Autor: Nicolae Dabija (Chișinău)

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 15 iunie 2000.

În timp ce foştii „internaţionalişti” trâmbiţează la fiecare pas despre pericolul românismului, de care moldovenii s-ar putea apăra doar vorbind ruseşte, tot ei încercând să ne convingă că „patria noastră” e fosta sau viitoarea URSS, iată că, de la un timp, şi unii profesori-ziarişti-scriitori-ideologi consideră noţiunea de „patriotism’’ compromisă, anacronică, demodată, scoţând-o din manuale, din dicţionare, din sistemul educaţional, pe motiv că „patria noastră e Europa”. S-ar părea că şi la acest capitol nu facem decât să imităm „Europa”. Dar aşa să fie oare?

Am fost surprins într-un fel să descopăr că ţările europene ţin la propria identitate, că ele, unele, dispreţuiesc doar „patriotismul” altora, dar nu şi pe cel propriu, că numai la noi ura faţă de ţara în care te-ai născut, de naţiunea de care aparţii face şi ea parte din noţiunea de „patriotism”, că numai la noi cu cât îţi înjuri mai abitir poporul, neamul, ţara, cu atât eşti considerat (de către unii) mai „patriot”. Numai la noi, nu însă şi în ţările bătrânei Europe…

Unul din cele mai vechi popoare europene e cel al grecilor.

– Advertisement –

Când un grec se întâlneşte cu un alt grec, se salută cu „Iaso patriotis!”.

Adică: „Îţi doresc sănătate, patriotule!”.

La noi, dacă un român s-ar saluta cu un alt român astfel, ar fi ironizat, batjocorit, luat în derâdere, pe când grecul consideră că a fi patriot e o calitate indispensabilă unui om. Cine nu e patriot, acela nu e grec, crede acesta. Noţiunea de „patriotis” înseamnă la ei totul: că suntem aceiaşi, pentru că iubim aceeaşi patrie, pentru că avem un trecut comun, un prezent comun şi un viitor comun.

– Advertisement –

Fiecare grec găseşte de datoria lui să fie întâi de toate patriot. Dacă n-ar fi fost astfel, bănuim, nu le-ar fi fost uşor să rămână greci într-o istorie de aproape patru milenii.

Turcul din Grecia sau albanezul, ori aromânul din această ţară se consideră şi ei „patrioţi” greci, doar că vorbesc o altă limbă. Încă o ciudăţenie a grecului ar fi că el nu se crede european. El se consideră grec.

Pentru el, Europa este locuită de europeni. Ea începe dincolo de hotarele Greciei. Grecii care au dat numele continentului refuză să se considere europeni. Când cineva pleacă din Grecia, afirmă că se duce „în Europa”. A fi grec pentru ei înseamnă mai mult decât a fi european, ultimul fiind un alt sinonim pentru naţiunea mai veche de „barbari”.

La 30 septembrie 1999, după o sesiune a Adunării Interparlamentare a Ţărilor din Bazinul Mării Negre, care a avut loc în oraşul Volos, colegii greci – deputaţi în Parlamentul de la Atena – ne-au oferit o recepţie. Acolo m-am convins încă o dată că grecii sunt unul din puţinele popoare care-şi cunosc cântecele – pot cânta cântece care se întind în vreme ore în şir – şi toţi ca unul îşi pot dansa dansurile străbune.

Un popor de tineri şi de bătrâni, de bărbaţi şi de femei, de copii şi de oameni de stat care ştiu să se lase entuziasmaţi de nişte ritmuri populare este un popor mare, chiar dacă mai numără colo câteva milioane de cetăţeni.

Colegii noştri deputaţi, primarii şi oaspeţii de la Atena se prind cu toţii în horă, dansând „Horos”, „Tebeghico”, „Sirtaki” şi alte dansuri cu o măiestrie deosebită, iar cine oboseşte iese la margine ca să bată ritmic din palme, astfel că participarea e generală. Un dans cu cântec ţine ore: unii se prind, în timp ce alţii se desprind, dar hora nu oboseşte.

Dragostea acestora pentru cântecul şi dansul grecești sugerează un lucru: am fost mii de ani greci şi vom rămâne încă mii de ani ce-am fost, fiindcă ne iubim ţara, cu istoria, cu cântecele şi dansurile ei.

Se aduc lăzi de şampanie, care se deschid chiar în mijlocul „horei”. Cele mai des folosite cuvinte sunt: „agapi” (iubire), „elpida” (speranţă), „ev haristo” (mulţumesc), „politia” (stat) „patriotis” (patriot, care e un alt sinonim pentru noţiunea de grec) şi, desigur, „Elada” (Grecia).

De la Volos ne deplasăm către Atena cu un autocar.

1. Şubina, reprezentantă a Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, îl întreabă pe grecul care ne însoţeşte:

– Что за город? (Ce oraş e acesta?)

– Konstantinos.

– И у нас есть такой город: Константиновск в Ростовской области. Как объяснить что многие греческие города имеют русские названия? (Şi la noi există un oraş cu denumire asemănătoare: Konstantinovsk, în regiunea Rostov. Cum se explică faptul că multe oraşe greceşti au nume ruseşti?) – întreabă ea cu o mândrie ascunsă.

Grecul strânge din umeri. Şi nu poate să explice cum de un oraş de 2.000 de ani (Konstantinos) a împrumutat numele său de la un oraş de nici 200 de ani (Konstantinovsk). Deşi explicaţia e simplă: dimpotrivă, multe dintre oraşele ruseşti au în denumirile lor, ca rădăcini de cuvinte, nume greceşti.

Şi-n Israel am fost plăcut surprins să descopăr dragostea omului simplu pentru istoria patriei lui multimilenare. Steaua cu opt colțuri sau sfeşnicul cu şapte braţe sunt pentru evrei simboluri aducătoare de noroc. Iar în preajma Zidului Plângerii din Ierusalim, rugăciunile lor sunt dansate. Oameni care nu s-au văzut vreodată în viaţă se prind unul lângă altul într-un fel de horă, dansându-şi ruga către Cel de Sus.

În 1990, o primă delegaţie a Republicii Moldova (din care făceau parte deputaţii Ion Borşevici, Mihai Munteanu şi subsemnatul) a avut o întâlnire la Knesseth-ul (Parlamentul unicameral) din Ierusalim.

De cum am păşit pragul înaltului for legislativ israelian, o orchestră a început să intoneze o horă populară românească: „Cucuruz cu frunza-n sus”, iar toţi deputaţii israelieni s-au ridicat în picioare. Ne zicem: colegii din Israel acuşi se vor prinde într-o horă săltăreaţă, ei întâmpinându-ne astfel, credeam, cu cântece româneşti, în semn de omagiu şi ca să ne simţim cât mai bine şi-n incinta Parlamentului lor, ca abia mai apoi să aflăm că vechiul cântec popular românesc „Cucuruz cu frunza-n sus” este de fapt… imnul Statului Israel!

Melodia a fost dusă acolo încă la sfârşitul secolului trecut de foşti concetăţeni de-ai noştri, devenind imn al statului constituit la 14 mai 1948.

Un alt cântec românesc – „Pe-al nostru steag e scris Unire” – este imnul naţional al Albaniei de azi.

La Tirana, unde am auzit intonându-se acest cântec compus de Ciprian Porumbescu, mi s-a explicat că independenţa Albaniei a fost proclamată la Bucureşti (în 1912). În prezenţa primului preşedinte albanez Kemal, care sosise în capitala României de la Istanbul, şi a unei puternice diaspore aromâne care cântase acest cântec iniţial în română. Cu acest cântec a sosit preşedintele Kemal la Tirana – însoţit de mulţi cărturari aromâni şi de un regiment de pază alcătuit din jandarmi români – cu un vapor special, ca să anunţe Albania că ea e independentă. Şi a făcut acest lucru cu melodia lui Ciprian Porumbescu, care a devenit pe dată, când i s-au tradus cuvintele în albaneză, noul imn al Albaniei.

Poporul nostru a furnizat imnuri pentru câteva state, ca numai noi să nu avem imn. Fiindcă odată răpindu-ni-se „Deşteaptă-te, române!”, n-am mai ajuns să credem că poezia lui A. Mateevici îl poate substitui cu-adevărat. Dar şi „Limba noastră” – rar concetăţean de-al nostru care cunoaşte mai mult de o strofă şi jumătate. O cântăm mai mult în gând. „Din Paşte-n Paşte”, cum se zice. La mari sărbători oficiale. Unde e intonată doar melodia, fără de cuvinte.

În Albania am fost mirat să descopăr (pe lângă cele peste 750.000 de cazemate, la o populaţie de 3 milioane de albanezi, rămase de pe vremea comuniştilor, când Albania se pregătea să lupte cu SUA, URSS, Iugoslavia, Grecia, Italia) o tradiţie ciudată: aşa cum în Basarabia pe peretele unei clădiri care se ridică e pusă o cruce mică din lemn, ca viitoarea casă să fie cu noroc, deasupra fiecărei clădiri începute în Albania este arborat drapelul naţional de culoare roşie cu vulturul bicefal, negru, profilat pe el, ca acesta să le aducă albanezilor baftă.

Şi la Istanbul, fiecare turc păstrează în casa lui drapelul cu stea şi semilună. În multe geamuri se vede profilat. Iar în discuţii, turcii, care sunt de neam asiatic, se consideră un popor mai european decât noi.

Acum o lună, cu o zi înainte de meciul de fotbal dintre echipele de fotbal Galatasaray Istanbul şi Leeds United (Anglia), un grup de microbişti turci a asasinat doi suporteri englezi. Aflu zilele trecute că s-ar putea ca asasinii turci să fie achitaţi pe motiv că dânşii au declarat că i-au linşat pe englezi pentru că aceştia… profanaseră drapelul de stat al Turciei, care este pentru turci sfânt.

La noi, câţi şi-au bătut joc de tricolor, inclusiv în incinta Parlamentului, dar… a fost pedepsit măcar cineva?!

În anii 1989-1990, tricolorul ne însoţea pretutindeni: la nunţi, adunări, serbări. Azi ne-am săturat şi de el. Iar un domn pe numele lui Vasile Ţurcanu, în ziua sfinţirii Clopotniţei Memoriei, a fost arestat, bătut de nişte poliţişti şi amendat, din considerentul că venise la manifestare cu un tricolor care nu avea stemă.

Înainte vreme ne croiam steagurile naţionale care şi cum putea, din bucăţi de materie procurate de la talcioc sau magazine, azi însă ni se cere să pictăm pe pânza lor şi vulturul valah, ca măcar astfel tricolorul nostru să se deosebească de cel românesc, care e acelaşi, din acest motiv sfântul nostru tricolor aproape că e expulzat din viaţa de zi de zi, de la manifestări, serbări, competiţii.

Din manualele alternative (elaborate la Chişinău) au fost izgonite istoria şi literatura naţională. Iar numele lui Ilie Ilaşcu – destinul căruia ar putea deveni o lecţie de patriotism pentru generaţiile tinere – e tot mai umbrit de suspiciuni.

Acum, când asistăm, distanţi, la asasinarea lentă a lui Ilie Ilaşcu, mă gândesc că dânsul poate nici nu are un popor pe potriva jertfei lui.

Umilit zilnic nu atât de călăii lui, cât de oamenii politici de la Chişinău, care l-au părăsit de mult, în celula lui neîncălzită iarna şi lipsită de lumină în celelalte anotimpuri, el este acum în pragul orbirii, iar condamnarea la moarte de la 9 decembrie 1993 e aproape realizată.

Viaţa lui e un exemplu de demnitate şi dârzenie. Dar câţi profesori le vorbesc elevilor lor despre Ilie Ilaşcu?! În câte şcoli există muzee care conţin şi fotografia acestui distins fiu ai Basarabiei noastre?! În multe instituţii şcolare unde am întâlniri, când întreb cine e Ilie llaşcu, de cele mai multe ori (iartă-mi, frate Ilie, această mărturisire, dacă citeşti aceste rânduri!), copiii strâng din umeri, iar în câteva şcoli mi s-a spus că Ilaşcu ar fi un puşcăriaş. Atâta. Alte detalii nu se cunosc despre cel care a devenit de mult simbolul Basarabiei neîngenuncheate.

Un basarabean cu şira spinării bate la ochi. Unui basarabean, ni se spune, îi stă cel mai bine în genunchi. Un popor care-şi cere scuze la nesfârşit pentru faptul că există şi el… se acuză. Să ne respectăm ceva mai mult simbolurile, istoria, oamenii… Să ne asumăm Soarta.

Harta Europei pârâie din toate încheieturile. Şi ea se rupe sau are toate şansele să se rupă acolo unde populaţia asistă tot mai indiferentă la propriul destin (vedeţi istoria Republicii Moldova de la 1990 încoace).

Iar la noi, unii îşi pun talentul în slujba neamului, alţii – contra lui.

Noţiunea de „patriot” în Basarabia e identificată mai degrabă cu cea de „naţionalist”. Iar duşmanul propriei ţări e calificat drept „internaţionalist”.

Iată că „internaţionalistul” de ieri a devenit azi membru al Mişcării „patriotice” Pro-Moldova, scopul vieţii lui fiind combaterea românismului (cum o făcea şi când era „internaţionalist”, numai că atunci o făcea de pe poziţiile minciunii oficiale, plătite, în ruseşte, pe când acum o face în „moldoveneşte”), a limbii române, a istoriei româneşti (el, care cunoaşte doar istoria URSS), a românilor în genere. Iar pe români îi tratează ca pe nişte „neoameni” (dacă Ambasada României sau o Asociaţie nonguvernamentală din Republica Moldova ar avea timp şi interes să distrugă publicaţia „Glasul Moldovei”, i-ar intenta acesteia vreo mie – două de procese conform art. 7 şi 7(1) ale Codului civil, falimentând-o în câteva săptămâni, mai ales pentru propagarea „urii rasiale” contra propriului popor, numit de autorii ei impropriu).

E plină „târişoricuţa” de „internaţionalişti”, care vor încerca să-ţi spună că e necuviincios să vorbeşti româneşte, că limba română e o limbă doar pentru slugi, că e o ruşine să fii român, că „moldovenii” şi „românii” sunt popoare diferite. Iar de aici – că moldovenii sunt mai fraţi cu ruşii decât cu românii, că patria noastră începe de la Prut şi se termină în „Siberia”, că a-ţi iubi moşia moşilor şi strămoşilor tăi e un anacronism, că numai naţionalismul altora e bun, pe când al nostru e „barbarie” şi „înapoiere”, că doar alţii trebuie să ne decidă la nesfârşit soarta etc.

Nu ştiu de ce mi se pare că dacă Eminescu ar fi trăit azi, ar fi fost declarat şi el „naţionalist”, „fascist”, „antieuropean”, „antirus”. Ca şi Ilaşcu. Ca şi alţii ca el. Deşi a-ţi iubi neamul nu înseamnă deloc a urî alte neamuri.

Doar cine-şi iubeşte Patria, acela poate respecta cu adevărat alte popoare. „Patria e una singură, celelalte sunt ţări”, spunea un înţelept.

La 28 martie 1900, primarul Vienei, Karl Lüger – cum naţionalităţile mici, inclusiv românii, asaltau oraşul în detrimentul nemţilor – a promulgat o lege conform căreia fiecare cetăţean urma să depună jurământ „de păstrare în oraş, după puteri, a caracterului german”. Minoritarii urmau, potrivit acesteia, să se comporte „nemţeşte”.

Pe când la noi o atare lege? Capitala unei ţări este ţara însăşi. Reprezintă oare Chişinăul Republica Moldova?! Este acesta un oraş românesc? Respectă locuitorii lui alogeni, care sunt majoritari, „caracterul românesc” pe care ar urma să-l aibă capitala celui de-al doilea stat românesc?!

Ba bine că nu! Fiecare cetăţean – conform legilor universale – are dreptul să locuiască unde doreşte, cu condiţia să se conformeze legilor acelui stat şi să se comporte ca atare.

Dacă reprezentanţii popoarelor slave ar fi preferat să se mute la Addis Abeba, spre exemplu, continuând să vorbească şi acolo doar ruseşte, sau să se roage Dumnezeului ortodox şi nu şi-ar fi „văpsit”, dintr-o imprudenţă, chipul cu cremă neagră zilnic când ar ieşi din case, ca să semene cu oamenii locului, aceştia ar fi fost decapitaţi de mult.

Condamnăm actele de barbarie asemănătoare, oriunde s-ar întâmpla acestea pe glob, dar e bătătoare la ochi şi impertinenţa celora care intră, cum zice proverbul rusesc, în mânăstirile altora cu statutul lor.

Îi vom iubi pe toţi, îi vom accepta pe toţi, îi vom înţelege pe toţi, păstrându-ne individualitatea spirituală, nedezicându-ne de fiinţa noastră naţională şi rugându-i, totodată, pe cei care ne-au păşit pragul să ne trateze şi ei cu înţelegere.

De ce în şcolile neromâneşti se mai pune accentul pe educaţia unui patriotism rusesc, care de cele mai multe ori e antiromânesc, şi nu pe stimularea valorilor ţării în care li-i dat viitorilor noştri concetăţeni să trăiască?!

Vai de acei care nu au o patrie şi şi-o caută toată viaţa! Despre aceşti „călători pe pământ” vorbeşte Apostolul Pavel în Epistola către evrei: „Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei îşi caută lor patrie” (Evr. XI, 1.4).

Ţările şi neamurile sunt date de la Dumnezeu: „El va judeca neamurile şi la popoare fără de număr va da legile sale” (zice proorocul Isaia II, 4); „…El va judeca popoarele cu dreptate” (Psalmul XCV. 10); „Scoală, Doamne, să nu se mândrească omul, ci neamurile să se judece înaintea feţei Tale!” (Psalmul (X. 19). De aceea eşti obligat dacă nu să o iubeşti (fiind, Doamne fereşte, incapabil de iubire), cel puţin să-ţi ajuţi ţara căreia îi aparţii prin naştere, şi căreia astfel îi eşti veşnic dator.

Toate marile popoare ale Europei îşi iubesc ţările proprii.

Numai la noi, patriotismul este considerat un defect.

Numai la noi, şcoala, manualele, presa, televiziunea, puterea etc. cultivă zi de zi cetăţeanului nostru sentimentul ruşinii de a fi român.

Dar cine să pătrundă psihologia unui popor îngenuncheat?!

Nicolae Dabija, 15 iunie 2000

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

– Advertisement –

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 23 iulie 2015.

În 1990, în casa lui Adrian Pău­nescu am cunoscut-o pe mama po­etului, doamna învăţătoare Floarea Păunescu, aşa cum îi spun şi azi locuitorii satului Copăceni de lângă Bălţi.

Atunci mi-a povestit că la 23 au­gust 1944, când canonadele sovieti­ce se auzeau tot mai aproape şi cum soţul, Constantin Păunescu, se afla mobilizat pe front, ea şi-a strâns în grabă câteva lucruri într-o boccea, l-a luat în braţe pe pruncul Adrian, cu intenţia de a se refugia mai către interiorul ţării.

Dar în acea zi, prin gara Pămân­teni n-a trecut niciun tren. A oprit doar unul singur, încărcat cu sol­daţi. Îndată, toată acea mare de oa­meni l-a luat cu asalt: mamele şi-au transmis mai întâi pruncii prin gea­murile deschise, apoi s-au îmbulzit şi ele să intre pe uşi.

– Advertisement –

Ajunsă în vagon, doamna Floa­rea s-a umplut brusc de frică, a avut sentimentul dureros că şi-a pierdut pruncul şi a început să strige, dis­perată: „Unde mi-e copilul?! Vă rog, daţi-mi copilul!”. Şi imediat, din ca­pătul celălalt al vagonului, soldaţii români i-au transmis pe deasupra capetelor lor, unul de la altul, mai mulţi copii mici.

Au ajuns până la ea vreo 5 sau 6 prunci, până când învăţătoarea a exclamat despovărată: „Acesta e al meu!”, ceilalţi fiind întorşi altor mame din alte colţuri de vagon sau care abia urmau să urce în tren.

Cum trenul nu i-a putut încăpea pe toţi, mi-a mai spus mama Floarea, multă lume a ră­mas atunci pe peron. Inclusiv unele mame cu pruncii băgaţi în vagoane, ca să-i salveze astfel de viitoarele de­portări sau de foametea care avea să secere sute de mii de vieţi în anii următori.

– Advertisement –

De multe ori sunt înclinat să cred că în acea infernală învălmăşeală, adevăratul Păunescu a rămas acolo: el e poate unul dintre noi.

Iar cel trecut dincolo de Prut e, poate, copilul unei basarabence care semăna la chip cu mama lui Grigore Vieru, cu cea a lui Mihai Cimpoi, cu cea care i-a dat viaţă lui Spiridon Vangheli, sau chiar cea a subsemnatului.

Numai aşa îmi explic multa dra­goste pe care Adrian Pă­unescu a purtat-o Basarabiei şi care a bocit de dor de ea, ca după o patrie pierdută, cu mult înainte de 1989:

Măi, soldat de grăniceri

de dincolo de hotar,

aş veni la piept să-ţi sar,

că noi, frate, suntem veri,

Nu te-ntreb de bunul unchi,

dar te rog, cu-acelaşi glas,

să-i întrebi de ce mi-au tras

graniţa peste genunchi…

Nicolae Dabija, 23 iulie 2015

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 19 iulie 2012.

Parlamentul Republicii Moldova a interzis săptămâna trecută folosirea însemnelor comuniste secera şi ciocanul.

Dar a interzice însemnele comuniste fără a interzice Partidul Comuniş­tilor este o lipsă totală de logică.

Este ca şi cum ai suprima svastica germană, dar l-ai lăsa pe Hitler în mausoleu.

– Advertisement –

Este ca şi cum ai scoate svastica de pe drapele, dar ai afirma că ideolo­gia fascistă e sănătoasă, că numele de „fascist” e unul de eroi, iar drapelele fasciste nu au nimic în comun cu crimele purtătorilor lor.

Am vrea să credem că acesta e doar un prim pas.

Pasul următor trebuie să fie demolarea monumentelor lui Lenin de pe teritoriul republicii.

– Advertisement –

Şi dacă unele consilii raionale, majoritar comuniste, ezită, acest lucru trebuie să-l facă cei care au avut cel mai mult de suferit de pe urma dez­măţului comunist. Cine dintre dumneavoastră nu a avut rubedenii deportate către siberii sau care au murit în foametea organizată în anii 1946-’47, rude cărora li s-au furat credinţa, limba, istoria, adevărul, destinul?

Toate acestea criminalii le-au făcut cu numele lui Lenin (citeşte: al lui Satan) pe buze.

Faptul că Basarabia se mai află în Gulag se datorează tot satanei pleş­cate de la Kremlin.

Lui Lenin i se atribuie o frază: „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” (care-i apar­ţine mamei mele, care o auzise şi ea de la mama ei, care, la rându-i, o auzi­se de la maica ei, şi aşa mai departe, fără ca niciuna dintre ele să-l fi citit pe Lenin), dar fraza ideologului bolşevic e un pic alta: „Ucideţi, ucideţi, uci­deţi!”. Ceea ce au şi făcut discipolii lui. Din 1917 şi până în 1953, aceştia au asasinat – conform statisticilor oficiale – 66 de milioane de concetăţeni. 66 de milioane de oameni nevinovaţi.

Cele 13 monumente ale lui Lenin reînălţate pe teritoriul republicii după anul 2001 ne fac de poveste în toată Europa. Cea care, prin Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1481 (din 2006) – „Necesitatea unei condamnări internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totali­tare”, pune semnul egal între crimele comuniste și cele „comise de naţional-socialism (nazism)”.

Propunerea ca V. I. Lenin să fie canonizat, lansată în disperare de către ziarul „Comunistul”, este mai mult decât aberantă: e ca şi cum ai propune să fie declarat sfânt Michiduţă şi i-ai face icoană.

Republica Moldova a fost ultimul ţarc comunist din Europa.

Societatea trebuie tratată de acest SIDA politic care este comunismul. Dacă nu doreşte – mai avem suficientă lume rătăcită –, ea trebuie tratată cu sila. Aşa cum îi trata Iisus pe cei îmbolnăviţi de lepră.

Odată cu secera şi ciocanul trebuie interzise şi alte însemne: steaua cu cinci colţuri, care e un simbol satanist, şi drapelul roşu – roşul fiind culoarea târfelor, inclusiv a celor din politică.

Ca şi folosirea, în alt sens decât negativ, a noţiunilor de „comunist”, „comunism”, „leninism”, „bolşevic”, care au devenit în acest spaţiu alte sinonime ale crimei.

E, de asemenea, stringent necesară corectarea enumerării legislaturilor Parlamentului Republicii Moldova, care trebuie începută cu anul 1990 şi nu cu 28 iunie 1940, cum mai insistă Voronin şi ciracii lui să se facă.

Oamenii noştri politici urmează să ştie un lucru: ei nu-i vor putea nici­odată face liberi pe alţii atâta vreme cât ei nu sunt liberi.

Eliberaţi-vă de frică, de laşitate, de jumătăţi de măsură!

Scăpaţi societatea moldovenească de comunism o dată pentru totdeauna!

Manualele de istorie vă aşteaptă numele!

Curaj!

Nicolae Dabija, 19 iulie 2012

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

– Advertisement –

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 28 iulie 1994.

Fiecare popor îşi are idioţii săi. Să nu ne supărăm prea tare pe ei. Că-s de la Dumnezeu. Domnul ni-i trimite ca să ne aducă aminte că-i merităm, drept pedeapsă pentru păcatele noastre.

Se vede însă că păcatele noastre sunt mari de tot dacă aceştia au ajuns cu toţii în Parlament. Ca să se apuce acolo de făcut Constituţii şi legi orientate, cele mai multe, împotriva propriului popor. Şi să ne spună că albul e negru, negrul-alb, să afirme că minciuna ar fi unicul adevăr, iar adevărul – minciună şi, aşa cum Dumnezeu a vorbit cu gura lui Moise, ei să insiste la fel: că însuşi poporul ar vorbi cu gura lor păcătoasă.

Zilele trecute, Parlamentul a decis, printr-o majoritate covârşitoare de voturi, că Dumnezeu nu există, că pământul e plat şi Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu au fost „moldoveni”, iar nu români, şi că aceştia au vorbit numai şi numai „moldoveneşte”, nicidecum româneşte.

În sfârşit, „adevărul” a triumfat. Adevărul lui V. Stati, V. Senic, A. Lazarev (academicianul care a strigat în Parlament: „Să nu ţinem cont de ştiinţă, ci de noi!”). Dar oare şi adevărul generaţiilor trecute şi viitoare, în numele cărora au cuvântat „savanţii” nominalizaţi mai sus, citându-i trunchiat şi luându-i drept „martori” ai minciunilor lor gogonate pe moşii şi strămoşii noştri, care, sunt sigur, îi vor fi blestemat în ziua de 21 iulie şi de dincolo de mormânt.

– Advertisement –

Constituţia este cartea de căpătâi a unui popor. Ea urmează să devină un document-călăuză în activitatea tuturor cetăţenilor, inclusiv a savanţilor, juriştilor, lingviştilor etc., de aceea ea nu are dreptul să greşească, ea nu are dreptul să se sprijine pe falsuri şi minciună. Ca membru al Comisiei de elaborare a noii Constituţii, am rămas stupefiat să descopăr că munca noastră, a reprezentanţilor diverselor partide, mişcări, orientări politice etc., pe parcursul a trei ani de zile, s-a dus pe apa sâmbetei. Noul proiect de Constituţie prezentat în Parlament nu conţine nici măcar o propoziţie din proiectul iniţial, ba mai mult: greşelile şi inadvertenţele gramaticale mă fac să cred că el a fost tradus din ruseşte, iar Constituţia lui I. V. Stalin era mai bună!

Constituţia actuală ar trebui să fie o Constituţie pentru secolul XXI.

Constituţia va pecetlui destinele generaţiilor care vin. Ea trebuie să fie o operă colectivă, nu munca unor „agrarieni”, chiar geniali, care în pauza dintre o mulsoare a vacilor şi alta mai fug la Chişinău şi mai fac o Constituţie.

– Advertisement –

Constituţia unei țări nu poate reprezenta nişte ambiţii de grup sau grupuri de persoane, oricât de numeroase ar fi acestea; altfel, ne putem face de râs în faţa lumii întregi, dar ne putem face şi mult rău, dacă punem la baza independenţei statului nostru minciuna şi falsul.

Există adevăruri istorice care nu pot fi puse la îndoială, noţiuni care nu pot fi supuse votului.

Constituţia urma să răspundă şi la întrebările: cine suntem? / ce limbă vorbim? / de unde începe istoria noastră? / suntem o ţară europeană sau ba? / ce vrem? / care ne sunt perspectivele de afirmare în lume? / vrem să fim cu adevărat o ţară liberă sau ne vom complace în continuare în postura aparentă de „stat independent”, dar în realitate – de colonie a unui stat mai mare, dar şi mai lihnit de foame decât noi?!

Mai cred că la elaborarea unei Constituţii trebuie să participe toate generaţiile de trăitori ai acestui plai, inclusiv generaţiile de până la noi, care au descoperit unele adevăruri pe care ni le-au pus la dispoziţie, şi pe care noi nu avem niciun drept să le neglijăm.

Iată două din amendamentele moşilor şi strămoşilor noştri prezentate actualilor şi viitorilor parlamentari:

1. suntem români;

2. limba pe care o vorbim e româna.

Tot globul ştie ce limbă vorbim şi doar noi ne prefacem că nu ştim. Toată planeta ştie cine suntem şi doar noi nu cunoaştem acest adevăr.

În lume s-a creat impresia stranie că în Basarabia locuiesc români antiromâni, care vorbesc o română aproximativă pe care o consideră derivată din limba rusă, şi care recunosc doar acele pasaje din istoria lor în care li se spune că au fost cotropiţi, subjugaţi, umiliţi, lăudându-se cu asta, el elogiindu-şi cotropitorii, şi transformând datele când au fost invadaţi – în sărbătorile lor naţionale, mândrindu-se cu situaţia lor de sclavi şi complăcându-se în postura lor de şerbi veşnici.

Pe noi ne mai putem minţi, domnilor parlamentari! Dar lumea civilizată, ştiinţifică o veţi mai putea oare minţi la nesfârşit?!

Să fim noi oare mai deştepţi, încât să credem că-l putem trişa şi pe Dumnezeu?!

Pe când se ştie: copilul scos din burta mamei oricum nenoroceşte şi mama, şi copilul pentru o viaţă întreagă. Aşa şi o Constituţie – făcută în pripă – poate nenoroci un popor. Mai ales când are „moaşe” ca acestea.

Relativ nu demult, liderul PDAM a efectuat o călătorie în România. La tot ce zicea domnia-sa, colegii români îşi frământau capul nepricepând ce zice.

La urmă, cineva i-a reproşat că nu prea cunoaşte româneşte.

La care domnia-sa a zis:

– Apoi că eu româneşti nu ştiu, eu ştiu numa̕ moldoveneşti.

Deci, a dat de înţeles dl Moţpan, nu este vina dumnealui, ci vina e a limbii că el n-o cunoaşte.

De azi încolo, cu cât mai stâlcit vom vorbi româneşte, cu atât mai „literar” vom vorbi moldoveneşte. În loc să vorbească el ca noi, ignorantul ne va cere să vorbim noi ca el. Numai de aceea că aşa crede el că e cel mai bine şi cel mai corect.

Bietul Eminescu, abia aştept să-l aud vorbind ca preşedintele de colhoz Dumitru Moţpan!

La ora actuală, un sfert din populaţia republicii îşi caută de lucru prin România şi fostele republici ale URSS. Un alt sfert – moare de foame.

De ce nu avem pâine?! Răspunsul la această întrebare e mai mult decât banal: fiindcă preşedinţii de colhoz, în loc să cultive pâine, cultivă minciuni. Deoarece e mai uşor să umbli cu speculaţii lingvistice şi istorice decât să hrăneşti o ţară.

Iar noi, dacă vorbim de sărăcia lucie în care ne-am pomenit şi de faptul că ţara umblă dezbrăcată – suntem pe dată învinuiţi de lipsă de patriotism şi de faptul că am divulga nu ştiu ce secrete de stat.

Un agrarian mi-a spus că trebuie să avem mândrie naţională şi să ne mândrim cu faptul că suntem moldoveni.

Da, ne mândrim cu faptul că suntem „moldoveni” şi vorbim „moldoveneşte”.

Ne mândrim cu faptul că suntem cotropiţi. Ne mândrim cu faptul că suntem săraci lipiţi pământului. Ne mândrim cu faptul că umblăm flămânzi.

Suntem unicul popor de pe glob care am ajuns să ne mândrim cu faptul că suntem proşti. Că ne lăsăm atât de lesne prostiţi.

Am ajuns să fim mândri pentru faptul că n-avem cu ce ne mândri!

Umblăm cu pantalonii rupţi în fund şi ne fudulim cu asta.

Am impresia că pantalonii rupţi în fund vor fi în curând declaraţi costum naţional al Republicii Moldova, în care vor dansa artiştii noştri şi cu care vom întâmpina sau petrece oaspeţii. Şi pe care-l vom apăra cu decrete. Vom ajunge să ne apărăm sărăcia prin legi şi decrete prezidenţiale. Ea fiind mândria noastră naţională.

Unii, bănuiesc eu, vor îndrăzni să scoată şi zimbrul din steme, ca să pună în locul lui păduchele. Asta se pare că doresc la ora actuală şi ideologii zeloşi ai republicuţei noastre independente şi suverane.

Parlamentarii cred că dacă de azi încolo vom vorbi „moldoveneşte”, şi nu româneşte, vom avea mai multă pâine.

Eu unul mă îndoiesc.

Acum două săptămâni, foştii deputaţi agrarieni s-au întâlnit cu actualii deputaţi agrarieni, plângându-se acestora din urmă că oamenii aproape că-i scot din sate cu furcile, fiindcă i-au minţit: în preajma alegerilor le-au făgăduit acestora marea cu sarea şi acum nu le pot plăti de peste jumătate de an salarii, că satele le mor de foame, iar soluţia pe care au găsit-o preşedinţii de colhoz ar fi una: să intrăm şi „mai ghine” în Rusia!

Vai, sărmanul nostru ţăran, cum mai poate fi prostit! Azi mor de foame toţi cei care au votat „spicul”. Dar ei tot cu diavolul ţin. Rusia e lihnită şi ea de foame şi se hrăneşte doar din furat: din ceea ce mai ia cu japca sau cu şantajul din fostele republici ale URSS.

De la 21 iulie 1994 (după Hristos), Republica Moldova vorbeşte „limba moldovenească” fără paranteze.

Imediat a început o „dezromânizare” isterică a statului suveran şi independent Moldova Sovietică.

Centrul Republican de Cultură şi Artă a fost închis în pripă, urmând a fi transformat în saună pentru Guvern. Totodată şi-a schimbat şi denumirea: din Centrul Republican de Cultură şi Artă – în Sauna „Drujba”.

Cel mai bun teatru din Moldova – „Eugen Ionesco” – a fost trimis in corpore, cu tot cu marii actori şi înalţii uşieri, la Căinări, doar din simplul motiv că actorii vorbesc o „stâlcită limbă moldovenească”.

Biblioteca românească „Onisifor Ghibu” a fost desfiinţată, cărţile fiindu-i aruncate în stradă.

Mi se spune că Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei din republică a şi început să caute manuale cu grafie chirilică, pe copertele cărora ar scrie invariabil „limba moldovenească”.

„Istoria României” va fi înlocuită în şcoli cu „Istoria RSS Moldoveneşti”, iar unde aceste manuale nu vor putea fi găsite – cu „Istoria URSS”.

Dl. Paul Bran, rectorul Academiei de Studii Economice din Moldova, a fost destituit din motivul c-ar fi român, iar în locul lui e numit (de către Guvern!) un bulgar.

La Universitatea Agrară, în aceste zile, mi se spune, a fost deschisă o nouă facultate – Facultatea de Prostologie, care, se zice, va recruta preşedinţi de colhozuri direct pentru Parlament.

Nu mai ştii: care e zvon şi care e realitate?!

Totul s-a încâlcit în conştiinţa noastră.

Vai de capul nostru!

Găgăuzii înaintează Parlamentului de la Chişinău un proiect de lege privind combaterea separatismului prin acordarea de autonomii teritoriale. În acelaşi timp, ruşii propun moldovenilor să serbeze cu multă pompă aniversarea a 5O-a a „eliberării” moldovenilor de sub jugul moldovenilor. Şi aceştia acceptă cu bucurie!

Pentru acest dezastru, pentru cele ce ni se întâmplă azi şi ni se vor mai întâmpla mâine, vina o poartă deputaţii agrarieni, străinii ajunşi în fruntea republicii noastre, dar şi unii conducători de partide democratice care s-au prezentat dispersat la alegeri, adică şi dumneavoastră, dragi alegători, care, din cele mai bune intenţii, aţi votat pentru „albină”, „cheiţă”, „clopot”, „femeie cu copil”, „căsuţă”, „cântar” etc.

Dacă am fi avut încă nu 20 de deputaţi (exact câţi deputaţi au dăruit agrarienilor şi interfrontului conducătorii partidelor de orientare democratică), ci numai 5, am fi putut azi lesne contracara, bloca în Parlament orice hotărâre, orice amendament sau lege antinaţională.

Deocamdată, însă… Socialiştii şi agrarienii declară cu impertinenţă: „Cu minoritatea (parlamentară) nici nu vom sta de vorbă”. Iată-ne minoritate în propria ţară!

Astăzi, oamenii Moscovei, care au revenit la putere, ne apără independenţa.

De cine?! De noi înşine. Ei recunosc „independenţa” republicii numai în măsura în care ea e dependentă de Rusia.

Interfrontiştii şi nomenclaturiştii de odinioară, care luptau împotriva oricărui fel de naţionalism, sunt azi cei mai feroce naţionalişti „moldoveni”, care-l apără pe moldovean de „românizare”, dar nu de „rusificare” sau „găgăuzire”.

Un moldovean de la Mihailovca – Rîbniţa mi se lăuda acum mai mulţi ani: „Ia russkii moldovanin”.

Degrabă vom fi şi noi „Russkie moldovie”.

Iată ce vor să facă străinii şi înstrăinaţii din noi!

Relativ nu demult, la Moscova, un scriitor român a auzit câţiva moldoveni vorbind între ei româneşte. „Sunteţi români?”, i-a întrebat scriitorul, bucuros să schimbe câteva fraze cu nişte concetăţeni. „Nu”, i-au tăiat-o aceia rece, „noi suntem moldoveni ruseşti”.

De azi încolo, bănuiesc, vom fi cu toţii „moldoveni ruseşti”.

Ceea ce se întâmplă azi e trădarea idealurilor naţionale. A acelor idealuri şi idei lansate de prima Mare Adunare Naţională la 27 august 1989. Preşedintele Mircea Snegur mai crede şi azi că atunci noi, cei peste 800.000 de participanţi, am îngenuncheat în faţa domniei sale, şi nu în faţa Limbii. Care între timp ne-a fost furată. Trădată. Umilită. Scuipată.

Ar urma să convocăm de urgenţă o altă Mare Adunare Naţională, la care l-am invita şi pe preşedintele M. Snegur, pe alţi demnitari de stat, şi în cadrul căreia aceştia şi-ar face dări de seamă în faţa poporului: dacă şi-au respectat sau ba jurământul de a apăra neapărata noastră limbă.

Pe clădirea Universităţii din Bucureşti, citisem ceva mai demult o frază: „Dumnezeu e peste tot şi nicăieri pentru cei proşti”.

Cu cei proşti, nici Dumnezeu nu ţine.

Nici cu cei laşi.

Nici cu cei care nu vor să fie liberi.

Dar se ştie: lumea aparţine oamenilor liberi.

Ceilalţi sunt nişte condamnaţi.

Dar nu vom putea fi liberi atâta timp cât minciuna va sta în capul mesei. Cât vom aplauda fariseii şi hoţii. Cât vom tolera impostorii şi handicapaţii moral. Cât nu ne vom da seama cine suntem, ce limbă vorbim, care ni-i ţara, cine ne sunt prietenii şi duşmanii.

Republica noastră trece în aceste zile prin încercări grele.

Dumnezeu ne bate cu secetă, cu sărăcie şi cu idioţi. Cu idioţi care vor să facă din pactul Ribbentrop-Molotov Constituţie de ţară.

Minciuna dă pretutindeni în floare în Ţara deznaţionalizată şi stabilizată a Moldovei. Şi se pare că pentru multă vreme.

Bună dimineaţa, noapte!

Nicolae Dabija, 28 iulie 1994

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 14 iunie 2001.

Filipeni e o comună de lângă Leova, întinsă pe vreo zece kilometri de-a lungul râului Sărata, nu departe de Prut, pe malul basarabean.

Acum mai mulţi ani, mă împrietenisem în această localitate cu o rudă de-a soţiei, mătuşa Măriuca Hanganu, care fusese deportată în Siberia, unde stătuse 40 de ani.

De ce tocmai atâţia?! Doar ceilalţi deportaţi se întorseseră dintr-acolo demult…

Bătrâna îmi explică:

– Advertisement –

– I-am scris mai întâi lui Stalin, şi Stalin mi-a trimis răspuns că mi-i casa ocupată, făcuseră în ea policlinică pentru sat, şi să mai aştept o vreme… Pe urmă i-am scris şi lui Hruşciov. Hruşciov mi-a spus şi el că policlinica cea nouă a satului a şi început să fie construită, şi cum va fi gata, mă va anunţa, ca să mă pot întoarce la căsuţa mea… Brejnev mi-a spus că iaca-iaca policlinica cea cu două etaje din Filipeni va fi sfinţită şi aş putea reveni acasă… Şi aşa au trecut 40 de ani…

Aici, mătuşa Măriuca ofta din toate baierile pieptului:

– O grămada casă, acoperită cu stuf şi unsă cu lut pe jos, dar nici Stalin, nici ceilalţi mari nu voiau să mi-o deie, să vin şi eu acasă dintre străini…, adăuga ea nedumerită.

– Advertisement –

Mătuşa Măriuca Hanganu din Filipeni a fost trimisă în Siberia în locul bărbatului său.

Era într-o zi de vară de după război. Se aflau în casă când au auzit câinele lătrând. Apoi s-a auzit un pocnet de armă şi câinele a amuţit, imediat ograda s-a umplut cu miliţieni şi lepădături din sat. Erau beţi cu toţii – tocmai ieşiseră din beciul unui „chiabur” care stătea între doi oameni înarmaţi, urcat în coşul unui camion ce aştepta în drum, unde degustaseră vinul acelui „duşman al poporului” – şi au prins să se reverse într-un potop de strigăte vesele şi înjurături bete: „Ганган, выходи! Сдавайся!” („Hangan, ieşi! Predă-te!”).

Anton Hanganu, aşa îl chema pe bărbatu-său, n-a mai reuşit să iasă din casă pe vreo fereastră, ca să se piardă în lanul de porumb din preajmă, casa fiind înconjurată de oameni înarmaţi. Dar ce locuri tainice există în casa omului, unde acesta s-ar putea ascunde ca să nu fie găsit?! Mătuşa Măriuca într-o clipă a scos gurarul de la cuptor şi i-a făcut un semn: „Ascunde-te aici!”. S-a făcut ghem – ce nu face omul la ceas de primejdie?! – şi a amuţit pitit în întunericul din fundul cuptorului.

Oaspeţii nepoftiţi au intrat în casă.

– Unde e Anton? Где Антон?!

– Da’ nu-i acasă Anton, oameni buni. S-a dus la moară de vreo trei zile şi încă nu s-a întors…

– Minte, tovarăşe căpitan, a zis un târâie-obială dintre vecini. E în casă, chiar eu l-am văzut adineaori cum a intrat în casă…

Au pus mai întâi scara şi au urcat în pod, din gura căruia, în furia lor amestecată cu veselia iscată din vinul băut, au tras cu pistoalele ciuruind nişte butoaie deşerte, hornul şi câțiva stupi goi… Acest joc de-a moartea li s-a părut foarte antrenant, deoarece cu fraza „Ганган, выходи!” („Hanganu, ieşi!’’) au prins să tragă, fără să se mai aplece, pe sub laviţe, în scrinuri pentru zestre, în dulapuri vechi…

Când au luat gurarul de la sobă, ea a încremenit. Un NKVD-ist a tras mai multe focuri de revolver în bezna cuptorului. De acolo s-au auzit doar câteva icnete înfundate.

S-a umplut cuptorul cu sânge, îmi povestea mătuşa Măriuca. Dădeau tăvălile din gura cuptorului pe din afară de sângele lui Anton. Şi după ce l-au scos mort de acolo, cuptorul cela a mai izvorât sânge vreun an de zile, până cei care s-au mutat în casa lor – nişte activişti veniţi de aiurea – l-au dărâmat şi au făcut un altul. Dar şi acela sângera. Până au plecat cu totul din casă şi au făcut în ea policlinică…

Mătuşa Măriuca nici n-a fost lăsată să-şi înmormânteze soţul. I l-au înmormântat rudele. Iar ea a fost luată în locul bărbatului („Ты будешь за него!”), ca să fie „la număr”. Şi încă multă vreme – fiind mutată sub escorte dintr-o închisoare în alta, până a ajuns în fundul Siberiei –, ea, Măriuca Hanganu din satul Filipeni, la fel de fel de apeluri şi verificări, era strigată cu nume de bărbat: „Gangan Anton…”

Şi ea trebuia să răspundă în locul celui mort:

– Prezent!

Pentru ce-l căutau pe bărbatul ei?! Poate pentru că iubea pământul. Poate pentru că umbla la biserică. Poate pentru că era om cu dreptate. Acum nu mai ştie.

Se vede că i-a pârât cineva, ca să-i ia casa. Sau – poate?! – nevasta. Că au mai păţit-o şi alţii. Iar mătuşa Măriuca îmi dă de înţeles că a fost femeie frumoasă la vremea ei. Sau ca să-i ia grâul, că era vară şi lanul lui rodise cel mai bine în acel an…

Nedreptatea ei a continuat încă multă vreme. Oricât a încercat ea să le dovedească celora de la comenduire, unde se ducea obligatoriu de două ori pe lună la vreo 50 de kilometri de bordeiul ei din taiga să se înregistreze, că ea nu e „Hanganu Anton”, ci „Hanganu Măriuca”, tot nu i-a putut convinge.

Iar când aude rostindu-se numele soţului ei, tresare şi azi, parcă ar mai răspunde la apel.

Mătuşa Măriuca e o mână de om, colo nişte oase întinse pe o bucată de piele şi nişte ochi curaţi ca sineala cerului; în rest – numai suflet: firavă, ea seamănă cu un fir de porumb, care ţi se pare că e gata-gata să se frângă la prima bătaie de vânt, aplecându-se până în drept cu pământul, dar care nu se frânge niciodată, aşteptând doar o vreme prielnică pentru a se ridica în picioare…

Aşa e mătuşa Măriuca.

Ea s-a întors târziu din Siberia, abia când policlinica satului s-a mutat din căsuţa ei într-o clădire cu două caturi din centrul satului, la care s-a muncit vreo douăzeci de ani.

Când s-a întors, a găsit ograda semănată cu gropi; grădina – cu urme de copaci scoşi din rădăcină; grămezi de gunoaie erau aruncate peste tot, huma era amestecată cu paie şi praf de cărbune; în locul gardului, cineva săpase nişte şanţuri în care creşteau bălării; fântâna din poartă aştepta şi ea, plină cu pietre… Acoperişul era spart, podul era nemăturat din anul când fusese deportată, lutul şi varul cădeau de pe pereţi…

În câteva săptămâni le-a pus pe toate la locul lor, a reparat acoperişul cu mâna ei, a muruit, a văruit şi a sfinţit casa, a împletit un gard din nuiele aduse în spate din fâşiile de salcâm de lângă sat, a curăţat fântâna şi a făcut grădina să rodească…

– A dracului babă!, au prins să şuşotească vecinii invidioşi. Nu degeaba au trimis-o în Siberia.

De câte ori mă duceam la rudele din mahalaua zisă Pe Vale din Filipeni, treceam şi pe la mătuşa Măriuca. Îmi plăcea s-o ascult. Vorbea o limbă dulce, ca desprinsă din cărţile lui Sadoveanu, sau, cum îi ziceam eu, „ca la Bucureşti”.

– Dar cum de-ai păstrat mata atâţia ani printre străini această limbă frumoasă, de parcă nici n-ai fost plecată din sat?, nu încetam eu să mă mir.

– Da’ cum?! Dacă-i limba mea…, mă întreba ea, nedumerită că nu pricep şi eu atâta lucru.

– Că iată, turnam şi eu gaz în foc, cutărică al lui cutare e orăşean de câteva săptămâni şi de acum vorbeşte cu ai săi numai ruseşte…

– Dacă-i prost!, concluziona ea cu părere de rău.

Se bucura de fiecare dată când mă vedea, pentru că-i sărutam mâna, pentru că ştiam s-o ascult şi pentru că știam toate strofele romanţei „Car frumos cu patru boi”…

Ca şi alte dăţi când veneam la bunicii soţiei, care locuiau gard în gard cu mătuşa Măriuca, odată am lăsat căldarea la fântâna din poarta ei, agăţată de-un lemn, şi am intrat în ogradă, cu gând să văd ce mai face…

Uşa de la casă era deschisă. Am intrat în tindă, unde, înainte de a bate la cealaltă uşă, am auzit dincolo cum discutau două bătrâne. Una îi zicea celeilalte (reproduc aproximativ):

– Apoi, ce ţi-oi spune eu, ţacă Ioană?! Ai trecut ieri pe la poarta mea, ţi-am dat „bună ziua!” şi mata nu mi-ai răspuns. Bănuiesc că te-ai supărat pe mine, dar de ce, zău că nu ştiu…

Interlocutoarea aici întârzie să-i răspundă… Şi atunci am bătut la uşă. Bătrânele de dincolo au tăcut mâlc. Am mai bătut o dată.

– Care-i acolo? Hai, intră!

Când am intrat în casă, am rămas contrariat: înăuntru nu era decât mătuşa Măriuca, stând pe laviţă şi alegând nişte fasole.

– Da’ cu cine vorbeai mata, mătuşă Măriucă?, am întrebat eu, fără să mă gândesc că întrebarea mea putea fi atunci, în acea clipă, lipsită de tact sau bun-simţ.

Aici mătuşa Măriuca a roşit brusc până în vârful urechilor – păstrase această calitate omenească şi la cei 80 de ani –, buzele ei desenaseră un zâmbet imprecis, ochii sinilii i se împăienjeniseră şi, tulburată, profund ruşinată, după o scurtă fâstâceală, mi-a spus:

– Iată aşa am supravieţuit eu, măi Niculăieş, în pustietatea din taiga. La început mi-a fost greu: nu era nimeni cu mine să mă întrebe dacă mai trăiesc sau dacă n-am murit. Şi-atunci mi-am adus acolo tot satul nostru. Mă sfătuiam şi mă contram, mă certam şi mă împăcam zilnic cu tot satul. Alegeam din timp consătenii cu care să stau de vorbă. Îi chemam în nopţile acelea care nu se mai sfârşeau şi începeam vorba cu ei cam aşa: „Ce mai faci, bade Vasile – sau lele Ileană?! Demult nu te-am văzut… Am auzit că…” Şi mai născoceam de la mine capete de vorbă… La început am făcut-o de multă străinătate, apoi – din frica de străinătate; pe urmă – dintr-o obişnuinţă. Ziua mergeam singură la tăiat pădure. Iar seara ştiam că mă aşteaptă tot satul în bordeiul meu strâmt şi umed, unde încăpea tot satul nostru. Şi aşa – timp de 40 de ani… Când mi s-a dat voie să mă întorc şi am venit în sat, am descoperit că mai mult de jumătate din oamenii cu care vorbisem toţi aceşti ani sau – Doamne, iartă-mă! – mă certasem, se mutaseră demult în cimitirul de lângă biserica Sfinţilor Constantin şi Elena… Câteodată mă gândesc că dacă în toţi aceşti ani n-ar fi fost oamenii satului cu mine, cine ştie dacă nu mi-aş fi pierdut minţile. Sau aş fi luat-o şi eu razna prin taiga să mă întorc pe jos acasă, până dădea vreun urs sau o altă jivină peste mine, şi-mi albeau şi mie oasele prin hăţişurile străine…

M-am ruşinat de întrebarea mea prostească şi am plecat capul în jos.

Altă dată când o mai vizitam pe mătuşă şi ştiam că e-n casă, începeam să vorbesc tare încă din ogradă: ca morţii sau viii cu care vorbea ea să mă audă şi să plece la timp dinaintea ei, şi să n-o mai ruşineze pe bătrâna mătuşă Măriuca Hanganu din comuna Filipeni în faţa nepoţilor ei curioşi.

P. S. Există un folclor al deportărilor care, în virtutea unor împrejurări bine cunoscute, nu şi-a găsit încă locul în studiile de specialitate. Şi mătuşa Măriuca Hanganu din Filipeni ştia o sumedenie de cântece, cele mai multe fiind compuse de ea. Cântece despre dânsa, despre viaţa ei, despre satul pe care l-a purtat după ea prin toată Siberia.

Cântecul de mai jos l-am auzit pentru prima dată de la un unchi de-al meu, părintele Nicodim Onu din Satul Nou, care l-a adus din Siberia, auzindu-l şi el de la alţii, şi pe care bucovineanca Olga Buja m-a ajutat să-l rememorez şi să-l completez. E o mărturie-document despre Basarabia de la răscruce de vremi, dar şi despre nişte oameni care, poate, n-au lăsat în urma lor decât un cântec, în care s-au înmormântat pentru a rămâne în amintirea neştearsă a generaţiilor.

Basarabie frumoasă…

Basarabie frumoasă,

De trei ori ai fost mireasă

Şi a patra ai fost arsă.

 

Of, of, mama mé,

Of, sărmana Basarabie.

 

Acasă când am venit

Tată, mamă n-am găsit.

 

Of, of, mama mé,

Of, sărmana Basarabie.

 

Când am dat să intru-n casă,

Un străin stătea la masă.

 

Of, of, mama mé,

Of, sărmana Basarabie.

 

Bea rachiu, mânca măsline

Şi se uita rău la mine.

 

Of, of, mama mé.

Of, sărmana Basarabie.

 

… Stau pe prag, cu ochii-n ploi

El zice: „Ты кто такой?!”

 

Of, of, mama mé,

Of, sărmana Basarabie.

 

Cușma tatei șade-n cui

El zice că-i casa lui.

 

Of, of, mama mé,

Of, sărmana Basarabie.

 

Când întreb de-ai mei părinţi,

El mă suduie de sfinţi.

 

Of, of, mama mé.

Of, sărmana Basarabie.

 

Când îl întreb de al meu frate,

El începe a mă bate.

 

Of, of, mama mé.

Of, sărmana Basarabie.

 

Când îl întreb de surioară,

El mă dă pe uşă-afără.

 

Of, of, mama mé,

Of, sărmana Basarabie.

 

Casa-i tristă, gol ocolul.

El mă-mpinge cu pistolul.

 

Of, of, mama mé,

Of, sărmana Basarabie.

 

Merg pe drum, pe drum întins,

Și nu-l văd de-atâta plâns.

 

Of, of, mama mé,

Of, sărmana Basarabie.

 

Cerul e cu stele plin,

Eu în ţara mea-s străin.

 

Of, of, mama mé,

Of, sărmana Basarabie.

 

Stelele-s toate de foc,

Eu în ţara mea n-am loc.

 

Of, of, mama mé,

Of, sărmana Basarabie.

 

Basarabie frumoasă,

De trei ori ai fost mireasă

Şi a patra ai fost arsă.

Nicolae Dabija, 14 iunie 2001

DE ACELAȘI AUTOR:

* Trădările lui Dodon

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 6 iunie 2019.

Când eram copil, bunicul meu Ioan Dabija, atunci când rămânea singur şi i se părea că nu-l aude nimeni, îngâna un fel de cântec:

„Toată lumea are neam,

Numai eu pe nimeni n-am,

– Advertisement –

Toată lumea are ţară,

Numai eu, cu câinii-afară…”

Deşi de multe ori îl murmura lăcrimând, eu zâmbeam ca să nu mă vadă, pentru că bunicul meu, aşa credeam, nu avea dreptate.

– Advertisement –

Cum, n-are dânsul chiar pe nimeni? – mă întrebam, când satul ne era plin cu rude: verişori, verişoare, fraţi, surori, cumnaţi, cumnate, mătuşi, unchi… Şi apoi cum să nu aibă el ţară? Când Uniunea Sovietică este cel mai mare şi cel mai puternic stat din lume?

Odată s-a simţit auzit şi, când mi-a surprins şi privirile de ştrengar, mi-a vorbit mângâindu-mă pe creştet:

– Noi suntem români, dar să nu spui la nimeni!

Nu ştiam ce înseamnă să fii român, credeam că român e un fel de haiduc, de care erau pline pădurile noastre în acele vremuri de prigoană de după război.

– Eu cu mata?! Sau şi ceilalţi?

I-am pus această întrebare, de vreme ce fiul lui, părintele Serafim Dabija, cumnata bunicului, Tecla Leancă, alte rude de-ale noastre, precum preotul Nicodim Onu, moş Terinte Caragea, făceau închisoare pentru asta.

– Şi ceilalţi, mi-a răspuns sec bunicul.

Doar că nu pricepeam: de ce să nu o spun, când tot el se supăra pe noi atunci când îi rosteam minciuni, iar acum ne cerea să nu vorbim ceva despre care era convins chiar el.

Când am ajuns pe toloaca plină cu prieteni de joacă, le-am destăinuit:

– Bunicul a spus că noi cu toţii suntem români, dar să nu spunem la nimeni.

A doua zi, la şcoală, le-am împărtăşit în recreaţie şi altor colegi taina bunicului, numai că „…el a spus să nu spunem la nimeni”.

– Cum să nu-i spunem învăţătorului nostru, care ţine la noi şi probabil încă nu ştie?, mi-a spus Lida, colega de bancă.

Când a sunat de lecţie, iar în clasă a intrat învăţătorul nostru, Nicolae S. Cocul, ne-am apropiat toată clasa de el şi i-am şoptit şi lui marea taină:

– Bunicul a spus…

– … că noi suntem români…

– … dar vă roagă să nu spuneţi la nimeni.

Dar învăţătorul se vede că nu înţelesese prea bine ce i-am spus, pentru că a zâmbit şi ne-a îndemnat să trecem fiecare în banca lui, ca să începem lecţia.

Astăzi, când murmur, atunci când nu mă aude nimeni, strofa acelui cântec de demult, nu ştiu de ce cred că, de acolo de unde se află, tătucuţa mă aude şi zâmbeşte, bucuros că n-am păstrat secretul pe care mi l-a încredinţat în copilărie doar mie, ci l-am spus şi altora încă prin vremuri tulburi şi nepriincioase adevărului.

Atunci, demult, când a dorit să ştiu ceva şi să tac despre cele aflate, el voise să mă ocrotească, aşa cred azi, ştiind prea bine ce-au păţit toţi cei care nu ascundeau cine sunt şi se mândreau cu numele neamului lor. Acel mesaj tainic al tatălui mamei, Ioan Dabija, mult mai apoi l-am transmis ca pe-o ştafetă copiilor, iar acum şi nepoţilor mei, doar că – mă ierte bunul meu bun – cu partea de taină un pic modificată:

– Noi suntem români, voi sunteţi români şi să spuneţi, ca să ştie toată lumea acest lucru!

Şi punctum…

Nicolae Dabija, 6 iunie 2019

DE ACELAȘI AUTOR:

* Trădările lui Dodon

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

– Advertisement –

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 8 martie 2018.

De la o vreme întâlnesc tot mai mulți compatrioţi „consecvenţi”, care se dau drept exemplu:

– Noi suntem consecvenţi. Noi tot cu Diavolul ţinem! Chiar şi după ce acesta a zdohnit! Noi… cum am fost, aşa rămânem!

Să fii cu Cornoratul, când acesta era stăpân pe ţară, mai treacă-meargă. Dar să-i rămâi fidel şi când a sucombat e semn de boală gravă.

– Advertisement –

Vai de ei, de aceşti consângeni! Că şi-au pierdut sufletele e trist. Dar că se şi mai laudă cu asta e trist de tot!

Socialiştii lui Dodon se mândresc că ei aşa s-au născut: trădători de Neam şi Ţară.

Citisem undeva o spusă a unui cotropitor: „Nu se poate ocupa rapid o ţară decât cu complicitatea celor dinăuntru”.

– Advertisement –

Iar neamul nostru, din păcate, nu a dus niciodată lipsă de „cozi de topor”. Pregătite să deschidă din interior porţile Troiei noastre asediate.

Cine e individul care e gata s-o facă şi care consideră că apărătorii cetăţii, tocmai ei, ar trebui lichidaţi, puşi la dubă, neutralizaţi, pentru că mai rezistă?

E tocmai cel care ar urma să stea în fruntea oştenilor, „comandantul suprem”.

Niciodată în istoria neamului nostru nu s-a cocoţat atât de sus un derbedeu care să-şi urască neamul atât de mult.

Pentru Dodon, cei mai mari duşmani ai moldovenilor sunt românii.

Dar învăţătorii lui – Marx, Engels, Lenin – afirmă că moldovenii sunt români.

Şi-atunci, dacă moldovenii sunt români, cum pot fi românii duşmanii românilor?

Scopul lui Dodon este să-i „moldovenizeze” pe români. Care-s gata moldovenizaţi. Moldovenii şi românii fiind două nume pentru un singur neam.

Nu moldovenizaţi românii, moldovenizaţi-i pe ruşi, pe ucraineni, pe găgăuzi, care habar n-au de limba voastră „moldovenească” şi nici în ce ţară locuiesc!

Dacă ţineţi atât de mult la „limba moldovenească”, de ce la congresele voastre socialiste nu aveţi barem un singur moldovean care să vorbească altfel decât ruseşte?

Duşmanul nostru de secole nu e România, creată de Moldova de dincolo de Prut (de Al. I. Cuza, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, Al. Russo şi alţi moldoveni patrioţi) prin unirea ei cu un alt stat de aceeaşi limbă, cu aceleaşi tradiţii şi aceeaşi istorie – Valahia, ci Rusia, care ne-a făcut de-a lungul istoriei numai rele. Cu concursul ei ni s-a răpit Bucovina în 1775, apoi chiar ea ne-a rupt ţara în două în 1812, apoi ne-a mai sfâşiat-o în trei în 1940, răpindu-ne Marea Neagră, Dunărea şi Hotinul, iar în 1992 – şi Tighina cu teritoriile de dincolo de Nistru. Şi acum ţinteşte să ia şi ceea ce ne-a mai rămas. Tot ea ne-a deportat taţii şi bunicii, ne-a ucis şi umilit cărturarii, ne-a făcut una cu pământul bisericile şi mănăstirile, ne-a oprit să vorbim în limba noastră, ne-a interzis numele etc.

Tot Rusia ne-a făcut un război pe teritoriul republicii în 1992, ne-a creat o enclavă separatistă – Transnistria – şi acum vrea să ne mai „fericească” cu una – Găgăuzia.

Dacă în ultimii 25 de ani România a făcut investiţii de peste un miliard de euro în Republica Moldova, reparând grădiniţe, şcoli, teatre, muzee etc., Federaţia Rusă a investit cam tot atâta în Transnistria (în Republica Moldova propriu-zisă ea n-a investit niciun cent), înarmând-o şi pregătind-o de război contra noastră.

Faptul că „preşedintele” Dodon creează un Consiliu de Securitate alcătuit doar din filoruşi, în care nu intră ministrul Apărării şi alţi miniştri ai ministerelor de forţă, ne spune că el se pregăteşte de război cu Federaţia Rusă (cu Armata a 14-a), pe care intenţionează să-l piardă mai înainte de a-l începe.

Iar Federaţia Rusă e la ora actuală nu doar o succesoare a Rusiei ţariste şi a celei sovietice, ci şi o succesoare a minciunilor oficializate de cele două imperii defuncte.

Posturile ei de televiziune, care debitează liber pe teritoriul republicii (NIT-ul lui Iurie Roşca şi altele), anunţă din când în când că Republica Moldova se pregăteşte să atace Transnistria. Un argument în acest sens pentru ele ar fi şi depozitul de arme descoperit recent în mijlocul Chişinăului, în pădurea din sectorul Râşcani.

Şi asta pe când Federaţia Rusă pune la cale la Chişinău scenarii care ar arunca Europa în aer. O dovadă ar fi Ambasada Federaţiei Ruse din capitala Republicii Moldova, cea mai mare din lume (în subsolurile ei încape o unitate de tancuri şi toată Armata a 14-a), care e şi cea mai numeroasă de pe mapamond. Un exemplu doar: Ambasada Federaţiei Ruse din SUA are 415 angajaţi, iar Ambasada Federaţiei Ruse de la Chişinău – 1.700 de funcţionari. Întâmplător oare?

Dodon e un pericol enorm pentru securitatea naţională, mai ales de când s-a cocoţat în fruntea ei.

El nu reprezintă Republica Moldova în Federaţia Rusă, cum declară ori de câte ori ajunge la Moscova, el reprezintă Federaţia Rusă în Republica Moldova.

Un impostor. Un trădător pregătit (plătit) să deschidă porţile acestei cetăţi asediate.

Cazacii, pe care i-a decorat cu cele mai înalte distincţii ale Republicii Moldova pentru că ne-au ucis fiii la Nistru în 1992, contează pe el.

Străjeri, fiţi vigilenţi!

Vrăjmaşul e-n cetate!

Nicolae Dabija, 8 martie 2018

DE ACELAȘI AUTOR:

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Stăpânii cu reflexe de slugă

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

Poezie publicată de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 18 ianuarie 2009.

Spitalul de Urgenţă s-a trezit

şi-i bântuit de-o veste tot mai grea:

Vieru zace, undeva, strivit,

– Advertisement –

căci s-a găsit şi pentru dânsul o şosea.

*** 

E scos Poetul, pe fragmente, dintre şine…

– Advertisement –

„Sunteţi Vieru?” „Da…” „Şi ce vă doare?”

„Doar Basarabia… Ea… suferă mai tare…

Pe ea salvaţi-o-ntâi, şi-apoi pe mine…”

***

I-i sângele cu fiare-amestecat

ca Prutul lui cu sârmă ucigaşă:

„Unde vă doare cel mai mult?” „Nu sub cămaşă…

Ci Neamul meu… că-i… cel mai dezbinat.”

***

Lui – medici, voi, cu harul vostru sfânt! –

scos de sub roţi ca de pe răstignire,

mai daţi-i viaţă, ca să mai respire

şi să mai scrie încă-un „Legământ”.

***

Viaţa, încet, din trupul lui se scurge,

la el Spitalului i-i greu s-ajungă,

şi Prutul tot e-o lacrimă prelungă

pe faţa Europei care curge…

***

Şi, ca-n povestea cea cu lupi şi iezi,

singurătatea s-a făcut mai mare…

Iar ţara seamănă cu-o lumânare

ce pâlpâie uitată în zăpezi…

***

Cu mersul lui, tăcut, de heruvim

el s-a-nălţat la Ceruri: şi învie.

Şi numai noi, rămaşi în străinie,

nici nu ne naştem şi nici nu murim…

Nicolae Dabija, 18 ianuarie 2009

DE ACELAȘI AUTOR:

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Stăpânii cu reflexe de slugă

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 8 februarie 2001.

În 1990, când mi se dădu cuvântul la inaugurarea Centrului „George Apostu” din Bacău şi eu afirmasem (mai erau prezenţi de la noi Grigore Vieru şi Iacob Burghiu) că nimic nu mai poate opri Republica Moldova ca ea să devină stat independent, un domn, Maiorov, consilier al Ambasadei Sovietice de la Bucureşti – în semn de protest faţă de spusele mele, care ar fi „ofensat marea Uniune Sovietică” –, părăseşte demonstrativ manifestarea.

La recepţie, însă, Maiorov s-a apropiat de mine, spunându-mi şi un vers făcut („de alţii”, cum a menţionat) după Al. Puşkin:

„Во глубине сибирьских руд pеку Прут перенесут”

– Advertisement –

(„În fundul Siberiei va fi mutat râul Prut…”)

Aluzie la faptul că n-ar fi rău ca noi, cei de o parte şi de alta a Prutului, să fim „ceva mai atenţi cu independenţa, cu Unirea”, căci ei s-ar putea să nu ne ierte şi să ne mute cu tot cu râu hăt dincolo de Ural.

Consilierul Ambasadei a încercat, totodată, să-şi motiveze ieşirea demonstrativă cu un zâmbet diplomatic: „Trebuia să-mi exprim cumva dezacordul, dar Uniunea Sovietică nu va ceda nicio palmă de pământ nimănui…”

– Advertisement –

Iată însă că a făcut acest lucru în locul Rusiei istoria sau, poate – asta e certitudinea mea –, însuşi Dumnezeu: URSS a dispărut, dar imperiul trăieşte. Moştenitorul ei, Federaţia Rusă, ne stabileşte partea noastră de suveranitate şi independenţă; tot ea, în ultimul timp, depune eforturi insistente ca să adune sub oblăduirea sa fostele republici ex-sovietice. Şi n-o face cu tancurile, ca la 28 iunie 1940, ci cu „arme” mult mai democratice.

Argumentul principal ar fi ca la aceste alegeri să-i poată convinge pe basarabeni, prin armatele lor de mercenari şi rătăciţi de-ai noştri, ca aceştia să schimbe libertatea lor pe o bucată de pâine. Pe care nu o are nici ea. Şi pe care tot ai noştri urmează să o crească, să-i macine grâul, să o coacă şi pe care dânsa promite, generoasă, să le-o dea. N-ar fi mai simplu să şi-o ia chiar ei de la ei?!

Scriitorul M., care atunci când se îmbată vorbeşte numai ruseşte, mi-a spus mai alaltăieri:

– Cu ruşii n-a fost rău…

A zis de parcă ruşii ar fi plecat. 5-6% dintre ei (din cele 12 procente oficiale) şi-au făcut stat dincolo de Nistru. Celelalte 5-6% care au mai rămas au privatizat tot ce se putea privatiza în Basarabia. Au bănci, întreprinderi, magazine, microbuze, posturi TV şi de radio, încât ai impresia că dânşii ar fi cel puţin 90%.

De ce n-a privatizat el? – vreau să-l întreb. Sau rudele sale? Sau prietenii săi? Dar privirea lui visătoare face inutilă întrebarea mea.

Îi spun că ruşii în Rusia o duc mai greu ca moldovenii aici, că la capitolul crimă şi corupţie ei ne întrec, că şi dacă am vorbi doar ruseşte, în condiţiile economiei de piaţă, și nu ne vor da gazele sau petrolul pe gratis, că scriitorii ruşi sunt la fel de săraci ca ai noştri şi nu li se dă nici lor vodca fără s-o plătească. Îşi aminteşte de casele de creaţie de la Piţunda (plină azi cu armate abhaziene, consultate de militari ruşi) şi Talia (în care scriitorii nu mai ajung, un bilet costând mai multe sute de dolari), unde se ducea aproape în fiecare an…

– Nu era rău, zău…

Nichita Stănescu, când venise în 1976 în Basarabia, rostise la întâlnirea de la Comitetul Central al PCM o frază: „Bine mai era pe timpul lui Iosif Vissarionovici Stalin…” – frază care i-a făcut pe şefii de partid să muţească pe dată, aceştia bănuind că marele poet român o fi stalinist. După o pauză teatrală însă, Stănescu a adăugat: „… pentru că eram pe atunci tânăr şi frumos!”

Unii dintre semenii noştri cred că, dacă va veni înapoi socialismul (prăbuşit, de altfel, pe tot mapamondul, nu doar la noi, iar lui Voronin în acest sens îi va fi foarte greu să-l rezidească la loc în toată Europa), vor fi iarăşi… tineri şi frumoşi.

Visuri naive, cu care speculează cel mai mult partidul comuniştilor, partid ce reprezintă interesele altui stat pe teritoriul republicii, declarând nestingherit că, dacă va câştiga alegerile, va schimba însăşi ordinea constituţională în stat. Acum el promite marea şi sarea şi cerul cu stelele, până va obţine votul omului nostru. Care de la 25 februarie încolo s-ar putea să lucreze doar contra lui (a basarabeanului).

La 27 august 1991, Republica Moldova şi-a anunţat independenţa.

Începând cu această dată, Rusia n-a încetat nici pentru o clipă să lupte contra independenţei Republicii Moldova.

În martie 1992, încercând să rupă Transnistria de la Republica Moldova, Rusia ne declară război.

Există probe că atunci, în iunie 1992, Armata a 14-a intenţiona să ocupe Chişinăul. Şi doar eroismul ostaşilor noştri a oprit-o la Nistru.

Acordul „de pace” (de fapt, de capitulare a Republicii Moldova), semnat la 21 iulie 1992 de Snegur şi Elţîn, recunoaşte că războiul de la Nistru a avut loc între Republica Moldova şi Federaţia Rusă, şi nu între Republica Moldova şi o parte a teritoriului ei acaparat de elemente separatiste.

Detaliu pe care ruşii preferă să-l uite, iar ai noştri n-au curajul să-l amintească.

Generalul Al. Lebed avea să se laude ulterior că acel război a fost câştigat de el.

Mult mai apoi – când ştie toată lumea că trupele ruseşti au luptat de partea separatiştilor (sau separatiştii de partea lor) –, Armata a 14-a şi-a declarat „neutralitatea”.

Între „noi” şi „ei”, în loc să fie invitate trupe pacificatoare internaţionale, ruşii şi-au postat chiar armatele ce luptaseră contra noastră – „căştile albastre” ruseşti –, care i-au ajutat lui I. Smirnov şi clicii sale, bine păziţi de consângenii lor, să-şi facă de la 1992 încoace stat.

Autorii războiului fratricid de atunci, ai păcii umilitoare din 1992, ai consolidării Transnistriei ca stat terorist, ai sărăcirii artificiale ulterioare a populaţiei, ai ideilor de federalizare a republicii de azi, de lichidare a independenţei Republicii Moldova cu ajutorul partidului comuniştilor la alegerile actuale etc., se află la Moscova.

O sfidare a normelor diplomatice unanim recunoscute de toate statele lumii este şi faptul că Rusia şi-a creat la Tiraspol un consulat, fără să mai ceară şi acceptul (obligatoriu în acest caz) Ministerului de Externe al Republicii Moldova.

Deşi a fost depus încă în 1990 la Duma de Stat a Federaţiei Ruse, Tratatul politic de bază dintre Republica Moldova şi Rusia n-a fost ratificat nici până azi, ceea ce înseamnă o nerecunoaștere de iure a Republicii Moldova ca stat. Din punct dc vedere juridic şi diplomatic, noi mai suntem parte componentă a URSS; iar cum succesorul ei e Federaţia Rusă, reiese că am face parte din Federaţia Rusă.

De la 1991 încoace, Republica Moldova a tot fost hărţuită de ţara de dincolo de Ucraina, prin oamenii ei din Transnistria, din Parlament, din Guvern, din diverse partide şi mişcări antinaţionale, din diferite comunităţi şovine ruseşti (vreo 20, care au câteva scopuri principale: subminarea statalităţii R. M., schimbarea ordinii constituţionale, distanţarea noastră de România şi Uniunea Europeană şi intrarea în Uniunea Rusia-Belarus).

Se creează impresia că orice ministru, orice om pus într-o funcţie mai importantă că ar fi numit de Moscova. (Aproape toţi, ca unul, fac parte din nomenclatorul de cadre al CC al PCM, un exemplar al căruia se expedia înainte de 1990, obligatoriu, la Moscova.)

După vizita lui Braghiş la Kremlin, ziarul moscovit „Nezavisimaia Gazeta” scrie că Rusia a fost de acord ca în următorii 4 ani Republica Moldova să fie condusă de comunistul Voronin, şi în cel mai rău caz – de troica Lucinschi-Voronin-Braghiş.

Alte variante se exclud.

Tot atunci, Rusia a condiţionat livrările de gaze de rezultatele alegerilor.

Nu e oare acesta un amestec flagrant în treburile interne ale unui stat, în care Federaţia Rusă pune preşedinţi, numeşte prim-miniştri, alege deputaţi?!

Cu regret, „Alianţa Braghiş” copiază întru totul programul electoral al lui Voronin.

Ne promite şi domnia-sa limba rusă de stat în Republica Moldova.

După vizita primului-ministru la Moscova, în urma indicaţiilor primite de la V. Putin, la întâlnirea sa cu reprezentanţii mass-media, D. Braghiş a menţionat că a discutat cu preşedintele rus (în loc de 30 de minute, câte i se acordaseră pentru audienţă, o oră şi 20 de minute, cum a precizat primul nostru ministru) „rolul limbii ruse în republică, federalizarea Republicii Moldova, statutul Transnistriei” („Moldova suverană” din 18 ianuarie 2001).

Sărăcia lucie în care s-a pomenit Republica Moldova este artificială.

Ea e provocată de actualii noştri şefi, care reprezintă vechea nomenclatură comunistă; de Federaţia Rusă, care are interesele sale în zonă; de reprezentanţii economiei subterane cu sediul la Tiraspol şi Chişinău.

Iată un exemplu de cum ne umileşte Rusia de mai mulţi ani: ea ne vinde gazele cu 82 de dolari SUA pentru mia de metri cubi, pe când Ucrainei i le vinde cu 46 de dolari, Georgiei – cu 41 de dolari, Armeniei – cu 55 de dolari, Belarusului – cu 40, Ţărilor Baltice – cu 75, României – cu 76, Bulgariei – cu 79 de dolari.

Să fim noi oare cei mai bogaţi, de ne înjoseşte într-un atare hal?!

Ba mai mult. Federaţia Rusă ne-a impus ani la rând să achităm tot noi datoriile la gaze şi pentru Transnistria. „Sunteţi acelaşi stat”, argumentau mereu şefii de la Gazprom: „Gazprom-ul nu recunoaşte un asemenea stat, Republica Moldovenească Transnistreană, aşa că plătiţi voi!”

Şi şefii au plătit. În detrimentul cetăţenilor noştri, care nu-şi primeau pensiile, salariile, bursele la timp, iar fiecare dintre ei achita sume fabuloase şi pentru gazele cheltuite de vreun transnistrean-doi.

Anual, Republica Moldova trebuie să plătească Gazprom-ului rusesc, în medie, 110 milioane de dolari pentru consumul de gaze.

Pentru tranzitul gazelor pe teritoriul Republicii Moldova către ţările Europei, însă, Gazprom ar trebui să achite 138,8 milioane de dolari (pentru 1.000 m3 la 100 km urmau să plătească 2,67 dolari, înmulţit la cantitatea de gaze anuală de 21 de miliarde m3 cu 6,6 dolari – preţul pentru cele câteva sute de kilometri prin care trece conducta = 138,8 milioane de dolari). De aici reiese că nu noi îi suntem datori Federaţiei Ruse, ci ea nouă.

Dar suma de 138,8 milioane de dolari n-a fost inclusă niciodată în buget. De ce?! Fiindcă Federaţia Rusă, considerând, probabil, Republica Moldova a fi un teritoriu care-i aparţine, refuză să achite datoriile pentru tranzitare.

În acelaşi timp, deşi Gazprom-ul Federaţiei Ruse refuză să achite sumele pe care le datorează pentru tranzitul gazelor pe teritoriul republicii, el adaugă penalităţi exagerate Guvernului de la Chişinău, cerând mereu ca plata să fie achitată la zi.

Aceste condiţii draconice înaintate de „fratele mai mare” au avut un singur scop: să ne facă săraci lipiţi pământului. Ceea ce s-a şi obţinut. Iar sărăcia îl face pe omul nostru, care nu totdeauna pătrunde subtextele politicii, să regrete vechiul imperiu, fostul partid, defunctul regim.

Petrolul, tehnica agricolă, piesele pentru aceasta, pesticidele etc. sunt şi ele procurate la preţuri, câteodată, absurde.

Pe când producţia agricolă este achiziţionată în „ţara-soră şi prietenă” la preţ de nimic.

Ca să-l umilească şi mai mult pe producătorul nostru.

Credeţi că intrând în Uniunea Rusia-Belarus situaţia se va schimba?!

Ba eu cred că deloc.

Se vor da şi la noi pâinea, laptele, untul, zahărul, carnea pe cartele – ca în Belarus. Satele vor zăcea în întuneric, ca regiuni întregi din Rusia. Vom avea şi noi deţinuţi politici şi asasinate politice ca în Belarus (50 de deputaţi din fostul Parlament de la Minsk sunt daţi dispăruţi, ca şi o sumedenie de foşti miniştri, şefi de partide, ziarişti etc.), iar peste 4 ani e posibil să nu mai fim invitaţi la un alt scrutin, deputaţii fiind numiţi prin decret prezidenţial de Voronin, aşa cum procedează Lukaşenko în Belarus.

Mi-amintesc că scriitorul rus Viktor Astafiev publicase la începutul lui 1986 în revista „Наш современник” o nuvelă, „Ловля пескарей в Грузии”, în care vorbea despre gruzini ca despre un popor de handicapaţi, lucru pe care l-a susţinut într-un fel, în luna aprilie 1989, şi generalul rus Radionov, care a ordonat să se treacă cu tancurile peste o demonstraţie paşnică din Tbilisi, soldată cu zeci de morţi şi răniţi.

Mereu mă gândesc la faptul că scriitorul a pregătit terenul pentru acel masacru.

Cineastul rus M. Govoruhin, candidat la prezidenţialele trecute din Federaţia Rusă, vizitând relativ nu demult Chişinăul, a afirmat – referindu-se la tinerii CAIRO, care încercaseră să atenţioneze nişte posturi de radio şi TV să respecte legile ţării – că aceştia ar fi „derbedei” („подонки”).

Nu cumva şi acest „profet” şovin a fost expediat la Chişinău (într-un alt stat decât Rusia) ca să anunţe, cu obrăznicia care-l caracterizează, că în curând vor avea loc şi aici „aplicaţii” (de răzbunare) ale glorioasei armate ruseşti?!

„Vom face puşcării, ca să ajungă locuri pentru toţi”, ne ameninţă de pe acum partidele „fraţilor” de la Răsărit.

Reprezentanţii minorităţii ruse, atunci când li se sugerează că ar trebui să respecte legile ţării, ţipă că se lezează drepturile omului.

Nouă ni se lezează dreptul naţiunii la existenţă şi nu îndrăznim să ameninţăm pe nimeni cu privaţiunea de libertate. Şi nici n-am expulzat vreodată pe cineva care ne înjură în propria casă.

Nouă nu ne-a trecut prin cap să-i tragem la răspundere pe cei care ne umilesc zilnic, de la tribuna Parlamentului, din Casa Guvernului (unde D. Braghiş a şi cerut ca toate documentele să fie pregătite, delaolaltă, în două limbi), la televizor (comunistul I. Magaleas a dublat timpul prevăzut pentru emisiunile ruseşti), la radio (vreo zece posturi ruseşti din Chişinău), iar radioul „naţional” o rupe şi el tot mai mult pe ruseşte.

„Eliberatorii” ne înjură în continuare, învinuindu-ne că-i încurcăm să trăiască, dar mai ales din motivul că nu ştim să le fim recunoscători pentru că ne-au trimis rudele în Siberia, pentru că ne-au împuşcat intelectualii, pentru că ne-au închis bisericile şi ne-au ucis preoţii.

Săptămâna trecută, consiliul municipal Chişinău, dominat de comunişti, a mai alocat 46.000 de lei în vederea plăţii serviciilor comunale pentru Eroii Uniunii Sovietice, şi niciun leu – pentru invalizii războiului de la Nistru sau pentru veteranii Armatei Române.

Perioada 1989-2001 a însemnat doar un scurt elan spre libertate.

În acest răstimp, Federaţia Rusă ne-a tratat ca pe o gubernie rusească, ne-a declanşat un război la Nistru, a sărăcit ţara, şi-a creat un partid (ea, care s-a dezis de comunism) – partidul comuniştilor – pe teritoriul nostru, pregătind terenul pentru a lichida Republica Moldova ca stat. Şi asta se va face în modul cel mai democratic: cu votul populaţiei.

La actualele alegeri, Rusia priveşte Republica Moldova ca pe o pradă uşoară, pe care o va putea redobândi; de astă-dată însă, nu cu tancurile, cu artileria şi aviaţia, ci cu ajutorul Coloanei a 5-a – nomenclatura pe care şi-a păstrat-o în toate structurile de stat. Mercenarii politici, nostalgicii şi rătăciţii – ultimii, modelaţi tot de ea de la 1940 încoace.

Moldovenii, cărora le-a privat accesul la carte, ţinându-i în întuneric, vor fi cu ea.

Aşa cum sărăcia provocată de comunişti le va aduce voturi tot comuniştilor.

Aşa cum gazele scumpite de Rusia îi vor aduce voturi Rusiei.

Transnistria se va lăţi peste noi. Ea vine să ne dezlocuiască. Va reuşi ea oare la 25 februarie a.c. să se extindă până la Prut?!

Poliţia moldovenească (MAI) a şi început deja să extrădeze către „partea transnistreană” dintre combatanţii care s-au manifestat în războiul de la Nistru. Doi dintre ei – Valeriu Solonari şi Alexei Cenuşă – au fost arestaţi şi extrădaţi săptămâna trecută, ca aceştia să poată fi judecaţi „după legile transnistrene”.

În această lună se va decide destinul Republicii Moldova. Îşi va zice ea oare astfel şi în continuare?!

Sau se va numi – aşa cum visează cel mai mult „fraţii” de la răsărit – Republica Federativă Rusească Moldova?!

De noi, de fiecare dintre noi depinde în ce ţară vor locui copiii noştri.

De noi depinde dacă vor fi ostatici la străini sau stăpâni în ţara lor…

Gândindu-mă la deportările siberiene prin care au trecut bunicii lor, la lupta părinţilor lor pentru Demnitate, Credinţă, Adevăr, părerea mea este că toţi merită o soartă mai bună.

Ocrotiţi-le viitorul! Nu li-l jertfiţi în numele unei Minciuni care vă promite întronarea Adevărului! A adevărului ei.

E ora deşteptării!

Nu vă dormiţi destinul, dragi concetăţeni!

Nicolae Dabija, 8 februarie 2001

DE ACELAȘI AUTOR:

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Stăpânii cu reflexe de slugă

* Zâmbete radioactive

* Patrioți în umbră

* „Noi, maldavenii”

Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 10 decembrie 2019.

La Ipoteşti, satul unde a văzut lumina zilei Mihai Eminescu, se află o biserică unică în lume, unde sfinţii din interior au aure negre.

Lăcaşul a fost construit în memoria lui Mihai Eminescu, la iniţiativa lui Nicolae Iorga, care a organizat şi o subscripţie publică.

Pictura a fost executată de pictorul Petre Remuş Troteanu (1885-1957).

– Advertisement –

Mihai Eminescu, înfăţişat cu chip de tânăr la 20 de ani, e pictat pe peretele din stânga, iar regele Carol al II-lea e zugrăvit pe peretele din dreapta.

Sfinţii aici nu-şi au aureolele de lumină ca în celelalte lăcaşuri creştine, pentru că, afirmă specialiştii, culoarea lor sumbră semnifică doliul, suferinţa, durerea, înstrăinarea.

Explicaţia însă e ceva mai simplă.

– Advertisement –

Argumentele mi le-a oferit ceva mai demult un poet rus.

În 1976 sosisem la Lvov, vechi oraş polonez cu ctitorii româneşti din Ucraina apuseană, unde participasem la Zilele Literaturii Sovietice.

Aici am făcut cunoştinţă cu cunoscutul scriitor Iakov Şvedov.

Pe atunci, toată fosta URSS fredona un cântec scris pe versurile lui:

„A ţâganka-moldavanka

Sobirala vinograd…”

(„Iar ţiganca-moldoveanca

Culegea struguri…”)

Toţi ţiganii din URSS îşi făcuseră din acest cântec celebru o carte de vizită şi se declarau moldoveni.

Autorul textului se cherchelea chiar de la micul dejun, când mă ruga să-i fac rost de votcă.

Îl întrebam, ca să par amabil:

– Skolko vam nalit? („Cât să vă torn?”)

Răspunsul lui era invariabil:

– Molodoi celovek, vî cito ne vidite kraiuşki? („Tinere, chiar nu vedeţi marginea de sus a paharului?”)

Era un bătrânel vesel, plin de voie bună şi de poezii.

Ne-am împrietenit repede. Ceea ce mi-a permis să-i mărturisesc cunoscutului bard sovietic că moldovenii sunt supăraţi pe el.

– Toţi?

– Toţi!

El a rămas nedumerit:

– De ce?

Pentru că aceştia nu sunt ţigani.

– Strămoşii moldovenilor vin de la Roma, iar ai ţiganilor – din India străveche, îi explicam.

– A ia ne znal. („Nu ştiam”)

Mi-a povestit că a scris textul în semn de omagiu pentru Grigori Kotovski (banditul ales recent, post-mortem, cetăţean de onoare al oraşului Hânceşti).

Chiar în acel an însă, poetul reuşise să prezinte o altă variantă a cântecului, care se cântă şi azi:

– A smugleanka-moldavanka… („Iar bruneta moldoveancă…”)

În acele zile, Iakov Şvedov mi-a povestit că în august 1944 bucătăria de campanie a unităţii militare din care făcea parte se instalase în Casa Memorială „Mihai Eminescu” din Ipoteşti. Ca să prepare bucatele, soldaţii puneau pe foc tot ce putea arde: au spart podelele, au desfăcut mobilierul – dulapuri, scaune, mese, rame, cărţi…

– Când am văzut asta, îmi povestise poetul, m-am dus imediat la Comandamentul unităţii. Am informat ofiţerii superiori că asta e casa lui Eminescu. „Cine e Eminescu?”, m-au întrebat aceştia. „E Puşkin al românilor”. Atunci s-a dat ordin ca bucătăria de campanie să fie mutată în biserica de alături.

Soldaţii au tras mai întâi cu automatele în portretul votiv al regelui Carol al II-lea, urme care se mai cunosc şi azi, după care au instalat bucătăria de campanie în mijlocul lăcaşului.

De la fumul greoi şi de la funingini, aurele sfinţilor şi-au schimbat culoarea, iar odată cu umezeala anotimpurilor a intervenit un proces chimic, care le-a făcut negre.

O profesoară din Iaşi, Cecilia Solomonea, a descoperit acum câţiva ani, sub stratul de vopsea de deasupra, culoarea aurie, firească a acestora, aşteptându-şi restauratorii dedesubt.

Consătenii lui Mihai Eminescu susţin că iniţial nimburile fuseseră pictate cu aur.

Dar nici preotul, nici sătenii nu se grăbesc să schimbe veşmintele îndoliate ale sfinţilor şi nici să le înlocuiască aurele.

Preotul lăcaşului, părintele paroh Valentin Tincu, îmi spune că Mihai Eminescu e îndoliat şi, în solidaritate cu el, şi sfinţii de aici sunt în doliu.

Se ştie că piatra de fundament a Bisericii „Sfinţii Voievozi” din Ipoteşti a fost pusă la 28 iunie 1929, anticipând cu exact 11 ani raptul Basarabiei şi al nordului Bucovinei, de la 28 iunie 1940.

Iar atâta timp cât Basarabia şi nordul Bucovinei mai orbecăiesc printre străini, e firesc să fie aşa, mi se spune.

– Vom vopsi cu aur aureolele sfinţilor noştri atunci când aceste teritorii strămoşeşti vor reveni Acasă, ca să se bucure şi dânşii cu noi.

Plânsul lor, ca şi plânsul Poetului Naţional al tuturor românilor, continuă, mi se dă de înţeles la Ipoteşti, câtă vreme va continua și calvarul acestor părţi de Ţară românească atât de iubite de Poet.

Iată de ce la Ipoteşti aurele sfinţilor sunt negre.

Nicolae Dabija, 10 decembrie 2019

DE ACELAȘI AUTOR:

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Stăpânii cu reflexe de slugă

* Zâmbete radioactive

* Patrioți în umbră

* „Noi, maldavenii”