ziaristii.com

Autor: Paul Palencsar

  • FOTO. Cum arăta CTP cu păr, la 16 ani, când era copil de mingi la finala Cupei Davis. Idolul și dezamăgirea Ion Țiriac

    Într-un editorial publicat pe Republica.ro, intitulat „Intersecții pe str. Timpului”, Cristian Tudor Popescu (CTP) scrie despre marea dezamăgire pe care i-a produs-o, în ultimii ani, cel i-a fost idol mută vreme prin tenacitatea lui: Ion Țiriac. Cinismul și lipsa de valori morale, pe care le-a constat la la fostul tenismen, l-au îngrozit pe jurnalist.

    Pentru a arăta cât de aproape l-a cunoscut pe Ion Țiriac în urmă cu aproape jumătate de veac, CTP și-a ilustrat editorialul cu o fotografie din 1972, de la finala Cupei Davis, România – SUA, disputată la Bucureşti și câștigată de americani cu 3-2.

    Fotografia ni-l arată în prim-plan pe Ion Țiriac, concentrat la joc, iar în plan secund vedem un tânăr crispat, mai tensionat parcă decât idolul său cu rachetă: e Cristian Tudor Popescu, care avea atunci 18 ani! CTP era echipat la sacou și cravată, cu pantaloni în carouri, dar mai ales… cu păr pe cap! Aspectul său arăta o maturitate cu mult peste vârsta unui licean de clasa a 10-a.

    Cristian Tudor Popescu s-a născut la 1 octombrie 1956. Asta înseamnă că la finala România – SUA (13-15 octombrie 1972), când a fost făcut această poză, el abia împlinise 16 ani

    Fragment din editorialul lui CTP

    „Foto: Băiatul de mingi este numitul ctp de azi, pe atunci cu ceva păr. Cea mai veche şi cea mai puternică amintire cu Ion Ţiriac este faţa lui, în lumina slabă a înserării, tetanizată de oboseală, deformându-se ca a unui mort la contactul cu faţa lui nea Fane.

    Au trecut de atunci, deşi nu-mi vine să cred, 47 de ani (peste o lună se fac chiar 48 de ani – n. red.), în care Ţiriac a fost modelul meu epurat, idealizat, de luptă pe teren şi cu viaţa. Până când… până când n-a mai fost. Zicerile prin care plângea de mila politicienilor corupţi, hoţi şi mincinoşi, înfierând DNA şi aprobând atentatele anti-Justiţie ale regimului Dragnea au fost o primă ruptură peste care n-am mai putut să sar. Nici dl Ţiriac, care mi-a replicat cu brutalitatea la care mă aşteptam.

    Poziția lui Ion Țiriac în cazul descalificării lui Djokovici la US Open e alcătuită, în opinia mea, din: 1). cinism pecuniar fără de lege, 2). o diversiune și 3). o ticăloșie de neuitat.

    1). «Nu cred că Djokovici merita să fie eliminat, în special într-un turneu unde ăștia n-au un megastar. E Serena Williams, dar în rest nu e nimeni acolo. Astfel, arbitrii au furat 30% din valoarea turneului».

    Adică, ce-i asta?! Nimic altceva decât că, în viziunea dlui Țiriac, legea e pe bani, ea se aplică sau nu, în funcție de câte procente aduce turneului un jucător. Dacă în cauză ar fi fost, să zicem, nr. 100 ATP, atunci el putea fi eliminat fără probleme, că nu se pierdeau procente. Unde-i lege, nu-i tocmeală?! Ce prostie, ne învață dl Țiriac, tocmeala e legea.

    2). «Nu e prima oară când un arbitru e lovit de minge. Cu foarte mulți ani în urmă, un suedez, încă junior (Edberg – n.m.), servește, lovește arbitrul de linie cu mingea, omul cade, se lovește cu capul de pământ și moare. Meciul nu s-a întrerupt, Edberg nu a fost descalificat, ba chiar a câștigat turneul de la New York».

    O diversiune orbitoare. Un jucător care e în meci și servește nu e niciodată făcut răspunzător pentru lovirea unui arbitru – mingea vine de departe, de la peste 25 de metri, arbitrul e dator să se ferească – regulamentul e clar în acest caz și a fost aplicat corect.

    Dar meciul Djokovici – Carreño Busta era în pauză, se încheiase ghemul pierdut de sârb pe propriul serviciu. Djokovici a expediat mingea cu racheta, în bătaie de joc, de la câțiva metri, la înălțimea bustului unei ființe umane, fără să se uite, aproape întors cu spatele spre fundul terenului. Lovitură periculoasă, cu desăvârșire interzisă de regulament, lucru de care Djokovici și-a dat seama în fracțiunea de secundă după ce a comis-o.

    3). «Arbitra trebuia să se uite la meci, să se ferească, mingea aia a venit cu 40-50 km/h. Dacă nu te uiți, stai acasă, nu fi arbitru!».

    Doamna arbitru nu avea la ce să se uite, jocul era oprit pentru cel puțin un minut, nu era datoare să fie pregătită, era în pe loc repaus, nu aplecată, cu palmele pe genunchi, în gardă, așa cum este în timpul jocului. Treaba ei era, exclusiv, să se uite la minge și la tușă când se joacă, nu la jucătorul Djokovici care se îndrepta spre banca de odihnă. Să scoți vinovată, incredibil, victima unei astfel de agresiuni, cum procedează dl Țiriac, asta știau să facă foarte bine «organele» în regimul comunist…

    Victorie cu orice preț? Ion Țiriac cel din ultimii ani înseamnă pentru mine o înfrângere.”

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * VIDEO. Delir conspiraționist la Antena 3. “Virusul este un plan. E o ordine bine stabilită a butoanelor. Copiii sunt ținta!“

    * O nouă escrocherie marca Radu Moraru: 300 de candidați-fantomă! „Nașul” vinde funcții publice de 200.000 de euro, instituind oficial „taxa de protecție” în politică

  • Andrei Chipreanov, noul campion al României la skandenberg

    Deşi a dus numele României departe şi frumos, ţara i-a tras o palmă ce l-a aruncat direct în Anglia, pe şantier. Statul român, autorităţi locale şi naţionale, nimeni nu a ridicat un deget pentru ca Andrei să-şi continue performanţa. Acum, are 32 de ani şi e campion naţional absolut.

    Sportivul Andrei Chipreanov a câştigat titlul de campion naţional absolut al României la skandenberg, braţul stâng. S-a întâmplat la Campionatul Naţional de Skendenberg de la Piteşti, din 11 -13 septembrie 2020. Acolo, Andrei a luptat la categoria 100 de kilograme, pentru braţul stâng şi drept. Le-a câştigat pe amândouă, fiind medaliat cu aur. La final, s-a disputat Open-ul, adică desemnarea celui mai bun dintre cei mai buni.

    Marea finală a avut loc între Olimpiu Făt şi Andrei Chipreanov. Iubitorii de skandenberg au privit o luptă frumoasă, tehnică şi foarte rapidă, la finalul căreia Andrei a ieşit învingător. Asta i-a adus, la braţul stâng, titlul de campion absolut al României la Skandenberg. De reţinut, supranumele lui Andrei Chipreanov este „Glonţul”, datorită vitezei impresionante cu care îşi doboară adversarii, într-o explozie de forţă şi rapiditate.   

    Andrei Chipreanov, campion absolut al României la skandenberg, Campionatul Naţional de Skandenberg, Piteşti 2020

    Andrei Chipreanov practică skandenberg-ul de peste un deceniu. Palmaresul său conține titlurile de vicecampion mondial, campion european și multiplu campion național la skandenberg, rezultate obținute anterior. La Rădăuți, orașul în care locuiește, Andrei a înființat propriul club de skandenberg, cu numele „Bucovina Skandenberg”. Aici, Andrei pregătește actuali și viitori campioni.

    Andrei Chipreanov şi echipa Clubului Sportiv „Bucovina Skandenberg”, pe podiumul Campionatului Naţional de Skandenberg, Piteşti, 2020 (foto: Asociaţia Română de Skandenberg)

    Povestea lui Andrei este una cu totul deosebită. Dragostea lui pentru skandenberg a început în curtea şcolii, unde pierdea în faţa fetelor. Asta l-a ambiţionat, iar în câţiva ani era vicecampion mondial, campion european şi naţional. Ăsta e Andrei. Spune-i că nu poate ceva şi-ţi va da cu convingerile tale în cap. Deşi a dus numele României departe şi frumos, ţara i-a tras o palmă ce l-a aruncat direct în Anglia, pe şantier. Statul român, autorităţi locale şi naţionale, nimeni nu a ridicat un deget pentru ca Andrei să-şi continue performanţa.

    Andrei Chipreanov, muncitor pe şantiere londoneze. Anglia, anul 2016 (arhiva personală – A. Chipreanov)

    Dezamăgit, în anul 2014, Andrei Chipreanov pleca din România. Locuia la Rădăuţi, era deja vice-campion mondial, campion european şi naţional la skandenberg, dar ţara părea că nu-l doreşte. Ar fi vrut să rămână, să aducă glorie ţării sale. Din păcate, ea îi spunea: „Pleacă! Aici nu e loc pentru tine.” A pus în bagaje medalii şi cupe, amintiri şi speranţe, şi-a îmbrăţişat părinţii şi a plecat în lume. Anglia l-a primit. O vreme, a fost bine, dar nu era „acasă”. Acolo, departe, şi-a dat seama că singurul loc unde fericirea e posibilă este ţara în care s-a născut.

    Andrei Chipreanov, alături de fiică şi soţie (arhiva personală A. Chipreanov)

    După patru ani, Andrei s-a întors în România, la Rădăuţi, unde a cunoscut un om care iubeşte acelaşi lucru, Skandenbergul. E rară întâlnirea bogaţilor cu generozitatea, mai ales cea pusă în slujba societăţii şi a celor care o merită. Din fericire, lui Andrei i s-a întâmplat. A găsit omul care face pentru el mai mult decât tot statul român la un loc. Acum, Andrei Chipreanov e campion naţional absolut la skandenberg. Ceea ce pentru mulţi ar fi o culme a gloriei, pentru el e doar începutul unei poveşti frumoase, alături de oameni care-l iubesc.

     

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Gerard Depardieu a trecut la Ortodoxie – Ziariștii

    Aştept ca harul Duhului Sfânt, primit la botez, să nască un alt Gerard, pe care să-l vedem şi noi. Totuşi, Dumnezeu nu rodeşte în om cu forţa. Mai trebuie să-ţi şi doreşti.

    Convertirea lui Gerard Depardieu la Ortodoxie a adus lacrimi de extaz pe faţa multora. Bucuria de a vedea în ograda noastră un greu ca Depardieu ne-a şters de pe hard şi memoria, dar şi principiile moralei creştin-ortodoxe, adică fix credinţa aia la care a aderat Gerard.

    Gerard Depardieu primeşte botezul ortodox în catedrala „Alexander Nevsky”, la Paris. 5 septembrie 2020 (sursa foto: Twitter)

    În urmă cu nişte ani, actorul francez fugea din Franţa în Rusia, ca să fenteze Fiscul, căruia trebuia să-i dea o grămadă de bani. De ce alege Depardieu Rusia? Simplu. Omul căuta o ţară în care să fie mai presus de lege. Adică, ţara în care legea e pentru toţi, mai puţin pentru el. Rusia lui Putin, oligarhică, coruptă, criminală, era alegerea perfectă. Vii cu o căruţă de bani, nu te întreabă nimeni cum i-ai făcut, dai dreptul la băieţi şi gata, eşti ok.

    Totuşi, Vladimir Putin nu doar că nu i-a cerut bani lui Depardieu, dar l-a făcut cetăţean rus, apoi a insistat să se fotografieze cu actorul în clipa în care i-a dăruit paşaportul rusesc. Cu alte cuvinte, Putin devenea binefăcătorul unui mare nume al filmului mondial, pe care, iată, Vestul capitalist l-a nedreptăţit şi alungat. Vă amintesc de Andrei Tarkovski, care a plecat din URSS de răul celor ca Putin.

    În sfârşit, acum Gerard Depardieu e ortodox. A fost botezat în catedrala ortodoxă rusă „Alexander Nevsky”, la Paris. Mă bucur că omul caută calea. În anul 1967 s-a convertit la Islam, apoi la Budism şi Hinduism. Actorul însuşi şi-a exprimat dorinţa de a trece şi prin Iudaism. Încă mai are timp. Sper ca halta „Ortodoxie” să-i ofere confortul emoţional pe care-l caută.

    Depardieu e un apropiat al preşedintelui Putin, cu care a dezvoltat o prietenie intensă. Mă întreb, cum poţi fi ortodox şi prieten cu un criminal? Cu Evanghelia într-o mână şi certificatul de botez ortodox în cealaltă, să nu-ţi întrebi amicul: „Bă, Vladi, da’ ce-ai avut, frate, cu Navalnîi? Cu Nemţov? Cu ceilalţi…”

    Să vezi că Biserica Ortodoxă Rusă înalţă catedrale cu chipul lui Stalin în ele şi proiectează secera şi ciocanul pe biserici, iar tu, ortodoxul Depardieu, să taci? Asta e dincolo de mintea mea – mică, ce-i drept.

    Gerard Depardieu (foto, stânga) şi Vladimir Putin (foto, dreapta) Sursa foto: Google

    Gerard Depardieu, un mare actor cu moralitate îndoielnică, s-a convertit la Ortodoxie. Din păcate, vedem asta zilnic, un simplu certificat de botez nu te face ortodox. Faptele, trăirea Evangheliei lui Hristos cotidian şi constant, iubirea, astea te fac creştin şi om.

    Aştept ca harul Duhului Sfânt, primit la botez, să nască un alt Gerard, pe care să-l vedem şi noi. Totuşi, Dumnezeu nu rodeşte în om cu forţa. Mai trebuie să-ţi şi doreşti.

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Martirii temniţelor comuniste, comemoraţi la Tăuteşti

    Oamenii au nevoie de cuvânt. Chiar şi cei din sate ca Tăuteşti. Sau mai ales ei, care sunt uitaţi de lume, deşi sunt la 15 kilometri de oraşul Iaşi. Am plecat acasă cu sentimentul că am făcut unul dintre cele mai măreţe lucruri cu putinţă: am vorbit despre libertate şi adevăr.

    Sunt un urban prin vocaţie, aşa că propunerea unui preot de ţară, de a face o conferinţă despre victimele comunismului în ograda bisericii sale, la 1 septembrie 2020, a părut nerealistă. Un profesor universitar, un general de armată, un preot prigonit de Securitate, proiecţia unui film despre un deţinut politic, instalaţii de imagine, sunet şi lumini, invitaţi, presă, artişti fotografi ieşeni, aprobări, drumul pe care maşinile se rup în două cu tot cu şofer, toate anunţau că întreg Universul nu ne vrea acolo.

    Filmul documentar „Gheorghe Bucur şi fericirea comunistă”, regie, Paul Palencsar, proiectat pe zidul bisericii „Sf. Nicolae” din Tăuteşti (foto: Căsuţa Fotografului)

    Apoi, gândindu-mă, am înţeles că nu sunt urban, ci doar snob. Un idiot cu pretenţii, căruia îi place, cu o tonă de machiaj pe faţă, să vorbească din platouri de televiziune şi săli cu marmură despre cei care au murit în glodul şi mizeria puşcăriilor şi Canalului. Aşadar, problema era la mine, iar soluţia la preotul de ţară. Omul mă aducea cu picioarele pe pământ. Şi nu doar pentru că nu e asfalt.

    Întâlnirea a început la ora 20. Alături de preotul Andrei Chiriac, paroh, au fost invitaţi Liviu Antonesei, scriitor şi profesor universitar, Vasile Roman, general-maior (r) şi Gheorghe Dogariu, preot. Oricât de temător am fost iniţial, ca unul cu o vastă experienţă în orice poate merge prost, totul a mers bine. S-a văzut film, s-a vorbit, am cugetat. Despre comunism, comunişti şi crimele lor. Fără încrâncenare și mânie. Ne-am amintit şi de bisericile demolate de Ceauşeşti.

    Vasile Roman (foto, dreapta), general-maior (r.), Liviu Antonesei (foto, centru), scriitor şi profesor universitar, Gheorghe Dogariu (foto, stânga), preot ortodox

    Preotul Gheorghe Dogariu ne-a spus depre cele două biserici pe care le-a ctitorit în 1981 şi anchetele de care a avut parte la Securitate şi Miliţie pentru asta. Scriitorul Liviu Antonesei, el însuşi arestat, bătut şi urmărit un deceniu de către aceeaşi Securitate, ne-a vorbit despre libertate şi democraţie. Generalul Vasile Roman, un moroşan cald şi omenos, a vorbit despre Dumnezeu şi credinţă, valori morale şi spirituale. Curtea mică a bisericii de ţară era deja sala de marmură la care râvneam. Dumnezeu îmi dădea o lecţie.

    Participanţi la întâlnirea „Martirii Temniţelor Comuniste”, Tăuteşti, judeţul Iaşi (foto: Căsuţa Fotografului)

    Oamenii au nevoie de cuvânt. Chiar şi cei din sate ca Tăuteşti. Sau mai ales ei, care sunt uitaţi de lume, deşi sunt la 15 kilometri de oraşul Iaşi. Am plecat acasă cu sentimentul că am făcut unul dintre cele mai măreţe lucruri cu putinţă. Promit să ies mai des din zona de confort şi să sparg definitiv globul de sticlă în care trăiesc. Trebuie, ca să ne facem bine.

    Andrei Chiriac, preotul paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Tăuteşti, Iaşi. (foto: Căsuţa Fotografului)

    Vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi însoţit, pe drumuri prăfuite, străjuite de lanuri cu grâu şi copii cu pisoi în braţe, la biserica mică, în ograda cu morminte, celor care nu v-aţi gândit la sala de marmură şi colbul adunat pe haine şi papuci. Aţi venit, căci iubiţi adevărul şi libertatea. Pe Dumnezeu, adică. Pentru asta, vă mulţumesc şi îmbrăţişez, eu şi milioanele de victime ale comunismului, ce au murit fără să aibă pe cineva alături. La Tăuteşti, au avut.

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Cinci zile fără Ira şi Bibi – Ziariștii

    Doi labradori zăceau în curte, cu spume la gură. Se moare greu de la sodă caustică, cu refuzuri şi zbateri. Pe ultimele le-a văzut Iulian, când s-a întors acasă. Ira şi Bibi, care-l întâmpinau mereu, n-au apărut. Prima dată, după ani de zile. A ştiut că ceva nu e bine.

    În spatele casei, sub coama grea a unui brad, copiii săi erau deja morţi. Da, aşa le spune şi acum, cu lacrimi în ochi: „copiii mei”.

    De fapt, Iulian şi Oana nu au copii. Nu pot. Au încercat. Degeaba. Aşa că Ira şi Bibi au fost darul lui Dumnezeu pentru doi tineri care se iubesc prea mult ca să nu dăruiască dragoste. Câinii erau copiii pe care şi i-au dorit dintotdeauna. Şi ce dacă nu vorbesc, nu cântă, nu rostesc „mama” şi „tata”. Dar aleargă, se bucură, plâng, se lipesc de tine, în nopţile lungi de iarnă bucovineană, la Rădăuţi. Tot ce au şi sunt îţi dăruiesc fără clauze, gajuri şi termeni.

    Ira şi Bibi, copiii lui Iulian şi ai Ioanei

    Ira şi Bibi erau iubire necondiţionată, cu blană, ochi vioi şi cozi stufoase, mereu gata să aducă bucuria vieţii în inimi. Cine ar dori să ucidă doi câini voioşi, care niciodată nu-şi părăseau curtea, fără stăpân? Care e miza, unde e rostul chiar şi al unei crime? La asta se gândeau Iulian şi Oana când le-au îngropat pe Ira şi Bibi în spatele casei. Era acum cinci zile. De atunci, cei doi plâng şi nu dorm nopţile. Le-a rămas Argo, alt labrador. Era plecat când soda caustică a fost aruncată peste gard, iar asta l-a salvat.

    Cinci zile fără Ira şi Bibi. Curtea mare şi casa cumpărată special într-o zonă retrasă a Rădăuţiului, pentru câini, par fără rost. Când Iulian s-a mutat din oraş lângă munte, prietenii i-au spus că e nebun. De fapt, doi nebuni, el şi Iuliana. Cum să-ţi dai viaţa peste cap pentru nişte javre, nu?

    Nu. Când afacerea mergea prost, au făcut foame, doar ca să-şi hrănească „copiii”. Atât de mult îi iubeau. Dragostea lor pentru cei trei labradori era vestită. Toţi ştiau. Prieteni, vecini, rude. Cu siguranţă, şi criminalul a ştiut. De aceea a şi făcut-o. A lovit unde doare tare. Cel mai tare. De ce? Rămâne un mister. Sau poate nu.

    Ira, la scurt timp după ce a fost ucisă

    În anul 2008, la Rădăuţi apărea familia Şuhan, Iulian şi Oana. Au vrut mai mult, aşa că au plecat în Irlanda. Iulian e un bucătar excepţional, iar lucrurile mergeau bine pentru cei doi. Totuşi, s-au întors. „Îmi iubesc ţara”, îmi spune. Şi-a deschis acasă o firmă de catering, unde lucrează „de-i sar capacele”. Iulian a adus în România ce a văzut în lumea civilizată. E talentat, harnic şi cinstit. Vrea o altfel de Românie, curată, necoruptă, din care tinerii ca el să nu-şi dorească să plece, scârbiţi. Când i s-a propus, cu o lună în urmă, să candideze din partea PNL pentru funcţia de consilier local al oraşului Rădăuţi, a acceptat, fără să ezite. În sfârşit, i se oferea şansa să facă ceva concret pentru urbea pe care o iubeşte.

    Familia Şuhan – Oana și Iulian

    Acum, pe marginea mormintelor lui Ira şi Bibi, Iulian şi Oana se întreabă dacă nu cumva tocmai asta le-a ucis copiii. Ani de zile câinii au trăit fericiţi, iar acum, dintr-o dată, au fost seceraţi. Crima asta e un mesaj ori un act involuntar, al unui nebun? Sunt el şi soţia sa într-un pericol mai mare, din care au văzut doar primul episod? Mai există iubire şi omenie pe lume sau doar psihopaţi şi canalii? Are rost să mai rămână în România, ţara ce mereu le-a ucis speranţele, iar acum „copiii”? Sunt întrebări ce rod doi oameni pentru care s-a prăbuşit o lume. Lumea în care fericirea era posibilă.

     

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Dumnezeu nu e ortodox – Ziariștii

    Preşedintele Turciei, Recep Erdogan, are de gând să transforme încă o biserică ortodoxă-muzeu în moschee. Locaşul se află în Istanbul şi are o frumuseţe arhitecturală şi picturală cum rar am mai văzut.

    Biserica „Sfântul Mântuitor” din Chora, în vestul oraşului, a fost transformată în moschee la jumătate de secol după ce sultanul Mehmed al II -lea a cucerit Constantinopolul, în anul 1453. Frescele bizantine au fost acoperite cu un strat gros de var, deoarece islamul intezice reprezentarea grafică a lui Dumnezeu.

    Biserica din Chora, Istanbul (foto: Google)

    Din fericire, în anii 1950, un grup de specialişti americani a redat lumii extraordinarul tezaur iconografic al bisericii, care a devenit muzeu. Aşa începea povestea frumoasă a acestei bijuterii, pe drumul spre o Turcie civilizată, tolerantă, democrată. Acum, după mai bine de jumătate de secol, basilica din Chora va redeveni moschee.

    Recunosc, ca ortodox, prefer ca biserica să rămână muzeu, dacă nu e posibilă revitalizarea dimensiunii ei liturgice creştin-ortodoxe. Şi nu e. Din păcate, mulţi s-au grăbit să spună şi să scrie despre cum Erdogan „desacralizează” altă biserică, de parcă ar fi vorba despre un viol asupra unei tinere fecioare, pe o uliţă întunecată. Că asta a venit de la ortodocşii noştri, bigoţi de serviciu, care şi azi ar pleca cu plăcere într-o nouă Cruciadă, să crape capete păgâne, asta înţeleg. Atât ştiu, atât spun. Ce e grav este percepţia multor jurnalişti şi teologi creştini, care numesc transformarea bisericilor în moschei ca fiind „desacralizare”. Nimic mai fals.

    Interior, biserica din Chora, Istanbul, Turcia (foto: Google)

    De fapt, o biserică ce devine muzeu este forma supremă de desacralizare a spaţiului sacralizat. Muzeul este, strict religios, cel mai nesacru şi profan spaţiu cu putinţă. Acolo, printre vitrine cu obiecte, are loc divorţul de metafizic. Dumnezeu nu mai e Stăpânul, Creatorul, ci doar un exponat, sub lupă. El nu este, ci a fost. E istorie, nu prezenţă vie, lucrătoare. Hristos, Maica Domnului, îngerii devin simple numere în catalogul cu registre picturale ale bisericii-muzeu. Acolo, Dumnezeu poate fi pipăit, mirosit, disecat. În muzeu, toţi sunt Toma. Sau nici măcar.

    Turişti în biserica din Chora, Istanbul (foto: Google)

    Ironic, acum, transformarea Sfintei Sofia din muzeu în moschee este o formă de resacralizare. Spaţiul profan, muzeul, redevine sacru. Nu credeţi că Dumnezeu are umor? Eu, da. Poate vrea să ne dovedească faptul că noi, ortodocşii, nu suntem singurii Săi „agenţi de vânzări”. Mai sunt şi alţii. Că ne-ar şi mi-ar plăcea să se resacralizeze bisericile bizantine ale Turciei în sens creştin-ortodox, aşa cum au gândit ziditorii, asta e altă discuţie, inutilă.

    Trebuie să renunţăm la sacoşa cu certitudini revelate şi să acceptăm că şi islamul este o formă de sacru, de căutare şi simţire a lui Dumnezeu, care e acelaşi pentru toţi. Dacă intrăm într-o moschee la ceasul rugăciunii şi nu-l simţim pe Dumnezeu prezent, măcar puţin, înseamnă că, real, nu L-am simţit niciodată, nicăieri. A fost doar fantasmă, iluzie, delir mistic. Timp pierdut.

    Aşadar, nu islamul „desacralizează”, ci minţile mici, şi de o parte şi de alta, care cred într-un dumnezeu egoist, meschin şi împietrit. Aşa, ca ei. Nu căderea Constantinopolului sub otomani şi credinţa sinceră în Dumnezeu îi face pe mulţi să rostească „desacralizare”, ci ura lor viscerală faţă de cei care nu le împărtăşesc convingerile. O să închei cu expresia pe care părintele Andrei Scrima o rostea la sfârşitul convorbirilor telefonice, cu prietenii săi ortodocşi: Inshallah! Adică, Voia Domnului!

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Traseismul politic – boală lungă, moarte sigură

    L-am votat pe Klaus Iohannis. Şi prima, dar şi a doua oară. După patru ani, la al doilea mandat, i-am făcut şi campanie, cu mijloacele mediatice de care dispuneam. Omul nu era perfect, că Hristos s-a înălţat la cer demult, dar era aşa, altfel.

    Klaus Iohannis venea dintr-o lume pe care noi, proaspăt gazaţi şi bătuţi de Dragnea şi PSD, doar o visam. Era cel care ieşise alături de noi în stradă, cu geacă roşie, când PSD-iştii au turbat, ca taurul la coridă. Umăr la umăr, Klaus Iohannis ne-a fost aliat, în cei trei ani de proteste. Nu e puţin lucru să ai de partea ta un preşedinte, nu-i aşa? O afirmaţie publică a lui Iohannis valora cât o săptămână de protest a sute de mii de oameni, în Piaţa Victoriei. Vorbele sale cântăreau greu şi erau imediat auzite de marile cancelarii din Europa. La Cotroceni, conferinţele de presă înfierau dictatura pe care Liviu Dragnea o instaura în România, dar şi atitudinea antieuropeană şi rusofilă a dictatorului cu mustaţă.

    Preşedintele României părea să fi rămas singurul politician sănătos la cap din ţara asta. L-am îndrăgit când apăra democraţia şi valorile europene, dar şi când condamna traseismul politic, migraţia de la un partid la altul a politicienilor. În campanie, Klaus Iohannis a jurat că niciodată PNL-ul nu va primi traseiştii altor partide, în special ai PSD-ului, care fug precum şobolanii din corabia care ia apă. Apoi a venit Ludovic Orban, care, la investirea sa ca premier, a promis ferm că epoca traseismului politic s-a terminat în România.

    Am răsuflat uşurat. Gata, PSD-iştii, aşa cum merită, vor muri anonimi, în lumea mică şi meschină pe care şi-au creat-o în decursul a trei decenii. Iohannis şi Orban, dar şi cei care-i înconjurau, promiteau un PNL nou, tânăr, viguros, conectat la valorile europene, în care să se regăsească milioanele de români oneşti, ce au luptat împotriva imposturii şi hoţiei PSD-ului. Asta până mai ieri.

    Dintr-o dată, ca la un semnal prestabilit, sute de PSD-işti, parlamentari, primari, consilieri locali, simpli deţinători ai carnetului de partid, au năvălit în PNL, unde au fost primiţi cu braţele deschise. Chiar şi primarul PSD-ist ce-i aducea ode lui Nicolae Ceauşescu, pe Facebook, a devenit PNL-ist. Alt primar, care-l agresa fizic pe tânărul ce a avut curajul să-l înfrunte pe Liviu Dragnea, la o adunare publică, a aterizat în PNL. Aceiaşi Iohannis şi Orban tac. Acum, e linişte. Nimeni nu mai condamnă pe nimeni. Şi de ce ar face-o. Klaus e preşedinte, Ludovic premier, iar alegerile, cu noile achiziţii, par garantate pentru PNL. Victorie!

    Ieri, Klaus Iohannis s-a arătat extrem de deranjat, după ce un jurnalist l-a întrebat, cu subiect şi predicat, de ce girează traseismul politic, de ce nu condamnă acum, la fel de vehement ca înainte, şarlatania şi corupţia. Că preşedintele e temperamental ştim de la scena paltonului aruncat pe cupola maşinii de protocol, sub privirile îngheţate ale celor cărora toanele prezidenţiale pot să le fie fatale.

    Din păcate, constat cu sincer regret, că preşedintele şi prim-ministrul, dar şi Partidul Naţional Liberal au ratat încă o dată şansa de a dovedi că politica din România poate fi şi altceva decât o adunătură de paraziţi fără identitate doctrinară, a căror singur liant e banul public şi interesul de gaşcă. Era clipa, după 30 de ani de deziluzii, să simţim şi noi, cetăţenii turmentaţi, că mergem la vot pentru că avem cu cine, iar nu pentru a ne procopsi, iarăşi, cu răul cel mai mic.

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Svetlana, singurul bărbat din Belarus – Ziariștii

    Svetlana are curajul ce a lipsit unui popor întreg, timp de 25 de ani. Acela de a fi liberă. Ea răscumpără ruşinea generaţiei de sclavi ce o precede. Între milioane de bărbaţi, Svetlana e singurul bărbat din Belarus.

    După 25 de ani în fruntea Belarusului, drumul spre nemurire al preşedintelui Aleksandr Lukaşenko părea garantat. Nimeni şi nimic nu mai putea opri sau tăgădui încremenirea veşnică în mit a ultimului dictator absolut din Europa. Tronul său era deja pregătit pentru ascensiunea unuia dintre fii. Cu siguranţă, la auzul veştii că o anume femeie îi vrea locul, Lukaşenko nu a zâmbit măcar, căci mintea zeilor, chiar dacă atotcuprinzătoare, nu poate imagina absurdul. Şi totuşi.

    Aleksandr Lukaşenko, preşedintele Belarusului (sursa foto: Google)

    Nu divizii de tancuri, alături de sute de mii de soldaţi. Nu armata americană, expresia lumii capitaliste decăzute, ce mişeleşte vrea înrobirea oamenilor muncii, din ogoare şi fabrici. Nimic din toate astea nu a clătinat jilţul autocratului din Belarus, stăpânul suprem al pământului şi cerului. Ca şi în calea lui Goliat, unde apărea David, în drumul său spre panteonul zeilor, preşedintele Lukaşenko a întâlnit-o pe Svetlana, o femeie casnică, la 37 de ani. Aşa a început sfârşitul.

    Svetlana Tihanovschi, adversara preşedintelui Lukaşenko în alegeri (sursa foto: Google)

    Svetlana este cel mai negru coşmar al preşedintelui Lukaşenko, ultimul dictator din Europa. Svetlana Tihanovschi luptă pentru libertate în Belarus, ţara în care serviciile secrete şi-au păstrat denumirea de KGB. Nu împotriva „dictaturii medicale”, care te obligă la masca de pânză, e lupta ei, ci a dictaturii reale, care obligă la masca fricii şi laşităţii.

    Svetlana are curajul ce a lipsit unui popor întreg timp de 25 de ani. Acela de a fi liberă. De a spune ce gândeşte şi a face ce spune. Ea răscumpără ruşinea generaţiei de sclavi ce o precede. Între milioane de bărbaţi, Svetlana e singurul bărbat din Belarus. Nu are frici, pentru că iubeşte. Soţul, familia, poporul. Toţi încap în inima ei mare, de femeie plăpândă. De fapt, asta a aruncat-o în luptă.

    Arestarea soţului, care a îndrăznit să fie liber, nu a speriat-o, ci i-a dat curaj. Ea a spus: „Tot ce fac, fac pentru el, (soţul n.r.) pentru libertatea lui. Îl iubesc, pe el, pe copiii mei, pe toţi bielorușii care vor să fie liberi, să poată vorbi despre orice doresc, fără teamă. O libertate pe care nimeni n-a cunoscut-o.”

    Aşa a început sfârşitul lui Lukaşenko. Cu o femeie casnică, ce ştie că trăieşte o singură dată. Acum, Svetlana Tihanovschi este în Lituania. A fugit acolo, având pe urmele sale KGB-ul. Cu siguranţă, se va întoarce, victorioasă. Un popor o aşteaptă, ca pe cea care a dovedit că eşti mic şi fricos doar dacă alegi să fii.

     

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Cristi Puiu şi „dictatura medicală” – Ziariștii

    Cristi Puiu nu a protestat în timpul instaurării adevăratei dictaturi, în urmă cu doi ani, când în Piaţa Victoriei sute de mii de oameni paşnici erau gazaţi şi bătuţi de către Liviu Dragnea. Se pare că doar „dictaturile medicale”, nu şi cele reale, au acest efect asupra domniei sale.

    De departe, trist mi se pare confiscarea afirmaţiilor lui Cristi Puiu de către personaje toxice, care practică ortodoxia de grotă şi naţionalismul retrograd. Iulian Capsali şi Dan Chitic, doi saltimbanci ce ţopăie pe ritmuri putiniste, au făcut din discursul lui Puiu confirmarea tâmpeniilor pe care le colportează de luni de zile în spaţiul public. „Aţi văzut, bă? Hai, că despre noi spuneţi că suntem proşti şi rusofili, dar de Cristi Puiu ce ziceţi, ha?” La asta se ajunge când oameni deştepţi au clipe de confuzie.

    Cristi Puiu, regizor de film (sursa foto: Google)

    Fără îndoială, regizorul Cristi Puiu are dreptul firesc de a spune ce gândeşte. De fapt, e imperativ să o facă, mai ales ca om de creaţie, cu vocaţia libertăţii şi dubitativului. Pentru mine, contează enorm opinia cuiva precum Cristi Puiu, chiar dacă aceasta este antagonic diferită. Vine de la un om deştept, cu licăriri geniale, iar asta înseamnă mult. Totuşi, comparaţia între obligativitatea purtării măştii şi dictatura ceauşistă, între tinerii care nu mai ascultau de puterea comunistă a ultimelor zile şi cei care azi refuză masca de protecţie, ei bine, asta mi se pare prea mult.

    Trimiterea la lupta celor care în decembrie 1989 au murit cu gloanţele Securităţii şi Armatei în piept, riscă să arunce în derizoriu tocmai idealul pentru care acei români liberi au murit. Sunt convins, mulţi dintre ei ar fi purtat masca azi, dacă ştiau că astfel salvează în jur vieţi. Da, ar fi fost şi unii care şi-ar fi pus întrebări, dar ar fi purtat-o. Cristi Puiu, la TIFF, n-a făcut-o. O dovadă substanţială că regizorul nu trăieşte în dictatura la care face trimitere este tocmai faptul că poate spune răspicat că e victima „dictaturii”, fără ca, imediat, să fie arestat, torturat şi ucis.

    Din fericire, Cristi Puiu nu e regizor în dictatura lui Nicolae Ceauşescu, altfel capodopere ca „Moartea domnului Lăzărescu”, „Marfa şi banii” şi „Sieranevada” nu ar fi existat. În comunism, în cel mai bun caz, un om liber şi curajos precum Cristi Puiu ar fi făcut filme despre protecţia muncii, în fabrici şi uzine, pentru rafinata clasă muncitoare, precum regizorul Mircea Daneliuc, ce a îndrăznit să sfideze şi să înfrunte cumplita cenzură a satrapilor comunişti. Cu regret constat, Cristi Puiu nu a fost la fel de vocal în timpul instaurării adevăratei dictaturi, în urmă cu doi ani, când în Piaţa Victoriei sute de mii de oameni paşnici erau gazaţi şi bătuţi de către Liviu Dragnea. Se pare că doar „dictaturile medicale”, nu şi cele reale au acest efect asupra domniei sale.

    Recunosc, Cristi Puiu are însă dreptatea sa. Da, s-au făcut abuzuri în perioada de pandemie din România. Da, corupţia şi furtul au purtat şi masca de protecţie împotiva Coronavirusului. Da, malpraxisurile medicilor incompetenţi au îmbrăcat funesta haină a morţii de Covid. Da, gafe ale autorităţilor s-au ţinut lanţ, mai ales în Starea de Urgenţă. Dacă un om ca regizorul Cristi Puiu o spune, asta întăreşte percepţia pe care o avem cu toţii despre România, o ţară veşnic în luptă cu cinstea şi adevărul.

    Personal, cred că regizorul Cristi Puiu, prin bijuteriile filmice, de valoare inestimabilă, pe care le-a dăruit poporului român are dreptul de a face şi gafe uneori. E om. Orice ar face sau ar spune o mie de ani de acum înainte nu poate şterge admiraţia pe care i-o port. Totuşi, nu i-ar strica mai multă prudenţă şi reflecţie în viitor, mai ales în chestiuni atât de delicate, în care diferenţa dintre viaţă şi moarte o poate face simpla purtare a măştii, chiar şi în „dictatura medicală”.

     

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Băsescu sau Nicușor Dan? Aceasta-i întrebarea?

    Băsescu sau Nicușor Dan? Aceasta-i întrebarea?

    Ultimul sondaj de opinie dat publicității de IMAS, la comanda Europa FM, arată un trend încă bun pentru România în epoca post-PSD.

    Însumate, scorurile PNL, USR-PLUS și PMP bat spre 55%. În contrapartidă, tabăra PSD stă rău: 36,5%.

    Pentru prima oară, IMAS măsoară USR și PLUS împreună (17,2%), nu separat.

    Ce ne spun ultimele date: că după trecerea acestor luni chinuitoare, de guvernare PNL cu Parlament controlat de PSD, există încă șansa ca România să iasă definitiv din zodia a ceea ce protestatarii #Rezist au ștampilat sec: Ciuma Roșie.

    Dacă PSD-iștii nu vor trage de timp (au modificat recent legea astfel încât să stabilească ei data alegerilor), frontul PNL-USR&PLUS-PMP va forma atât viitoarea majoritate parlamentară, cât și viitorul Guvern.

    Ar fi o șansă imensă pentru reconstrucția României, după aproape 30 de ani de țară pervertită de clanurile mafiote născute și lăsate moștenire în epoca Ion Iliescu.

    ”Pauzele” de tip CDR sau Traian Băsescu nu au putut curăța radical statul român de cancerul sistemic indus de politica ”aparatcikă” a regimului FSN-ist creat de Revoluția furată din decembrie 1989.

    ”Capitalismul” românesc s-a format pe un furt masiv al avuției naționale, la care au avut liber de la stăpânire armate de activiști și securiști. Nepricepuți în arta ”business”-ului adevărat, respectivii au măcelărit economia pentru a-și îndesa buzunarele. Cu sumele rase pe spinarea sărăcirii populației, au reinvestit masiv, unde altfel?, în politică și presă.

    Rezultatul a fost o lungă serie de guvernări PSD, cu ”accidentele” Constantinescu și Băsescu amintite, care au lungit boala României și au parazitat statul, astfel încât au fost posibile golirea țării prin emigrație și chiar o nouă Mineriadă, pe 10 august 2018.

    Toate slăbiciunile democrației actuale se regăsesc în jaful intern și în confiscarea libertății, sub forma votului măsluit, a partidelor moștenitoare ale PCR și a pervertirii jurnalismului.

    Însă în paralel cu această libertate posedată de ucigașii lui Ceaușescu a început să circule, inevitabil, o libertate reală, implacabilă și purificată mult de metehnele trecutului nomenclaturist.

    Cu multe poticneli, derapaje sau chiar cumetrii, forțele libertății decuplate de FSN-ismul rezidual au început să conteze și să decanteze o perspectivă de țară demnă și prosperă, la care nu am sperat probabil niciodată.

    Slujbașii Ciumei Roșii au încercat să dea o ultimă lovitură pentru a îngropa acest destin ostil lor: au mărit din pix pensiile cu un procent imposibil de găsit pe Terra (40%), cu scopul clar de a bloca șansa ca PNL, USR-PLUS și PMP să câștige majoritatea în viitorul Parlament.

    Majorarea imensă a cheltuielilor statului, mai ales în vremuri de criză, este un act de sabotaj național. Nu există nici măcar un exemplu în lumea civilizată în care o guvernare dă foc țării înainte de alegeri pentru a distruge viitoarea guvernare.

    Asta au făcut PSD&Frații prin majorarea pensiilor, a alocațiilor, prin încurajarea populației să nu țină cont de pericolul Covid-19: au semănat semințele răului, ale haosului viitor, după model Tăriceanu-2008 (fost premier, acesta a mărit pensiile în plină criză globală, deși România era în pragul falimentului și nu avea bani nici pentru pensiile nemajorate).

    Cu toate acestea însă,  tabăra anti-PSD nu scade, dacă luăm în calcul sondajul amintit mai sus. Pentru prima oară după 30 de ani de FSN-ism și neo-FSN-ism, România are șansa istorică de a se decupla total de izvoarele toxice ale trecutului.

    O guvernare PNL-USR&PLUS-PMP, cu președintele-suport la Cotroceni, are șansa de curăța masiv societatea de reziduurile iliesciene, vizibile azi la tot pasul în lipsa de performanță a sistemului public, de care vorbea recent și președintele Iohannis într-un discurs la Palatul Cotroceni.

    Evident, nu e simplu. A apărut, iată, deja o primă fractură la București: PNL și USR-PLUS nu au reușit să coopteze și PMP în marea alianță anti-Firea, ceea ce complică mult șansele lui Nicușor Dan și riscă să dea PSD un mare balon de oxigen.

    Totuși, nu e dracul chiar așa de negru. Chiar și cu Traian Băsescu în arena Capitalei, nu e obligatoriu ca familia Pandele să rămână suverană peste București, din Voluntari. Este un episod neplăcut, dar nu o tragedie.

    Băsescu sau Nicușor Dan? Oare aceasta-i întrebarea vitală? Nu, nici vorbă, e alta: România sau PSD? Așa se divide opțiunea națională în astfel de vremuri de cotitură.

    Ar fi păcat pentru acea parte a societății care așteaptă o izbăvire reală de infernul roșu, de la Revoluție încoace, ca tabăra partidelor ne-PSD să nu coaguleze, într-un târziu, un pol al renașterii naționale.

    Miza e și mare dacă ținem cont că UE pune la bătaie o sumă imensă pentru România, iar PSD a arătat că nu e în stare să facă nimic nici cu sume mici, din cauza hoției tip Teleorman, darămite să convertească în bine popular ditamai pleașca de fonduri europene prevăzută pentru orizontul 2020-2027.

    PNL, USR-PLUS și PMP trebuie să se gândească mereu la această provocare. Se pot certa între ele, cum se întâmplă acum în Capitală, dar ar fi cu adevărat o tragedie să rateze puterea pe perioada acestor șapte ani.

    Nu ar fi doar invitație la o risipă clasica românească, ar fi pur și simplu sinucidere curată.

    Am scăpat totuși de Ion Iliescu. De Adrian Năstase. Și de Liviu Dragnea. Nu suntem pe tava Rusiei cum s-a pus singură Ungaria lui Viktor Orban. Avem o relație mai bună ca niciodată cu nucleul franco-german al UE și cu SUA.

    Aparținem NATO și iubim Occidentul, în ciuda trădătorilor care vor să ne rupă de el inclusiv prin propagarea de mesaje fake news despre inexistența COVID și pericolul 5G.

    Am suferit enorm ca să ajungem aici, am pierdut o generație de români evadați spre vest în căutarea unei vieți mai bune, deși nu i-am pierdut de tot, căci ne-au ajutat și încă ne ajută enorm, inclusiv în alegeri.

    Pentru toate acestea și nu numai, pentru cei care vin după noi și cei care s-au dus fără să-și vadă visul eliberării împlinit, mai ales pentru morții din decembrie 1989, nu putem rata această șansă!

    Soluția e unitatea în diversitate. E totuși un mare succes, în acest sens, că PNL și USR-PLUS au bătut palma pentru a câștiga Bucureștiul, deși el vine la pachet cu rateul pierderii unui aliat important (PMP).

    Această alianță pentru cauza îndepărtării urmașilor lui Ion Iliescu de la butoane e colacul nostru de salvare și promisiunea unui viitor pe care România îl merită cu prisosință.

    Să nu ratăm această ocazie istorică pentru care a fost menită generația noastră!