas cu pas, până când neamul românesc, în minţile tulburi ale ideologilor imperiali de la Kremlin, va fi rusificat, amputat şi înghiţit pe bucăţi, iar România va fi ştearsă de pe harta lumii.
Însă, dincolo de fantasmagoriile descreieraţilor şi experimentele hidoase ale Moscovei, se cere să le spunem răspicat stafiilor nesătule: imperiul ţarist s-a prăbuşit, Uniunea Sovietică s-a năruit, iar România şi românii au rămas în picioare şi vor dăinui veşnic în vatra lor milenară, fără să le pese prea mult de poftele expansioniste ale lui Stalin sau Putin!
Deşi această restituire parţială a memoriei este departe de a fi un rechizitoriu, s-ar mai cere spus că cei care au deportat şi dezmembrat familii şi neamuri, cei care au asasinat milioane de oameni şi au vărsat sânge nevinovat, cei care au scârnăvit credinţa, adevărul, istoria şi sufletul popoarelor înrobite, aceia nu dau niciun semn că ar avea mustrări de conştiinţă după un experiment diabolic şi un trecut atât de oribil. Dimpotrivă, după ce s-au asigurat că nu vor fi traşi la răspundere pentru crimele lor abominabile, fără pic de remuşcare, nu ne permit să ne ridicăm în picioare, ne dau indicaţii insistente să nu răscolim trecutul, să nu căutăm documentele tăinuite în arhive, să nu ascultăm mărturisirile supravieţuitorilor, să nu îndrăznim cumva să le cerem socoteală pentru faptele lor oribile împotriva naţiunilor şi umanităţii. Cinismul lor fără de margini e la fel de dezgustător ca şi crimele pe care le ascund sau le prezintă ca fiind colective, ale tuturor, nu individuale.
Agresiunile militare comise de Kremlin, după prăbușirea imperiului sovietic, asupra Republicii Moldova (1992), Georgiei (2008) și Ucrainei (2014 și 2022) arată esența neschimbată a Rusiei șovine, expansioniste și barbare. Pretinsa ei nevinovăţie, camuflată după munţi de minciună, propagandă şi îndemnuri mascate de a tolera crima şi răul, îi garantează, deocamdată, dominaţia şi perpetuarea. Clica banditească din Kremlin, împreună cu milioanele de susținători șovini, iau în derâdere suferinţele popoarelor nedreptăţite. Ei le impun sisteme politice, ideologii şi regimuri pe placul lor, ei le dau în cap şi peste gură acelora care refuză să fie papagalii lor, ei adună toate cozile de topor de pe pământurile ocupate şi le dau puterea şi comanda să-şi jefuiască ţara şi să-şi umilească neamul.
Apropo de cozile de topor: pentru colaboraţionismul lor, adeseori din tată în fiu, ele şi astăzi continuă să fie plătite, folosite şi protejate de Kremlin, iar numele lor, ca şi ale acelora care au organizat masacre ale populaţiei civile şi au întocmit listele a zeci de mii de deportaţi, sunt tăinuite cu străşnicie. De ce?
O istorie suferită şi trăită de milioane de români se scufundă în uitare şi nepăsare. Icoana unor teritorii străvechi româneşti lunecă încet din inima urmaşilor şi de pe harta unităţii, măririi şi trăiniciei noastre. Un neam întreg stă încremenit de decenii la masa tăcerii. Să nu-şi poată El aminti cum arăta Ţara întreagă, să fi uitat drumul spre acea Ţară fabuloasă în hotarele ei fireşti, să fi pierdut firul divin în măsura de a nu continua rugăciunea noastră de totdeauna întreruptă de străini în vara anului 1940?
Ochii fraţilor, părinţilor şi buneilor noştri deportaţi de la vatra şi casele lor ne privesc din alte timpuri şi din alte depărtări. Ochii lor sunt ca cerul Basarabiei în luna iulie: în aşteptare. Ce aşteaptă ei? Să le recunoaştem chipul din tinereţe, să le luăm o parte din suferinţe şi spaime, să le facem şi lor un loc la masa tăcerii?
Sau aşteaptă să ne ridicăm de la masa tăcerii, să împrospătăm memoria unui neam resemnat, fără de voce, şi să mărturisim lumii întregi despre Golgota românească…
