Când zilele devin mai scurte și temperaturile încep să scadă, parcă nu mai ai poftă de salate reci și mese pregătite în grabă. Parcă merge mai bine o ciorbă fierbinte sau o tocăniță consistentă. Toamna se schimbă nu doar vremea, ci și felul în care gătești.
Este și perioada în care găsești o mulțime de ingrediente proaspete în piețe: dovleac, varză, conopidă, sfeclă, cartofi, praz, morcovi, mere, pere, prune, struguri și nuci. Ai, așadar, suficiente motive să gătești ceva bun.
Ciorbe și tocănițe pentru zilele răcoroase
Primele schimbări pe care probabil le faci atunci când începe frigul este să gătești mai des mâncăruri calde. O ciorbă fierbinte poate deveni prânzul pentru două zile, iar dacă o pregătești cu carne și suficiente legume nici nu mai ai nevoie neapărat de încă un fel de mâncare.
Poți începe cu preparatele românești pe care le cunoști deja: ciorbă de pui, ciorbă de perișoare, ciorbă de fasole sau o ciorbă de legume cu multe rădăcinoase. Morcovul, țelina, păstârnacul și pătrunjelul rădăcină sunt foarte potrivite în această perioadă, iar toamna găsești din abundență și varză, conopidă sau praz.
– Advertisement –
Dovleacul se găsește și el din abundență și poate fi transformat foarte ușor într-o supă cremă. Îl poți coace înainte, pentru un gust mai intens, apoi îl pasezi cu ceapă și usturoi și adaugi supă de legume. Puțină smântână, ghimbir sau un praf de nucșoară pot schimba complet gustul.
Tot acum încep să aibă mai multă căutare tocănițele. Poți face tocăniță de pui, de porc, de vită sau una fără carne, cu ciuperci. Dacă găsești ghebe, hribi sau gălbiori, toamna este tocmai sezonul în care multe dintre aceste ciuperci apar în piețe. Le poți găti cu ceapă și usturoi, iar la final să adaugi pătrunjel, mărar sau puțină smântână, în funcție de rețetă.
Mâncăruri rapide la cuptor
Dacă vara încerci să nu încălzești inutil bucătăria, odată cu venirea toamnei situația se schimbă. Cuptorul devine una dintre cele mai comode variante pentru masa de prânz sau pentru cină, mai ales că poți pune într-o tavă atât carnea, cât și garnitura.
– Advertisement –
Cartofii, morcovii, dovleacul, sfecla, conopida și ceapa suportă foarte bine coacerea. Le tai în bucăți potrivite, le amesteci cu puțin ulei și condimente și le lași să se rumenească. Poți adăuga lângă ele pulpe de pui, carne de porc sau chiar pește.
Și preparatele clasice încep să pară din nou potrivite. Ardeii umpluți, sarmalele, musacaua, cartofii gratinați sau o friptură cu legume sunt exact genul de mâncăruri pe care poate nu ai chef să le pregătești într-o zi foarte călduroasă de iulie, dar pe care le redescoperi când afară sunt 10-15 grade. Dacă rămâi fără idei, poți căuta rețete pe DeliGateste.ro.
Deserturi cu fructe de toamnă
Mâncarea de toamnă nu se rezumă doar la ciorbă și friptură. Este probabil unul dintre cele mai bune anotimpuri pentru prăjiturile făcute în casă, pentru că ai la îndemână fructe care se comportă foarte bine la copt.
Merele sunt cea mai simplă alegere. Le poți folosi într-o plăcintă, într-o prăjitură cu blat pufos, într-un ștrudel sau pur și simplu le poți coace întregi, cu scorțișoară și nuci. Perele pot fi poșate sau coapte, iar prunele merg foarte bine în tarte, găluște și prăjituri simple.
Apoi vine dovleacul și se potrivește în multe deserturi. Îl poți coace simplu, cu puțină scorțișoară, îl poți folosi pentru plăcintă sau îl poți transforma într-o umplutură pentru diferite deserturi.
Gutuile merită și el mai mult decât compotul pe care poate îl știi din copilărie. Le poți combina cu mere în tarte și prăjituri, le poți coace sau le poți adăuga chiar în mâncăruri cu carne. Merele, gutuile și dovleacul apar frecvent tocmai în deserturile și preparatele considerate specifice acestei perioade.
Nu trebuie însă să transformi fiecare masă de toamnă într-un festin. Farmecul sezonului este tocmai că poți găti simplu și consistent. Când vremea se răcește, începi în mod firesc să gătești altfel.
Folosești mai mult cuptorul, lași oalele mai mult pe foc și te întorci la preparatele calde pe care vara le-ai evitat. Iar dacă pornești de la ingredientele pe care le găsești în sezon, ai suficiente combinații încât să nu te întrebi prea des ce mai gătești azi.
Știți de ce s-a prăbușit cu blesteme, cu urlete, cu amenințări chiar teroriste, toată șandramaua asta suveranistă? De ce mai stau ăștia în sevraj la poarta arestului?
Pentru că, în mintea lor, Georgescu era leacul, miracolul, era cel care le oferea ce n-au avut și au râvnit toată viața. Școală, diplome, copii frumoși și isteți, bani, case, vacanțe în Maldive, femei frumoase, bărbați bine, mașini de lux, 3.000 de euro salariu.
Leacul Georgescu le-ar fi transformat garsoniera aia insalubră din Drumul Taberei, i-ar fi găsit un serviciu copilului cel mare – proaspăt ieșit din închisoare –, le-ar fi achitat restanțele la asociație, le-ar fi redat tinerețea de la Apaca.
Ar fi năvălit în Cosmopolis, în Tunari, în Corbeanca și ar fi confiscat casele de acolo.
– Advertisement –
Georgescu ar fi fost butonul care transformă viața lor amară într-una a răzbunării: în fruntea batalioanelor patriotice îi arestau pe corporatiștii din Pipera, îi băgau la dubă pe ochelariști și feministe.
Georgescu era acatistul lor, pe care-l scriu la biserica în care se roagă așa de-a oarba și buna de la deal, și cumnatul Gore, și mătușa Rica, aia care i-a luat pământul de la Priloage.
Georgescu era poarta stelară. Era inelul din Arabela. Era elixirul vieții.
– Advertisement –
De aceea, șocul a fost imens și unii au cedat psihic. Sevrajul îi duce la poarta penitenciarului, sperând într-o minune. Că de fapt nu asta e realitatea și că brusc, ca un diamant, va apărea acest personaj pe poarta închisorii.
Nu, ei chiar cred că sunt milioane pe străzi, că toată lumea e la fel de ratată ca ei. Ei trăiesc în acest univers paralel, întunecat. Și nu au cum să iasă.
O ușă de dulap care nu se mai închide, un blat cu o crăpătură care se lărgește de la o lună la alta, un raft care s-a lăsat sub greutatea cărților. Le amâni pentru că par lucruri de meseriaș, apoi treci pe lângă ele câteva luni și te obișnuiești cu ele.
În realitate, o bună parte dintre aceste defecte se rezolvă într-o oră sau două, cu câteva unelte obișnuite și puțină răbdare. Important este să știi de unde începi și unde te oprești.
Echipamentul minim, cel care chiar se folosește
Nu ai nevoie de un atelier ca să repari lucruri prin casă. Ai nevoie de câteva unelte de calitate decentă, ținute într-un singur loc, ca să nu pierzi douăzeci de minute căutându-le de fiecare dată. Diferența dintre o reparație reușită și una abandonată e adesea doar șurubelnița potrivită.
Cel mai simplu punct de plecare este o trusa de scule care acoperă situațiile obișnuite: șurubelnițe în câteva dimensiuni, un set de biți, un clește, un ciocan și o cheie reglabilă. Adaugă pe parcurs ce îți cere fiecare proiect, în loc să cumperi de la început scule scumpe pe care le vei folosi o dată pe an.
– Advertisement –
Ce poți rezolva singur într-o după-amiază
Multe dintre problemele care par grave sunt, de fapt, uzură normală. Înainte să suni pe cineva, uită-te dacă intervenția nu se încadrează în lista scurtă de reparații accesibile oricui:
balamale slăbite sau reglate greșit, care lasă ușile de dulap strâmbe;
rafturi lăsate, care au nevoie de un suport suplimentar la mijloc;
robinete care picură din cauza unei garnituri uzate;
rosturi de faianță înnegrite, care se curăță și se refac cu chit nou.
Regula bună de urmat: dacă intervenția nu implică instalația electrică din perete, gazul sau structura locuinței, merită încercată. Pentru restul, un specialist rămâne alegerea corectă, iar asta nu înseamnă că ai eșuat.
Lemnul crăpat și suprafețele deteriorate
Mobila din lemn și blaturile de bucătărie sunt cele mai expuse: umezeala, temperatura și utilizarea zilnică lasă urme vizibile după câțiva ani. Vestea bună e că majoritatea deteriorărilor sunt superficiale, iar piesa nu trebuie înlocuită, ci reparată și refinisată.
– Advertisement –
Pentru crăpături, noduri sărite sau colțuri ciobite, o rasina epoxidica umple golul, se întărește dur și se poate șlefui apoi la nivelul suprafeței. Lucrează în strat subțire, respectă timpul de întărire indicat pe ambalaj și aerisește încăperea. După șlefuire și o mână de finisaj, reparația devine aproape invizibilă.
Când reparația nu mai merită
Există și momentul în care încăpățânarea costă mai mult decât înlocuirea. Un aparat vechi care se defectează a treia oară, consumă mult curent și pentru care piesele se găsesc greu nu mai e o investiție bună, oricât de atașat ai fi de el.
Înainte să plătești încă o intervenție, compară costul ei cu prețul unor frigidere noi, cu o clasă energetică mai bună. Un aparat care stă în priză non-stop face diferența pe factură an de an, iar economia acoperă în timp o parte din preț. Măsoară nișa înainte de a comanda și verifică pe ce parte se deschide ușa.
De unde iei ce îți lipsește
Leroy Merlin face parte din Grupul ADEO și vine dintr-o tradiție de aproape 100 de ani în comercializarea produselor pentru construcția și renovarea caselor, iar viziunea asumată sună simplu: „Construim un acasă mai bun pentru toată lumea și pentru planetă”. Într-un magazin găsești deopotrivă uneltele, materialele de finisaj și aparatele de care ai nevoie, plus servicii utile pentru reparațiile de acasă — debitarea lemnului, mixarea vopselei în nuanța potrivită sau livrarea la domiciliu. Dacă știi exact ce cauți, poți rezerva online și ridica din magazin.
Casa nu se strică toată deodată, ci puțin câte puțin, iar cele mai multe probleme sunt încă mici atunci când le observi. Rezolvă-le pe rând, în ordinea în care te deranjează, și vei descoperi că lucrurile pe care le credeai complicate cer, de fapt, doar timpul unei după-amieze libere. Începe cu reparația care te enervează cel mai des — restul vin de la sine.
Rapidul nu e doar un nume, e acel sentiment care începe lunea și atinge punctul maxim în zi de meci, la primul fluier al arbitrului.
Rapidul e povestea scrisă în vișiniu cu tușe dramatice și eroi neașteptați, e izvor de iubire și speranță. Cu ale sale bare frumoase, cu vârfuri și căderi, cu legende printre oameni și cu detașarea de monoton.
Rapidul e special în felul lui, cade doar pentru a se ridica mai puternic și o face întotdeauna cu suportul necondiționat al celor care pot spune că sunt rapidiști, deci există!
Rapid nu e un logo, e mirosul de locomotivă încins și de stadion răcit cu lacrimile dulci ale marilor victorii sau cu cele amare ale zilelor în care lucrurile nu au ieșit.
– Advertisement –
Rapidul nu e doar o echipă. E fiorul iubirii pentru portari prinși în ofsaid. Din 1923 și până azi, Rapidul nu se trece la preferințe, se trece lângă CNP!
„Suntem peste tot acasă” nu e un simplu vers din cel mai frumos imn al unei echipe de fotbal din România, ci și mesajul care adună sute de mii de fani la fiecare reprezentație a favoriților. În fața televizoarelor sau pe miticul Giulești, de fiecare dată cu aceeași pasiune inegalabilă în peisajul autohton.
– Advertisement –
Fanii reprezintă esența Rapidului, din 1923 până în prezent, catalizatorul care a ridicat echipa în periplurile grele din ligile inferioare și care a purtat-o spre marile victorii interne și internaționale. A celor care conduc jocul, indiferent de vreme și scor, a glasurilor care strigă cu mândrie: „Rapidist, deci exist”.
Cu fiecare „reușită” a coaliției PSD–AUR, se cimentează această relație care este negată doar de fațadă, pentru a mai ameți niște votanți supărați pe Sistem și creduli că AUR nu este PSD.
Cu fiecare ispravă din asta (ultima fiind cea cu TVR și Radioul public), PSD devine și mai nefrecventabil. Cu valori mai apropiate de cei din AUR, mai îndepărtate de toți ceilalți: anti-europene, anti-globaliste, anti-capital privat, anti-antreprenoriat etc.
Cristian Păun
Cu fiecare înțelegere dintre PSD și AUR pe sub masă, concretizată pe față, PSD blochează și închide tot mai mult negocierile pentru formarea unui nou guvern care să ia locul celui dărâmat de aceeași coaliție PSD-AUR. Una care nu se dovedește a fi una ad-hoc, conjuncturală, de moment, ci una de acțiune concertată, premeditată, planificată din timp.
Este clar că AUR și UDMR nu pot avea puncte comune și tot mai clar că acel punct comun nu poate fi PSD în frunte cu Grindeanu. Este clar că nici PNL și nici USR nu mai pot avea puncte comune cu PSD, după ce acesta a dat jos propriul său guvern și a dinamitat încă din primele clipe înțelegerea cu aceste partide. Găsirea unei soluții într-un astfel de context devine imposibilitate logică, matematică, ce vreți voi…
– Advertisement –
Înțelegerea dintre PSD și AUR din ultimele luni, începută cu dărâmarea Guvernului Bolojan, lasă pe masă tot mai puține soluții. De fapt, doar două în acest moment:
1. Rotativa cu o succesiune la guvernare care poate începe cu PSD sau cu ceilalți, PNL-USR-UDMR. Cu condiții clare legate de direcțiile principale de guvernare. Și fără să existe nicio condiționalitate legată de premier sau miniștri (când va fi rândul PNL-USR-UDMR, pot propune din nou chiar pe Ilie Bolojan). Cu angajamente ferme că va fi respectată rotativa și cu angajamente ferme de izolare a AUR.
2. Alegeri anticipate.
– Advertisement –
Alte variante nu prea mai sunt pe masă. Cum alegerile anticipate sunt greu de inițiat și greu de apărat cu o CCR foarte ostilă și părtinitoare și cu o AEP de o miopie îngrozitoare și periculoasă, și această variantă este foarte șubredă astăzi.
Astfel că, prin eliminare, singura variantă care mai poate avea astăzi ceva șanse și care răspunde multor linii roșii trasate de toate părțile este cea cu rotativa.
Eu pe asta aș insista, ca Președinte! Situația asta, în care PSD și AUR sunt lăsate să zburde fericite, de mânuțe, pe holurile Parlamentului, este periculoasă rău de tot. Au ăștia un apetit de a distruge România, ceva de speriat. Cu fiecare zi, ți-e frică ce la mai trece prin cap… Împreună sunt de neoprit în rele!
Timp de zece ani a mustit de ură împotriva a sute de mii de antreprenori, medici, artiști, scriitori, a oamenilor care vor să trăiască cinstit în țara asta.
A colcăit fierea în el văzând cum ne mobilizăm, cât de pașnic și civilizat știm să protestăm, în timp ce el stătea ascuns în birou cu Ponta, disperat că pierde puterea.
Dana Hering
N-a ieșit din birou până când Dragnea nu i-a garantat că-i lasă, totuși, un os zdravăn de ros, ca să fie sigur că se încalță în continuare cu pantofi cu talpă roșie.
Și de atunci, amărâtul ăsta, care conduce cel mai mare partid, are grețuri când vede luminița unui telefon, i se apleacă ori de câte ori trece pe lângă girafă și are coșmaruri noaptea când visează mulțimile de oameni din piețe, ieṣiți să-i spună că nu suntem o nație de hoți.
– Advertisement –
Ar trebui să-mi fie milă de felul în care se face de râs, înjurând cu spume la gură partea aia bună a societății, pe care nu o înțelege și care-l disprețuiește, deṣi își trage ceasuri de zeci de mii de euro la mână și circulă cu avioane private, după ce a țepuit mii de oameni.
Ar trebui să-mi fie milă, fiindcă acest individ e obsedat să pară altceva decât un mafiot mărunt, care s-a cocoțat în vârful unui partid de corupți ce-l va azvârli în curând ca pe o măsea stricată.
Ar trebui să-mi fie milă.
– Advertisement –
Dar nu îmi este.
Îmi e doar silă.
***
În prima săptămână a sesiunii parlamentare, alianța PSD-AUR ne-a oferit următoarele:
1. O conspiraționistă șefă la TVR și un condamnat pentru corupție (în primă instanță) la Radio Actualități.
2. Obligativitatea de a pupa tricolorul și de a spune rugăciuni, sub amenințarea unei amenzi substanțiale.
3. Uniformă obligatorie la școală și „să vii cu tact-tu tuns”, fiindcă părul lung va fi în curând dușmanul de moarte al PSD-AUR.
În prima parte a dosarului nostru despre naționalismul la români, am prezentat originile lui francmasonice și degenerarea idealului național și patriotic al României Mari în naționalism extremist, xenofob, rasist, antisemit și antidemocratic. Așa a fost promovat de gânditori naționaliști (A. C. Cuza, Nicolae Iorga, Nae Ionescu etc.) și implementat de cele trei mari și odioase dictaturi din anii ’30-’40 ai secolului trecut: dictatura carlistă, statul național-legionar și dictatura fascistă antonesciană.
De la publicarea primei părți a acestui studiu, s-au înregistrat noi victorii ale extremismului naționalist, în România și în Europa.
În Germania, partidul Alternative für Deutschland (Alternativa pentru Germania) – formațiune de extremă dreapta, cu ideologie evident inspirată de NSDAP-ul lui Hitler, condusă de o lesbiană cu bunic fost membru SS și judecător nazist, numit direct de Führer – a câştigat detaşat alegerile regionale din landul Saxonia-Anhalt (teritorii ale fostei Germanii comuniste, RDG), cu 43,8% din voturi.
Din SUA, președintele Donald Trump, acest ”bișnițar” trădător al Lumii Libere, a salutat cu entuziasm victoria extremiștilor germani, comentând pe rețeaua sa Truth Social: ”Wow! Partidul Populist din Germania tocmai a avut o seară cu adevărat extraordinară! În sfârșit, s-au săturat de regulile și reglementările absolut oribile privind imigrația, care au afectat atât de grav Germania. SUNT ÎN ASCENSIUNE și nu vor mai accepta asta!”.
– Advertisement –
Alice Weidel (dreapta), lidera partidului extremist AfD, și partenera sa de viață, Sarah Bossard / FOTO: Facebook
În România, alianța de facto a naționaliștilor pro-Rusia din AUR și a mafioților din PSD conduși de Clanul Lia Olguța Vasilescu – Claudiu Manda a reușit să captureze Televiziunea Națională (preluată de AUR prin persoana unei jurnaliste puternic implicată în propaganda naționalistă și pro-Rusia, lăudată intens de fosta publicație rusească de propagandă Sputnik) și Radioul Național (preluat de PSD prin promovarea unui dubios personaj penal). Se finalizează o nouă etapă în confiscarea statului român și pregătirea instaurării unui regim naționalist antidemocratic.
Tot în România, președintele Nicușor Dan a decis să participe la festivitățile de deschidere a noului an școlar organizate la școala din comuna Curcani (Călărași), locul unde în septembrie 1939 au fost executați patru legionari din ordinul regelui Carol al II-lea, ca represalii pentru asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu. Bizară coincidență…
Președintele Nicușor Dan la deschidere noului an școlar 2026-2027 / FOTO: Inquam Photos/Octav Ganea
Rădăcinile ”Epocii de Aur” – renașterea naționalismului sub chipul comunismului ceaușist în anii ’60 ai secolului trecut
Expresia ”Epoca de Aur” apare în narativele mașinăriei propagandistice a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu pe la începutul anilor ’80. Totuși, proclamarea acestei ”epoci” a fost pregătită pas cu pas de dictatura comunistă încă din anii ’60.
– Advertisement –
”Epoca de Aur” desemna atât așa-zisele mari realizări ale economiei socialiste sub conducerea ”genială” a Tovarășului, cât și o mitologie politică construită în jurul cultului personalității dictatorului Nicolae Ceaușescu. Această mitologie politică o putem încă regăsi în narativele promovate de naționaliștii de la AUR, din gruparea Călin Georgescu ori de Rusia în cadrul războiului hibrid pe care-l poartă, din păcate, cu succes împotriva României.
”Epoca de Aur” prezenta România socialistă ca fiind o societate aproape perfectă, aflată într-un proces istoric excepțional, condusă impecabil de Partidul Comunist Român, succesul fiind garantat de ”genialitatea” lui Nicolae Ceaușescu, ”cel mai iubit fiu al poporului”, întruchiparea intereselor și aspirațiilor istorice ale întregii națiuni.
Asistăm la un paradox fundamental în propaganda naționalist-comunistă a ”Epocii de Aur” ceaușiste: un sistem politic marxist-leninist, oficial întemeiat pe internaționalismul proletar, își legitimează puterea prin exaltarea națiunii, a trecutului istoric și a suveranității față de marile puteri, inclusiv cele comuniste, asumându-și un naționalism aproape legionaroid.
Un paradox asemănător descoperim și în propaganda extremiștilor de la AUR: promovează suveranitatea, exaltarea națiunii, mitologizarea trecutului istoric, naționalismul legionaroid cu multe ”pete” ceaușiste și, în același timp, acționează direct și indirect pentru protejarea intereselor geopolitice ale Rusiei în România și Europa de Est. Concret: sabotarea efortului României de a dota Armata Română cu armament modern prin Programul SAFE; sabotarea măsurilor de apărare antiaeriană a României împotriva provocărilor cu drone lansate de Rusia; slăbirea susținerii românilor pentru apartenența României la Uniunea Europeană și NATO; promovarea candidatului pro-Rusia Călin Georgescu etc.
Regimul lui Ceaușescu nu a fost unul marxist-leninist, ci unul stalinist, în care puterea se concentra în mâinile dictatorului. Acțiunile politice ale AUR nu sunt în beneficiul României și al românilor, ci sunt subordonate intereselor politice ale lui George Simion, subordonate la rândul lor intereselor pe care Rusia le are în România și Europa de Est.
Rădăcinile naționalism-comunismului, devenit absurd și sinistru în proclamata ”Epocă de Aur”, merg până în anii 1960. După preluarea totală a puterii în 1965, Ceaușescu a început să afirme tot mai puternic o anumită autonomie a României față de Moscova. A făcut acest lucru nu din dorința de a dărui românilor un grad mai mare de libertate, ci pentru a-și proteja dictatura de hachițele Kremlinului. Constituția din 1965 a Republicii Socialiste România proclama ipocrit, încă din primul articol, că ”Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar”.
În realitate, România a fost un mare lagăr de concentrare, un spațiu al înfometării, al terorii exercitate de Securitate, Miliție și Partid, un loc al destinelor frânte pentru milioane de români.
21 august 1968 – ziua de naștere a naționalism-comunismului ceaușist
Momentul decisiv în lansarea naționalism-comunismului ceasușist a fost ziua de 21 august 1968, când Ceaușescu a condamnat public invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia. Discursul de condamnare a fost țintut în Piața Palatului din București (azi, Piața Revoluției), exact locul în care, peste 21 de ani, dictatorul va rosti ultimul său discurs, penibil și grotesc. Însă în 1968, zeci de mii de ”oameni ai muncii”, adunați de Partid la ”manifestația populară”, l-au aclamat sincer pe Ceaușescu și au crezut că începe o epocă a libertății. Gravă și mortală eroare de interpretare…
Discursul lui Ceaușescu de condamnare a invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia i-a adus o enormă popularitate pe plan internațional, i-a deschis ușile marilor cancelarii occidentale, dar și seifurile multor bănci din Vest, care i-au acordat generos împrumuturile bănești din care și-a finanțat ulterior megalomanicele fantezii economice.
Marea adunare populară din Capitală, în Piaţa Palatului Republicii, din 21 august 1968. Din balcon, Ceaușescu a condamnat invadarea Cehoslovaciei / FOTO: Wikipedia
Acest discurs este esențial pentru definirea și implementarea naționalism-comunismului ceaușist. Dictatura lui Ceaușescu începe să construiască o imagine foarte seducătoare, chiar dacă într-un final s-a dovedit a fi o capcană mortală pentru români.
Partidul Comunist Român nu mai era doar reprezentantul clasei muncitoare, ci se transforma într-un ”partid suveranist”, apărătorul suveranității țării și demnității naționale. Regimul de dictatură al PCR-ului condus de Ceaușescu își găsise o sursă mult mai puternică, mai bogată de legitimitate – națiunea română. Conceptul de ”clasă muncitoare”, deși va fi folosit în continuare de propaganda ceaușistă, este diluat în marele concept al ”națiunii” care de facto ajunge să fie mai presus de ideologia marxist-leninistă, în numele căreia regimul ceaușist conducea țara.
Ideologia marxist-leninistă – sau, mai exact, bucăți din aceasta: proprietatea socialistă, economia centralizată, partidul unic etc. – alimentează mecanismul politic de control dictatorial exercitat asupra statului și societății. Naționalismul oferă însă ceva de mai mare preț: legitimitatea emoțională.
Dictatura ceaușistă i-a învățat pe cetățenii României Socialiste că este mai importantă ”mândria de a fi român” decât ”lupta de clasă”. Prin această metodă, Ceaușescu aproape că a obținut, pentru aproximativ un deceniu, loialitatea majorității românilor. Aceștia erau seduși de naționalism-comunismul ceaușist, care le hrănea orgoliul național cu un excepționalism aproape grotesc, și satisfăcuți de relativa prosperitate economică dobândită de România anilor ’70, ca urmare a infuziei imense, în economia națională, de capital provenit din împrumuturile externe contractate de Ceaușescu.
Cotitura din 1971 – ”Tezele din iulie” sau despre cum pătrunde cultul personalității în naționalism-comunismul ceaușist
În iunie 1971, Ceaușescu a vizitat patru state comuniste asiatice: China, Coreea de Nord, Vietnam și Mongolia.
În China comunistă, Ceaușescu a fost martorul Revoluției Culturale în plin avânt, lansată de dictatorul Mao Zedong. Dictatorul român a fost fascinat de mobilizarea maselor, de cultul personalității Marelui Lider și de controlul ideologic total exercitat de Partidul Comunist Chinez asupra tineretului și culturii. Totodoată, Ceaușescu a sesizat importanța deosebită a Revoluției Culturale în eliminarea opoziției din interiorul Partidului și în dobândirea controlului absolut asupra statului și societății.
În Coreea de Nord, Ceaușescu a fost primit într-o butaforie fastuoasă de către dictatorul Kim Ir Sen și invitat să vizioneze grandioase spectacole de propagandă pe stadioane, cu coreografii perfect sincronizate la care au participat peste 120.000 de oameni. Acestea transmiteau un mesaj unic: zeificarea publică a liderului, bazată pe ideologia Ciuce, confecționată de Partidul Muncitoresc Coreean pentru a exercita controlul absolut asupra țării.
Nicolae și Elena Ceaușescu în vizită la Mao Zedong, în China comunistă / FOTO: BaiduWiki
Revenit la București, Ceaușescu a decis să implementeze un program agresiv de ”inginerie socială” asupra statului și societății românești, după chipul celor văzute și învățate în China și Coreea de Nord. Acest demers, care va prăbuși România și, într-un sfârșit, va provoca Revoluția din Decembrie 1989, a început cu ”Tezele din iulie” – cele 17 propuneri ideologice prezentate de Ceaușescu în ziua de 6 iulie 1971, în fața Comitetului Executiv al Partidului Comunist Român, într-un document intitulat ”Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”.
”Tezele din iulie” au fost elaborate în contextul în care la nivelul nomenclaturii comuniste se manifestau tot mai puternic suspiciuni în legătură cu relativa liberalizare a culturii, cu influențele occidentale asupra tineretului, cu autonomia tot mai evidentă pe care și-o asumau unii intelectuali români.
Declarativ, ”Tezele din iulie” condamnă naționalismul. În textul lor se proclamă ”datoria organizațiilor de partid să combată cu fermitate orice tendință şi formă de exprimare a naționalismului”.În practică, ”Tezele” au fost temeiul lansării unui agresiv program de propagandă naționalist-comunistă prin intermediul Festivalului Național ”Cântarea României”, precum și prin mitologizarea trecutului istoric în studii de istorie, filme artistice, romane ”istorice” etc.
Coperta unui număr al revistei ”Cinema”, dedicat omagierii cuplului dictatorial / FOTO: Facebook
Naționalism-comunismul ceaușist devine tot mai rigid, iar principalul instrument de propagare este cultul personalității dictatorului Nicolae Ceaușescu, al cărui chip confecționat de propaganda Partidului are toate caracteristicile a ceea ce numim un „mesia politic”, „salvatorul națiunii”, „sursa prosperității și fericirii întregului popor”.
”Tezele din iulie” consacră controlul dictaturii asupra culturii. Naționalism-comunismul devine treptat matricea după care se construiesc atât ”omul nou”, cât și ”societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Deși nu abandonează limbajul ideologic marxist-leninist (dimpotrivă, îl reafirmă în forme staliniste), ”Tezele din iulie” deschid calea spre definirea a ceea ce înseamnă pentru dictatura lui Ceaușescu ”a fi bun român”.
Apartenența ideologică la Programul Partidului este combinată cu conformarea față de modelul de ”bun român”, confecționat de propaganda dictaturii ceaușiste. Încep anii unei demonice pervertiri a unor idei fundamentale pentru existența românilor: națiune, patrie, suveranitate, patriotism, strămoși, istorie.
Națiunea Română și Partidul – entități inseparabile, chemate la un destin comun sub conducerea ”Marelui Lider”
În implementarea naționalism-comunismului, dictatura lui Ceaușescu depășește limitele ideologiei marxist-leniniste. Prin Constituția din 1965, Partidul Comunist Român este proclamat ca fiind ”forța politică conducătoare a întregii societăți”. În aceeași Constituție, se afirmă că ”întreaga putere în Republica Socialistă România aparține poporului, liber și stăpân pe soarta sa”.
În propaganda naționalist-comunistă a regimului Ceaușescu se operează o substituire progresivă, care ajunge să contrazică inclusiv Constituția oficială. Astfel, poporul român este echivalat cu națiunea română. Apoi, națiunea română se regăsește ca voință politică exclusiv în deciziile și activitatea Partidului Comunist Român. Într-un final, Partidul Comunist Român este identificat în voința și ”genialitatea” Tovarășului Secretar General al Partidului. Concluzia propagandei naționalist-comuniste este inevitabilă: Tovarășul Nicolae Ceaușescu personifică însăși națiunea română, într-o simbioză cu valențe aproape mistice, direct sau indirect proclamate de cultul personalității.
”Nicolae Ceaușescu și scene din istoria poporului”, tablou oferit lui dictatorului de Natalia și Nicolae Gadonschi / FOTO: Rare Historical Photos
Observăm că nu există vreo diferență fundamentală între cultul personalității lui Ceaușescu și idolatrizarea unor alți ”mesia politici” din istoria naționalismului la români, precum Carol al II-lea, ”Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu sau Mareșalul Ion Antonescu. Și, evident, mai observăm că ”rețeta” naționalismului extremist (carlist, legionar, fascist ori ceaușist) este aplicată și în propaganda din jurul altor ”mesia politici” ai vremurilor noastre, așa cum sunt șarlatanul Călin Georgescu ori derbedeul agresiv George Simion.
Substituirea progresivă popor = națiune = partid = conducător este fundamentală pentru înțelegerea ”Epocii de Aur”, dar și a propagandei extremiste naționaliste cu miros de Rusia deversată în prezent de AUR-George Simion, Călin Georgescu ori Diana Șoșoacă.
Logica este pe cât de simplă, pe atât de eficientă: dacă partidul reprezintă națiunea, iar conducătorul reprezintă partidul, atunci contestarea conducătorului este prezentată implicit ca o contestare a națiunii însăși. Aici apare și se dezvoltă mecanismul politic pe care-l reegăsim și în formele extremiste ale naționalismului interbelic: critica puterii politice este confundată intenționat cu lipsa de patriotism.
Sau, cum declamă isteric extremiștii naționaliști de astăzi: dacă demaști că AUR, George Simion, Călin Georgescu ori Diana Șoșoacă se preling în siajul propagandei rusești, atunci înseamnă că ești trădător de țară, ”globalist vândut lui Soros”!
Narațiunea naționalism-comunismului ceaușist despre Istoria românilor
Fiecare națiune are nevoie de mituri fondatoare. Este important pentru o comunitate umană să dețină o descriere romanțată a începuturilor sale pentru a-și înțelege prezentul și, mai ales, pentru a-și construi viitorul. Miturile fondatoare conțin adevăruri istorice combinate cu elemente legendare și simbolice, fiind subordonate unui scop colectiv esențial: legitimarea și unificarea comunității.
În societățile deschise – specifice Lumii Libere –, trecutul și miturile fondatoare sunt mereu supuse dezbaterii. Această abordare nu conduce la dezintegrarea comunității, ci dimpotrivă, oferă o mai bună înțelegere a istoriei comunității respective, a prezentului și viitorului și, paradoxal, întărește unitatea comunității respective.
În dictaturi, miturile fondatoare sunt remodelate conform intereselor regimului politic. Orice dezbatere în care acestea ar fi contestate devine trădare de neam și de țară. ”Adevărul istoric” proclamat de dictatură nu poate fi comentat, are caracter divin și trebuie acceptat fără ezitare.
Naționalism-comunismul ceaușist și-a confecționat o narațiune aparte despre istoria românilor. Descoperim și aici o îndepărtare de la ”dogma marxist-leninistă”. Pentru dictatura lui Ceaușescu, Istoria nu mai este doar ”istoria luptei de clasă”, cum pretind Marx și Lenin. Istoricii aflați sub controlul și coordonarea regimului ceasușist dezvoltă narative specifice naționalism-comunismului, prin care caută să satisfacă obsesiile patologice pe care le avea Ceaușescu despre istoria românilor și despre propria sa contribuție ”genială” la Istorie.
Pictură realizată de Cercul Pionierilor din Drăgășani (județul Vâlcea) și dăruită lui Nicolae Ceaușescu în ianuarie 1978, cu ocazia împlinirii a 60 de ani / FOTO: Rare Historical Photos
În propaganda ceaușistă, dar și în lucrările ”de istorie” aprobate de cenzură, accentul se mută spre ”genialitatea” dacilor, spre romanitatea desăvârșită a poporului român, spre continuitatea românilor în ”spațiul carpato-danubiano-pontic”. Din lista numeroșilor (și cei mai mulți dintre ei anonimi) voievozi români, sunt alese câteva figuri legendare, precum Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul. Toate au fost prezentate astfel încât din proclamata bogăție a calităților lor morale și fizice (defectele fiind omise intenționat), propaganda naționalist-comunistă să-și extragă materialul necesar pentru a descrie „genialitatea”, „eroismul”, „înțelepciunea” dictatorului Ceaușescu, „cel mai iubit fiu al poporului” și continuatorul marilor conducători pe care i-a avut poporul român în istorie.
Ideea de ”unitate națională a românilor” a fost introdusă forțat în diferite momente ale istoriei medievale – când nu existau în mintea strămoșilor noțiuni precum „român” sau „unitate națională” – doar pentru a confecționa teoria existenței unui „fir roșu” al „luptei de emancipare națională și neatârnare” a românilor de-a lungul istoriei. Marile momente ale afirmării idealului național – 1821, 1848, 1859, 1877, 1918 – sunt prezentate în cheie „naționalistă”, cu minimalizarea rolului unor figuri istorice precum Regii României sau Iuliu Maniu. Ele sunt transformate în argumente „istorice” atât pentru „continuitatea” luptei de emancipare națională a românilor, cât și pentru confirmarea tezei oficiale care afirma că „Epoca de Aur”, proclamată de Ceaușescu, este rezultatul logic și inevitabil al luptei „milenare” a poporului român.
”Primul președinte al României” – pictură de Constantin Piliuță / FOTO: Rare Historical Photos
Naționalism-comunismul ceaușist a implementat excepționalismul în rescrierea Istoriei românilor. Strămoșii daci (traco-geți) sunt o civilizație măreață, izvor universal pentru alte civilizații din istorie. Aceasta, deși dacilor le lipsesc elemente esențiale, cum ar fi limba scrisă și construcțiile monumentale, pentru a fi considerați o mare civilizație. Romanii sunt strămoșii care definesc aproape exclusiv limba și cultura românilor născuți din amestecul daco-roman, „romanitatea” fiind elementul unic definitoriu pentru poporul român. O teză care trece sub tăcere marile influențe culturale și lingvistice pe care le-au avut asupra formării poporului român diferite alte popoare și civilizații.
Voievozii români mai importanți sunt transformați în figuri legendare, idealizați, aproape „sanctificați”, ca un cumul al calităților morale și fizice superioare ale neamului românesc. Nimic adevărat din perspectiva istoriei reale.
Documentul care consacră oficial viziunea naționalist-comunistă de sorginte ceaușistă asupra Istoriei românilor este ”Programul PCR de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism”, adoptat la cel de-al XI-lea Congres al PCR, în 1974. În viziunea acestui program politic, dezvoltarea istorică a poporului român este o luptă permanentă pentru „progresul economic și social, pentru libertate și neatârnare”, scopul final fiind făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate, ultima etapă a societății comuniste – ”visul de aur al umanității”. Ce nebunie!
Nicolae Ceaușescu la tribuna Congresului al XI-lea al PCR / FOTO: Fototeca online a comunismului românesc – Cota arhivistică 8/1974
Programul PCR adoptat la acest Congresul din 1974 mitologizează ”organizarea statală traco-dacică, ce a atins punctul culminant în perioada regatului lui Burebista și al lui Decebal”, teză pe care se va întemeia noua știință a ”tracologiei”, obsesiile ceaușiste și post-decembriste despre ”marea civilizație dacică” pe care le întâlnim astăzi printre naționaliștii lui Simion și Georgescu.
Documentul adoptat de Congresul al XI-lea al PCR evită să discute despre ”mileniul lipsă” din istoria românilor, care se întinde aproximativ între secolele al IV-lea și al XIII-lea, de la retragerea romană din Dacia până la primele însemnări despre vlahi în documente scrise. Se sare direct la ”apariția primelor formațiuni statale mici și concentrarea acestora în state feudale puternice, care au asigurat dezvoltarea continuă a forțelor de producție și conservarea ființei poporului”.
Evul Mediu românesc este caracterizat, din perspectiva Programului PCR, de ”rolul deosebit al țărănimii în viața țărilor românești, făcând din ea atât forța socială principală a dezvoltării economico-sociale, cât și factorul militar hotărâtor în bătăliile pe care poporul a trebuit să le ducă pentru apărarea entității naționale, a integrității patriei, a dreptului sacru de a trăi liber”.
Teza ”rolului deosebit al țărănimii” în feudalismul românesc – aproape defel regăsit la această amplitudine în studiile istorice serioase – a oferit propagandei naționalist-comuniste temeiul ideologic al idealizării țăranului român, al satului românesc, entități ale căror hărnicie, curățenie sufletească și patriotism se regăseau în conținuturi apropiate de perfecțiune în țăranul cooperator și în satul comunist.
Aceeași idealizare, mitologizare a ”virtuților țărănești” o aflăm astăzi în propaganda naționaliștilor din AUR ori din ”secta” lui Călin Georgescu!
Ceaușescu – ”genialul” continuator al domnitorilor români / FOTO: Wikipedia
Programul PCR adoptat la Congresul al XI-lea rezolvă simplu tensiunea dintre ideologia marxist-leninistă, care prezintă Istoria ca fiind ”istoria luptei de clasă”, și naționalism-comunismul ceaușist: le amestecă și le face ”carcalete”. Citim în document că ”întreaga istorie a poporului român se înfățișează ca istoria unor necontenite lupte de clasă, a bătăliilor purtate de masele populare pentru libertate și dreptate socială, pentru apărarea ființei naționale și neatârnare, pentru proges și civilizație”.
Totuși, în proclamarea tezelor naționalist-comuniste despre suveranism (neatârnarea!), Programul PCR face o concesie ideologiei marxist-leniniste când spune: ”Istoria României confirmă concluzia științifică marxist-leninistă după care dominația străină, știrbirea sau pierderea suveranității și independenței afectează grav dezvoltarea economică-socială a popoarelor, evoluția generală a societății pe trepte superioare”.
În Programul PCR din 1974, Revoluțiile din 1821 și 1848, Unirea de la 1859, Războiul de Independență de la 1877 și Marea Unire de la 1918 sunt prezentate, pe de o parte, ca expresii ale proceselor istorice specifice capitalismului, iar pe de altă parte, ca victorii ale luptei purtate de ”masele largi populare”. Nimic despre rolul esențial pe care l-a avut Monarhia Constituțională, prin regii Carol I și Ferdinand Întregitorul, în fondarea statului român modern, dobândirea independenței de stat și făurirea României Mari.
În schimb, Programul PCR din 1974 introduce în Istoria Românilor rolul excepțional al proletariatului, care, urmare a ”creșterii conștiinței politice” (un fel de ”trezirea în conștiință” de azi!), își înființează propriul partid, adică Partidul Comunist din România, în 1921. Surprinzător pentru ”ilegaliștii” din epocă, Programul PCR din 1974 critica ”adoptarea (de către PCR, în anii ’20 – n. red.) unor poziții greșite în legătură cu problema națională și colaborarea cu alte forțe muncitorești (…), la toate acestea contribuind și faptul că uneori în conducerea partidului s-au aflat oameni ce nu cunoșteau realitățile țării, inclusiv cetățeni ai altor state”.Viziunea naționalist-comunistă asupra istoriei este aplicată fără ezitare de Partid inclusiv asupra propriului trecut!
Evident, Programul PCR din 1974 proclamă Partidul Comunist Român ca fiind forța conducătoare a maselor largi populare, Partidul identificându-se până la contopire cu națiunea și fiind autorul marilor ”evenimente revoluționare”: 23 august 1944, 30 decembrie 1947 (instaurarea dictaturii comuniste prin proclamarea Republicii Populare Române), naționalizarea economiei, cooperativizarea agriculturii etc.
Protocronismul și cultul personalității dictatorului Nicolae Ceaușescu
În temeiul ”Tezelor din iulie” și al Programului PCR adoptat la Congresul al XI-lea al PCR din 1974, s-au dezvoltat puternic două dintre cele mai sinistre instrumente ale propagandei naționalist-comuniste a dictaturii lui Ceaușescu: protocronismul și cultul personalității dictatorului.
Pe scurt, protocronismul nu doar ne spune că ”românii au o istorie glorioasă, cum puține neamuri au” (!), ci mai ales că ”românii au anticipat lumea”! Ideeea fundamentală a protocronismului românesc este aceea că românii nu au fost doar niște receptori ai civilizației europene și universale, ci că au avut contribuții originale, unice (inclusiv anticipative alee unor idei și realizări atribuite ulterior altor popoare), fără de care civilizația umană ar fi avut foarte mult de pierdut. Teoria ”România – buricul pământului”.
Evident, în această istorie excepțională, Ceaușescu are rolul lui de ”tânăr erou comunist ilegalist”. Pentru asta, propaganda oficială și-a asumat o rescriere totală a ”tinereții revoluționare” a celor doi Ceaușescu – Nicolae și Elena.
”Pagini de istorie” – pictură de Gheorghe Ioniță / FOTO: Rare Historical Photos
Termenul de ”protocronism” se traduce prin ”primul în timp”, din limba greacă: protos – primul, chronos – timp. În esență, susține că fenomene culturale, științifice sau literare din România au anticipat realizări similare din restul lumii. Un fel de ”Noi am ajuns acolo înaintea lor!”.
Această idee produce o formă de excepționalism național. Românii nu sunt doar o națiune cu o istorie proprie. Românii au o istorie prezentată ca fiind foarte veche, originală și creatoare, izvor de civilizație universală. Inevitabil, împotriva românilor au conspirat mereu forțe oculte, deranjate de acest excepționalism național, invidioase pe ”geniul poporului român”, dispuse să ne fure ”marile descoperiri” și hotărâte să ne distrugă ”ființa națională”.
Protocronismul îndeplinește o funcție politică foarte convenabilă, care poate fi exprimată astfel: dacă românii sunt excepționali, atunci modelul românesc trebuie să rămână pur, iar din el trebuie să fie eliminate orice influențe venite din afară, mai ales din ”Occidentul decadent”.
Ceaușescu s-a folosit de protocronism în încercarea de a-i convinge pe români că România Socialistă este excepțională, superioară ”Occidentului decadent” și cea mai bună societate din lume. O teză care a fost dovedită ca fiind falsă de realitatea sinistră a vieții de român în dictatura lui Ceaușescu, în ”Epoca de Aur”: pâinea și alte alimente de bază – pe cartelă, benzina – pe cartelă, frigul și întunericul din apartamente, teroarea Securității, cozile imense la Alimentara etc.
Naționaliștii AUR și cei din ”secta” lui Călin Georgescu se folosesc de protocronism pentru a lovi în apartenența României la Uniunea Europeană și NATO. De aici și narativele precum ”România este colonia UE”, ”NATO ne încalcă suveranitatea și vrea să ne bage în războiul din Ucraina”, ”vor să stăm în genunchi” etc.
Propaganda naționalist-suveranistă le spune românilor că sunt un popor superior, de excepție, și că din acest motiv nu trebuie să se lase ”colonizați”, „călcați în picioare”, „jefuiți”, ”puși în genunchi” de ”Occidentul decandent” care ”vrea să ne transforme în colonie”,”să ne ia copiii și să-i facă «ghei»”.
O expunere recentă a actorului protocronist Dan Puric (care a trăit și el ”minunata” experiență nord-coreeană, în iulie 1989), mare admnirator al Rusiei și al lui Vladimir Putin și înverșunat detractor al Europei Occidentale, exemplifică impecabil acest adevăr. Într-o biserică românească din München (în inima decadentului Occident!), acesta a vorbit, în termeni absolut fasciști, despre ”rasa superioară a românului” și ”gena superioară de român, care este impenetrabilă”.
Protocronismul naționalist-comunist a fost puternic orientat spre confecționarea cultului personalității dictatorului Nicolae Ceaușescu.
Excepționalismul poporului român își găsește împlinirea, confirmarea plenară în ”cel mai iubit fiu al poporului”, ”geniul din Carpați”, în Tovarășul Nicolae Ceaușescu. Națiunea dobândește chipul Conducătorului. Ceaușescu nu mai este doar Secretarul General al PCR și Președintele României. El devine ”mândrul cârmaci”, ”continuatorul marilor voievozi”, ”garantul independenței țării”, ”simbolul viu al suveranității naționale” etc.
”Omagiu” – pictură din galeria propagandei naționalist-comuniste / FOTO: Reddit
Dincolo de acest moment al proclamării cultului personalității, naționalism-comunismul și dictatorul se contopesc: Ceaușescu devine personificarea statului și a națiunii române.
Nimic surprinzător să aflăm aceeași abordare în promovarea pe care propaganda naționalistă de astăzi o face unui șarlatan precum Călin Georgescu – ”Președintele ales”, ”Voievodul Românilor” etc. De fapt, extremiștii naționaliști din AUR și cei din ”secta lui Georgescu” nu sunt defel originali. Ei nu fac decât să reîncălzească ”ciorba” naționalism-comunismului ceaușist, cu ingrediente legionaroide și ”zarzavat” ortodoxist, și s-o servească unui popor grav afectat de analfabetism funcțional, de lene intelectuală, indolență și mai ales de incapacitatea de a-și folosi cu pragmatism libertatea.
Singurul ingredient diferit de ”rețeta” naționalismului legionar și ceaușist pe care-l găsim în propaganda extremistă a naționaliștilor din AUR și din ”secta lui Georgescu” este obediența față de Rusia lui Putin și determinarea cu care naționalist-suveraniștii încearcă să protejeze interesele Rusiei în România și Europa de Est.
Șarlatanul tot șarlatan rămâne! O comite din nou, nu se poate abține. La Mănăstirea Dobrovăț din județul Iași, marea gazdă primitoare a fost un ”preot” care nu e preot! A îmbrăcat straie bisericești, să dea bine la poze pentru ”președintele ales” (!), care a fost fericit să trăiască un moment de asemenea evlavie! Tabloul a fost completat de un grup de ”admiratori” ai lui Călin Georgescu care recent s-au mobilizat să-l ovaționeze și pe ambasadorul Rusiei. Încă o ”coincidență”…
În iulie, la Izbiceni (județul Olt), Călin Georgescu (64 de ani) producea o dublă mistificare: a ”mutat” piața din localitate (zicea că e în piață, dar era în altă parte) și a adus falși țărani – oameni din camarila sa, care, îmbrăcați în straie de împrumut, jucau rolul țăranilor obidiți.
Două luni mai târziu, șarlatanul putinist aruncă în scenă și un ”fals preot de la Dobrovăț” (județul Iași).
”Fără autocare!”
Preotul care l-a întâmpinat pe Călin Georgescu la Mănăstirea Dobrovăț, în timpul vizitei sale în județul Iași, nu este angajat al lăcașului de cult. Informația a fost confirmată, pentru Ziarul de Iași, de conducerea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.
– Advertisement –
În imaginile publicate de presa locală, ”prelatul” (impostorul) apare în timp ce-i oprește mașina lui Călin Georgescu și-i oferă acestuia o cruce de dimensiuni mari – doar venea ”trimisul lui Dumnezeu”!
”Preotul” nu slujește la Mănăstirea Dobrovăț și nici nu este arondat Arhiepiscopiei Iașilor. ”Ziarul de Iași” precizează că acesta ar putea face parte din cercul apropiat al lui Călin Georgescu, fiind adus de la mare distanță pentru a regiza o ”primire călduroasă” pentru șarlatanul putinist.
Atât primarul comunei Dobrovăț, Cătălin Martinuș (PSD), cât și starețul mănăstirii din localitate, preotul Chesarie Codreanu, ar fi fost informați din timp, de persoane din anturajul lui Călin Georgescu, despre faptul că acesta urma să ajungă la mănăstire, dar reacția n-a fost deloc entuziastă, mai ales din partea bisericii. De aceea, cum părintele Chesarie a refuzat să-l întâmpine pe ”președintele ales” (!) la portiera limuzinii, a fost adus un fals ”preot local”.
– Advertisement –
În pregătirea vizitei, primarul din Dobrovăț le-a cerut ”georgiștilor” să nu aducă autocare cu susținători, așa cum s-a întâmplat în județul Vaslui. Presa ieșeană a relatat că, pe mai multe grupuri de Facebook, circulaseră anunțuri privind oferirea de transport gratuit cu autocarul către obiectivele pe care Georgescu intenționa să le viziteze în județ.
Primarul Cătălin Martinuș le-ar fi transmis localnicilor, pe un grup intern, că astfel de autocare nu vor ajunge la Dobrovăț: ”Va fi liniște din acest punct de vedere. Face parte din buna înțelegere discutată cu echipa. Doar li se va oferi posibilitatea celor care doresc să-l întâlnească. Mereu am considerat că nu sunt în serviciul unui partid, ci al dumneavoastră”.
La întâlnirea cu Călin Georgescu a participat, în schimb, un grup restrâns de susținători gălăgioși, entuziamați că au privilegiul să-l vadă de aproape pe ”Mesia cu pantaloni roșii”. Printre cei prezenți s-ar fi numărat protestatari cunoscuți din Iași, care au participat și la recente manifestări cu caracter pro-rus, inclusiv la evenimente organizate în cimitirul Eternitatea, unde a fost prezent și ambasadorul Rusiei, Vladimir Lipaev. Cu acea ocazie, pe 21 august, un tânăr a protestat demn, cu o pancartă pe care scria: ”Marș la Moscova!” și ”Fără înțelepciune rusească!”. Protestatarul anti-rus este Sebastian Buduroi, asistent universitar asociat la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Astăzi, la întânirea cu Călin Georgescu, ”agitatorilor de profesie” li s-a alăturat un grup de admiratori ”georgiști” din comuna Dobrovăț (nu mulți la număr).
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
În alocuțiunea susținută pe 1 septembrie 2026, cu prilejul participării la întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși (ITO 2026), de la amvonul Catedralei Naționale, președintele Nicușor Dan a făcut apel la promovarea așa-zisului ”naționalism sănătos”: ”Privind înapoi la ce au reușit ei (înaintașii – n.red.) să realizeze, trebuie să credem că noi putem să facem din țara asta ceea ce au visat ei și ceea ce visează fiecare dintre noi pentru copiii noștri. Și tocmai pentru că în spațiul public nu există suficientă această mărturisire și aprecierea noastre față de trecutul acestei țări și a unui naționalism sănătos, vedem că spațiul public este dominat, pe de o parte, de defetiști care spun că nu o să putem să facem niciodată nimic în țara asta, și, în partea cealaltă, de demagogi care se bat cu pumnul în piept și se cațără ei pe niște elemente esențiale ale trecutului. Și exact vocea celor care, cu decență, cred și muncesc pentru România, din păcate, nu se aude – și trebuie să se audă”.
Președintele Nicușor Dan la amvonul Catedralei Naționale / FOTO: Ziarul Lumina
Probabil în încercarea de a recupera din electoratul extremiștilor naționaliști, președintele Nicușor Dan comite o gravă eroare, confundând „naționalismul” cu „patriotismul” și inventând un termen forțat – naționalismul „sănătos” – și total inadecvat pentru o societate aflată sub asediul extremismului naționalist, care-și extrage conținuturile din trei „rădăcini” deosebit de toxice pentru România: ideologia legionară, naționalismul ceaușist și propaganda rusească.
Nu știm dacă discursul rostit în Catedrala Națională este expresia gândirii președintelui Nicușor Dan sau produsul gândirii unui consilier prezidențial. Este însă evident că autorul discursului habar nu are despre chestiuni elementare din istoria naționalismului la români și despre relația dintre două noțiuni total diferite – naționalism versus patriotism. Totodată, este clar că acest discurs nu ajută defel la apărarea Democrației românești. Dimpotrivă, discursul președintelui îi face pe extremiști să rânjească batjocoritor și-i încurajează în acțiunile lor naționaliste îndreptate împotriva României europene și democratice.
Fără a avea vreo pretenție de studiu academic, încercăm în rândurile următoare să prezentăm o sinteză a apariției și evoluției/involuției naționalismului în istoria noastră, precum și câteva clarificări privind relația dintre naționalism și patriotism. Cine știe, poate că vreunul dintre consilierii președintelui Nicușor Dan va lectura și va înțelege gravitatea confuziei conceptuale în care s-a rătăcit șeful lor atunci când a făcut apel la ”mărturisirea și aprecierea naționalismului sănătos”.
– Advertisement –
Revoluția de la 1821 – începutul modern al problemei naționale
Trebuie spus cu toată fermitatea că naționalismul românesc nu s-a născut ca ideologie a excluderii, a enclavizării. Paradoxal, naționalismul românesc s-a născut din generoasele valori ale universalismului proclamat în Lojile Francmasonice ale Europei Revoluționare: Libertate, Egalitate, Faternitate, Drepturi Omului și ale Cetățeanului, emancipare a națiunilor oprimate. Este vorba de vocabularul comun al Iluminismului, Liberalismului și Francmasoneriei Europene.
Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu este începutul poveștii românești a conceptului de naționalism – care începe ca proiect de emancipare națională, alimentează idealul făuririi statului național unitar român și, într-un sfârșit, este pervertit în instrument de excludere, de prigonire și de ucidere a celor care fie nu aparțin genetic la neamul românesc, fie se opun dictaturii care își găsește justificarea în acest naționalism pervertit.
Altfel spus, naționalismul românesc a fost, la începuturile sale, mai degrabă un patriotism care sintetiza exaltările eroice cu demersurile politice lucide și pragmatice care urmăreau emanciparea națiunii noastre.
– Advertisement –
Tudor Vladimirescu – litografie, sec. XIX / FOTO: Arhivele Naționale ale României
Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu reprezintă unul dintre cele mai importante și eroice momente ale începutului modernității politice românești, însă în anul revoluționar 1821, pentru revoluționarii panduri și pentru Vladimirescu însuși, nu exista încă un naționalism în sensul deplin al conținturilor pe care le avea acest concept la începutul secolului XIX. Programul politic asumat de Tudor Vladimirescu avea mai degrabă componente anti-fanariote, anti-abuz administrativ, sociale, de afirmare a autonomiei politice și de apărare a intereselor „pământenilor”. Formula „patriei” abia începe să capete o semnificație politică modernă, sub influența ideilor europene ale epocii: iluminism, liberalism, drepturi naturale, suveranitate națională.
Contextul regional al Revoluției din 1821 e totuși inseparabil de Eteria – societatea secretă grecească, structurată după model masonic, care viza eliberarea popoarelor din Balcani de sub Imperiul Otoman printr-o ”rețea de frați” uniți dincolo de granițele etnice. Există o teorie conform căreia Tudor Vladimirescu ar fi participat la o ceremonie nocturnă secretă organizată la Mănăstirea Sfântul Sava din București, în prezența unor lideri militari eteriști, unde ar fi depus un jurământ de loialitate în lupta anti-otomană declanșată de Eteria. Dacă a fost sau nu inițiat în tainele acestei organizații de inspirație masonică, nu se știe cu exactitate. Totuși, ”Cererile norodului românesc” care sintetizează programul politic al Revoluției de la 1821, redactat de Tudor Vladimirescu la începutul anului 1821, exprimă obiective și valori politice atât naționale, cât și universale, foarte probabil inspirate din idealurile mișcărilor revoluționare din Europa acelor vremuri (revoluțiile din Grecia, Peninsula Iberică și Italia). Caracterul modern al ”Cererilor norodului românesc” este suficient de puternic pentru a influența redactarea unor proiecte constituționale ulterioare: Constituția Cărvunarilor (1822) sau Regulamentele Organice (1831–1832).
Revoluția de la 1848 – afirmarea naționalismului românesc liberal și universalist de inspirație francmasonică
Faptul că cei mai mulți dintre revoluționarii români ai anului 1848 erau francmasoni inițiați în Loje francmasonice din Franța este de notorietate și nu mai are nevoie de dovezi suplimentare. Nucleul fondator al Societății Secrete ”Frăția” (înființată în 1843), care a fost „motorul” revoluției de la 1848 din teritoriile românești, este format din personalități românești despre care există dovezi directe sau indirecte că au fost inițiate în tainele Francmasoneriei din Franța: Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C. A. Rosetti (care a fost ulterior și unul dintre fondatorii primei loje masonice românești, „Steaua Dunării”, în 1856), Christian Tell, Alexandru G. Golescu, Ion C. Brătianu, Dimitrie Brătianu, Ion Heliade Rădulescu etc.
Insistăm, deocamdată, pe aspectul apartenenței revoluționarilor români la Francmasonerie nu pentru a afirma vreo teorie conspiraționistă care să susțină că exclusiv Francmasoneria a realizat statul național și modern român. Discutăm despre această apartenență tocmai pentru a demonstra că naționalismul exprimat în Revoluțiile de la 1821 și (mai ales!) 1848 în teritoriile românești a fost unul inspirat și de universalismul valorilor Francmasoneriei Europene.
Fruntaşii Revoluţiei din Ţara Românească la 1848 / FOTO: „Anul 1848 în Principatele Române” (Ioan C. Brătianu, vol. I, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1902)
Revoluția de la 1848 este momentul în care naționalismul românesc se conturează explicit ca naționalism modern și al cărui conținut este mult mai apropiat de conceptul de patriotism luminat decât de cel al naționalismului radical. Generația pașoptistă e influențată simultan de Revoluția Franceză, liberalism, romantism, ideea suveranității poporului, principiul naționalităților și – pentru o parte a ei – de francmasonerie și de societățile inițiatice ale Europei. Figuri precum Ion Heliade Rădulescu, C. A. Rosetti, Ion Ghica sau Nicolae Bălcescu graviteaza în cercuri masonice pariziene și absorb direct idealul „Liberté, Égalité, Fraternité”, aplicat ulterior proiectului Unirii Principatelor Române.
Esențial este însă conținutul politic concret al Revoluției de la 1848, nu apartenența ei instituțională. Proclamația de la Islaz cerea egalitate în drepturi, desființarea privilegiilor, libertăți politice, responsabilitate guvernamentală, împroprietărirea țăranilor și desființarea robiei. Naționalismul pașoptist nu era, în esență, anti-european – dimpotrivă, era pro-european și, paradoxal, universalist. Formula epocii ar putea fi rezumată astfel: „Vrem să fim români pentru a putea fi europeni moderni și cetățeni liberi”. Aceasta e diferența fundamentală față de naționalismul radical care va apărea mai târziu și care astăzi ne asediază în forma lui pro-Rusia.
Se consemnează prima (și poate singura) tensiune fertilă a întregii cronologii a naționalismului la români: Francmasoneria europeană transmitea elitei românești un model universalist – omul ca ființă universală înaintea apartenenței etnice, libertatea înaintea privilegiului, cetățeanul înaintea supusului – care intră în contact cu problema concretă a emancipării naționale. Paradoxul modernizării societății românești este că universalismul european contribuie la nașterea naționalismului românesc.
Din acest motiv binecuvântat (putem spune), naționalismul românesc afirmat de Revoluțiile din 1821 și din 1848 considera națiunea ca instrument prin care românii puteau deveni cetățeni liberi ai unui stat național propriu, iar nu ca instrument de excludere, prigonire și eventual asasinare în masă a celor care trăiau în teritoriile românești fără să fie români.
Totuși, în evenimentele revoluționare de la 1821 și 1848, regăsim și germenii viitoarelor radicalizări ale naționalismului românesc. Revoluția de la 1821 are pe alocuri și un caracter xenofob anti-grecesc, cu reacții împotriva locuitorilor de origine grecească, toate acestea pentru că domnitorii fanarioți erau însoțiți la domnie de boieri și slujitori domnești de origine grecească, un număr mare de mânăstiri din Țara Românească erau închinate Muntelui Athos și erau controlate de stareți greci etc.
Revoluția de la 1848, prin Proclamația de la Islaz, manifestă tăcerea – nu neapărat ostilitatea – față de evrei. Proclamația de la Islaz nu conține prevederi antisemite explicite, dar nici nu extinde cetățenia sau drepturile civile către populația evreiască, spre deosebire de chestiunea robiei romilor, pe care o desființează, robie pe care generația pașoptistă (Kogălniceanu în special) o critică explicit și militează ferm pentru desființarea ei.
Nu în ultimul rând, trebuie evidențiată dimensiunea rasială și violentă pe care a avut-o Revoluția din 1848 în Transilvania, unde ura împotriva românilor manifestată sângeros de puterea revoluționară maghiară de la Budapesta a fost egalată doar de ura împotriva maghiarilor transilvăneni exprimată în egală măsură de sângeros de revoluționarii români și de legiunile de moți conduse de Avram Iancu. Găsim aici rădăcinile atât ale iredentismului maghiar care va tulbura vreme de peste un secol relațiile dintre români și maghiari, cât și pe cele ale naționalismului românesc anti-maghiar care va alimenta, peste timp, diverse poziționări extremiste în viața politică românească.
Avram Iancu – ultima fotografie / FOTO: Artmark
1859-1878 – Națiunea devine stat independent
Unirea Principatelor Române (1859) și Independența (1877–1878) transformă naționalismul românesc dintr-un proiect politic inspirat de valorile universalismului Francmasoneriei Europene într-o realitate instituțională. Sub Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I, obiectivul devine consolidarea statului: patriotismul și naționalismul se suprapun în mare măsură, spre diluarea celui din urmă, în formula ”stat român + instituții moderne + independență + cetățenie”.
Acum apare însă prima criză serioasă în evoluția sau, mai corect spus, involuția naționalismului românesc, anume definirea națiunii pe criterii etnice. O problemă care va deveni decisivă și, totodată, rădăcina tuturor marilor abuzuri și crime comise în numele naționalismului românesc radical în secolul XX.
Alexandru Ioan Cuza
1866-1900 – Prima mare degradare: națiunea etnico-religioasă
În forma inițială, Constituția din 1866, considerată în multe privințe ca fiind printre cele mai liberale din Europa pentru vremea respectivă, introduce celebrul articol 7: ”Însuşirea de Român se dobandesce, se conservă şi se perde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai streinii de rituri creștine pot dobîndi împămentenirea”. Cetățenia nu mai e definită exclusiv civic, ci și prin apartenența religioasă – o prevedere care-i afecta în special pe evrei. Deși nu explicit, însă prin efecte, Constituția din 1866, prin acest articol, este punctul de cotitură conceptual: până aici, națiunea funcționase ca instrument de emancipare; de aici încolo, începe să funcționeze și ca criteriu de excludere.
Totuși, sub presiunea Tratatului de la Berlin, articolul 7 e revizuit formal prin Legea nr. 2186/1879 revisuitore a art. 7 din Constituţiune, care precizează: ”În locul art. 7 din Consituțiune, care se revisuesce, se va pune următorul: Articolul 7. Diferința de credințe religiose și confesiuni nu constitue în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le esercita”.
Problema însă nu dispare. Între 1880 și 1913, doar câteva sute de evrei reușesc să obțină individual cetățenia, în ciuda modificării juridice. În paralel, apar mișcări antisemite explicite (vezi A. C. Cuza și cercul său), iar în plan cultural se dezvoltă naționalismul de tip sămănătorist: satul devine sinonim cu autenticitatea, țăranul – cu depozitarul națiunii și al credinței, orașul este expresia modernității suspecte, degradate și degradante, străinul este sinonim cu amenințarea și pervertirea însușirilor nobile ale sufletului românesc etc. Aici se produce treptat trecerea de la patriotism cultural la naționalism exclusivist.
Nicolae Iorga – părintele naționalismului riguros argumentat în studii de istorie a românilor
Nicolae Iorga este personalitatea culturală care oferă naționalismului românesc o infrastructură savantă: o istorie națională continuă, teleologică, în formula consacrată ”națiunea română autentică = țărănime + tradiție + ortodoxie + continuitate istorică”. E important să nu-l reducem pe Iorga la eticheta simplă de „antisemit” sau „naționalist”, chiar dacă el a avut, în mod nefericit, o contribuție majoră la argumentarea istorică a ideologiilor naționaliste, cu precădere a ideologiei Mișcării Legionare. Iorga a fost un istoric de proporții extraordinare, un militant pentru cultură, educație și independență națională. În aceast zbatere a sa națională/naționalistă, Iorga ajunge însă și în deriva antisemitismului și, implicit, a naționalismului radicalizat, pervertit, căruia avea să-i cadă victimă el însuși.
Să cităm, ca elocvent, un fragment din interpelarea făcută de Iorga (în calitate de deputat) în Cameră, în ziua de 11 februarie 1910, pe subiectul chestiunii evreiești.
„Statul acesta este un Stat național, și un Stat național nu se poate transforma de hatârul nimănui într-un Stat cu caracter nenațional.
Dacă ar voi un Evreu să cugete bine, și ar cugeta în afară de prejudecățile sale naționale, nu ar putea să dea decât un asemenea răspuns: Statul acesta a fost întemeiat de Români; Statul acesta s’a sprijinit pe vitejia și munca românească; Statul acesta s’a întărit prin cultura românească; Statul acesta a fost stăpânit de spiritul românesc; prin urmare el nu poate să trăiască decât cu acest caracter.
Dacă, din nenorocire, rătăciți de păcatele noastre, am ajunge să schimbăm caracterul României, acordând măcar în parte ceea ce cer acei domni, atunci România nu ar mai fi România. Misiunea ei întreagă ar dispărea, chemarea ei pentru viitor nu ar mai putea să se mențină; România, care este un centru pentru viața românească de pretutindeni, ar înceta fără îndoială să mai fie acest centru. (…)
Evreii au în România o anumită presă, adecă, drept vorbind, au cea mai mare parte a presei în România. Astfel, ziarul francez al Guvernului este redactat de doi sau de trei Evrei, și în cele mai multe din ziarele noastre rolul Evreilor este precumpănitor. Acum, oricât ar pretinde cineva că Evreii servesc ca salariați interesul partidului, condeiul ia totdeauna și o nuanță personală, care, în cazul acesta, nu este numai personală, ci este o nuanță națională. Apără scriitorul evreu pe conservatori, scriind la foaia conservatoare, ori pe liberali la foaia liberală, dar, pe lângă aceasta, se amestecă în chip firesc și sufletul lor, care nu e și sufletul nostru, se amestecă și sufletul lor care e sufletul rasei lor, și atunci colorează atacurile într-un fel sau altul, după cum cutare sau cutare partid, sau după cum cutare sau cutare personalitate politică sunt sau nu favorabile aspirațiilor de egalizare politică a Evreilor din România.
D-lor, întreb: cu ce drept există o presă evreiască în România, având caracterul recunoscut de presă evreiască? Cred că dreptul de a scrie în ziare, de a trata în ziare probleme politice, de a încerca să îndrepți opinia publică românească într-un sens sau în altul, dreptul acesta, libertatea aceasta a presei aparține Românilor, și nu străinilor. Prin urmare, în Țara Românească pot să scrie Românii ce vor găsi cu cale; dacă vor scrie lucruri rele, cu atât mai rău pentru dânșii, dar, în sfârșit, din punct de vedere constituțional, nu-i poți opri. Dar avem dreptul să cerem ca în această țară să nu se facă politică despre noi, despre interesele țării noastre, cu privire la viitorul țării noastre, decât numai de Români.”
Discursul lui Iorga rostit în Cameră, în ziua de 11 februarie 1910, este o ilustrare directă a antisemitismului practicat de istoric: acesta nu este doar politic-oportunist, ci este articulat pe criteriul „sufletului rasei”, o formulare esențialistă care depășește critica politică obișnuită, fiind specifică ”arsenalului” antisemit.
Nicolae Iorga în 1910, la vârsta de 39 de ani / FOTO: Arhivele Naționale ale României
Tocmai prestigiul de mare istoric pe care-l are Iorga face necesară critica ideilor sale. În anumite perioade, el colaborează cu A. C. Cuza și prezintă evreii drept „pericol național”, iar în activitatea lui politică și scriitoricească își asumă cu mai multe ocazii antisemitismul. A avut dorința orgolioasă de a fi considerat un „mentor” al studențimii naționaliste, fiind cel care l-a inspirat pe Corneliu Zelea Codreanu în demersul său privind înființarea Legiunii.
Rămâne importantă însă și nuanța istorică: pozițiile lui Iorga despre chestiunea evreiască s-au modificat în timp, iar antisemitismul său s-a diminuat considerabil spre sfârșitul vieții. Este clar că Iorga nu a fost echivalentul antisemitismului rasial nazist, iar ideile lui despre naționalism, inclusiv cele antisemite, nu trebuie confundate cu ideologia legionară. El însuși avea să fie asasinat de legionari, în 1940.
Ideea importantă pentru cronologia naționalismului la români rămâne totuși aceasta: prestigiul cultural al operei lui Iorga a contribuit la normalizarea unei definiții etnico-religioase, mitologice și implicit, pervertite, a națiunii – matrice pe care extremiștii români ai secolului XX aveau s-o folosească pentru alte scopuri (unele criminale și implicit antiromânești) decât intenționase Iorga. O ”matrice” care a inspirat dictatura lui Carol al II-lea (al cărei slujitor loial a fost Iorga), antisemitismul criminal al legionarilor (asasinii lui Iorga), pogromurile comise de legionari și de regimul mareșalului Antonescu, precum și dictatura comunistă a lui Nicolae Ceaușescu. Aceasta din urmă a subordonat scrierile naționaliste ale istoricilor români mecanismelor de teroare și de propagandă ale ”naționalism-comunismului”, inclusiv cele specifice cultului personalității dictatorului.
1918-1927 – România Mare și criza definirii națiunii
Marea Unire schimbă complet dimensiunea problemei: România devine un stat multietnic mult mai mare, cu comunități importante maghiare, germane, evreiești, rutene, ucrainene, bulgare, armene, grecești, rome etc.
Apar întrebări fundamentale: Ce înseamnă „român”?Cum ne definim – cetățeni ai României sau membri ai unei comunități etnice românești?
Constituția din 1923 consacră formal egalitatea cetățenilor, iar diferite tratate obligă România să acorde drepturi civile altor naționalități conlocuitoare, inclusiv evreilor. Însă naționalismul etnic nu dispare, ci dimpotrivă, începe să se radicalizeze.
Marea Unire din 1918 reprezintă apogeul proiectului național românesc început în secolul al XIX-lea. Prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat, românii își împlinesc idealul statului național. Dar victoria națională produce și o problemă nouă, mult mai complexă: România Mare nu este un stat omogen etnic, ci unul în care populația românească devine majoritară într-o societate profund pluri-etnică și pluri-confesională.
În interiorul noilor frontiere trăiau comunități importante de minorități etnice, alături de populația majoritară românească. În Transilvania, de exemplu, românii reprezentau majoritatea populației, dar exista o numeroasă populație maghiară și germană, precum și o importantă comunitate evreiască. În Bucovina și Basarabia, diversitatea etnică și religioasă era de asemenea foarte pronunțată, la fel și în Dobrogea. După 1918, întrebarea fundamentală nu mai era doar ”Cum construim statul național român?”, ci devenea ”Cine este națiunea română, cine aparține statului român?”.
Constatăm o diferență esențială. În perioada – s-o numim ”romantică” – a formării statului român, națiunea și statul fuseseră proiectate să coincidă. După 1918, însă, această suprapunere nu mai era posibilă. România putea fi un stat național român, dar nu putea fi un stat alcătuit exclusiv din etnici români fără a încălca realitatea demografică a noilor provincii și angajamentele internaționale asumate după Primul Război Mondial.
Alba Iulia, 15 octombrie 1922: încoronarea MS Regelui Ferdinand I al României și a MS Reginei Maria a României / FOTO: Arhivele Naționale ale României
Apare una dintre marile dileme ale României interbelice: cum să se facă trecerea de la ”român” ca etnie la ”român” ca cetățean?
În epocă, existau două concepții concurente cu privire la definirea națiunii române.
Prima era concepția civică: român este persoana care aparține statului român, are cetățenia României, se supune legilor sale și participă la viața politică a statului, indiferent de etnie sau confesiune religioasă.
A doua era concepția etnică: român este, în primul rând, cel care aparține comunității etnice românești (apartenență genetică), împărtășește aceeași origine, limbă, cultură și (pentru majoritatea naționaliștilor) aceeași tradiție religioasă, adică creștinismul ortodox.
Constituția din 1923 încearcă să ofere un răspuns juridic modern. Articolul 5 proclama: ”Românii, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţămîntului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi”. Era o formulare constituțională importantă, pentru că definea formal cetățenia într-o manieră civică și juridică, nu exclusiv etnică.
În același timp, prin sistemul tratatelor de după Primul Război Mondial, România era obligată să respecte drepturile minorităților. Prin urmare, statul român se afla într-o situație nouă: trebuia să construiască unitatea națională fără a transforma diferența etnică în inferioritate juridică.
Aceasta a fost una dintre marile provocări ale modernizării României. Rezolvarea a fost îngreunată (sau mai corect, a eșuat) din cauza chestiunii evreiești. O parte importantă a populației evreiești din noile teritorii dobândise cetățenia română în urma Marii Uniri, iar comunitățile evreiești erau puternice în orașele din Transilvania, Bucovina, Basarabia și Moldova. Constituția din 1923 consacra egalitatea juridică, iar legislația ulterioară trebuia să integreze în cetățenia română populații care, în unele cazuri, avuseseră anterior statut juridic diferit.
Tocmai aici se va vede ruptura dintre naționalismul civic (de fapt, mai degrabă un patriotism cu ceva firave nuanțe naționaliste) și naționalismul etnico-religios.
Pentru patriotul civic, evreul cetățean al României putea fi, fără nicio contradicție, român din punct de vedere politic, chiar dacă era evreu din punct de vedere etnic și religios.
Pentru naționalistul etnic, însă, apartenența la națiune nu mai era determinată de cetățenie, ci de origine etnică, sânge, cultură și religie.
Această schimbare de perspectivă este fundamentală pentru înțelegerea radicalizării interbelice, pervertirea naționalismului universalist de la mijlocul sec. XIX și transformarea în naționalismul extremist și criminal al României mijlocului de secol XX.
România era definită ca stat național unitar, însă termenul ”național” putea fi interpretat în două moduri. Într-o interpretare democratică, el putea însemna: România este un stat care aparține națiunii politice române, adică tuturor cetățenilor săi. Într-o interpretare etnică, putea însemna: România este un stat care trebuie să privilegieze populația românească în raport cu celelalte grupuri etnice.
În anii ’20 ai secolului XX, această diferență devine din ce în ce mai importantă. Naționalismul începe să se desprindă treptat de liberalismul generației pașoptiste și abandonează definitiv universalismul de inspirație francmasonică. Naționalismul se rupe definitiv de patriotism, accelerându-se procesul de degradare în forme tot mai radicalizate. În loc ca națiunea să fie cadrul emancipării și afirmării cetățeanului, cetățeanul începe să fie evaluat în funcție de utilitatea sa pentru o națiune română definită nu civic, ci etnic – iar în formele cele mai violente ale naționalismului, chiar în termeni biologici.
România Mare – hartă de la 1919 / FOTO: Biblioteca Centrală Universitară Cluj-Napoca
Nașterea ”naționalismului integral” românesc (1920–1927). Nae Ionescu și naționalismul mistic-ortodoxist ca ”manifest existențial”
În mediile intelectuale și politice interbelice se dezvoltă forme tot mai radicale de naționalism. Una dintre cele mai importante este ”naționalismul integral”, o ideologie politică extremistă teoretizată de francezul Charles Maurras, propagandist de extremă dreaptă, militant și teoretician al antisemitismului ca sistem de stat și colaboraționist cu regimul de ocupație nazist.
”Naționalismul integral” în varianta românească este asociat în special cu A. C. Cuza și, într-o formă mult mai complexă, cu Nicolae Iorga, apoi cu generația gânditorilor și ideologilor legionari. Discursul public al celor care declamau că ”neamul românesc trebuie salvat” insistă tot mai puternic asupra unor noțiuni specifice naționalismului radical: ”românizarea” economiei; eliminarea influențelor considerate ”străine de neam și credință”; protejarea românilor în fața concurenței economice; limitarea accesului minorităților la anumite profesii; definirea statului ca instrument al majorității etnice.
În această atmosferă, antisemitismul devine unul dintre principalele vehicule ale naționalismului radical. Important: antisemitismul nu este o apariție nouă și specifică doar României Mari de după 1918. El fusese prezent în viața politică românească cu mult timp înainte de Marea Unire. Însă după 1918, antisemitismul la români dobândește un nou teren politic și social, într-un stat mult mai mare, mai divers și, mai ales, cu mecanisme democratice abia în stare incipientă, incapabile să combată primele mainfestări agresive ale naționalismului radical.
Filosoful Nae Ionescu – părintele naționalismului ca ”manifest existențial” / FOTO: Wikipedia
Filosoful Nae Ionescu este cel care mută naționalismul integral din registrul istoric-cultural în cel mistic-religios. El confecționează teze filosofico-politice care se dovedesc în timp a fi mortale pentru tânăra democrație românească interbelică:
comunitatea organică e superioară individualismului liberal;
națiunea e o realitate spirituală;
democrația occidentală e privită critic ca fiind expresia unei degenerări a civilizației;
ortodoxia devine element fundamental al identității naționale;
„specificul românesc” e opus cosmopolitismului și universalismului.
Influența lui Nae Ionescu nu este neapărat de politician legionar, ci de mentor intelectual, ideolog al naționalismului interbelic și implicit al Mișcării Legionare. Prin cursurile susținute de la înălțimea catedrei sale universitare și prin ziarul ”Cuvântul”, se poate spune că el contribuie major la formarea generației de naționaliști interbelici (între care îi regăsim pe Mircea Eliade, Eugen Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Corneliu Zelea Codreanu).
Din 1933, Nae Ionescu se apropie explicit de Garda de Fier, punând ”Cuvântul” în slujba acesteia. În prefața scrisă de Nae Ionescu la romanul lui Mihail Sebastian, ”De două mii de ani…” (1934), filosoful îl consideră pe evreu ”substanțialmente bolnav” și explică suferința evreilor prin faptul că ”Mesia a venit”, dar evreii nu L-au recunoscut în Hristos. Această prefață constituie unul dintre documentele reprezentative ale antisemitismului intelectual românesc interbelic, în forma sa teologică și metafizică. Nae Ionescu depășește definirea naționalismului ca simplu proiect politic și îl transformă într-o viziune asupra omului, comunității, istoriei și raportului dintre om și Dumnezeu. În gândirea lui Nae Ionescu, naționalismul devine nu doar o opțiune politică, ci o concepție existențială.
Pervertirea finală (1927–1940): violența universitară și radicalizarea tineretului. Succesul politic al Mișcării Legionare
Momentul în care naționalismului radical i se deschid ușile agorei românești este reprezentat de mișcările studențești antisemite de la începutul anilor 1920. În universități se dezvoltă revendicarea numerus clausus, prin care accesul studenților evrei urma să fie limitat proporțional cu ponderea lor în populație. Antisemitismul începea să depășească discursul unor politicieni și publiciști și să pătrundă în mediile tinere, intelectuale și universitare. Discursul filosofico-politic naționalist devine argument pentru violențele împotriva studenților evrei.
Astfel, naționalismul începe tranziția de la discursul despre interesul naționalla politică de excludere și prigonire a unor categorii de cetățeni români pentru ”vina” de a avea altă origine etnică.
Statul român al anilor ’20 din secolul XX era grav afectat de o criză social-economică și politică, manifestată prin: instabilitate politică; tensiuni sociale; dificultăți economice; conflicte între vechiul Regat și noile provincii; probleme agrare; tensiuni etnice; antisemitism; contestarea parlamentarismului; radicalizarea unei părți a populației.
În acest context, apare ideea că democrația liberală este prea slabă pentru a apăra națiunea. Următorul pas logic a fost: ”Dacă democrația nu poate apăra națiunea, atunci trebuie restrânsă democrația pentru a salva națiunea”. Exact această logică va alimenta, în deceniile următoare, abuzurile și crimele sinistre comise de Mișcarea Legionară și dictatura fascistă a mareșalului Ion Antonescu.
Corneliu Zelea Codreanu, „Căpitanul” Legiunii Arhanghelului Mihail / FOTO: Alchetron
Pe scena politică românească se remarcă primul ”Mesia politic” al României secolului XX – Corneliu Zelea Codreanu. Figură carismatică, seducătoare, idolatrizat de studențimea română, Codreanu înființează Legiunea Arhanghelului Mihail, devenită ulterior Garda de Fier, și proclamă explicit și implicit ruptura decisivă cu naționalismul pașoptist inspirat de universalismul francmasonic, pe care-l înlocuiește cu naționalismul extremist, violent, enclavizator, rasist, xenofob și antisemit.
Din acest moment, naționalismul nu mai afirmă doar ”România trebuie să-și apere interesele” pentru ca națiunea și țara să-și afle locul cuvenit în marea familie a națiunilor și statelor europene. Mesajul devine sinistru: ”România trebuie purificată!”, ”Există români adevărați și români mai puțin adevărați!”. În aplicarea acestor principii ideologice sunt consacrate criterii etnice, religioase și politice. Mișcarea Legionară confecționează un fascism unic în Europa. Ideologia legionară este o sinteză de pervertiri.
În discursul ideologic legionar regăsim un sămănătorism degradat care promovează izolaționismul cultural, refuză modernitatea și se refugiază într-o imagine deformată, falsă a unui trecut istoric mitologizat. Ajutată de scrierile unor teologi români – între care cel mai apropiat de legionarism a fost preotul profesor Dumitru Stăniloae –, Mișcarea Legionară proclamă un filetism agresiv, instrumentând ortodoxia în ”cheie” politică, militantă. Apartenența la credința ortodoxă devine criteriu obligatoriu pentru definirea ca ”bun român”.
Biserica Ortodoxă este chemată să fie slujitoarea neamului românesc, unindu-se până la contopire cu gloriosul destin istoric la care ar fi chemați românii. Universalitatea hristologică a Bisericii Ortodoxe Române este sacrificată și aproape anulată prin ”legarea” definitivă a Bisericii de neam. Prin degradare la ”legea sângelui”, în viziunea ideologiei legionare, Biserica este transformată exclusiv în ceea ce declama Mihai Eminescu – ”mama spirituală a neamului românesc”, fiind subordonată dezideratelor naționale, așa cum înțelegea să le definească naționalismul legionar. Altfel spus, pentru Mișcarea Legionară, Biserica Ortodoxă Română este doar un mijloc prin care se obține mântuirea și propășirea neamului românesc. Mesajul spiritual al Bisericii îi are ca destinatari exclusiv pe români în sensul genetic (și nu cetățenesc) al noțiunii.
Preoți în procesiune la o manifestație legionară / FOTO: Adevărul
Legionarismul, ca oricare altă ideologie extremistă, operează și cu noțiunea de ”dușman”, însă nu ”dușmanul de clasă”, ca în extremismul de sorginte comunistă, ci ”dușmanul de rasă” – evreul. Mișcarea Legionară îl proclamă pe evreu ca fiind marele dușman din interior. În imaginarul legionar, evreul este fie conspiratorul bolșevic care vrea să distrugă ființa statală românească, fie exploatatorul, cel care jefuiește resursele țării, controlează finanțele, universitățile și viața politică. Pentru legionari, evreul este cel care ”spurcă” sângele pur al neamului românesc și, totodată, este ”cel care L-a răstignit pe Hristos”. În consecință, evreul trebuie exclus din comunitatea românească, alungat și, într-un final, ucis. Antisemitismul practicat de legionari este unul social-politic și deopotrivă religios.
Mișcarea Legionară urăște democrația, deși s-a folosit de mecanismele ei electorale. Democrația este incompatibilă cu naționalismul de sorginte legionară pentru că oferă drepturi și celor care nu sunt ”români puri genetic”, pentru că îngăduie celor de ”alt neam” să trăiască pe ”pământul românesc”, să dețină proprietăți, să facă afaceri, să dețină drepturi cetățenești. De fapt, pentru legionari, democrația este o ”invenție evreiască”, al cărei singur scop este să înrobească națiunile europene – așa cum și comunismul bolșevic, în viziunea legionară, este tot o ”conspirație evreiască”, prin care evreii ar urmări să distrugă creștinătatea.
Corneliu Zelea Codreanu și Elena Ilinoiu, fotografie de nuntă / FOTO: Historia
Legionarii au căutat să reafirme ierarhia patriarhală, ordinea naturală a satului românesc idealizat, disciplina proclamată de lider, față de care sunt chemați să se conformeze toți românii, în numele marilor deziderate ale neamului. Inevitabil, această concepție despre funcționarea comunității intră în conflict cu democrația, care este mai puțin disciplinată și nu operează cu noțiunea de ”român genetic”, ci cu noțiunea mult mai flexibilă de ”cetățean”. Democrația este un sistem care consacră dreptul de a pune sub semnul întrebării deciziile conducătorilor și care oferă posibilitatea ca prin vot să fie înlocuiți liderii cu alții care corespund intereselor particulare ale cetățenilor.
Naționalismul Mișcării Legionare a proclamat idealul transformării României într-o țară ”precum soarele cel sfânt de pe cer”, acea ”biruință legionară” la a cărei împlinire erau chemați doar românii (ca entități genetice, nu ca cetățeni). Un ideal atât de important pentru ”mântuirea Neamului Românesc”, încât pentru legionari nu a fost defel imorală și anticreștină uciderea dușmanilor politici ori prigonirea, spolierea și ulterior asasinarea, prin pogrom, a cetățenilor români de etnie evreiască.
Manifestație legionară interbelică / FOTO: Wikipedia
Dictatura lui Carol al II-lea – naționalismul ”carlist”
Carol al II-lea a avut propria viziune despre naționalism. În discursul oficial al regimului de dictatură regală instaurat de Carol al II-lea, regăsim retorica națiunii românești care este chemată la mari comandamente istorice, a unității de nezdruncinat a neamului, a statului național exclusiv românesc, a liderului suprem ”salvator al țării” și a disciplinării românilor, care trebuie să fie strâns uniți în jurul Dinastiei și să execute cu entuziasm ”poruncile regale”.
Prin Decretul Regal din 31 martie 1938, Carol al II-lea dădea ultima lovitură democrației românești interbelice, deja prăbușită. Au fost desființate partidele politice și înlocuite cu Frontul Renașterii Naționale, care devenea organizația politică unică, transformată în 1940 în Partidul Națiunii – partid unic, fascist și autoritarist, care practica un naționalism agresiv.
Viziunea naționalistă pe care o avea Carol al II-lea despre societatea românească este exprimată practic prin intermediul primului mare proiect de inginerie socială implementat în Istoria Românilor. Pe 13 octombrie 1938, Carol al II-lea a promulgat Legea Serviciului Social – act normativ conceput în strânsă colaborare cu sociologul Dimitrie Gusti. Prin această lege se instituia un sistem de muncă culturală obligatorie și de cercetare sociologică obligatorie în satele României. Absolvenții universităților și ai școlilor superioare erau obligați să presteze această muncă obligatorie în mediul rural. Prin lege se reglementa instituționalizarea căminelor culturale de la sate ca centre de organizare a vieții sătești conform arhetipului imaginat de Carol al II-lea și de sociologul Dimitrie Gusti.
MS Regele Carol al II-lea, Marele Voievod Mihai (viitorul rege) și Patriarhul Nicodim Munteanu / FOTO: RFI
Reformarea naționalistă a satului românesc, considerat de Carol al II-lea ca fiind temelia statului român, se realiza prin trei vectori:
primarul – desemnat de Frontul Renașterii Naționale, ca reprezentant politic al voinței Regelui;
preotul ortodox – ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române, care susținea necondiționat regimul dictaturii regale;
învățătorul – ca formator de caractere în conformitate cu dezideratele reformei naționaliste declanșate de Carol al II-lea.
Carol al II-lea – susținut de școala de sociologie înființată de Dimitrie Gusti și de Biserica Ortodoxă Română, al cărei Patriarh, Miron Cristea, a condus primul guvern al dictaturii regale – și-a dorit confecționarea unui ”Om Nou”, a românului remodelat conform viziunii naționaliste și fasciste pe care o avea regele. Inevitabil, naționalismul lui Carol al II-lea a intrat în conflict ireductibil cu naționalismul Mișcării Legionare, care avea propria variantă de ”Om Nou”: ”românul legionar”.
Inițial, regele a încercat să-și subordoneze Mișcarea Legionară, demers care nu numai că a eșuat, dar a alimentat și violențele legionare din anul 1938. Legionarii erau deja cunoscuți pentru violența lor. Ei nu ezitaseră să-l asasineze în 30 decembrie 1933, în gara Sinaia, pe primul-ministru I. Gh. Duca, drept pedeapsă pentru că guvernul său organizase represiuni dure împotriva Gărzii de Fier pentru a împiedica participarea legionarilor la alegerile din decembrie 1933, în contextul în care Mișcarea Legionară beneficia de simpatia unei părți importante din electorat.
Sesizând pericoul pe care-l prezentau legionarii pentru regimul său de dictatură, dar și pentru implementarea viziunii sale naționaliste, Carol al II-lea ordonă prim-ministrului Armand Călinescu, în 1938, să-i asasineze pe liderii Mișcării Legionare aflați în detenție. Se spune că atunci când a primit ordinul de la rege, Armand Călinescu ar fi spus: ”Sire, mi-ați semnat actul de condamnare la moarte”.
Prim-ministrul Armand Călinescu / FOTO: Arhiva Radio România
În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, din închisoarea de la Râmnicu-Sărat sunt ridicați 14 deținuți legionari, în frunte cu ”Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu. În pădurea de la Tâncăbești au fost asasinați prin ștrangulare toți cei 14 deținuți legionari: ”Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu, Nicadorii (cei trei asasini ai fostului prim-ministru I. Gh. Duca) și Decemvirii (cei 10 asasini ai lui Mihai Stelescu, fost legionar și rival al ”Căpitanului”; Stelescu a fost asasinat pe spatul de spital).
După aproximativ un an, pe 21 septembrie 1939, Armand Călinescu a fost asasinat la București de către o ”echipă a morții” legionară, la ordinul lui Horia Sima, noul conducător al Mișcării Legionare. Carol al II-lea a dat ordin de pedepsire a asasinilor. Aceștia au fost executați la locul comiterii atentatului, iar cadavrele lor au fost lăsate în stradă câteva zile. Lângă cadavre a fost afișată o pancartă pe care scria: ”Aceasta este soarta asasinilor trădători de țară!”.
Pedepsirea asasinilor lui Armand Călinescu, reflectată în presa controlată de dictatura regală / FOTO: Facebook – Amintiri din comunism
Represiunea s-a extins la nivelul întregii țări. Liderii legionarilor din fiecare județ au fost arestați și executați fără judecată, iar cadavrele lor au fost expuse în piețele publice ale orașelor capitală de județ.
Naționalismul ”carlist” și naționalismul legionar se scufundau într-o baie de sânge. Pentru români era începutul unei sinistre călătorii prin infernul dictaturilor care au declamat cinic și ipocrit că vor ”salva țara”. O călătorie de o jumătate de secol, care se va sfârși tot printr-o baie de sânge, în Decembrie 1989.
Statul Național-Legionar: România naționalistă precum ”soarele cel sfânt de pe cer” – anticamera iadului
Odată cu proclamarea Statului Național-Legionar, naționalismul românesc intră în faza lui istorică cea mai sângeroasă. Dictatura regală a lui Carol al II-lea și, implicit, viziunea naționalismului carlist despre România se prăbușesc.
În 1940, România a înregistrat grave pierderi teritoriale: cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, a Cadrilaterului și a Transilvaniei de Nord (prin Dictatul de la Viena). Naționalismul carlist era incapabil să mobilizeze națiunea și să organizeze lupta armată pentru apărarea teritoriului național. Autoritatea regelui Carol al II-lea s-a prăbușit.
În ziua de 4 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu (poreclit ”Câinele roșu” pentru duritatea cu care aplica disciplina militară și principiile onoarei militare) a fost numit președinte al Consiliului de Miniștri. După două zile, pe 6 septembrie, Carol al II-lea a fost forțat să abdice în favoarea fiului său, Mihai I, care avea aproape 19 ani. După aproximativ o săptămână, în Monitorul oficial“, nr. 214 bis, din 14 septembrie 1940, era publicat Decretul regal semnat de Regele Mihai I, prin care România a fost proclamată stat național-legionar.
Conform acestui act normativ, Mișcarea Legionară devenea singura mișcare recunoscută în noul stat, având ”rolul de ridicare morală și materială a poporului român”. Generalul Ion Antonescu a devenit Conducătorul statului, iar lui Horia Sima i-a fost recunoscută calitatea de Comandant al Mișcării Legionare.
Decretul Regal proclama și ”încetarea oricărei lupte între frați”. Din perspectivă politică, România era condusă de Generalul Antonescu, ca dictator fascist, și de Mișcarea Legionară, prin Horia Sima, numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru secretar de stat. Regelui Mihai îi era stabilit un rol decorativ, cu puteri foarte limitate în conducerea statului.
Ion Antonescu și Horia Sima la o manifestație omagială dedicată „Căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu (octombrie 1940). FOTO: Wikipedia
Statul Național-Legionar a finalizat distrugerea democrației și instaurarea dictaturii naționaliste legionare. Pluralismului politic a fost desființat total, prin interzicerea oficială a partidelor politice democratice. Libertatea presei a fost suprimată, ziarele și radioul fiind supuse cenzurii și transformate în instrumente de propagandă legionară și antonesciană.
S-a înființat Poliția Legionară, ca structură paramilitară care avea dreptul să acționeze deasupra legilor statului: arestări abuzive, tortură, percheziții și confiscări de proprietăți în beneficiul elitei legionare.
Mișcarea Legionară a profitat de context și s-a răzbunat pe dușmanii săi. În noaptea de 26/27 noiembrie 1940, legionarii au masacrat, în închisoarea Jilava, 64 de foști demnitari politici și militari din timpul regimului carlist, aflați în detenție. În zilele următoare au fost asasinați Nicolae Iorga și Virgil Madgearu.
Naționalismul legionar, antisemit prin definiție, a orientat politica internă a Statului Național-Legionar. În scurta perioadă de existență a Statului Național-Legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941), au fost adoptate și aplicate numeroase acte normative antisemite, prin care au fost restrânse sau eliminate drepturi civile, politice, profesionale și economice ale evreilor din România.
Naționalismul legionar și-a desăvârșit nebunia criminală prin declanșarea Rebeliunii Legionare (21–23 ianuarie 1941), în încercare de a-l înătura pe Ion Antonescu și de a dobândi controlul total asupra statului român. În timpul Rebeliunii Legionare au fost comise crimele antisemite ale Pogromului de la București:
au fost incendiate temple și sinagogi;
au fost arestați aproape 2.000 de evrei, dintre care mulți au fost torturați în centre de arest special amenajate;
au fost asasinați 125 de evrei;
au fost distruse 1.274 de locuințe și clădiri comerciale aparținând evreilor.
Cadavre de evrei asasinați în timpul Pogromului de la București (pădurea Jilava, 23 ianuarie 1941) / FOTO: CNSAS
Rebeliunea declanșată de naționaliștii legionari a fost înăbușită de Armata Română, la ordinul lui Antonescu. Germania nazistă n-a intervenit în sprijinul legionarilor, așa cum aceștia așteptau, iar marea parte a populației, îngrozită de abuzurile comise de regimul legionar, nu s-a raliat rebeliunii.
În dimineața zilei de 23 ianuarie 1941, Horia Sima le-a ordonat legionarilor să înceteze acțiunile violente și să se predea Armatei. Liderii Mișcării Legionare, în frunte cu Horia Sima, s-au refugiat în Germania.
Pe 14 februarie 1941,Ion Antonescu a instaurat dictatura militară. Aventura legionară a naționalismului extremist românesc a luat sfârșit.
Naționalismul antonescian – etnocrație, fascism, rasism și antisemitism
După eliminarea legionarilor de la guvernare, Ion Antonescu n-a abandonat politica naționalistă și antisemită. Dictatura militară condusă de general (ulterior mareșal) a accelerat procesul de ”românizare” prin confiscarea de proprietăți evreiești, introducerea legislației rasiale, deportarea evreilor și participarea activă la Holocaust.
La ordinul Mareșalului Antonescu, Armata Română și administrația românească au comis sinistre crime antisemite, rasiste și crime de război: Pogromul de la Iași (iunie 1941), masacrele de la Odesa, deportările din Transnistria. S-au înregistrat sute de mii de victime din rândul populației evreiești și rome.
Naționalismul antonescian este extremist, militarist, autoritarist, antisemit și rasist. El poate fi rezumat prin formula: naționalism + etnicism + antisemitism + excludere + spoliere + violență de stat + crimă în masă.
Dictatura militară a Mareșalului Antonescu a instaurat un regim ”etnocratic” și ”naționalist-totalitar”, bazat pe primatul elementului românesc în toate domeniile vieții publice și economice. În consecință, statul trebuia condus exclusiv de și pentru românii etnici (genetici). Membrii minorităților etnice, în special evreii și romii, nu mai erau considerați cetățeni români, ci elemente străine, periculoase pentru corpul biologic al națiunii.
Mareșalul Ion Antonescu – fotografie portret (1942) / FOTO: Wikipedia
Prin intermediul Centrului Național de Românizare (CNR) – înființat în primăvara anului 1941 și subordonat direct Subsecretariatului de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului –, dictatura lui Ion Antonescu a implementat, cu ajutorul ”comisarilor de românizare” ai CNR, politica naționalistă și antisemită de excludere sistematică a evreilor din viața economică și socială a României și de preluare abuzivă a proprietăților și afacerilor comerciale evreiești de către statul român.
Procesul de ”românizare” a fost completat de crimele rasiale comise de dictatura antonesciană. Mareșalul este responsabil pentru asasinarea a aproximativ 380.000 de evrei români și ucraineni și a aproximativ 11.000 de romi.
Naționalismul antonescian recunoaște, la rândul său, importanța alianței cu Biserica Ortodoxă Română. Creștinismul ortodox este instrumentalizat ca ”pilon de identitate națională” și, mai ales, de legitimare politică. Atât în poziționările oficiale ale dictaturii antonesciene, cât și în predicile și pastoralele preoților și ierarhilor ortodocși, identitatea de român era strict suprapusă peste cea de creștin ortodox: a fi român însemna obligatoriu a fi creștin ortodox. Biserica Ortodoxă Română a fost utilizată pentru a promova valorile naționaliste ale dictaturii (cu puțin diferite de cele ale naționalismului legionar): disciplina și supunerea față de autoritatea militară a ”Conducătorului”.
Pogromul de la Iași: romii locali, supravegheați de un polițist român, ajută la scoaterea cadavrelor de evrei din trenul morții Iași – Călărași, în timpul unei opriri la Târgu Frumos / FOTO: Wikipedia
Naționalismul antonescian, ca și naționalismul legionar, este anticomunist. Ideologia comunistă era descrisă de propaganda dictaturii militare a Mareșalului Antonescu ca fiind o ideologie străină de spiritul românesc, importată și susținută de elemente alogene, cu precădere evrei.
Antonescu a implicat România în cel de-al Doilea Război Mondial prin participarea, alături de Germania nazistă, la atacarea URSS. Războiul din Est a fost proclamat de regimul antonescian ca fiind ”Războiul Sfânt” la care românii aveau datoria să participe atât pentru recuperarea teritoriilor pierdute (Basarabia și Bucovina de Nord), cât și pentru zdrobirea bolșevismului.
Deși conținea elemente de natură mistico-religioasă, naționalismul antonescian nu a fost cuprins de vreo exaltare sângeroasă, așa cum fusese cazul naționalismului legionar. Dimpotrivă, naționalismul antonescian a fost sângeros într-o manieră instituționalizată, militarizată. El a comis abuzuri și crime rasiale și antisemite în mod sistematic, folosind puterea și resursele Armatei Române și ale administrației guvernamentale.
Ion Antonescu a fost înlăturat de la conducerea țării și arestat la ordinul MS Regele Mihai I, prin actul politic și militar de la 23 august 1944. Antonescu a fost dus în Uniunea Sovietică și a sfârșit sub gloanțele plutonului de execuție, pe 1 iunie 1946, în valea Piersicilor de la închisoarea Jilava. Propaganda naționalistă de după Decembrie 1989 a făcut eforturi să-l reabiliteze, prezentându-l ca fiind un ”erou tragic al neamului românesc”.
Mareșalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu (fost viceprim-ministru și ministru de Externe), Gheorghe Alexianu (fost guvernator al Transnistriei) și Constantin Z. Vasiliu (fost comandant al Jandarmeriei), cu câteva minute înainte de a fi executați prin împușcare, la Jilava / FOTO: Wikipedia
O concluzie de etapă
Cronologia naționalismului la români începe în vremurile revoluționare ale anilor 1821 și 1848. Naționalismul românesc de atunci poate fi privit mai degrabă ca un patriotism intens, poate și exaltat, aceasta pentru că îi lipsesc caracteristicile pe care naționalismul le va dobândi pe parcursul următoarei sute de ani.
Inspirat de idealurile universaliste și specifice societății democratice în stare incipientă, afirmate de Revoluția Franceză de la 1789 și ulterior de mișcările revoluționare din 1821 și 1848, naționalismul la români debutează ca o forță catalizatoare a voințelor elitelor românești și a diferitelor pături sociale din Țările Române care își doresc emanciparea socială și politică. Multe din idealurile revoluționare naționale/naționaliste ale românilor de la începutul și mijlocul sec. XIX au fost inspirate de viziunea universalistă a Francmasoneriei Europene, dar nu s-au limitat la aceasta, găsindu-și loc și idealurile locale, specifice intereselor pe care le aveau românii la acel moment.
Evoluția naționalismului la români, deși a avut un debut luminos, a fost însă una tot mai toxică pentru destinul național și european al românilor. Așa cum ne demonstrează istoria, naționalismul la români se radicalizează, devine enclavizant, rasist, xenofob, antisemit și într-un sfârșit, criminal și sinistru.
Vom continua analiza noastră în articolul următor și vom prezenta cât de sinistru și de toxic a fost (și încă este!) pentru societatea românească, naționalism-comunismul colportat de dictatorul Nicolae Ceaușescu. Vom realiza și o necesară comparație între naționalism – care nu a fost și nu va fi niciodată ”sănătos” – și patriotismul care reprezintă datoria de onoare față de țară a fiecărui cetățean al României, indiferent de naționalitate, etnie, religie, convingeri politice sau orientare sexuală.
Nu în ultimul rând, vom prezenta consecințele negative, grave asupra democrației românești (oricum în criză profundă) generate de încercarea nefericită a președintelui Nicușor Dan de a juca ”partitura” naționalistă.
Fiindcă la Marș TV, miercuri seara, era Păcurăreasa aia mică și încerca să-și convingă fraierii că USR și PNL sunt de vină că PSD și AUR au băgat ”amendamentul anti-Fritz”, punând jalonul de 770 de milioane în pericol, am trecut la isteriile lui Gâdea.
Nu m-a dezamăgit.
Isterie e puțin spus, crize de tantrum e mai potrivit.
Dana Hering
Gâdea se dă efectiv cu kurul de pământ, rostind ”Bolojan” din două în două cuvinte.
– Advertisement –
Insulte fără număr, zbierete, jale, disperare!
Bolojan e un maistru de traforaj, măsurile sunt cretine, dezastru, groapa, apocalipsaaaa.
Bolojan nu vrea sa pleceeeeee!
– Advertisement –
Iar asta, deși nu s-a făcut nicio nominalizare de premier, deci Bolojan și miniștrii pur și simplu nu au încotro, trebuie să rămână pe loc până la învestirea unui nou guvern.
În studio au umplut tabla cu tot felul de calcule, câți bugetari trebuie să plece, deși Bolojan s-a exprimat clar că în Educație și Sănătate nu vor fi niciun fel de reduceri, ci dimpotrivă, s-a dat drumul la angajări. La fel și în Armată.
Dar Gâdea calculează câți polițiști, militari, profesori, medici ș.a.m.d. trebuie să plece.
Deși nicio secundă nu s-a discutat așa ceva.
L-a terfelit și pe Dragoș Pîslaru, a înjurat-o pe Oana Țoiu și a început să țipe: „Cum e posibil ca Comisia Europeană să nu ne dea 770 de milioane, după ce PSD a comis-o cu «amendamentul Fritz»?”
Iar ca să-și susțină ipotezele, le-a recomandat fanilor să-l întrebe… pe ChatGPT, ha-ha-ha-ha-ha!
Senatorul Ștefan Pălărie (USR) i-a aratat obrazul și i-a adus aminte că e doar un moderator, să-și ajusteze naibii tonul.
Parcă i-a pus foc pe coadă! Gâdea a început să urle că nu-l mai primește la emisiune și a încercat să-l insulte, doar că și-a găsit nașul.
Senatorul USR i-a explicat, pe un ton calm, de unde au pornit deficitul și problemele: de la dezmățul lui Ciolacu, iar autorul actualei crize politice e PSD.
”Ciolacu, Ciolacu, aveți un fix cu Ciolacu!”, a țipat Gâdea, care nu-și uită niciodată finanțatorii.
Rămâne cum am stabilit: disperarea lui Gâdea e cel mai bun semn că se duce naibii… nu neapărat PSD, ci întreg sistemul Varanului.
Și că fiecare om pe care îl înjură tresăritul ăsta la latrine are un viitor asigurat în politică.
