ziaristii.com

Categorie: Cultură

  • Mihaela Miroiu, aşa cum n-aţi mai văzut-o. „Tot poporul norocos a fost bebeluş”

    Mihaela Miroiu este, potrivit descrierii sale de pe Wikipedia, „o teoreticiană și militantă feministă, profesoară universitară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, conducătoare de doctorat în Științe Politice și predă cursurile Ideologii politice actuale, Etica în relații internaționale, Teorii politice feministe”. Dar pentru publicul larg ea este o cunoscută apărătoare a valorilor lumii libere, a democraţiei, o voce respectabilă a societăţii civile, cu dese apariţii la TV sau în interviuri din presă.

    Pe pagina sa de facebook, este însă mai puţin academică. Dimpotrivă, e populară, deschisă şi chiar jovială. Iar uneori mai dezvăluie şi detalii interesante din viaţa personală. Este şi cazul unei recente postări, însoţite de mai multe poze din toate etapele vieţii sale şi de textul de mai jos:

    „Spre știința celor foarte tineri. Tot poporul norocos a fost bebeluș, copil, adolescent, tânăr, matur și foarte matur și insuportabil de matur 🙂.
    Si niciuna dintre aceste ipostaze nu pleacă de tot.
    La mulți ani buni tuturor și trecere lină între toate vârstele!
    (PS: Să ne suporte părinții cu un dram de seninătate adolescența și tinerețea, iar copiii cu un dram de stoicism istoria noastră târzie)”

  • Exact acum 29 de ani, m-am dus la Intercontinental. Revoluţia mea

    Exact acum 29 de ani, m-am dus la Intercontinental. Revoluţia mea

    21 decembrie 1989, ora 14.00. Mă urc într-un taxi şi plec spre Gara de Nord. Las în urmă cu o uşoară urmă de regret căminul P 15, din Complexul Studenţesc „Regie”, casa mea de patru ani de zile. Mă aşteaptă mama şi tăticul, „Tataul” (bunicul meu, preot în satele fostei comune Brătuia), „Mămica” (bunica mea), fraţii Ileana, Tinel şi Cornel, unchiu Nelu, prietenii din copilărie, Doruş, Viorel, vecinii, rudele.

    Ca student în anul IV, la Chimie, în Bucureşti, nu sunt cel mai „harnic” copil gata să ajungă una-două la familie. Mă simt vinovat uneori pentru asta, dar atât de mult am visat să ajung la Bucureşti! De la mine din Trocaniul natal, sătucul uitat de timp cu doar vreo 300 de suflete, Capitala s-a văzut mereu ca o destinaţie tip OZN. Iar eu ajunsem în Cosmos, cum să mă rup aşa repede de el?

    N-am timp de filosofii, căci pierd trenul de la 16.20. Scot din buzunar biletul acela maro cartonat, cu dungă albă-crem pe mijloc, şi mă mai uit o dată la el. „Gata, la miezul nopţii sunt acasă gata să-mi răscumpăr greşeala de a fi ajuns prea rar lângă dragii mei!”.

    De la Gara de Nord la CC

    Şoferul calcă pedala Daciei murdare şi plecăm spre Gară. Primeşte în staţie un mesaj de la colegi: „Vedeţi că e nebunie în faţa C.C., se trage, lumea fuge, strigă Jos Ceauşescu!”.

    Am percutat instant, de parcă timpul avea să explodeze chiar acolo, în taxi-ul meu ceauşist: „Stop! Nu mai mergem la Gară. Haideţi în centru, la C.C.!”. Şoferul se uită mirat la mine, ştia că am un tren de prins. Apoi, trage nervos de volan şi calcă pedala drumului ce-avea să fie drumul Revoluţiei mele.

    Cobor la un kilometru distanţă de Piaţă şi o iau speriat pe jos. Mizerie, oameni pe fugă, puţină lume, murmur înfundat despre furtuna ce-avea să vină. Ajung la Piaţa Romană. De-a latul Bulevardului Ana Ipătescu, un cordon de militari de la Securitate dirijaţi de un colonel burtos şi scund, ca un Hopa Mitică roşu-aprins în obraji. Mă uit în jur. Doar eu şi vreo câţiva români răsfiraţi. Atât rămăsese din „revolta” faţă de regimul Ceauşescu.

    „Oamenii s-au speriat, vor să trăiască”, îmi spun în mine. Bun, şi de ce nu fug şi eu?! Nu am răspuns. Sunt paralizat pur şi simplu de emoţia acelei stări. Eu, în stradă, în faţa unui regim dictatorial! Când mai trăisem aşa ceva? Niciodată. Ascultasem ceva despre revoltele din Polonia, la Europa Liberă. Ştiam de asasinarea părintelui Popieluszko, dar nu-mi venea să cred că sunt într-o astfel de stare!

    Elixirul miraculos care mă controlează

    Era peste voinţa mea să plec. O voce din interior pe care aveam s-o descopăr peste ani îmi cerea mereu să mă bucur de frica acelor momente. Era un amestec magic de teamă şi libertate, ceva ce mă înţepenea în faţa acelui pluton cu arma la picior.

    „Înainte”, strigă bila rotofeie îmbrăcată în manta de colonel securist. Fugim spre Piaţa Victoriei. Cei vreo 20 de soldaţi se opresc. Gogoşarul înţolit în albastrul de Băneasa rămăsese mult în urmă, n-avea cum să ţină pasul nici cu subalternii săi mai tineri, nici cu noi, fugarii rămaşi înţepeniţi în stradă, după marele miting organizat chiar de Nicolae Ceauşescu pentru condamnarea protestelor de la Timişoara.

    Mă simţeam mai puternic, ştiind de la radio pe unde scurte că Timişoara învinsese regimul Ceauşescu, după lupte de stradă cu mii de morţi şi răniţi. Asta spunea Europa Liberă. Mă uit alături, şi văd o mamă vânjoasă însoţită de fiicele ei frumoase şi la fel de curajoase. „Şi noi am fost soldaţi, şi nu am tras în fraţi!”, strigă în cor cea mai curajoasă familie feminină din viaţa mea. Strig şi eu. Doamne, cât le iubesc!

    „Înainteeee!” Atacul rotofeiului roşu

    Nu sunt singur, sunt cu ele. Suntem cea mai puternică populaţie a planetei, deşi numărăm doar patru membri. Mă simt tot mai curajos. Înaintăm toţi patru spre cordonul de forţe de ordine. Pas cu pas. Nu mă gândesc la frică. E acolo, la locul ei, dar ceva o blochează, nu-i dă voie să mă controleze, să iasă la suprafaţă.

    Frica nu contează. E altceva ce mă dirijează teleghidat. Farmecul gestului nostru. Magia exprimării libere. Nimic nu se compară cu asta. Cine mai poate simţi ce simţim noi?! Nu mă gândesc la cei absenţi din stradă, nici la nebunia noastră, ci mă las purtat de valul acelei emoţii fabuloase. Aş vrea s-o memorez, s-o înregistrez, dar nu am timp să-mi pese de aşa ceva.

    „Înainteeeee!”, strigă iar rotofeiul în manta albastră. Ne fugăresc. Mă uit în urmă, să văd dacă vor trage. Vreau să fiu pregătit să mă arunc la pământ. Fug şi mă uit înapoi cu mânie, dar sunt în extaz totodată. Nu se mai aud zdroncănind instrumentele din dotarea militarilor, deci s-au oprit iar. Ne răsucim cu faţa spre ei. Sunt vreo 50 de metri distanţă. „Şi noi am fost soldaţi, şi nu am tras în fraţi!”, strig la una cu cea mai frumoasă familie de mamă şi fiice văzută vreodată de mine.

    „Nu vreau să mor”

    Am ţinut-o aşa până a obosit mosorul de slană şi trese ce dirija acea grupă de militari scoşi în stradă să ne căsăpească. Au dispărut, la un moment dat, ca şi când n-ar fi existat. M-am despărţit de acea scumpă mamă şi de fetele ei brave, dar regret mereu că nici măcar nu le-am întrebat cum le cheamă, cine sunt, ce fac.

    M-am dus la Intercontinental. Noaptea era rece şi plină de spaimă, în Piaţa Universităţii. „Au murit împuşcaţi lângă mine”, strigă şi plânge lung o doamnă cu părul lung, roşcat, marcată de ce trăise. Mă sperie. Intru la metrou şi ies la Piaţa Romană. Nu mai regăsesc nici mama cu fetele, nici pe burtosul roşu la faţă, nici soldaţii săi „antitero”. E linişte şi teamă.

    Intru din nou la metrou şi revin la Piaţa Universităţii. Gloanţele zboară nemiloase. Un huruit sumbru îmi bombardează timpanele, probabil de la TAB-urile ce brăzdează Bulevardul Magheru întru asasinarea protestatarilor liberi. E deprimant şi spectaculos deopotrivă. Mi-e frică să merg la baricada de la Inter. Nu vreau să mor! Deşi făcusem atâtea gesturi care mă puteau duce la moarte…

    Ţipete, împuşcături…

    E târziu şi metroul se va opri. Aud ţipete, împuşcături, văd trasoare. E pustiu în centrul Bucureştiului. Suntem doar câteva zeci de oameni. Sau aşa „citesc” eu prezenţa. Mi se pare că suntem foarte mulţi, totuşi. Nu mă gândesc o secundă la cei ce stau liniştiţi în case şi aşteaptă ceva. Nu. Mă gândesc doar la mine şi la ce simt.

    Sunt în continuare paralizat de acel elixir miraculos al libertăţii, al puterii de a protesta, de a sta pe stradă în faţa puştilor, tancurilor, soldaţilor. E târziu. Vocea acea magică din interior îmi spune să prind ultimul metroul. Cobor la Universitate şi ajung în Pajura, la Sanda şi Nelu, mătuşa şi unchiul primitori cu un nebun ca mine.

    A doua zi, toată lumea vorbeşte că a fost masacru. Că au murit mii de oameni în centru. Îmi dau seama că sunt viu. Oare de ce? De ce n-am murit şi eu. Dumnezeu a vrut asta, îmi spun. Ca să pot povesti mai târziu despre cea mai grea zi a libertăţii noastre… Mă încolonez cu muncitorii care merg spre centru. Mă surprinde mult ultra-mobilizarea, când cu o seară înainte străzile erau goale. Dar mă bucur şi merg spre CC. Văd cum zboară elicopterul cu Ceauşeşti. „Suntem liberi!” Românii inundă străzile.

    Aşa m-am „născut” liber

    Apoi, încep împuşcăturile. De ce? Teroriştii, cică. Cred. Rămân pe stradă. Merg la TVR. „Sergiu, Sergiu”, strigă mulţimea aflată sub tunelul dintre turnurile televiziunii publice. Sergiu Nicolaescu apare deasupra noastră şi ridică mâinile spre cer. Simt că e eroul meu. Aveam să aflu mai târziu că nu era. Că juca un rol.

    Văd la TV moartea Ceauşeştilor, pe 25 decembrie, de Crăciun! Mă doare sufletul. Mi se strânge inima. Nu aşa trebuia să se întâmple! Ceva nu se leagă! Rămân pe străzi. Am aflat de unde se trage. Din apropierea lui Ion Iliescu. Ne-au furat Revoluţia! Mă simt pregătit să rămân veşnic pe străzi. Şi voi rămâne. Mă simt dator faţă de cei pieriţi sub gloanţe. Faţă de mama şi fiicele ei strigând „Şi noi am fost soldaţi, şi nu am tras în fraţi”, faţă de doamna cu părul roşcat plângând după văzul crimei de la Inter. Mă simt bine cu mine. Mă simt liber. Vreau să fiu mereu aşa! Voi fi mereu liber. N-am simţit plăcere mai mare, deşi am căutat mereu plăcerile vieţii! E darul magic al lui Dumnezeu, pentru mine, înainte de Crăciun. Aşa m-am născut ca spirit liber.

    Cel care m-a ţinut departe de familia mea, unde trebuia să ajung pe 21 decembrie 1989. Le cer iertare pentru că m-au aşteptat. Pentru că i-am speriat. Pentru că m-au crezut mort. Că n-am avut puterea să aleg drumul spre casă. Că m-am simţit pentru prima oară al alcuiva decât al lor. Că am simţit că lumea e familia mea. Dumnezeu şi libertatea m-au cucerit acum 21 de ani. Pentru asta aveam să renunţ la trenul către Gorjul meu natal.

  • Aici, USR TV! Tânărul partid şi-a făcut televiziune online, exasperat de manipularea mediatică

    Într-o ţară cu aproape toate televiziunile de ştiri controlate fie politic, fie de moguli sau mafia penală, nevoia de presă liberă cunoaşte forme noi. Este şi cazul canalelor online sau site-urilor aflate în parohia partidelor noi, care fac din adevăr şi din lege principala lor doctrină.

    „Platforma Cioloş” a dat undă verde unei astfel de creaţii media, prin portalul „România Împreună”, iar acum şi USR vine cu o idee revoluţionară: doi tineri deputaţi ai partidului, Cristina Prună şi  Claudiu Năsui, au înfiinţat o televiziune online, în care prezintă, patru zile pe săptămână, opinii politice la zi, anunţă Aktual24.ro.

    Canalul online se numeşte „Tineri în politică”, iar emisiunile sale pot fi urmărite pe YouTube şi pe Facebook.

  • VIDEO. Nu-l rataţi pe CTP, interpretându-l bestial pe Amza Pellea şi al său „nea Mărin”!

    Jurnalistul Cristian Tudor Popescu a interpretat magistral un pasaj din schiţele umoristice ale lui „nea Mărin” – personajul jucat cu atâta succes de regretatul actor Amza Pellea. CTP a ales surprinzător să joace acest „rol”, în emisiunea lui Cosmin Prelipceanu – „Jurnalul de seară”, de la Digi 24 TV, acolo unde discută exclusiv teme „grele”. „Se fac 35 de ani de la moartea lui Amza Pellea. Ştiţi cum a murit, în ce chinuri?! Şi noi ne batem capul să descifrăm nenorocirile din politica de azi. Mai bine nu. Şi vă spun aşa”, şi-a început CTP reprezentaţia, în semn de recunoştinţă faţă de marele artist oltean, dar şi din frustrare faţă de peisajul public actual.

  • 35 de ani fără „nea Mărin”. Oana Pellea: „Dor mare şi greu. Parcă din ce în ce mai greu…”

    Se împlinesc 35 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui actor Amza Pellea. În amintirea lui, Oana Pellea, fiica lui „nea Mărin”, a postat pe Facebook un mesaj de mulţumire adresat tuturor celor care nu l-au uitat pe îndrăgistul artist aflat pe lista neagră a lui Ceauşescu.

    „35 de ani fără tata-Amza. Dor mare şi greu…parcă din ce în ce mai mare şi mai greu.
    Mulţumesc celor care nu l-au uitat şi îl iubesc şi astăzi.
    Aprindeţi o lumânare pentru sufletul lui bun şi daţi o cană de apă pomană unui suflet însetat.
    Tare vă mulţumesc.”

  • Lecţia unui vrâncean din Roma pentru politicienii din România

    În România, există un singur politician care trăieşte în Europa şi a fost ales consilier judeţean în ţară. Îl cheamă Ovidiu Burduşa, trăieşte la Roma de ani buni, dar în 2016 a decis să nu mai stea pe margine. PNL l-a „mirosit” ca bună achiziţie şi l-a pus pe listele anti-Oprişan. Vrâncenii fără frica de baron l-au votat şi aşa a devenit judeţul lor primul din România cu un consilier ales din afara ţării.

    De atunci, tânărul vrânceano-italian (deşi are doar cetăţenie română) a venit cât de des a putut la şedinţele Consiliului judeţean Vrancea. Mai des chiar decât unii dintre consilierii care stau în Vrancea. A luat avionul, a fost la şedinţele la care uneori nu venea nici baronul Oprişan (deşi stă la doi paşi de clădirea CJ Vrancea), a tras o fugă la familia sa din Panciu şi după două zile s-a întors repede la Roma, că are de muncă la afacerea de unde nu poate lipsi. Totul – pe banii lui!

    Şi ca şi când toate acestea n-ar fi fost de ajuns, Burduşa a mai făcut un astfel de gest în prag de Sărbători: peste o sută dintre cele mai bune cărți pentru copii au intrat în“valiza lui Cărțilă” sub formă de donație din partea consilierului județean Ovidiu Burdușa, cel care reprezintă în Consilul Județean interesele vrâncenilor care muncesc în străinătate, scrie ziarul „Emigrantul”. Burduşa și-a donat indemnizația de ales al județului Vrancea, pe o perioadă de un an, pentru a cumpăra cărți pentru copiii cărora le place să citească. Din valiza lui Cărțilă nu lipsesc dicționare, enciclopedii, cărți cu povești, cu sfaturi și romane clasice sau mai noi din literatura pentru copii și adolescenți. Toate vor fi duse în sate de către echipa lui Cărțilă, personajul creat de povestași pentru a-i apropia pe copii de carte și lectură.

    “Am aflat despre proiectul c@rteîn sate  în sate încă de apariția lui și l-am îndrăgit repede deoarece ideea de a citi împreună cu copiii este extraordinară. Ce poate fi mai frumos decât să le aduci un pic de speranță copiilor, să călătorești cu ei în lumea poveștilor, să-i înveți despre lume, viață? M-am regăsit în acest proiect deoarece acum 20 de ani am plecat pentru prima dată din țară, la fel ca acești povestași, într-o călătorie plină de aventuri care continuă și astăzi, cu o valiză în care aveam câteva lucruri, însă foarte multă speranță. Ar fi păcat ca generațiile viitoare să găsească un gol în perioada în care noi am trăit. Și ne vor judeca pentru că am trăit în genunchi!”, declară Ovidiu Burduşa, într-o scrisoare publică trimisă pe adresa presei.

    De loc din Panciu, Ovidiu Burdușa este întreprinzător în industria hotelieră și administrează, alături de soția sa Andreea, o afacere de profil în Roma, capitala Italiei. El face naveta peste 2.000 de kilometri, de la Roma la  Focșani, pentru a lua parte la întâlnirile și dezbaterile din legislativul județean, mai scriu jurnaliştii de la emigrantul.it.

    Asociația “Eu, tu și ei” a dedicat anul Centenarului copiilor din satele de munte cărora voluntarii povestași le-au dus cărți și le-au citit povești din “valizaluiCărțiță”. Proiectul cultural c@rteîn sate.Ateliere de lecturăpentrucopiii din sateleizolate ale munțilorVrancei, cofinanțat de AFCN,a adus în jurul cărților deschise peste 200 de copii, alături de părinți și lideri din comunitate. Povestașii au organizat pentru ei ateliere creative şi recreative promovând lectura ca activitate de petrecere a timpului liber, dar și diversitatea, toleranța, contribuind astfel la consolidarea identității și culturii locale.

  • Dan Grigore, Oreste, Ciocăzanu, Oana Stănciulescu – ediţie specială la Naşul TV

    În această seară, de la ora 20.00,  Naşul TV va găzdui o ediţie specială având ca temă situaţia gravă în care se află România la final de an 2018. Printre invitaţi se vor afla maestrul pianist Dan Grigore, fost membru CNA, jurnaliştii Oreste Teodorescu, Laurenţiu Ciocăzanu, Roland Cătălin Pena, avocatul Antonie Popescu (care a asigurat succesul la CEDO în procesul victimelor Mineriadei iunie 90, care a dus ulterior la inculparea lui Iliescu, Roman, Voican Voiculescu, Măgureanu etc.), omul de afaceri Marius Bostan sau medicul Alin Dragomir. Prin telefon, va intra şi jurnalista Oana Stănciulescu, recent interzisă şi ea la Realitatea TV.

    Dezbaterea va fi moderată de Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 decembrie”, a victimelor de la Revoluţie şi Mineriade.

    Emisiunea va fi înregistrată şi va putea fi urmărită ulterior şi pe canalul de YouTube  „Ziariştii – Cartianu – Ciocăzanu” (parte din grupul de presă „ZIARIŞTII”)

  • Scrisoarea în care Einstein neagă existența lui Dumnezeu și a „poporului ales” a fost vândută cu 3 milioane de dolari

    O scrisoare a lui Albert Einstein, cunoscută drept „Scrisoarea despre Dumnezeu”, a fost vândută marți pentru 2,89 milioane de dolari, într-o licitație organizată de Christie’s la New York. Suma este aproape dublă faţă de cât s-a estimat iniţial, transmite BBC. Când Christie’s a anunțat scoaterea ei la licitație, scrisoarea lui Einstein a fost evaluată la 1-1,5 milioane de dolari.

    Epistola are o pagină și jumătate și a fost scrisă în limba germană, în 1954, cu un an înainte de moartea lui Einstein (la vârsta de 74 de ani). Aflat atunci la Universitatea Princeton din statul american New Jersey, marele fizician – autorul teoriei relativității – i-a adresat-o filosofului Eric Gutkind.

    Precedenta vânzare a acestei scrisori a avut loc în 2008, când epistola a fost adjudecată de un colecționar privat pentru 404.000 dolari, a precizat Christie’s. În zece ani, prețul a crescut de peste 7 ori.

    Cuvântul Dumnezeu – „produsul slăbiciunilor umane”

    Scrisoarea conține reflecții despre Dumnezeu, Biblie și iudaism. În rândurile sale, Einstein refuză orice credință religioasă, notează agenția France Presse.

    „Cuvântul Dumnezeu nu este pentru mine nimic altceva decât produsul slăbiciunilor umane, iar Biblia o culegere de legende venerabile, dar, în ciuda a toate, destul de primitive. Nicio interpretare, oricât de subtilă, nu va schimba nimic (pentru mine)”, scria Einstein.„Este una dintre cele mai categorice declarații în dezbaterea <<știință contra religie>>”, crede Peter Klarnet, specialist în cărți și manuscrise la Christie’s.

    Chiar dacă era evreu, Einstein scria că nu există „popor ales”

    În scrisoarea din 1954, Einstein nu scutește nici iudaismul.„Pentru mine, religia iudaică este, ca orice altă religie, expresia unei superstiții primitive. Iar poporul evreu, din care cu mândrie fac parte și în a cărui mentalitate mă simt profund ancorat, nu înseamnă o formă de demnitate diferită de a altor popoare. Din experiența mea, nu sunt mai buni decât alte grupuri umane, chiar dacă sunt protejați de cele mai grave excese prin lipsa lor de putere. Nu găsesc nimic la ei care să justifice termenul de (popor) «ales». Nicio interpretare, oricât ar fi de subtilă, nu schimbă nimic pentru mine”.

    Premiul Nobel în 1921

    În octombrie 2017, o notă redactată de Einstein, privind teoria relativităţii, a fost vândută la licitaţie pentru 1,56 de milioane de dolari.

    Albert Einstein a publicat teoria relativităţii restrânse în 1905, completând-o în 1915 cu teoria relativităţii generalizate. În aceasta, el a afirmat că timpul accelerează sau încetineşte în funcţie de viteza de deplasare a unui obiect în spaţiu, relativ la poziţia unui alt obiect.

    Einstein a primit Premiul Nobel pentru fizică în 1921.

  • „Dacă dezertăm, România dispare”. Boia, despre fuga de puşcărie ca proiect de ţară

    „Bineînţeles că fiecare e liber să rămână sau să plece. Mai curând rămânem şi încercăm să facem ceva din ţara asta. Până la urmă, dacă dezertăm, România riscă să dispară. Sper că nu se va ajunge chiar atât de departe. Viaţa fiecăruia e la fel de importantă pentru individ cum este România pentru colectivitate. Dacă cineva simte că România nu-i oferă nimic, dimpotrivă, îi blochează ideile şi speranţele, atunci e dreptul lui să plece. Sper, însă, că cei mai mulţi vor rămâne.”, afirmă istoricul Lucian Boia într-un interviu din „Adevărul”.

    Potrivit lui Boia, „la noi, proiectul de ţară e scăparea de puşcărie”, căci liderii politici pun mai presus de interesul naţional interesul personal.

    „Dacă vrei cu tot dinadinsul să faci din ţara ta o ţară importantă, o să reuşeşti. Uitaţi-vă la Coreea de Sud. În urmă cu o jumătate de veac, era sub nivelul României din toate punctele de vedere. Acum e una dintre principalele puteri economice ale lumii. A pus un mare accent pe educaţie. Şcoala noastră e cam depăşită din cauza acumulării de informaţie, fără vreo legătură cu ce va urma în viaţa omului după ce îşi încheie studiile. Cred că învăţământul ar trebui restructurat. Şi nici nu mai spun că avem nevoie de autostrăzi şi de spitale. Oamenii care alcătuiesc clasa politică ar trebui să nu mai pună interesele personale deasupra intereselor ţării, ceea ce au făcut mulţi dintre ei. „, mai afirmă Lucian Boia.

    Interviul pe larg, AICI

  • SERIAL / Sfârșitul Ceaușeștilor (1): „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul

    Vă propun un serial cu tematică istorică. În fiecare zi voi publica un episod. Prin intermediul acestei rubrici, vă voi purta prin universul cărților mele despre istoria noastră recentă, grupate în „Seria de autor Grigore Cartianu”.

    Pentru început, voi selecta fragmente esențiale din volumul “Sfârșitul Ceaușeștilor”, publicat în 2010 la Editura Adevărul.

    Astăzi, despre pregătirile care se făceau, spre sfârșitul anilor ‘80, pentru răsturnarea “dinozaurilor roșii” din Europa de Est, dintre care “nuca cea mai tare” era Nicolae Ceaușescu.

    În decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu era ultimul “dinozaur roşu” din Europa de Est. În numele “suveranităţii” şi al “independenţei naţionale”, el a crezut că se poate opune reformelor dictate de la Moscova. În plus, s-a bazat pe iubirea eternă şi necondiţionată a poporului român. Cele două grave erori i-au adus un sfârşit oribil.

    Iunie 1989. Marin Ceauşescu, şeful Agenţiei Economice a României de la Viena, sună precipitat la Bucureşti. La al treilea apel aude, în sfârşit, vocea fratelui său mai mic, Nicolae, preşedintele Republicii Socialiste România. “Nicule, e ceva urgent. Şi deosebit de important. Vin la Bucureşti să discutăm.”

    Nicolae Ceauşescu nu are răbdare. El e mai repezit din fire, iar vocea gâtuită a lui Marin îi sporeşte curiozitatea. “Spune ce ai de spus!”, tună dictatorul. “Nu pot. Vorbim acasă”, insistă fratele mai mare. Şi ia primul avion spre Bucureşti.

    Nouăsprezece ani mai târziu, Mihaela Ceauşescu Moraru, fiica lui Marin Ceauşescu, publică o carte – “Nu regret, nu mă jelesc, nu strig” (Editura Meditații) – în care este redată discuţia din iunie 1989.

    Avertismentul lui Marin Ceaușescu

    “Tata a poposit aproape un ceas întreg pe la fratele său, fiind primit la început chiar cu cordialitate. Fie din cauză că era totuşi fratele mai mare, fie că avea ea, tanti Lenuţa, o slăbiciune deosebită pentru Marin, pe care-l cunoscuse înaintea lui Nicolae şi cu care chiar flirtase o scurtă perioadă… Aşa ziceau gurile rele din familie şi îi mai reproşa şi mama lui tata la necaz, dar aşa, mai mult în glumă, luându-l peste picior: «De ce oare, Marine, n-ai luat-o tu, că salvai, dracu’, ţara de la urgie?!»

    Tata l-a abordat cu diplomaţie şi pe departe (nu stătuse degeaba la Viena 17 ani) pe unchiul Nicolae: că de, uite ce scriu ziarele occidentale, uite ce informaţii am de la «oamenii mei». (Să fi făcut oare tata spionaj? Bravo lui, că doar l-a făcut în favoarea ţării şi a neamului!)… Că situaţia este dificilă şi se agravează încontinuu…, până i-a spus verde în faţă: «Nu mai e scăpare, Nicule, că şi-au băgat coada şi ruşii, şi americanii! Fiecare are oameni aici, care mai mult complotează, doar ştii şi tu, dar n-au găsit încă prilejul, însă nu vor pierde ocazia…»

    Şi aşa mai departe, culminând cu replica ce l-a enervat nespus pe Nicolae, încât a uitat şi de respectul datorat fratelui mai mare, şi de faptul că pereţii au ochi şi urechi: «Nu le face jocul, Nicule! Nu le da apă la moară, că va fi vai şi-amar de noi şi de ţara asta! Salvează-te! Retrage-te pe motiv de boală şi pune-l în locul tău pe Iliescu, că oricum el este desemnat să vină!».

    Ar fi avut tata, probabil, multe de spus, că era şi deştept, şi deţinea informaţii precise, dar torentul de vorbe, urlate concomitent pe două voci, l-a descumpănit la început, apoi l-a dezamăgit şi în cele din urmă l-a convins că nu mai e nimic de făcut şi că «scapă cine poate». A ştiut acest lucru, dar n-a făcut nimic ca să se salveze; din contră, s-a dus la Viena, la postul său, cu convingerea că soarta trebuie înfruntată.”

    Spânzurat la ambasadă

    Marin Ceauşescu se întoarce la Viena, unde îşi reia misiunea de la Agenţia Economică a României, instituţie-cheie pentru procurarea valutei de care regimul are nevoie. În următoarele luni transmite noi avertismente la Bucureşti. Fratele său nu le ia însă în seamă. Reales la Congres, e hotărât să lupte cu toată lumea – şi cu Estul, şi cu Vestul.

    Pe 25 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu va sfârşi sub rafale de gloanţe, într-o cazarmă din Târgovişte. Avea aproape 71 de ani. Trei zile mai târziu, Marin Ceauşescu va fi găsit spânzurat în subsolul Ambasadei României de la Viena. Avea 73 de ani.

    „Ceaușescu nu era în stare să pornească pe drumul democratizării”

    “La întâlnirea noastră finală între patru ochi i-am comunicat lui Ceauşescu hotărârile celei de-a XIX-a conferinţe a partidului. I-am arătat cum, începând din 1989, pregăteam trecerea tuturor întreprinderilor pe o contabilitate economică şi am menţionat relaţiile dintre naţionalităţi. Ceauşescu mi-a mulţumit pentru prezentarea sinceră şi a declarat, citându-l pe Lenin, că socialismul în diferitele ţări trebuie construit conform condiţiilor naţionale şi că el se va ţine de această regulă. Atunci m-am convins definitiv că Ceauşescu, pur şi simplu, nu era în stare să pornească pe drumul democratizării, al deschiderii, al înnoirii. Chiar şi primii paşi pe acest drum ar ridica problema desprinderii de regim şi a propriei sale poziţii. Cred că a înţeles asta perfect, dar tocmai de aceea refuza cu atâta încăpăţânare să ia cunoştinţă de realităţi.“

    Aşa îşi aminteşte Mihail Gorbaciov, în memoriile sale (publicate la noi de Editura Nemira), de ultima întâlnire cu Nicolae Ceauşescu, desfăşurată pe 4 decembrie 1989, la Moscova. În acel moment, toţi liderii ţărilor comuniste din Europa de Est erau cei agreaţi de sovietici. Din garda veche, a staliniştilor duri, unul singur scăpase de schimbările anului 1989: Nicolae Ceauşescu.

    ——————————–

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com.