Autor: Nicolae Dabija (Chișinău)

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 26 ianuarie 1995.

Doctorul Bombard, care a străbătut cu o mică ambarcaţiune Oceanul Atlantic şi vreme de 65 de zile s-a hrănit doar cu ceea ce-i oferea oceanul – a consumat peşti şi a băut suc de peşte, apă de ploaie etc. –, a făcut la sfârşitul călătoriei sale următorul apel: „Voi, cei peste 200.000 de oameni din lumea întreagă care pieriţi anual – în timp de pace! – în naufragii, ştiu că n-aţi murit din cauza mării; că n-aţi murit de foame; că n-aţi murit de sete; aruncaţi de colo până colo, sub ţipătul pescăruşilor, voi aţi murit de frică”.

Anual, pe glob mai mulţi oameni mor de frică decât de foame sau sete. Atâţia morţi – pe mări şi oceane! Dar câţi – în apartamentele lor, la locul de serviciu sau în faţa televizorului.

Îl vezi pe cutare sau cutare – umblă, zâmbeşte, ironizează, vorbeşte etc., dar el de mult este mort. Un mort viu. Mort de frică.

– Advertisement –

Iar motive pentru frică există şi vor exista mereu: ziua de mâine, ziua de ieri, ziua sau neziua de azi. Ş.a.m.d.

Frica e o forţă de care omenirea încă mai urmează să ţină cont, ravagiile ei putând fi comparate doar cu cele provocate de explozia unei bombe atomice.

Ravagiile acestui sentiment sunt incomensurabile mai ales în domeniul culturii (istorie, literatură, artă). Dintr-un sentiment mai degrabă de frică decât de carierism, istoricii noştri şi-au elogiat cotropitorii, făcând ceea ce ar fi trebuit, într-o logică a lucrurilor, să facă istoricii lor. Poeţii şi prozatorii noştri au scris poeme şi romane despre „eliberatorii” care le-au arestat, împuşcat, deportat, maltratat părinţii, fraţii, prietenii, conaţionalii; pe aceştia din urmă i-au tratat ca pe nişte duşmani. Pictorii sau compozitorii moldoveni şi-au irosit şi ei talentul ilustrând o tematică străină de neam şi de ţară…

– Advertisement –

Din frică, omul acceptă minciuna. Tot din frică, el îşi trădează seamănul. Din frică, preoţii mint în faţa altarelor, pedagogii – în clase; unii dintre colegii noştri ziarişti – în ziarele „oficiale”, în emisiunile radio sau TV.

Pornind de la cele susţinute mai sus, aş crede că la cele 7 păcate capitale ar trebui adăugat şi un al 8-lea: frica.

De aici vine laşitatea unor indivizi. Dar şi a unor popoare întregi.

Viteazul neam al moldovenilor – care acum câteva secole făcea să tremure la auzul numelor de domnitori ai lor sultanii turci, craii polonezi, hatmanii cazaci, hanii tătari, regii unguri etc. – a devenit în ultimele două sute de ani un popor de fricoşi. Odată decapitaţi generalii noştri, oştenii armatelor acestora s-au înrolat, de atâtea dăţi în istorie, de cele mai multe ori fără simbrie, în tabăra învingătorilor lor şi au continuat lupta deja împotriva foştilor aliaţi şi fraţi. Exemple ar fi destule.

În timpul războiului ruso-turc din 1805–1806, spre exemplu, de partea ruşilor luptau mai mulţi mercenari şi voluntari moldoveni, care au ajutat astfel armatele ruseşti să rupă patria lor în două la 1812.

Mulţi din cei care au „eliberat” România în 1944 au fost moldoveni, care iniţial au luptat în rândurile Armatei Române contra ruşilor.

O bună parte din cei mobilizaţi în 1992 contra „agresorilor” moldoveni în Transnistria au fost concetăţeni de-ai noştri.

Mulţi din cei care ne doresc pieirea ţării îşi zic şi ei „moldoveni”…

E uşor a distruge un popor: prin sărăcie, incultură, război, jaf, secetă, suspiciune, ateism, frică.

Cât de curajoşi eram acum 4-5 ani! Cât de descurajaţi – astăzi.

Războiul din Transnistria a fost declanşat cu un scop bine determinat: să ne înfricoşeze. Curajul miilor şi sutelor de mii din perioada 1989-1990 s-a spulberat atât de uşor. Cei mai buni dintre cei buni au căzut în Transnistria. Cei rămaşi vii s-au resemnat. Satele noastre judecă în majoritatea lor astfel: străinii au făcut ce-au vrut în Transnistria, mâine ar putea să ne calce cu tancurile lor şi în casele noastre.

Ţăranii noştri mai ţin minte perioada 1940-1949, când în vremea nopţii dispăreau din sate preoţii, pedagogii, ţăranii etc., aceştia fiind împuşcaţi sau expediaţi spre Siberia.

Apoi foametea, colectivizarea, „postăvcile”…

Cu nebunii să nu te pui, zic ei. Şi atunci frica sau nesiguranţa zilei de mâine îl îndeamnă pe ţăran să fie precaut, adică apolitic, docil, răbdător, să se lase prostit, minţit şi cu concursul lui etc., precauţiunea fiind o altă formă a fricii.

A fost suficient să pierdem Războiul de Independenţă din Transnistria (1989-1992) ca să trăim, deja mai bine de doi ani, cu mâinile ridicate în sus.

Nu există condiţie mai tristă pentru un popor decât cea de prizonier de război.

Ca să ne eliberăm de robie, trebuie mai întâi să ne eliberăm de frică.

Iar frica noastră, mi se pare, vine din lene. Din lenea de a face un efort în a depăşi nişte stări, presentimente, sentimente, împrejurări. Ne convin lenea, lehametea, resemnarea, amânarea. Şi le confundăm cu înţelepciunea şi cumsecădenia. Deşi ar trebui să le asociem cu frica noastră. Mai ales cu spaima de necunoscut, cu teama de a schimba ceva, cu frica de a nu ne mai fi frică…

Dar n-avem a ne teme decât de frica noastră.

Când nu ne vom teme de ea, vom redeveni iar cine am fost: un popor, o naţiune, o forţă.

În aceste zile de iarnă tremurăm de frică, şi ne prefacem că… de frig.

– Tu de ce?!, ne întrebăm muţi din ochi unul pe celălat.

– Dar tu de ce?!

Şi nimeni nu ştie. Fiecare dintre noi are familie, copii, o funcţie etc. – şi se gândeşte în sinea sa: „Da, e rău. Dar poate fi şi mai rău. De bine, de rău, o duc câine-câineşte de azi pe mâine. Cât capu-mi stă pe umeri, mă voi descurca eu cumva…”.

Cel mai mult rău, mi se pare, ne-a făcut de-a lungul istoriei noastre proverbul „Capul plecat sabia nu-l taie”, care – asta e părerea mea – parcă a fost născocit de străini pentru noi, moldovenii. El a fost de multe ori „calul lor troian” strecurat în cetatea noastră, pentru a ne face să cedăm. Generaţii întregi au fost educate, au fost crescute cu acest proverb. Şi acum nu ştim cum să facem ca acestea să-l uite.

Acest proverb a înăbuşit demnitatea din noi şi a pus mai presus de ea sentimentul de a exista, fie a exista oricum. Viteazul popor al Ceceniei, spre exemplu, nu are un asemenea aforism în cartea lui de proverbe.

De aici a apărut şi condiţia umilă a mancurtului care, de fiecare dată când i se scuipă în suflet, nu uită să spună, plin de recunoştinţă: „Spasibo!”. Crezând că aşa este creştineşte.

Dar ăsta să fie oare adevărul când e vorba de capul plecat? Ba mi se pare că invers: numai popoarele cu capetele plecate n-au putut supravieţui în istorie. Citiţi cel puţin istoria celor două Americi şi-o să vă convingeţi de acest lucru.

Toleranţa noastră, calităţile noastre au fost folosite de străini doar contra noastră… De ce anume din Republica Moldova au „descălecat” odinioară acei „crai ai stagnării” – Brejnev, Cernenko, Şciolokov, Bodiul, Smirnov etc.?! Oare nu de-aceea că am ştiut să fim prea docili şi să creăm impresia că oricine care ne poate îmblânzi e „dresor” de vocaţie?!

Acum, ţăranului care a luat pământ i se sparg geamurile, i se dă foc la casă, nu i se răspunde la bineţe pe uliţele satului – şi el nu mai vrea să fie proprietar.

Intelectualii care de la 1990 încoace au spus elevilor că aceştia sunt români, iar limba pe care o vorbesc ei e limba română, sunt zilnic ameninţaţi, cu trimitere la Constituţia antinaţională a ţării, că vor rămâne pe drumuri etc…

Preoţii își sperie credincioşii că reunirea cu România i-ar trece cu sila la catolicism şi le-ar răpi sărbătorile lor sfinte.

Scopul unor indivizi şi al unor organizaţii oficiale sau neoficiale ar fi să ne intimideze din faşă. Ca să ne resemnăm. Un automobil „Moskvici” nou de culoare albastră cu cinci vlăjgani în el a umblat în noaptea de Anul Nou cu „uratul” şi aceştia au scris cu vopsea pe uşile unor reprezentanţi ai opoziţiei, inclusiv pe cea a subsemnatului, fel de fel de „vorbe de duh”. Din acelaşi automobil s-ar fi tras cu arma în geamul Lidiei Istrati. Aceiaşi vlăjgani, se pare, l-au bătut şi pe băiatul lui Ion Hadârcă. Mi se spune că aceşti „haiduci” ar face parte din asociaţia „Pro Moldova” sau banda „Russkie rebeata”… Nu cred că Ministerul Securităţii noastre Naţionale să nu-i cunoască, dacă nu i-o fi salarizat chiar el.

Dar… Ministerul la ora actuală are alte preocupări: cum să facă să domolească „opoziţia”.

Alexei Marinat spunea că neamul nostru ar avea nevoie de o transfuzie de sânge cecen…

Fără un dram de curaj, la nivel naţional, vom fi condamnaţi încă mult timp să trăim la o periferie a civilizaţiei, să ne prefacem că suntem liberi, dar să nu fim niciodată.

Să ne încurajăm reciproc. Să ne susţinem. Să-l ajutăm pe omul simplu să se trezească. Să se scuture de frică. Să-şi recapete verticalitatea. Adică – demnitatea umană.

Fiindcă omul nostru mai e speriat. El se teme să spună ce crede. Şi-apoi, tot din aceleaşi motive, el mai degrabă nu crede nimic. Poate de aceea că a tot păţit-o de-a lungul istoriei. De aceea am pierdut atâtea până astăzi – teritorii, monumente, izvoare, păduri, oameni… Cine-a protestat altfel decât în gând?! Afară de morţii de sub pământ sau nişte oameni care au devenit imediat după asta morţi şi ei?! Iată de ce nu ni s-a suit în cârcă numai cine n-a vrut.

Iar fiecare dintre noi speră în sinea lui că măcar generaţiile care vin vor fi descătuşate de frică. Dar copiii noştri sunt şi ei speriaţi. Ei se tem de pedagog. Pedagogul – de directorul şcolii. Directorul – de inspector. Inspectorul – de minister. Ministerul – de ministru. Iar ministrul umblă şi el speriat. De către Parlament. De către un Parlament speriat. Speriat la rândul lui de cel care-l plăteşte şi arată din deget de la Moscova. Care se teme şi el mai degrabă de sfârşitul Imperiului decât de Sfârşitul Lumii…

„Frica e ruşinoasă, dar e sănătoasă” – dintr-un reflex de conservare, o naţiune devine fricoasă crezând că astfel va supravieţui. Uitând că supravieţuiesc doar popoarele tari. Cele fricoase şi laşe au dispărut de mult din istorie.

Noi spunem că suntem „moldoveni” şi vorbim „moldoveneşte”, şi n-avem nimic comun cu fraţii noştri, şi din prostie, dar şi din frică.

Un ţăran mi-a spus la ureche: „Ei, cum crezi mata că am putea să-i iubim pe români şi să nu-i iubim pe ruşi, când ruşii-s aici, iar românii-s hăt departe?!”. Ş-apoi ei au şi tancuri, şi aviaţie, şi bombe atomice (deşi conflictul din Cecenia a demonstrat încă o dată că Armata Rusă fără bomba atomică nu face nicio ceapă degerată).

Cine a zis că „dragoste din frică nu există” se înşală… Întrebaţi-le pe unele femei de la ţară, care cu cât mai tare sunt bătute, cu atât îi iubesc mai mult pe bărbaţii bătăuşi.

Deşi ştiu că există şi un curaj deosebit care izvorăşte din frică. Mulţi devin curajoşi din frică. Dar asta e o altfel de frică. În anii 1988-1989 nu din mare curaj, ci din mare frică ieşiserăm cu miile şi zecile de mii în stradă, la manifestaţiile de protest şi de apărare a fiinţei naţionale: din frica de a dispărea ca neam, ca naţiune, ca limbă de pe faţa pământului. Odată părându-ni-se primejdia trecută, ne-am închis iarăşi fiecare în găoacea lui. Deşi pericolele cele mari abia se anunţă. Iar încercările acestui neam abia încep cu adevărat…

Să mai existe oare în acest sens o minune şi pentru noi?!

Mi-e frică nu de tancuri, armate, bombe atomice, dezastre etc., ci de frică. Cel mai mult mi-e frică de frică. De frica mea şi a altora. De frica ce i-a cuprins pe cei mai mulţi dintre semenii noştri.

Iar frica îndobitoceşte omul. Îl perverteşte.

Cel mai bun leac pentru speriat – spunea baba Sclita, doftoroaia satului nostru – este descântecul.

Dar cum să descânţi un popor întreg?!

Nicolae Dabija, 26 ianuarie 1995

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 16 noiembrie 1995.

Am făcut cunoştinţă săptămâna trecută cu un geniu, care a vrut să se angajeze în redacţia săptămânalului nostru. Ziarist. Cu diplomă. Părându-mi-se însă tânăr de tot, prea tânăr, l-am întrebat:

– Dar câţi ani ai, bădie, că parcă arăţi prea tânăr pentru un absolvent de universitate…

– Optsprezece, îmi zice acesta, fără să clipească din ochi.

– Advertisement –

– Şi câţi ani ai studiat?

– Ci-i-nci.

– Înseamnă că ai intrat la facultate la… 13 ani. Dar când ai mai frecventat şi grădiniţa? Înainte de naştere, bănuiesc.

– Advertisement –

– Da’ ce, dumneavoastră n-aţi citit în ziare că sunt copii care termină şcoala la 10-11 ani şi după aceea intră la universitate?!, mă întreabă el nedumerit.

– Ba am citit, zic. Copii precoce li se spune.

– Apoi află că eu îs unul dintre aceştia.

Mă uit mai atent la el şi-l întreb aşa, pentru orice eventualitate:

– Bine-bine. Vii dumneata să te angajezi ca jurnalist, dar ai scris colo măcar vreun rând vreodată?!

– Păi am diplomă. Nu-i îndeajuns?! – îmi zice supărat.

Şi aici, ca să nu-l supăr prea de tot, îl iau mai pe departe:

– Dar ce autori – scriitori, ziarişti – ai citit?

– Da’ de ce să-i citesc? ! Eu vreau pe mine să mă citească lumea, nu eu să-i citesc pe alţii… Iaca pe dumneavoastră, deşi nu v-am citit încă, eu vă apreciez foarte mult ca scriitor. Aflaţi că sunteţi scriitorul meu preferat.

– Mă simt măgulit. Dar spune-mi, te rog, de ce doreşti să te angajezi anume la „Literatura şi arta”?!

– O verişoară m-a sfătuit, ea e abonată la publicaţia dumneavoastră şi mi-a spus că-i tare drăcos ziar…

– …

– Tocmai ce-mi place mie.

– Pe profesorul Gorincioi de la facultate îl cunoşti?

– Aista care-i şi ministru al Agriculturii?! Nu, nu-l cunosc…

– Dar pe domnul Moraru…

– Fotbalistul?! Nu, nici pe el…

– …

Şi aşa, mai din vorbă în vorbă, mai din aluzie în aluzie, mai spunându-i cu regret mult că nu avem locuri vacante de ziarişti în redacţie, mai strâns cu uşa, aflu de la interlocutorul meu că pe întinsul Moldovei suverane există o sumedenie de diplome cumpărate: dai o mie-două de dolari şi capeţi diplomă de orice profesie vrei, a oricărei instituţii.

– Mie mi-a plăcut să fiu jurnalist, mi-a mai zis. C-am auzit că-s mai bine plătiţi. Puteam să fiu medic, da’ n-am vrut. Că mă tem de operaţii. Mă gândeam şi la artist. Da’ cică ei umblă mai mult prin deplasări, iar mie-mi place să stau mai pe-acasă.

– Da, aşa e. Bieţii artişti! Cum vine şi vorba: „Grea e viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist”. Sau invers. Şi-apoi şi bătaie de cap cu slava, cu florile, cu lumea care te opreşte pe stradă cu autografele… Aşa că, să ştii, ai ales bine…

La sfârşit ne despărţim prieteni. La uşă, facându-i discret din ochi, îl întreb în şoaptă, arătându-i spre bucata de carton, scrisă cu litere de aur, pe care o ţine cu evlavie în mână:

– Cum aş putea face şi eu rost de una…?

– Da’ ce, n-aveţi?!

– Cum să-ţi spun, am eu una, dar e cam veche. Vreau una ca asta, ca a dumitale…

Se uită suspect împrejur şi mi se mărturiseşte cu o voce plină de taină:

– La talcioc. În fund. Pe stânga. Unul „deadea Vasea” vi le „risuieşte” cum vreţi… Numai păcat că unde mă duc nimeni nu vrea să mă angajeze. Mi se zice sau că n-au de lucru, sau să scriu ceva. Da’ ce, îs prost? Până nu mă văd angajat, cu carte de muncă, nu scriu un rând. Nu vreau să fiu amăgit…

– Aşa să faci şi ţine-o înainte! Succes!

Junele ziarist s-a dus să bată pragul altor redacţii, iar eu am rămas să-mi zic cu mândrie: bravo nouă, am ajuns s-o vedem şi pe asta, cum ţara nu reuşeşte să-şi umple bursele muncii cu şomeri calificaţi, iată că le umple şi cu şomeri cu „diplome cumpărate” (false).

În profesia noastră, a oamenilor scrisului, e mai uşor să le depistezi: poate avea omul şi zece diplome, dar dacă nu scrie, nu-i ziarist. Am cunoscut chiar pe cineva care a studiat 5 ani la facultate, ca până la urmă să se pricopsească, bietul, cu o diplomă falsă. Care nu l-a ajutat nicidecum să devină ce-a visat. Căci dacă nu i-a pus Dumnezeu în traistă, nici universitatea nu l-a prea răsplătit. Dar asta e o altă poveste.

În tot cazul, diletantismul e periculos pretutindeni. Dar cel mai periculos e, după umila mea părere, în medicină şi în politică. Fiindcă aici se văd imediat consecinţele. Cine se va duce la operaţie la un medic cu diplomă pictată de „deadea Vasea” de la „talciocul” din Chişinău? Cine-l va crede pe un politician descălecat direct de la ferma dumisale în Parlamentul republicii?! Cine se va duce la o cantină cu bucate preparate de un posesor de diplomă achiziţionată? Sau la un avocat care habar nu are de legi?! Cine va urca fără griji într-un autobuz cu un şofer care şi-a procurat şi el, cum e moda, carnetul?! Sau într-un avion cu pilot cu „diploma cumpărată”?!

Câteodată am impresia că toată societatea noastră e plină de cârpaci: cârpaci în agricultură, cârpaci în ziaristică, cârpaci în pedagogie, cârpaci în avocatură, cârpaci în medicină, cârpaci în Parlament, cârpaci în politică…

Oare toţi să aibă diplome cumpărate?!

Sau şi-au făcut rost de ele astfel de parcă nici n-au învăţat?!

Trăim într-o perioadă de timp dramatică, pe care aş subintitula-o: substituirea realităţii cu nişte aparenţe. Ea, aparenţa, fiind prezentată drept realitate, ţinându-i de multe ori loc acesteia din urmă şi înlocuind-o.

Cumperi un lucru din magazin ca să descoperi, ajuns acasă, un cu totul altul.

E plină piaţa cu etichete care mint: iei un „Negru de Purcari” şi, abia când descoperi în sticlă o poşircă, citeşti scris pe etichetă „Mîtişciuski razliv” (îmbuteliată la fabrica de vinuri din Mîtişci, regiunea Moscova).

Iei un lacăt din fier ca să descoperi că nu e decât o bucată de plastic vopsită măiestrit.

Iei un manual de „Drept administrativ” ca să descoperi în interior un roman cu Angelica şi cei 12 amanţi ai ei (exemplarul se află în posesia redacţiei).

Procuri o casetă audio cu melodiile lui Dan Spătaru ca după cântecul al doilea să dai peste întreg repertoriul lui Ion Suruceanu şi al ansamblului „Ţiganii veseli” de la Soroca.

Iei şi dai…

Vorba ceea: ce iei şi peste ce dai! Adică – unde dai şi unde crapă.

Te mai duci la teatru şi nimereşti la cazinou.

Te duci la fotbal şi ajungi la „talcioc”.

Te duci la bibliotecă şi dai peste un bufet.

Te duci la biserică şi iată-te la consignaţie.

Şi te cruceşti, nu alta!

Staţi, oameni buni! Oare chiar totul să se cumpere şi să se vândă?! Să nu mai existe loc pentru o rugăciune, pentru un cântec, pentru o poezie?! Pe toate să le fi înghiţit „piaţa”?! Inclusiv sufletul, şi el să ne fie tot mai înghesuit de cotidian, de infernul grijii de zi cu zi al concetăţenilor noştri?!

Şi aici m-aş referi şi la degradarea unor simboluri, a unor ritualuri sfinte – prin banalizarea acestora. Trăim o perioadă când a venit o modă de a sfinţi aproape toate lucrurile nesfinte. Mi-amintesc că în 1990 au fost sfinţite clădirea Comitetului raional de partid Horeşti şi Muzeul republican de ateism de pe str. Puşkin 20A. Tot pe atunci, a fost botezat de către vreo 20 de preoţi, cu tot cu copii şi rude, ateul înfocat de ieri şi credinciosul şi mai înfocat de azi, Alexandru Snegur, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, directorul unei gospodării „Serele Moldovei” din satul Speia, raionul Anenii Noi. Aud că zilele trecute tot domnia-sa a sfinţit primăria, ferma de vite şi bufetul satului.

Înainte de 7 noiembrie, aflasem de intenţia unor comunişti vechi şi lideri ai Partidului Comunist din Republica Moldova de a invita un sobor de preoţi, în frunte cu ÎPSS Vladimir, întru a sfinţi monumentul lui V. I. Lenin, părăsit pe marginea unei gropi de la Lacul Morilor. Am înţeles că în ultimul moment oficierea a fost mutată mai aproape de alegerile parlamentare din Federaţia Rusă şi de cele prezidenţiale din Republica Moldova.

În acest sens, pe alocuri s-a mers şi mai departe: acum o lună a fost sfinţit WC-ul firmei „Ananas”. E drept că acesta a fost sfinţit cu tot cu firmă. Dar când părintele Valeriu a început să stropească agheasma, directorul firmei l-a îndemnat frăţeşte: „Şi pe-aici, părinte!”. Şi a intrat primul în „lăcaşul sfânt”. Pentru unii, aceea le-o fi biserica.

Noi am supravieţuit ca neam, ca etnie, prin credinţă, grai, cântec. Iată însă că folclorul nostru merge şi el în pas cu viaţa. Recent am auzit la o nuntă un „cântec de viaţă nouă”:

Bade-al meu e gospodar,

Are mărci, are dolari,

Inima îmi bate des

Când îl văd în «Mercedes».

Sau:

În colhozul lui Moțpan

Parcă-i porc orice motan.

(În sensul că atât oamenii, cât şi animalele din partea locului o duc nespus de bine).

La fiecare pas: etichete false, vinuri false, bancnote false, eclipse false, religii false, zâmbete false, Ţara Uriaşei Minciuni s-a sfărâmat în Comunitatea de Minciuni mai Mari sau mai Mici.

Exagerarea unor ritualuri, revenirea ostentativă la unele simboluri de multe ori înseamnă, de fapt, compromiterea acestora.

Oamenii care nu l-au citit vreodată pe Eminescu îl citează la nesfârşit (vezi. „Pământ şi oameni”, „Moldova suverană” etc.). Ştefan cel Mare, Eminescu, Mateevici, Iorga etc. sunt ai lor. Şi mai puţin ai noştri. Aşa cred cel puţin ei, fariseii.

Sunt falsificate cu bună ştiinţă multe din cele care ne înconjoară. Cel mai dramatic aspect ar fi însă relaţiile dintre oameni.

– Bună ziua, neică!

– A, bună! Ce-mi pare bine că te văd. Uite, mie nu-mi place să bârfesc, dar ştiai că frate-meu e potlogar şi vânzător?! Şi pe deasupra şi bârfitor. Cui dracu-o fi semănând?!

Şi dă-i, şi dă-i! Îţi povesteşte că numai în străini trebuie să te încrezi, că ei, spre deosebire de fraţii tăi, n-o să te trădeze niciodată…

Ţi se face scârbă de cele ce auzi şi, în timp ce el te ţine de un bumb, pregătit să-ți povestească toată tărăşenia, îţi ceri scuze c-ai fi grăbit, îi laşi bumbul drept zălog şi nu doreşti decât să te îndepărtezi cât mai repede de această „bombă de ură”. Ăsta tot o fi având „diplomă cumpărată” de frate, îţi spui.

În şcoli se predă minciuna în continuare. Manualul de istorie acceptă doar anumite capitole din istoria noastră. Mai ales acelea în care suntem umiliţi, învinşi, trădaţi, cotropiţi, furaţi.

Manualul de literatură e şi el măsluit.

La lecţiile de muzică se revine iar la „vechiul repertoriu”, sub motiv că n-am avea manuale, cărţi de muzică, culegeri de cântece etc. etc.

Odată cu lăsarea serii, ies din case echipe de bădărani – adevăraţii stăpâni ai oraşului. În troleibuz eşti îmbrâncit, înjurat, iar dacă nu eşti prea atent – şi furat.

Mai uitaţi-vă, de asemenea, pe cine imită astăzi cei mai tineri: pe bădărani, pe ticăloşi, pe şperțari, pe cinici, pe mincinoşi, pe ranchiunoşi, pe răi, pe perverşi, pe brute, pe ignoranţi, pe bestii.

Adică pe oamenii cărora le merge bine. Care au bani, au slugi, au glorie, au relaţii, au „diplome” de oameni de treabă, au noroc – au baftă, cu alte cuvinte.

Oamenii muncitori, cinstiţi, oneşti, generoşi, miloşi, săritori la nevoie, buni la suflet, înţelepţi, corecţi – cine se mai uită la ei astăzi, decât cu o anume doză de dispreţ, decât ca la nişte „proşti” care nu se pot descurca, „învârti” în viaţă?!

Valorile morale s-au inversat. Noţiunile cuvintelor s-au deplasat şi ele.

Vai de capul nostru!

Toate acestea vin de cele mai multe ori din incultură.

I-am spus mai zilele trecute unuia:

– Da’ mai citeşte, nene, vreo carte!

La care el îmi zice:

– Da’ ce, îs prost să citesc?!

E ca şi cum ar fi zis: daʼ ce, îs prost să fiu deştept?!

Profesionalismul are rădăcini, asta e credinţa mea, în învăţătură.

Cu cât mai multă lume va avea acces la carte, cu atât mai multă lume va avea studii (nu diplome), cu atât mai reală ne va fi şansa de a deveni noi înşine, cu atât mai anevoioasă va fi şansa altora de a ne minţi la nesfârşit. Numai cartea ne va ajuta să învăţăm cum să devenim nebiruiţi.

În satul părinţilor mei, directorul gospodăriei agricole, Vasile Dabija, mi-a spus cu durere; „Când am văzut la 1 septembrie că toţi copiii din sat se duc desculţi la şcoală, i-am spus băiatului meu să se descalţe şi să urmeze şi el exemplul celorlalţi. Mi s-a făcut ruşine că are o pereche de ghetuţe pe care ceilalţi nu o au…”.

În Roma Antică, sclavii erau obligaţi să umble numai desculţi, fiindcă încălţămintea arăta că e om liber.

La noi, sate întregi mai umblă desculţi chiar şi după ce a căzut zăpada. Să fie oare acesta un semn că nu suntem liberi?!

Să fie oare acesta un semn că aşa-zisa „independenţă” nu e decât o aparenţă, cu toate cele enumerate mai sus, că „diploma” care ni s-a dat întru confirmarea suveranităţii noastre ar fi şi ea „falsă”, şi că până la adevărata independență ar mai fi încă mult şi, of!, ta-a-re departe?!

Nicolae Dabija, 16 noiembrie 1995

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

– Advertisement –

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 9 noiembrie 2006.

Lui Napoleon Bonaparte, împăratul care cucerise o jumătate de Europă, îi aparţine o frază: „Sunt două puteri în lume: Sabia şi Pana de Scris; iar în cele din urmă, prima este întotdeauna cucerită de cea de-a doua”.

Scrisul, această sângerare cu cerneală, cum i-a zis Jean Cocteau, va fi o mărturie pentru vremurile care vor veni că noi, conde­ierii basarabeni de la începutul secolului XXI, am existat; că am încercat, cu ajutorul foilor scrise, să astupăm nişte prăpăstii, să apărăm nişte valori, să creăm un cult pentru Adevăr şi o pavăză pentru Dreptate.

Avem cu toţii nişte datorii în faţă viitorimii.

– Advertisement –

La Congresul 1 al Intelectualităţii afirmasem: „Un scriitor care vrea putere este un prost. Dar un scriitor căruia îi este totuna cine se află la putere este prost de două ori”.

Nouă nu ne este totuna cine se află la putere.

La ora actuală sunt atacate la nivel de stat: Limba Română, Is­toria Românilor, Literatura Română, numele nostru de Român, legă­turile fireşti pe care ar trebui să le avem cu Patria-Mamă, România.

– Advertisement –

Cei de la putere cred că un adevărat „patriot” ar trebui să-şi înjure Ţara, strămoşii, limba, Biserica Neamului şi să laude parti­dul de guvernământ.

În şcoli a fost introdusă Istoria integrată, care urmează să cultive în cetăţenii de mâine ură faţă de Neamul lor, faţă de strămoşi şi să antreneze o dragoste neţărmurită faţă de cei care ne-au deportat părinţii, care ne-au ucis cărturarii, care ne-au for­fecat hărţile ş.a.m.d.

Voronin vorbea recent că în 1918 românii de dincolo de Prut ne-au ocupat pe noi, românii de dincoace de Prut, şi, noroc de ruşi, care ne-au eliberat pe noi, românii, de sub jugul românilor, de altfel nu mai vedeam noi frumuseţile Siberiei şi nici nu mai aflam cum arată aurora boreală.

Când mă gândesc la „ocupanţii” Lucian Blaga sau George Enescu, Nichita Stănescu sau Gheorghe Zamfir, Adrian Păunescu sau Sabin Bălaşa ş.a.m.d., îmi vine să exclam:

„Fraţilor, mai ocupaţi-ne o dată! O dată pentru totdeauna! Ca nici un «eliberator» să nu ne mai poată smulge vreodată pe unul din îmbrăţişarea celuilalt!”

Mi se spune că Ministerul învăţământului a şi dat zilele aces­tea indicaţii să fie elaborate pentru şcoli manuale de «limba moldo­venească».

De curând, limba vorbită de basarabeni va fi inclusă în Car­tea Recordurilor Guinnes pe motiv că ea are cele mai multe denu­miri din lume. Aceasta e numită: limba de stat, limba oficială, lim­ba maternă, limba naţională, limba lui Eminescu şi Creangă, limba comună, limba nerusă (aşa-i zicea D. Diacov), limba strămoşească, limba neamului, limba noastră ş.a.m.d., şi asta numai pentru ca să nu i se spună pe nume – limba română.

Dar ea e una şi aceeaşi pretutindeni unde locuiesc români.

În vara acestui an am participat la Festivalul Internațional de Poezie de la Uzdin (Serbia).

Acolo, în satele româneşti din Vojvodina, am tras o conclu­zie: că limba română nu are dialecte. Le-am spus valahilor de aco­lo: „Am venit la d-voastră ca să vă anunţ că şi la 1.700 de kilometri de aici se vorbeşte tot româneşte”.

Din păcate, după 1 ianuarie 2007, avem toate şansele să ră­mânem în afara Europei.

Asta şi din cauza guvernanţilor noştri, care au respins ofer­ta preşedintelui Băsescu ca Republica Moldova să se integreze în Uniunea Europeană odată cu România la 1 ianuarie 2007.

De atunci încoace, de multe ori m-am gândit că ceea ce n-au putut face sau n-au vrut să facă politicienii – pot să facă oamenii de cultură.

Eu mai cred că nişte teritorii pierdute de oamenii politici pot fi recuperate de oamenii de cultură – cu ajutorul cărţilor, artei, logosului, valorilor spirituale.

Vasile Alecsandri afirmase că „românul se naşte poet”. Dar părerea mea e că era mai bine dacă se năştea cititor.

Am fost în casele mai multor intelectuali de la ţară şi n-am văzut decât o carte-două. Şi-acelea în ruseşte.

La fiecare cap de cititor în R. Moldova revin câte 17 cărţi în limba rusă şi câte două în limba română.

Din fondul total de carte al Republicii Moldova, care constituie 17.500.000 de cărţi, doar 471.437 de cărți sunt tipărite în grafie latină, adică nici jumătate de milion.

Fondul de carte cu grafie latină în raionul Teleneşti (cu populaţie românească de 91%) constituie 10%, iar în raionul Rezina (cu populaţie românească de 85%) constituie 13,8%.

Biblioteca Naţională a Republicii Moldova are doar 8% de carte românească. Academia de Ştiinţe – 4%. Ş.a.m.d.

Cu toate acestea, cartea românească e discriminată în conti­nuare în spaţiul pruto-nistrean.

Prietenul nostru Florin Şandru din Piteşti a dorit să treacă Prutul cu o bibliotecă de cărţi ca s-o ducă într-un sat românesc din Basarabia. De la Ministerul Culturii, unde există şi o Comisie de „ac­ceptare a donaţiilor de carte”, i s-a cerut să expedieze mai întâi o listă care ar cuprinde titlul fiecărei cărţi, autorul, editura la care a apărut şi, obligatoriu, relatat rezumatul fiecăreia dintre cele 2.700 de volume pe care intenţiona să le doneze.

Şi el a renunţat.

De ce?

Pentru că urma să piardă câteva luni de zile ca să citească fiecare carte şi s-o povestească în rezumat pentru necărturarii din Comisie.

La vama Chişinău funcţionează o Comisie de evaluare a literatu­rii, care ar urma să vină de peste Prut, în care trei dintre cei cinci membri nu cunosc limba română, iar ceilalţi doi nu ştiu să citească.

Nu de acelaşi tratament se bucură însă cărţile venite din Federaţia Rusă.

Acestea trec liber în Basarabia, fără taxe vamale, şi nici nu sunt supuse cenzurii.

Şi asta în timp ce toate librăriile gem de carte rusească, pe orice temă, de la manifeste sataniste la îndrumare pornografice.

Şi asta în timp ce dispar publicaţii naţionale, sunt lichidate librării, se închid biblioteci: din cele 4.000 de biblioteci care exis­tau în R. Moldova acum 15 ani, mai funcţionează doar circa 1.700.

Iar radioul moldovenesc şi televiziunea moldovenească, de când au devenit „publice”, sunt şi mai comuniste decât pe vremea comuniştilor.

Scriitorii nu au acces la ele. Dar Cuvântul scriitorului este aştep­tat, mai ales la ţară, mai ales în clasele neîncălzite din satele noastre.

În mediile scriitoriceşti se vorbeşte ostentativ de problema sincronizării.

Acum o vreme, îl întâlnisem pe un coleg scriitor care nu mai scrie nimic de vreo 15 ani.

– Ce faci?, l-am întrebat.

– Mă sincronizez, mi-a răspuns.

– Cum?

– Înlocuiesc în unele poeme de-ale mele numele lui Lenin cu cel al lui Ştefan cel Mare, iar în alte poezii schimb data de 28 iunie cu cea de 1 decembrie.

Aşa înţeleg unii să se sincronizeze. După părerea mea, pro­blema sincronizării e una falsă.

Pentru că un Vieru, un Cimpoi, un Codru, un Matcovschi, un Strâmbeanu, un Suceveanu, un Beşleagă, un Cibotaru nu mai au nevoie să se sincronizeze cu marea literatură română, ei au scris mereu în contextul acesteia, ca şi Alexei Mateevici odinioară sau Constantin Stere.

Aş vrea să spun câteva cuvinte şi despre Cimpoi: fără tactul, măiestria lui de a echilibra lucrurile, Uniunea Scriitorilor s-ar fi prăbuşit.

El are multe calităţi, dar are şi un defect: nu poate urî.

Supărarea domniei sale e a unui copil.

Altcineva în locul lui de mult trântea uşa. Pe când el a repa­rat mereu uşi trântite de alţii.

Când a avut loc regruparea scriitorilor, Cimpoi s-a pomenit cel mai singur, părăsit şi de unii, şi de alţii.

Iar acum eu cred că domnia sa trebuie ajutat ca să poată să ne ajute.

Probleme există suficiente şi în rândul scriitorilor, inclusiv extra-literare, legate de orgolii, invidii, insatisfacţii, nerealizări ş.a.m.d.

Dar ceea ce ne uneşte ar trebui să fie mai puternic decât ceea ce ne dezbină. Numai aşa vom putea redeveni o forţă.

Numai aşa vom fi ce-am fost sau, vorba voievodului Petru Rareş: „… și mult mai mult decât atât!”.

Nicolae Dabija, 9 noiembrie 2006

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

– Advertisement –

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 30 noiembrie 2017.

„Basarabia – cuvânt cu patru A

ca o biserică cu patru turle albe

pe zările istoriei”

– Advertisement –

… astfel definea poetul Tudor Plop-Ulmanu spaţiul dinte Prut, Nistru, munţii Bucovinei, Dunăre şi Mare.

Ţara basarabă e un tot întreg, care include ceea ce se vede cu ochiul, dar şi ceea ce nu se vede, ceea ce se aude şi ceea ce nu se aude, fiind compusă din amintiri şi visuri, din istorie trecută şi viitoare, din foşnet de codri şi foşnet de filă de carte, din murmur de râu şi murmur de clipă, din imagini cu nouri şi imagini cu bouri, amestecate…

Pământul ei e plin de istorie.

– Advertisement –

Este unicul loc de pe întinderile româneşti care a cunoscut fenomenul bisericilor pe roţi, ca atunci când vor năvăli oşti străine, să poată fi dosite – cu ajutorul unor boi înjugaţi la ele sau fiind trase de cai – în ascunziş de păduri, cu preoţi care purtau crucea pe piept şi spada sub sutană, cu plugari care arau câmpiile de la margine de ţară cu o mână pe cornul plugului şi cu o alta pe sabie, cu cetăţi voievodale – Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Ismail, Chilia, Reni, dar şi cu biserici-cetăţi la margine de Nistru sau pe mal de Dunăre…

Timp de 20 de secole Basarabia a făcut trup comun cu locurile din dreapta Prutului, alcătuind împreună o ţară şi un neam, mărturii fiind localităţile situate de o parte şi de alta a acestui râu, care poartă aceleaşi nume: dincolo de satul Grozeşti e satul Grozeşti, dincoace de Cotul Morii e Cotul Morii, dincolo de Zberoaia e Zberoaia, dincoace de Ungheni e Ungheni, dincolo de Costuleni e Costuleni, dincoace de Măcăreşti e Măcăreşti, dincolo de Drănceni e Drănceni, dincoace de Pohăneşti e Pohăneşti, dincolo de Răducani e Răducani, dincoace de Petreşti e Petreşti, dincolo de Medeleni e Mădăleni, dincoace de Leuşeni e Leuşeni şi tot aşa – dovezi că acestea au alcătuit una şi aceeaşi localitate de-a lungul tuturor veacurilor.

Dar în anul 1812 au venit nişte străini şi le-au împărţit în două: câte o jumătate de sat pentru fiecare ţară. Prin mijlocul acestor aşezări, acolo pe unde curgea acest râu paşnic, a fost trasă o graniţă, despărţitoare nu doar de fraţii şi surorile care s-au nimerit a locui în mahalale diferite, dar, s-ar părea, şi de continente…

Un cântec din acel secol lăcrima astfel:

„Prutule, râu blestemat,

De fraţi m-ai înstrăinat…”

Basarabia, timp de 106 ani, a fost ca un geam în care s-a stins lumina. O iarnă fără de capăt, care se lăţise şi peste celelalte anotimpuri…

Dar a venit anul 1918.

Odată cu prăbuşirea imperiului ţarist, Basarabia se declară mai întâi Republică Democrată Moldovenească (la 2 decembrie 1917), apoi Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Moldoveneşti (la 24 ianuarie 1918) și, ulterior, Unirea acestor pământuri înstrăinate cu Ţara tuturor românilor (la 27 martie 1918).

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama ei, România.”

Se adeverise prezicerea generalului rus I. Kuropatkin, care descoperise încă în 1910 că moldovenii nu sunt ruşi şi scria: „Poporul român din Basarabia, anexat acum o sută de ani, trăieşte încă şi astăzi deosebit şi ca şi în afara Rusiei. În viitor, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, unitatea poporului român este inevitabilă”.

În acea zi istorică, preşedintele Sfatului Ţării, consăteanul meu Ion Inculeţ (originar din comuna Răzeni, din care făcea parte şi satul Codreni), a spus: „Sfatul Ţării trebuie să ia măsuri ca tot pământul… să fie însămânţat…”

Era primăvară, şi acei deputaţi, în majoritatea lor, erau ţărani.

După Ion Inculeţ a cuvântat Ioan Pelivan, şi el din Răzeni: „Simt o bucurie nemărginită când văd drapelul naţional, care fâlfâie deasupra acestui Palat”. E vorba de tricolorul nostru românesc. Mai apoi, Pantelimon Halippa a vorbit de necesitatea „reclădirii ţării”, căreia i-a dat glas deputatul Gheorghe Mare: „Să jurăm că mai bine să nu existăm decât să ne ocârmuiască alţii, să ne ţină în robie”.

Se întâmpla acest lucru exact în zilele când Ucraina voia să anexeze Basarabia, considerând-o „teritoriu ucrainean locuit de ucraineni”, şi când între mapele din Kremlin îşi făcuse loc şi una intitulată: „Despre crearea Republicii Sovietice Socialiste Române”, care urma să fie încorporată în Uniunea Sovietică, cu capitala la Bucureşti. Cum chestiunea cu Bucureştiul n-a putut fi realizată imediat, o vreme capitala acelui stat mic, ce urma să devină mare, a fost desemnată la Balta. După Balta au urmat Ialta, Malta şi alte locuri unde s-au decis destinele noastre, fără să fim întrebaţi: dar noi ce dorim?, dar noi ce vrem?

Iar noi nu dorim decât ceea ce au dorit şi înaintaşii de la 1918:

• să fim împreună cu neamul nostru;
• să fim stăpâni pe pământul moşilor şi strămoşilor noştri;
• să ne vorbim liber limba, să ne rugăm nestingheriţi Celui-de-Sus, să studiem în şcoli istoria noastră, care e a tuturor românilor;
• să ne regăsim pe noi înşine ca naţiune, să ni se recunoască dreptul nostru de a fi cine suntem – „Suntem români şi punctum!”, cum a zis Eminescu;
• să ni se recunoască dreptul de a face parte din familia popoarelor europene.

Etc.

Atunci, pentru români, secolul XX începuse nu la 1 ianuarie anul 1900, ci abia la 1 decembrie 1918.

Fiindcă, dacă celelalte state europene – Germania, Italia, Rusia etc. – izbutiseră ceva mai înainte să adune la un loc toate pământurile locuite de nemţi, italieni sau ruşi într-o singură ţară, românii – în urma unor vicisitudini istorice – reuşiseră să facă acest lucru abia în acel secol zbuciumat.

Prima care s-a unit cu Ţara a fost Basarabia, provincia ce a suferit cel mai mult, care a fost cea mai deznaţionalizată, cea mai dezrădăcinată, cea mai înstrăinată.

A urmat Bucovina, la 15 noiembrie din acelaşi an.

Şi, în sfârşit, Transilvania – la 1 decembrie 1918.

Atunci s-au regăsit cuvintele aceleiaşi limbi, despărţite de graniţe şi vămi împărăteşti; limba română, de la Nistru şi până la Tisa, redevenea una şi aceeaşi, adică EA ÎNSĂŞI.

Manifestul Unirii basarabene a fost o poezie – „Limba noastră” de Alexe Mateevici:

Limba noastră-i foc, ce arde

Într-un neam, ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte,

Ca viteazul din poveste.

Semnificaţia acelui act istoric va rămâne neştearsă în memoria veacurilor.

Imediat după ce a avut loc votarea din Palatul Unirii, inginerul hotarnic Alexandru Botezatu, împreună cu câţiva din cei care au participat la actul istoric, au sădit la 27 martie 1918 un stejar în curtea acestuia, pe care l-au botezat „Stejarul Unirii”.

În 1940, stejarul avea 22 de ani; pe 28 iunie, nişte soldaţi sovietici au încercat să treacă cu tancul peste el, apoi l-au tăiat cu topoarele – care o fi fost vina arborelui? – şi i-au dat foc chiar acolo, în curte, în prezenţa unor copii curioşi şi vecini speriaţi. Cum Alexandru Botezatu murise încă în 1925, i-au devastat casa, iar cărţile găsite, cele mai multe de specialitate, au fost puse şi ele pe rugul aprins.

În primăvara următoare, însă, alţi lăstari îşi făcuseră loc pe lângă trunchiul stejarului. Noii proprietari ai casei inginerului hotarnic – nişte activişti sovietici, cărora le plăceau mai mult mestecenii – îi rupseră cu ură, dar când lăstarii se încăpăţânară să răsară şi în primăvara următoare, noii stăpâni ai curţii şi ai Basarabiei turnară, derutaţi, deasupra trunchiului un strat gros de asfalt; lăstarii însă îşi făcuseră loc şi prin asfalt, provocându-i crăpături, apoi dându-l la o parte.

Şi-abia după ce proprietarul reteză trunchiul stejarului de tot şi aşeză peste locul acestuia, pe o rază de câteva zeci de metri, mai multe tone de beton, mlădiţele nu mai răsăriră. În schimb – povesteau martorii oculari şi bătrânii oraşului –, în primăvara următoare, lăstarii plăpânzi de stejar răsăriră în toate curţile şi grădinile vecine, crescuţi din rădăcinile pe care stejarul şi le întinsese pe sub case şi garduri către alte ogrăzi, ca de aici, de la un an la altul, să plece către alte părţi ale oraşului, astfel că mulţi dintre stejarii mândri şi falnici de azi − e plin Chişinăul de ei – sunt convins că sunt crescuţi anume din acele mlădiţe care se trag din stejarul sădit de Alexandru Botezatu şi de prietenii săi din Sfatul Ţării şi pe care aceştia, atunci, în anul 1918, îl botezaseră cu multă dragoste şi evlavie – „Stejarul Unirii”.

Iar cuvântul Unire face parte din vocabularul lui Dumnezeu.

În Psalmul 132 se spune, parcă despre noi:

„Iată ce-i frumos nespus,

Iată vestea cea mai bună

Dorită de Cel de Sus:

Fraţii să fie împreună!”

Iisus Hristos se ruga astfel: „Părinte, Mă rog ca toţi să fie una…” (Ioan, 17, 21).

E o chemare şi pentru români: ca toţi să fie una. Numai aşa vom izbândi.

Numai aşa noi vom fi noi (chiar şi în sens de înnoire).

O nedreptate nu poate continua la nesfârşit.

Ea nu poate fi ţară.

Chiar dacă-i „recunoscută” de 180 de state ale lumii.

Avem o singură istorie, o singură Dunăre şi un singur Dumnezeu.

Avem o singură Ţară şi ea se cheamă Limba Română.

Ar fi un mare păcat ca prin mijlocul ei să mai treacă sârma ghimpată, însemnându-i frontierele despărţitoare.

Cu Ţara de dincolo de Prut avem o singură istorie, o singură limbă şi un singur Dumnezeu.

Este firesc să ne dorim a fi împreună şi să scoatem sârma ghimpată care mai stă ţanţoşă între noi şi noi, mutilându-ne destinele în continuare.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Nicolae Dabija, 30 noiembrie 2017

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

– Advertisement –

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 5 martie 2009.

Cineva de prin părţile noastre îmi povestise despre o femeie care-i punea otravă în mâncare soţului şi imediat după asta fugea la biserică şi se ruga lui Dumnezeu ca otrava să nu-şi facă efectul.

Acelei femei mi se pare că-i seamănă şi poporul nostru, care blestemă comunismul şi-apoi se duce… să-l voteze.

Bătrânii satelor, necăjiţi şi sărăciţi, nu te cred când le spui că pensia lor e cea mai mică de pe continentul european şi că pensia mărită e de fapt una micşorată, când aceasta a crescut în ultimii opt ani de două ori, iar preţurile – de nouă ori.

Din păcate, omul nostru nu e atât dezinformat, cât neinformat.

– Advertisement –

Mulţi dintre concetăţeni nu ştiu nici astăzi că afară de partidul comuniştilor mai există şi alte partide. Membrii acestuia umblă în aceste zile din casă în casă şi le promit bătrânilor pe care-i mai găsesc în satele pustii… raiul pe pământ, cu mult mai înainte de a se muta în lumea celor drepţi.

Şi unii îi cred.

– Ce faci?, îl întreb pe un cunoscut.

– Advertisement –

– Supravieţuiesc.

Opt ani pierduţi – astfel ar trebui calificată guvernarea comunistă.

Opt ani în care timpul a trecut pe lângă Republica Moldova.

Opt ani care ne-au aruncat în afara Europei.

„Ţărişoara” e pe moarte. Abia-şi mai trage sufletul.

Ea e unicul stat comunist din Europa.

În lume, afară de Republica Moldova, mai există două ţări comuniste: Cuba şi Coreea de Nord.

Cuba – ţara cea mai săracă de pe continentul american.

Coreea de Nord – ţara cea mai săracă din Asia.

Şi Republica Moldova – ţara cea mai săracă din Europa.

Şi cea mai bolnavă.

Corupţia o macină, precum cariul – o icoană.

Sloganele care însoţesc actuala campanie electorală urmează a fi completate şi de altele:

Sărăcia dăunează grav sănătăţii!

Corupţia dăunează grav sănătăţii!

Comunismul dăunează grav sănătăţii!

Aceste fraze ar trebui afişate de la un capăt la altul al Republicii Moldova.

Poate măcar ele vor deschide ochii multora dintre cei care votează cu ochii închişi.

Lumea noastră are de ales: între adevăr şi minciună, între bine şi rău, între bogăţie şi sărăcie, între Europa şi CSI, între democraţie şi comunism.

Un milion de concetăţeni au părăsit deja republica.

Alte două milioane sunt gata s-o părăsească.

Dar comuniştii nu se tem că vor rămâne fără popor.

Citiţi „Monitorul Oficial” şi o să vedeţi că cetăţenia Republicii Moldova este acordată săptămânal la sute de persoane care se mută aici din Federaţia Rusă, Azerbaidjan etc.

Statisticile consemnează peste 60.000 de copii vagabonzi în localităţile basarabene.

Pe unii îi puteţi vedea cerşind la Piaţa Agroalimentară Centrală.

Pe alţii – în buletinele de ştiri, la rubrica „Fapt divers”: coloniile pentru micii infractori se sufocă de arhipline ce sunt.

Numai la noi, oamenii ies la pensie abia după ce mor; vârsta la care aceştia sunt pensionaţi depăşeşte cu câţiva ani nivelul mediu de viaţă din Republica Moldova.

Normalitatea a dispărut. Ea există doar ca stare excepţională. Ca ceva anormal, nefiresc.

O ţară pustie.

Tot mai pustie.

O ţară care moare.

O ţară care se prăbuşeşte.

O ţară de delincvenţi. Cei mai mari dintre ei stând în jilţurile puterii.

O ţară de gunoaie. Inclusiv umane. Acestea din urmă afirmă că ţara e a lor.

Republica Moldova a devenit un fel de „Transnistria 2”.

Şi cu concursul trădătorilor de toate culorile.

Şeful unui magazin de obiecte casnice îmi mărturisea, între altele, că uzinele din republică n-au posibilităţi să fabrice atâtea topoare câte cozi se află în toată Basarabia.

De opt ani de zile ele, cozile de topor, şi nu atât cei de la putere, ies să se bată cu opoziţia.

La radio, TV şi în presa plătită, guvernanţii, cu gura ticăloşiţilor, strigă că hoţii, delapidatorii, corupţii s-au ascuns cu toţii în sânul opoziţiei.

Iată de ce aceasta trebuie distrusă.

Ei ştiu: unde e zgomot mult, acolo se fură bine.

Mai poate această ţară să scuture de pe grumazul său tăunii care-i sug sângele?!

Mai poate ea învia?!

Da!

Pentru asta e nevoie de solidarizarea noastră, a tuturora.

Dragi concetăţeni!

Îngrijiţi-vă de sănătatea dumneavoastră şi a apropiaţilor d-voastră: nu votaţi Bezna, Suferinţa, Ura, Sărăcia, Corupţia, Haosul!

Nu votaţi comunismul!

Nicolae Dabija, 5 martie 2009

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

– Advertisement –

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 27 noiembrie 2014.

Zilele trecute, Fondul „Opinia Publică” din Moscova a efectuat un sondaj cu următoarea întrebare: „E posibilă repetarea represiunilor staliniste?”.

48% dintre cei chestionați au răspuns: „Da”.

Dar lucrul cei mai grav e că 16% au justificat crimele comuniste.

După cum vedem, şi ruşii se tem de ruşi.

– Advertisement –

Acest popor certifică manualele de istorie, este imprevizibil. Sau, cum ar zice poetul Tiutcev, „cu mintea (cu logica – n. a.) nu poţi să-l pătrunzi”.

Să ne amintim reuniunea de la Istanbul din 1999, la care Federația Rusă a dat asigurări în scris în faţa conducătorilor celor mai puternice state de pe glob că-şi va retrage armata de pe teritoriul republicii noastre, dar nu s-a ţinut de cuvânt.

E doar un exemplu.

– Advertisement –

De aceea cred că nouă ne-ar sta cel mai bine să ne ţinem cât mai departe de Uniunea ei Vamală, care nu este altceva decât URSS 2.

Pentru că ce înseamnă Uniunea Vamală?

Înseamnă vameşi comuni. Iar vameşi comuni înseamnă grăniceri comuni. Grăniceri comuni înseamnă armată comună. Armată comună înseamnă conducere politică comună de la Moscova. Iar conducere politică comună înseamnă GULAG-uri comune.

Eu admit că Putin nu e, aşa cum se spune, copilul din flori al lui Stalin. Dar Iosif Vissarionovici, atunci când murea, a ameninţat: „Я ещё вернусь” („Eu mă voi întoarce”).

Cum îi ocrotim noi de viitoarele, posibilele deportări, lagăre de concentrare, foamete organizată, genociduri pe copiii şi pe nepoţii noştri? Din cele peste 200 de popoare atestate în 1922 în URSS, în 1989 nu mai rămăseseră decât 89…

Pentru ca generațiile viitoare să nu ne blesteme, să spunem la alegerile de duminică un „NU!” categoric partidelor care promit să ne construiască „lagăre ale fericirii” în viitoarea Uniune Vamală Euroasiatică a lui Putin!

Acolo am fost deja.

Locul nostru e în Europa, în familia popoarelor europene.

Intrarea Republicii Moldova în Uniunea Vamală ar fi un prim pas pentru intrarea noastră în Novorossia.

Ucraina vecină, măcinată de război, unde „separatiștii” au mai multe tancuri şi avioane decât armata naţională a Ucrainei, a anunţat că se doreşte în Uniunea Europeană şi în NATO.

Vladimir Putin, prin câteva partide diversioniste în care a pompat zeci de milioane de euro (deşi lui Dodon i-ar fi ajuns şi treizeci de arginţi, ca şi lui Roşca), vrea să deturneze, pe cale paşnică, Republica Moldova din drumul ei pro-european. Ca în viitorul Parlament ianukovicii noştri să denunţe Acordul de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană şi să ne arunce în braţele Federației Ruse.

Deşi Putin are şi alte scenarii.

Chișinăul s-a umplut în ultimele luni de indivizi ciudaţi, care nu ne vorbesc limba, bărbaţi de vreo 40-50 de ani cu constituţie sportivă, care poartă în spate rucsacuri, unii au bâte (chiar dacă nu seamănă a ciobani de-ai noştri), închiriază garaje, alţii s-au angajat ca taximetrişti…

Opresc în stradă un taxi al agenției 14300.

– Buna dimineaţă, îi zic taximetristului.

– Что это за улица? („Ce stradă e aceasta?”), mă întreabă el, căutând-o pe navigator.

– Se vede că aţi venit nu de mult la Chişinău. De unde sunteţi? l-am întrebat în ruseşte.

Dar el, ca un adevărat militar în misiune, a păstrat tăcere.

Prietenul Alexei Marulea, într-un taxi de la agenţia 14222, după ce a discutat cu taximetristul despre starea vremii, cea a drumurilor şi altele, la un moment dat l-a întrebat ce ar prefera: Uniunea Europeană sau Uniunea Vamală?! Când acela i-a răspuns că se doreşte în ultima, Alexei l-a întrebat:

– Dar eu mă doresc în Uniunea Europeană, şi atunci tu vei împuşca în mine?

– Da, voi trage în tine fără milă, l-a amenințat individul.

De aceştia e înţesat în aceste zile Chişinăul.

Ei pregătesc după alegeri acţiuni de destabilizare numite „Asia-maidan”, după modelul „Euro-maidanului” din Kiev sau „Antifa” („Anti-fascism”).

Voronin, care s-a despărţit de Tkaciuk, Petrenko şi Muntean, ce urmau (sau mai urmează) să realizeze această diversiune moscovită, declară împăciuitor în luările lui de cuvânt:

– Noi vom fi şi cu Uniunea Vamală, şi cu Uniunea Europeană.

Dar nu poţi fi şi cu dracu’, şi cu Dumnezeu.

În alegerile din 30 noiembrie va învinge Partidul-celor-fără-de-partid. Care este cel mai numeros. Depinde cine-l va convinge să-i voteze.

Duminică se va decide viitorul nostru nu pentru următorii 4 ani, ci pentru următorii 40 de ani.

Cel de Sus i-a oferit omului libertatea de a alege. A alege între bine şi rău. De multe ori, omul nostru a ales răul, crezând că alege binele.

Să sperăm că măcar de astă dată nu va greşi.

Nicolae Dabija, 27 noiembrie 2014

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

– Advertisement –

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 5 noiembrie 1998.

E toamnă. Lumina se zbârceşte de frig peste coline şi apele se îngândurează.

Lumea nu mai are bani să facă nunţi, cumetrii, petreceri la armată etc. şi atunci veselia cea mare o constituie la noi alegerile. Mai ales cele locale.

Ce frumoase obiceiuri, de când cu alegerile astea! Mai ceva ca sărbătorile de odinioară. Iar satul nostru este sat de gospodari, fiecare se vrea deputat, fiecare se vrea consilier, fiecare se vrea cel puţin primar. „Cu ce-s eu mai rău ca ceilalţi?!”, îşi zice omul nostru şi-şi depune candidatura.

– Advertisement –

Preotul, care e în fruntea listei PCA (Partidul Cetăţenilor Aghesmuiţi), închide de fiecare dată biserica atenţionând: „Botezurile, cununiile, înmormântările se amână până după alegeri!”. Şi nimeni în această perioadă nu îndrăzneşte să moară. După ce-şi depune votul, poftim! Naşte-te, însoară-te, mori! Atunci e voie! Dar numai atunci!

Spitalul îşi trimite bolnavii să se trateze acasă. Şcoala se închide şi ea. Bufetul funcţionează în regim de război: două ore pe zi, dar şi atunci nu se vinde nimic, că nu-i nimic.

„Vin alegerile!”, zic şi copiii la grădiniţă. „Să vină!”, le reproşează educatoarele supărate. „Da’ voi ce aveţi cu asta?! Ia treceţi mintenaş la oliţe!”.

– Advertisement –

Trei luni de zile, satul e mort. Adică, mai degrabă invers: fierbe ca un stup de albine. Viaţa acum seamănă cu o cursă de cai.

Localitatea noastră e o Moldovă în miniatură. Şi dacă la Chişinău sunt înregistrate 48 de partide, la noi sunt doar 46, ceva mai puţine, că nici n-ajung membri pentru toate formaţiunile, dar tot e ceva.

Cei mai mulţi membri are, se pare, PGBS (Partidul Ginerilor Bătuţi de Soacre).

Dar şi PAP (Partidul Ateilor Pocăiţi) are destui.

Ca şi PCBNÎ (Partidul Celor ce Beau şi Nu se Îmbată).

Ca şi PC-C (Partidul Comunist-Creştin).

Sau АРСIU (Alianţa pentru Cercetare a Inventatorilor Uniţi).

Alte partide cunoscute prin părţile noastre: BÎZ (Blocul Învăţătorilor şi Zootehnicienilor), PSS (Partidul Social al Săracilor), FSS (Forţele Sănătoase ale Societăţii).

Toate legale, toate înregistrate la Primărie.

Foarte activ a fost mai ales Partidul Unit al Ţăranilor şi Agronomilor (PUŢA.)

Cea mai mare agitaţie a făcut-o aripa feminină a blocului care a organizat câteva demonstraţii de-a lungul satului, scandând pe sub ferestrele localnicilor:

– Votaţi PUŢA!

– Votaţi PUŢA!

Adică Partidul Unit al Ţăranilor şi Agronomilor.

Procedura alegerilor le-a plăcut atât de mult consătenilor mei, încât ei le organizează în fiecare an. Îl îndeamnă mai întâi pe primarul în exerciţiu să-şi dea demisia: „Ţi-ajunge, frate! Hai, mai lasă-i şi pe alţii să conducă!”. Şi acela nu are încotro. C-aşa-i la noi tradiţia. Iar ea e sfântă!

În acest an, primarul ales acum o toamnă s-a însurat şi-au fost anunţate alegeri anticipate.

În anul celălalt, scrutinul a avut loc la strânsul strugurilor.

Şi aşa au şi rămas: bătuţi de brumă, în podgorii.

Ca şi porumbul.

Lumea şi-a revenit din iureşul electoral abia când a început să audă şi ea că mugesc vacile, că le behăie oile, că le coviţăie porcii şi copiii smiorcăie că vor şi ei la şcoală.

Acest lucru a fost într-un fel şi motivat, fiindcă jumătate din sat era pe lista de alegeri.

În acest an – acelaşi lucru.

Sătenii au fost atât de preocupaţi de scrutin, că au purtat cuşmă, iar femeile – şalinci groase, inclusiv vara.

– Ia-te, bre, cum a trecut vara pe lângă noi!, se miră ei după alegeri de fiecare dată. Nici nu observaserăm.

În această porţiune de vreme, soţie se ceartă cu soţ, frate – cu soră, părinte – cu copil, învăţător – cu elev.

Când plouă, până şi ploaia cade cu o învrăjbire asiatică, iar frunza iese şi ea strâmb, parcă mai mult din curiozitate: să vadă cine-o să mai câştige în acest an alegerile.

Cele mai interesante – circ, nu alta! – au fost adunările electorale.

Concurenţii vorbeau, tuşeau, strănutau, scuipau, bolboroseau, sughiţau, horcăiau ca şi cum s-ar fi înecat, tremurau, dădeau din mâini, din picioare, din cap, îşi aruncau ochii peste creştet, se holbau, se trânteau pe podele, se zvârcoleau, leşinau, îşi reveneau, adormeau, se trezeau şi-o luau de la capăt.

Şi aşa – trei luni încheiate.

Toţi – în această perioadă – voiau să placă: puteai să împrumuţi acum de la ei tot ce doreai, îi puteai înjura, ştiind că ei îţi vor răspunde cu un zâmbet maliţios – până la votări, zâmbeau şi-n somn, nu cumva să le treacă vreun alegător prin faţă –, îţi dădeau de băut, te ospătau, îţi dădeau bacşişuri pentru serviciile pe care ţi le făceau.

De aceea, poate, ne plac şi nouă atât de mult alegerile!

Unul dintre aceştia, dacă te prindea, erai om pierdut – îţi dădea laptele-n foc, îţi fugea vaca-n păpuşoaie, îţi beau mâţele apa din căldarea pe care o ţineai în mână, – nu te lăsa să pleci, ţinându-te de haină, de braţ, de barbă (dac-o aveai), de-un bumb de la haină, vorbindu-ţi ore în şir, fără să obosească, precum o mitralieră de împroşcat cuvinte, nu înţelegeai ce spune, dar cred că nici el nu prea pricepea, te stropea cu salivă, comportându-se cu tine precum cu o victimă care nu-i mai scapă, până nu-l votează anume pe el.

Preotul a ars vreo sută de kilograme de tămâie pe brumă, iar preşedintele PC-C a plătit o babă să amestece boabe de rouă cu albuş de ou vulturesc, ca să câştige alegerile cine chitesc ei.

Candidatul PVAS (Partidul Voluntarilor Angajaţi cu Sila) umbla prin sat cu o cămaşă ruptă, zicând că e găurită de gloanţe încă din timpul ultimului război mondial, când visa la fericirea Omenirii.

– Atunci am aruncat în aer 1.000 de poduri, se lăuda el.

Deşi atâtea poduri nu sunt în toată Europa!

Principalul e ca povestea să fie cât mai frumoasă.

Când începe agitaţia cea mare, bujorii se închid, iar câinii din legătoare dau semn de turbare, urlând aiurea.

Un concurent electoral promite să amenajeze în sat o crescătorie de cămile.

Altul – c-o să facă un port în iazul nostru.

O fată îşi arată pieptul plin cu aluniţe şi zice că e gata să se jertfească pentru Patrie.

– Vă promit să vă fac un trecut frumos, zice şi profesorul de istorie, care scrie şi istoria satului.

– Votaţi viitorul! Votaţi pentru viitorul meu luminos!, îl ia pe altul gura pe dinainte.

Lumii îi place să fie măgulită. Şi minţită. Dar minţită frumos!

Toată simpatia lor, alegătorii o avuseseră pentru reprezentantul BÎZ, care se lăuda că ştie care e capitala Camerunului. Pe urmă însă, când consătenii văzură că n-o mai spune, şi-au revărsat dragostea în direcţia altor concurenţi.

Spre şeful Casei de Cultură, de exemplu, care e un adevărat filosof. Lui îi place să precizeze:

– N-am nevoie de voturile dumneavoastră, am doar nevoie de ceva de care n-am nevoie: voturile dumneavoastră.

Tot el are o frază pe care o înţeleg mai puţini:

– Ce e – e, ce nu e – nu e, asta e! Ehe-e-e!

Poetul satului, care se bate pe umăr cu Shakespeare, vorbeşte de la o vreme numai în versuri:

– Votaţi-mă pe mine, numai pe mine, / Şi-o să aveţi hambarele pline!

Este oare cineva care să nu vrea să aibă hambarele pline?!

Şeful Dispensarului Medical, concurent şi el pe o listă, ne îndeamnă să ţinem dietă strictă, dacă dorim ca pe sufletele noastre să nu se depună grăsime.

Aici sare şi sfinţia sa, fiindcă se ştie că sufletele, cum-necum, ţin de domeniul dumnealui:

– Făceţi-vă cruce înainte de a vota pentru Cornorat, dacă vreţi ca Dumnezeu să vă ierte păcatele!

Despre acest preot păgân, satul povesteşte că ţine ascuns după icoane carnetul de membru al PCUS. Acum, el propovăduieşte milostenia. Şi-şi face cruce cu peria de încleiat afişe.

– Să vă lumineze Cel de Sus, ca să faceţi alegerea dreaptă şi să mă votaţi pe mine!, îşi binecuvântează el poporănii.

Preşedintele PCBN (Partidul Celor ce Beau pe Nemâncate) e cel mai pesimist:

– Tovarăşi, adică domnilor – îşi începe el cuvântările –, ghinionul meu este că sunt un om cumsecade. Şi de aceea am puţine şanse să fiu ales.

Brigadierul de la vii promite, dacă va câştiga, să înveţe limba latină, ca să se poată iscăli şi el cu noul alfabet.

Zootehnicianul satului se angajează să poată împărţi două paie la trei măgari.

– Pe lup îl hrănesc picioarele, pe deputaţi – minciuna.

Hai, cine minte mai frumos! Şi se întrec care mai de care să promită. Marea şi sarea. Vrute şi nevrute. Ceruri şi stele. Salarii şi pensii.

În răstimp, satul devine şi el de o mie de ori mai adevărat.

Iată însă că soseşte şi ziua alegerilor. Toată localitatea se înghesuie cât e ziulica de mare în încăperea strâmtă a circumscripţiei din Casa de Cultură: fiecare e cu ochiul pe fiecare, nu cumva cineva, careva, undeva să comită vreo fraudă electorală.

Când bate ora număratului de voturi, în incintă rămâne numai comisia. Dar satul e alături – la ferestre, după uşi, după pereţi, prin care răzbat modelate – în aşa fel încât să se audă şi afară vocile celor din comisie:

– PiPiSi (Partidul Progresului Social) – unu! Şi-l pune de-o parte.

– PiCaCa (Partidul Concilierii şi Conlucrării) – unu! Şi-l pune de-o parte.

Şi aşa până spre dimineaţă, când se face bilanţul.

Preşedintele Comisiei iese atunci transpirat, de parcă ar fi arat toată noaptea, în faţa Casei de Cultură şi, înaintea întregului sat – niciun cetăţean nu doarme în acea noapte –, anunţă rezultatele votării.

Nimeni însă nu se prea bucură. Fiindcă – şi în acest an, ca şi-n anul trecut, ca şi-n mai celălalt an – niciun partid, niciun bloc n-a ieşit să fie reprezentat majoritar în Consiliul nou-ales.

Acum, acesta, mai înainte de a se crăpa de ziuă, se şi apucă de lucru.

Ca nişte lupi tineri, care se plimbă prin pădurea foamei, cei 21 de consilieri îşi suflecă mânecile cu entuziasm.

Preotul satului blagosloveşte adunarea.

Cum în Consiliu au intrat reprezentanţi ai unor diverse formaţiuni, de la PC până la CP, iar de aici – la ultimul partid înregistrat – ABCDEFGHI, cam câte unul-doi de la fiecare, se propune să se urmeze experienţa partidelor câştigătoare în alegerile parlamentare republicane şi să se aplice şi aici algoritmul după formula: 2+2+1+0, 5+0, 1+0, 001 etc.

Comuniştii au cerut dintr-o dată ca lor să le revină gara, telegraful şi poşta.

– Şi podurile!, a adăugat cineva, ştiind ce s-a întâmplat în 1917 în Rusia.

– La ce v-ar trebui vouă podurile? Că avem numai unul în tot satul, le-a replicat părintele.

– Păi, nu acela. Podurile caselor oamenilor, cum s-a procedat la revoluţie, precizează consilierul din partea PC, dar e imediat convins (el nu prea umblase la şcoală) că în 1917 a fost vorba de un alt fel de poduri, totuşi…

Cearta cea mare s-a dat când a fost pus în discuţie cui să-i revină, după algoritm, Fabrica de Bere.

– De astă dată trebuie să ne revină nouă!, au zis consilierii din partea celor care beau pe nemâncate.

– Ba nouă!, au sărit cei de la PCBS, că noi avem două voturi în Consiliu.

Până la urmă, Fabrica de Bere a fost împărţită şi ea după ecuaţia algoritmului. Câte o cisternă plină – fiecărui partid. WC-ul a revenit PRC (Partidul Romilor Cărturari), care a pus dintr-o dată şi taxă pentru intrare. Câte un ţap de bere – pentru fiecare vizită.

S-a trecut după aceia la baie. Care a revenit PRC (au cerut-o chiar ei).

Ferma de păsări, cea de porci, stâna, crama au fost şi ele împărţite echitabil, conform algoritmului.

La bibliotecă nu s-a cerut niciun partid, ca şi la Casa de Cultură, totuna salariile nu se plătesc de vreo câţiva ani de zile.

Dar nici în postul de primar.

Aici este şi ceva răspundere. Şi-apoi e şi greu. Trebuie cineva să muncească!

Până la urmă, în funcţia de primar a fost ales – tradiţie – cel mai prost dintre consăteni, un membru al PAR (Partidul Agrarienilor Revoltaţi). L-au întrebat numai dacă poate să se semneze, că de citit i-or citi consilierii, ca să ştie ce iscăleşte.

– Îhî!, a zis acela, cu o anumită ezitare în voce.

Aşa, satul s-a ales şi cu consilieri, şi cu primar.

La un moment dat, reprezentantul PCA a făcut din ochi asistenţei şi a întrebat mai mult în şoaptă:

– Da’ cu vădana Lucheria cum procedăm?!

Toţi cei prezenţi ştiau despre ce e vorba.

Aici, primarul nou-ales a făcut prima sa propunere judicioasă:

– Apoi, după algoritm.

Când să se despartă, tot primarul a mai avut o iniţiativă: noii consilieri să iasă pe uşa Casei de Cultură, respectând algoritmul – întâi primarul, apoi reprezentanţii partidelor care aveau câte două voturi în Consiliu; pe urmă, pe rând, ai celorlalte formaţiuni şi blocuri, în semn de maturitate politică.

– Vom respecta algoritmul şi la prăşitul în rânduri!, a zis aici plin de entuziasm brigadierul de la vii.

– Şi la împărtăşanie!, a adăugat popa.

Obosiţi, după o noapte de împărţeală, fericiţii aleşi ai poporului se merg la culcare abia când afară e ziuă albă.

Şi iarăşi se aud scârţâitul roţii de la fântână, umbletul necontenit al găleţilor suind către lumină, copiii ducându-se spre şcoală, vacile ieşind flămânde din ocoale.

Văcarul localităţii, care a pierdut alegerile şi de data asta, ca şi de celelalte ori, adună bovinele gospodarilor în târlă şi se uită către cer, de unde prinde să cadă câte un fulg rătăcit.

Degrabă e şi Simedru, iar de aici până la alegerile următoare, de la anul, nu mai e decât o aruncătură de băţ.

Şi-atunci, poate atunci, o da Cel de Sus şi o schimba şi el, conform algoritmului miraculos, cireada de vaci pe ceva mai onorabil.

– Culi boală!

De sus prinde să ningă lin, elegant, a conciliere istorică. În aceste ore, soţii se împacă – fără de cuvinte – cu soţiile, soacrele – cu ginerii, profesorii – cu elevii, cei nealeşi – cu cei aleşi.

Viaţa continuă.

Bată-te-ar norocul să te bată, neamule!

Nicolae Dabija, 5 noiembrie 1998

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

– Advertisement –

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 23 septembrie 1999.

Un medic le spune rudelor unui bolnav incurabil:

– Luaţi-l acasă! Ce să-i mai daţi? Nu-i mai daţi nimic… Moare…

Peste un an de zile, cel care se aflase în gura morţii vine la medic cu un miel, o damigeană de zaibăr şi alte bunătăţi din gospodăria lui.

– Advertisement –

– Am venit să vă mulţumesc, doctore.

– Cum, dumneata încă n-ai murit?!, se miră acela.

– Cum să mor, dacă mi-aţi prescris un medicament atât de bun?!

– Advertisement –

– Dar ce ţi-am prescris?!, nu-şi aminteşte medicul.

– Păi, n-aţi spus dumneavoastră să beau moare?! Şi-am tot băut timp de-un an de zile: moare de varză, moare de roşii, moare de castraveţi, moare de harbuz… Şi iată că m-am făcut bine.

Moarea noastră universală, doldora de calorii, de microelemente! Ţine loc de tot medicamentul de la o vreme. Mai ales de când doctoriile au devenit inaccesibile pentru buzunarul omului nostru…

– Mi s-a cerut pentru un medicament o sută de lei, îmi povesteşte în zilele acestei veri un ţăran, care s-a dus să moară acasă. Da’eu nici nu ştiu cum arată suta de lei.

Aşa satele noastre au devenit mai pragmatice, iar omul nostru – mai împăcat cu el însuşi.

– O boală azi te costă enorm, îmi spune un alt ţăran. Iar o înmormântare – o întreagă avere. Nu face nici să te îmbolnăveşti, nici să mori.

– Nici nu-ţi vine a muri, zău! adaugă un bătrân, care a ajuns să vorbească de moarte ca de-un lux.

Aşa omul nostru se încăpăţânează să nu se îmbolnăvească, cu atât mai mult să pună mâinile pe piept…

Am fost foarte mirat să descopăr în acest septembrie cete de consăteni şi oameni veniţi de la oraş hălăduind prin pădurile de la Codreni cu pungi, genţi, torbe, plase, în care aveau: măceşe, păducel, porumbrele, pere, coarne (fructele cornului), mere-pădureţe, rădăcini de plante şi de arbori, flori târzii, ierburi uscate etc.

– Îs toate bune de leac, mi-au spus mai mulţi dintre cei cu care vorbisem acolo, la umbra arborilor bătrâni.

– Inclusiv descântecul.

Acum, lumea bolnavă, în loc să se ducă la spital, se duce la descântătoare (cele care s-au mai păstrat), care-i pot trata – cu câţiva cărbuni stinşi în apă neîncepută, cu un cuţit de găsit sau de furat, şi mai multe cuvinte rostite bolborosit (asta ca cel descântat să nu fure descântecul) – de deochi, de friguri, de fulgerătură, de amorţeală, de farmece, de junghi, de dragoste, de broască, de gălbenare, de bube dulci, de sperietură, de aplecate, de beţie („…să înconjoare crâşmele cum înconjoară pământul apele…”), de albeaţă („Piei, albeaţă, de pe ochi!”, bună de descântat întreaga fracţiune a comuniştilor din Parlament), de brâncă, de ceas rău, de toate bolile, de muşcături de câine turbat, de şarpe, de creşterea părului, de pojar, de guşă, de grumaz, de oftică, de iele, de inimă rea, de năduşeală, de însurătoare, de limbrici, de dureri de măsele, de gânduri rele, de vătămătură, de primitul pensiei la timp:

„Cum nu poate să steie

albina în ştiubeie,

praful în drum de dobitoace

aşa să nu poată să rămâie

pân’ nu mi-or da pensia mie,

până azi la apus cei de sus…” – etc.

S-a constatat nu doar că acestea sunt mai ieftine, dar – cum zice şi vrăciuitoarea Lina Odolina din Soroca – şi mai eficiente.

Nicolae Sulac îmi povesteşte că în preajma Sălii cu orgă, exact în locul unde cerşesc artiştii – cum îşi fumează vocea de când nu mai e invitat pe la concerte – a aruncat din mers un muc de ţigară fumat într-o urnă de gunoi, dar… n-a nimerit. Bine crescut, artistul nostru s-a apropiat de urnă (ca să nu spună cineva, îmi zice, că „Sulac aruncă mucurile la nimereală prin oraş”) a ridicat restul de ţigară de jos, dar când să-l pună în urnă l-a şi auzit pe cineva care trecea pe alături, căinându-l:

– Bietul Sulac! A ajuns să culeagă mucuri de ţigară!

– Nu mai ştii cum să procedezi, îmi zice maestrul, e rău şi dacă arunci ţigara în urnă şi nu nimereşti, e rău şi dacă te apleci s-o ridici de jos, mereu se va găsi cineva care să-ţi comenteze gestul, sau într-un fel sau în altul.

Cine mai are azi grijă de artişti?!

Viaţa devine tot mai scumpă.

În timp ce a scumpit ţigările, guvernul promite să ieftinească chibriturile. În timp ce făina s-a scumpit de patru ori, cei de sus făgăduiesc să ieftinească tărâţele. Una caldă, alta rece. Exact – precum elementele caloriferelor din apartamentele noastre în iarna trecută.

– Mă duc să-mi cerşesc la piaţă banii pentru un medicament, îi zice în zi de duminică un bolnav colegului de salon spitalicesc.

Iar în Republica Moldova a apărut un gen original de cerşetori: cerşetorii veseli. Ei cerşesc dansând (ca un bătrânel din faţa Pieţii Agroalimentare Centrale din Chişinău, la intrarea dinspre Strada Armeanescă), cerşesc cântând (precum cerşetorul care cerşeşte lângă cafeneaua „Guguţă”, chiar în spatele Parlamentului, sau ca marii artişti care vând instrumente populare în faţa hotelului „Moldova”), compun versuri:

„Daţi un leu, daţi un leu,

Că vă vede Dumnezeu…”

sau:

„Cine-mi dă mie un leu

Îl împrumută pe Dumnezeu!” – etc.

Cine n-ar vrea să-l împrumute pe Atotputernicul?! Şi prinde a se scociorî prin buzunare.

La intrarea în Grădina Publică „Ştefan cel Mare” – la o distanţă egală dintre Parlament, Guvern şi Preşedinţie – cerşise unul dintre aceşti cerşetori veseli. Când ne vedeam, ne salutam de departe ca doi cunoscuţi.

– Bună ziua!, îmi ura el de fiecare dată. Şi, după ce-i răspundeam la salut, mai repeta o dată:

– Bună ziua!

Cerşea cu o anumită demnitate, o putea face în câteva limbi de circulaţie internaţională. Aveam totdeauna rezervat „leuţul” pentru el.

– Cerşesc legal, mi-a spus „nea Vasile”, cum a zis că-l cheamă. Am şi legitimaţie de cerşetor. Plătesc impozite… Şi toate celelalte.

Nea Vasile are stofă de filozof.

– Nu cerşi azi ceea ce poţi cerşi mâine!

– Unde locuieşti, nea Vasile?!

– Într-un zgârâie-nori…

– ?!

– Vântul mi-a smuls acoperişul de pe casă şi acum văd norii din pat. Când plouă, dorm sub pat.

Citeşte presa, numai pe cea învechită, pe care o culege din lăzile de gunoi.

E la curent cu tot ce se întâmplă în ţară şi în lume, doar cu întârziere de o săptămână-două. Nea Vasile e, cum ziceam, filozof:

– Cea mai nestatornică e nestatornicia pe lumea aceasta.

– ?!

– Iubeşte-te pe tine însuţi ca pe aproapele tău.

– ?!

– Cei mai orbi sunt cei care nu vor să vadă.

La nedumerirea mea, îmi face câteodată din ochi către Parlament sau către Preşedinţie şi-mi spune, în şoaptă:

– Vorbesc în paranteze.

Într-o perioadă cerşea cu o armonică pe care o mânuia cu o anume dexteritate, câteodată – cu un fluier pe care-l scotea din mânecă, altădată şi dansa când cerşea. Nea Vasile cerşeşte de multe ori în versuri:

„Comunişti,

Să nu fiţi trişti,

Că o să vă fie bine,

Când veţi fi şi voi ca mine”.

Aluzie la faptul că şi domnia sa e o jertfă a regimului totalitar-comunist.

Are strofe aproape despre toţi mai-marii zilei:

„Bulgaru’-i ca o pisică,

Pică şi se tot ridică…”

(Trimitere la faptul că acesta a fost ministru în şapte guverne.)

„Sturza-i cel mai mare cerşetor din ţară –

Cerşeşte milioane la Banca Mondială…”

(Apropouri la ultimele deplasări ale primului-ministru în străinătate.)

„Lui Sangheli nu i-i bine,

Că-i şi el şomer ca mine…”

(Aşa e nea Vasile – milos.)

Nea Vasile a fost un cerşetor vesel şi spiritual. Zic „a fost”, deoarece am trecut, odată cu sosirea toamnei, în câteva rânduri pe lângă locul lui de la intrarea în Grădina Publică şi nu l-am mai găsit. Credeam că o fi plecat şi el, ca şi eroii catrenelor sau distihurilor sale, pe la băi sau să-şi vadă rudele de la ţară, s-o mai fi odihnind şi dânsul, dacă zilele trecute cineva – vreun cunoscut, vreun coleg de breaslă?! – n-ar fi aprins un capăt de lumânare în locul unde cerşise nea Vasile. Într-o cană lângă care nu se mai afla nimeni, ca şi alţi trecători grăbiţi, am aruncat şi eu câţiva bănuţi. „Dumnezeu să-l ierte”, am vrut să zic, dar m-am pomenit rostind cu voce tare:

– Bună ziua!

El era acolo. Sunt sigur. După felul cum mi-a răspuns creanga de deasupra am înţeles că sufletul lui rătăcea undeva prin preajmă.

– Bună ziua!

Cu aceste cuvinte, omul îşi anunţă sosirea, cu ele omul îşi anunţă plecarea, ele înseamnă nu doar buna creştere sau nobleţea cuiva, ci iată că ele mai pot însemna şi o viaţă întreagă rezumată în aceste două irepetabile cuvinte:

– Bună ziua!

Nicolae Dabija, 23 septembrie 1999

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

– Advertisement –

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 2 februarie 2017.

Acum o săptămână, la Strasbourg, în cadrul unei conferinţe de presă, V. Voronin a afirmat că limba, denumirea, alfabetul acesteia, cât şi istoria sunt probleme interne ale partidului comuniştilor. E drept că preşedintele nostru a confundat denumirea partidului al cărui preşedinte este cu denumirea țării al cărei preşedinte este, iar pentru domnia sa aceste două noţiuni chiar că sunt identice.

La fel şi I.V. Stalin în anii ’30, când pusese la dubă un sfert din populaţia ţării şi împuşcase zeci de milioane de cetăţeni, la protestele opiniei publice internaţionale reproşa că nu va îngădui nimănui să se amestece în treburile interne ale statului său: „Ce se întâmplă în URSS sunt doar probleme ale URSS”.

Dacă suntem cetăţeni ai Republicii Moldova, poate dispune Voronin chiar cum doreşte de vieţile şi destinele noastre?!

– Advertisement –

Să fie limba şi istoria doar probleme ale partidului comuniştilor?!

Să ţină cont conducătorii acestuia doar de cele dorite de Moscova şi mai puţin de adevărul ştiinţific, recunoscut de toată lumea?!

Vasile Stati şi alţi demagogi, când e vorba de existenţa unei limbi „moldoveneşti”, fac trimitere la o ediţie mai veche a Atlasului lingvistic european, de la sfârşitul anilor ’40, când la insistenţa lui I. V. Stalin şi a lingviştilor lui şi când România comunistă n-a mai protestat, a fost inclusă o nouă limbă romanică – „limba moldovenească”.

– Advertisement –

Dar la începutul anilor ’90, la insistenţa savanţilor ruşi şi ca o scuză pentru faptul că tot dânşii politizaseră atlasul respectiv ceva mai înainte (aceste detalii mi-au fost furnizate de distinsul lingvist Nicolae Saramandu), în dreptul noţiunii de „Moldova” se include şi limba vorbită de acest stat – „română”.

În cadrul comisiei, tot savanţii ruşi, recunoscând şi alte greşeli ale lor, au insistat a se insera în Atlas limbi dispărute din Siberia şi Caucaz pe care tot dânşii le scoseseră, conducându-se de criterii extralingvistice.

Astfel, la recomandarea Comitetului Internaţional Permanent al Limbilor („sur la recommandation du Comite International Permanent des Lingvistes”), în Atlasul Limbilor Europei („Atlas linguarum Europae”), vol. I, fascicula VI, apărut la „Instituto Poligrafico e zeca dello stato” din Italia şi editat de UNESCO în anul 2002, la pagina LX e menţionată ţara noastră – „Moldova”, precum şi limba vorbită de cetăţenii ei: „roumain (R)” – româna.

Atlasul respectiv e considerat cel mai autoritar în materie de lingvistică din Europa. Deci, Europa ştie, recunoaşte, ne spune că vorbim limba română. Pe când noi afirmăm că vorbim o limbă inexistentă – limba moldovenească, tocmai când aceasta a fost scoasă din toate atlasurile care se respectă.

Vor avea Voronin şi „lingviştii” săi tupeul sau „curajul” să insiste în secolul XXI – ca altădată I. V. Stalin – să mai înlocuiască o dată noţiunea de „limba română” cu cea de „moldovenească”?!

Nu cred, deşi totul este posibil.

Spun „totul este posibil” pentru că, bănuiesc, nu mai există undeva în lume un alt preşedinte de ţară care să-și urască atât de mult intelectualii, scriitorii, limba, alfabetul acesteia, istoria, considerând ignoranţa sa adevăr în ultimă instanţă.

Aşa cum domnia sa a creat încă o „uniune a scriitorilor” fără scriitori, nu mă îndoiesc că mâine-poimâine Voronin va înjgheba şi un alt institut de lingvistică, care să-i susţină aberaţiile (sperăm ca măcar acela să-l înveţe cele cinci litere latine cu care să-şi transcrie numele lui de preşedinte al unei ţări latine, iar copiii să nu-i mai citească numele din abecedar – „Bopohuh”, cum s-a întâmplat în această toamnă în mai multe şcoli, unde jocul preferat al picilor a devenit „Bopohuh şi indienii!”).

Există lucruri evidente pentru toată lumea care are un pic de raţiune în scăfârlie.

Ambasadoarea SUA în Republica Moldova, Pamela Hyde, menţionase nedumerită, înainte de a-şi lua rămas bun de la Voronin. „Nu înţeleg de ce unii numesc limbă vorbită de majoritate «limba moldovenească», în timp ce toată lumea ştie că ea este limba română. Există, desigur, unele diferenţe de stil dintre Bucureşti şi Chişinău, dar ele există şi între Londra, New York şi Sydney, şi totuşi noi toţi vorbim engleza”.

Ea, care studiase româna şi nicidecum „moldoveneasca”, s-a arătat surprinsă să priceapă de minune şi limba „moldovenească”!

Ambasadorul SUA în România, Michel Guest, un alt cunoscător involuntar de limbă „moldovenească”, chiar dacă excelenţa sa nu a vizitat vreodată Republica Moldova, declara acum câteva săptămâni: „E regretabil faptul că se încearcă astăzi să se inventeze o limbă «moldovenească», atunci când se cunoaşte că limba care se vorbeşte în Republica Moldova e româna”.

Din păcate, aceste afirmaţii îi lasă reci pe diriguitorii noştri, care se anunţă mari cunoscători în materie de limbă şi toate celelalte.

Sub pretenţia că apără statul, aceştia apără minciuna.

Pentru că, chiar dacă admitem că vor să construiască un stat moldovenesc (de fapt, antimoldovenesc, dacă ţinem cont că România e creată la 1859 din unirea a două ţări de aceeaşi limbă – Moldova şi Muntenia), de ce aceşti bâlbâiţi, care nu cunosc din limba ţării decât colo vreo sută-două de cuvinte, acordă lingviştilor lecţii de limbă, istoricilor – lecţii de istorie, iar strămoşilor – lecţii de patriotism, intenţionând aici şi acum să ne creeze şi o nouă limbă, care nu e decât limba română ajustată la ignoranţa lor?!

Cum la noi filologii nu cred că trebuie să facă politică, iată că politicienii (Voronin, Tarlev, Ostapciuc, Mişin) fac filologie.

Pe când logic ar fi să-şi caute fiecare de ale lor.

Conform Atlaselor lingvistice internaţionale editate după 1990, limba „moldovenească” nu există, noţiunea de „moldave” fiind trecută la dialecte.

Dacă ni se va mai fura o dată limba – cum intenţionează capii „ţărişoarei” –, cu includerea limbii ruse de stat (deşi ruşii, în Republica Moldova propriu-zisă, fără cei din Transnistria şi Găgăuzia, mai rămân abia vreo 4%) sau ni se va impune cu sila să vorbim o limbă inexistentă, înseamnă să ne dezicem de însăşi fiinţa noastră naţională.

Pentru că, dacă veţi găsi undeva pe glob vreun popor care s-a dezis benevol de limbă şi care comunică (așa cum ni se cere şi nouă) mai degrabă cu ajutorul înjurăturilor, a râgâiturilor sau suspinelor, să ştiţi că acesta nu se deosebeşte aproape cu nimic de dobitoace. Acestea din urmă, şi ele, mugesc doar când le doare ceva, când li-e foame sau când li-e sete. În rest, preferă să fie mute.

Noi, basarabenii, vom alege oare să vorbim în secolul XXI o limbă inexistentă?

Sau vom şti să ne apărăm graiul, cel vorbit de moşii şi strămoşii noştri vreme de aproape două milenii, ca să-l putem transmite ca pe o ştafetă prin intermediul urmaşilor noştri şi mileniilor care vin?!

Nicolae Dabija, 16 octombrie 2006

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”

– Advertisement –

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 2 februarie 2017.

La 17 ianuarie 2017 mă aflam lângă spitalul Colţea din Bucureşti.

Formez un număr de telefon, la care urma să-l găsesc pe Ion Ungureanu.

Dar mi-a răspuns altcineva. Un bărbat care arti­cula cu greu cuvintele – iar marele actor nu s-a gân­găvit niciodată –, cu vocea lui.

– Advertisement –

– Vreau să vă văd.

– Vi-i-no! Mi-i-i do-or de voi.

Eu devenisem în acea zi, în accepţia lui generoa­să, „voi”. Adică noi cu toţii, cei după care tânjea de mai multe luni de spital.

– Advertisement –

Când mă vede în pragul salonului, ridică braţul cu perfuzii, parcă m-ar binecuvânta.

Îl îmbrăţişez ca pe un soldat care păzeşte drape­lul unităţii singur într-o tranşee.

Ţine pe pătură mâinile a rugăciune:

– Am ajuns la rugăciunea „Tatăl nostru”. De săp­tămâni de zile mă plimb printre cuvintele ei. Când am să ajung acolo, dincolo, am să-i propun Tatălui o redactare necesară. În loc de „… şi nu ne duce în ispită”, pentru că Tatăl, care ne iubeşte cel mai mult, nu poate nicidecum, nu admit să ne „ducă în ispită”, i-aş sugera să zicem: „… şi nu ne lăsa să fim duşi în ispită”, – căci asta a avut în vedere Mântuitorul…

Nu mă satur să-l ascult. Nu se satură să vor­bească.

Intrasem doar pentru „trei minute”, cum i-am promis, dar am rămas la el două ore şi jumătate. Din acestea – două ore şi douăzeci şi cinci de minute a vorbit maestrul.

Articularea împiedicată pe care i-o bănuisem la telefon i-a trecut ca prin minune.

Abia acum, când între propoziţii parcă şi-ar face loc şi o pauză, îndrăznesc să-l salut:

– Cum vă simţiţi, Domnule Ministru?

La Ministerul Culturii, de când a plecat Ion Un­gureanu, s-au perindat vreo zece miniştri, dar pentru mine, ca şi pentru întreaga republică, Ion Ungurea­nu a rămas „Domn’ Ministru” în continuare.

– Te-am aşteptat, îmi spune el. Nu mă bărbieri­sem câteva zile. Dar azi am simţit că vei veni şi mi-am dat jos barba…

Îmi spune ce mai e nou pe la Chişinău, de unde am sosit dimineaţă.

Îi dau câteva dintre ultimele numere ale săptămâ­nalului „Literatura şi arta”.

Îmi spune că se abonase la el în perioada când locuise la Moscova, apoi şi când se aflase la Bu­cureşti.

– Îmi era dor de el. Nu atât să-l citesc, cât să-l ţin în mâini.

Îl ia, parcă s-ar sprijini – acesta e sentimentul pe care-l am – unul pe celălalt.

Îmi vorbeşte cu durere despre consângenii noştri pe care-i iubeşte mult:

– Săracii!

Apoi, după o pauză, adaugă:

– Ce vraişte poate fi în capul lor! Cum să nu-ţi fie milă de ei?!

Trădarea de frate revine, cu înscăunarea noului preşedinte, la ordinea zilei?

La această întrebare Ion Ungureanu răspunde cu o altă întrebare, care e de fapt o nedumerire:

– De ce celora care sunt de partea răului le este bine, iar celora care sunt de partea binelui le este rău?

Generaţiile de azi?

– Ele au o misiune – de a afla adevărul şi a-l transmite şi celor care nu-l cunosc.

Merită un popor care votează mereu contra lui să se salveze?

– Popoarele nu sunt de la oameni, ci de la Dum­nezeu. Fiecare are o misiune a sa.

Timpul trece greu pe pat de spital?

– Nici aici n-am stat degeaba. Am pus la cale un Festival de film basarabean la Bucureşti.

Care sunt gândurile la care reveniţi acum cel mai des?

– La biblioteca de cărţi româneşti a tatălui meu.

În iunie 1940, tatăl său, Spiridon Ungureanu, de frica analfabeţilor care, dacă te vedeau cu o carte cu grafie latină în mână, trăgeau din pistol, atunci când a intrat Armata Roşie în Opaci, şi-a îngropat bibli­oteca cu cărţi româneşti într-o grădină largă pe care o avea dincolo de sat, ca s-o dezgroape la începutul războiului şi s-o îngroape din nou în 1944.

Tatăl a murit imediat după război, iar feciorul Ion nopţi la rând se strecura în grădina care devenise a colhozului, ca să sape la lumina lunii în căutare de acea bibliotecă.

– Aţi găsit-o?

– Toată viaţa am căutat-o, şi am găsit-o mereu altundeva. Şi acum o mai caut, sperând c-am să dau de ea.

În toţi anii săi, Ion Ungureanu a fost în căutare de acele cărţi, dar şi de altele, parcă în acea grădină confiscată – n-o fi fost oare chiar Basarabia?! – şi-ar fi căutat rădăcinile.

Ion Ungureanu a dovedit, în perioada cât a fost ministru, că Ministerul Culturii poate fi cel mai im­portant într-un guvern. Nu ştiu de ce cred că dacă am fi avut la Ministerul Economiei un Ion Ungurea­nu, specializat în probleme economice, am fi fost azi una din ţările cele mai prospere din Europa.

Ministerul condus de Ungureanu în 1990–1994 s-a numit şi al Cultelor.

– Ce experienţă au adăugat cultele biografiei Dumneavoastră?

– În 1991, în primăvară, am avut o invitaţie în SUA. Şi şeful Departamentului de Stat al SUA mi-a propus să am o întâlnire cu studenţii de la Facultatea de Teologie din statul Virginia. Tot el m-a prevenit: „Vedeţi cum vorbiţi. Ei toţi pledează pentru lichidarea Ministerului Cultelor…”.

Probabil, ca să fie evitate imixtiunile statului în viaţa bisericii.

Le-am vorbit despre Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor lumii, despre noi, despre proemi­nentul lor scriitor american Mark Twain. Acesta din urmă era ateu şi şi-a pus în gând să scrie un pamflet despre „sfânta” (ghilimelele îi aparţin) Ioana d’Arc. Înainte de asta, a decis să studieze nişte izvoare cu mărturiile contemporanilor despre Ioana, dar după ce le-a studiat, ele l-au transformat dintr-un ateu convins într-un creştin convins, iar în loc de pam­flet a scris un studiu teologic de o mare profunzime.

La proces, acuzatorii au întrebat-o pe Ioana, care era o copilă: „Cele pe care le faci spui că le faci în numele Domnului, dar spune-ne: eşti tu înzestrată cu har divin sau nu eşti?”.

Dacă afirma că nu are har divin, ar fi fost un ar­gument ca să fie arsă pe rug, pentru că, neavând har dumnezeiesc, ce drept ai fi avut să vorbeşti în nume­le Domnului? Iar dacă afirma că-l are, cădea în ce­lălalt păcat, păcatul trufiei, argument şi el suficient pentru a fi urcată pe rug.

Şi atunci Fecioara din Orléans a răspuns în felul următor: „Eu nu ştiu dacă am sau nu am harul lui Dumnezeu. Dar dacă îl am – îl voi ruga pe Cel de Sus să mi-l lase, iar dacă nu-l am, am să rog ca El, în nesfârşita lui milă de oameni, să mi-l dea…”.

La sfârşit, studenţii au rămas pe poziţiile lor:

– Nu avem nevoie de un Minister al Cultelor, dar de un asemenea ministru ca Dumneavoastră – avem nevoie!

Iar şeful Departamentului de Stat al SUA, un profesor din statul Virginia, i-a spus:

– De dragul unei alte întâlniri cu Dumneavoastră aş fi gata să merg pe jos până la Chişinău.

Toate discursurile sale – iar el a fost cel mai ilus­tru orator al Basarabiei – au însemnat lecţii de Dra­goste de Neam, de Credinţă, de Omenie.

Ion Ungureanu, preşedintele Sfatului Înţelepţilor de la Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova, membru activ în „Sfatul Ţării–2”, mi-a fost mai mult decât un tată, mai mult decât un frate: mi-a fost un prieten.

Iar pentru întreaga noastră republică a fost un reper, un model, o instituţie morală.

Mi-a mai mărturisit la Colţea:

– Eu am acum un secret al meu: dimineaţa mă trezesc cu un somn fericit…

Era visul lui de însănătoşire.

De dor de viaţă.

Aşa îl voi şti. Aşa mi-a rămas în memorie.

În aceste clipe, ar trebui să ne cerem iertare de la Ion Ungureanu pentru faptul că ne-a iubit mai mult decât am fi meritat.

Să ne mai cerem iertare şi în numele celor care l-au lovit fără să-l cruţe, care l-au alungat de Acasă în lumea largă, crezând că nu va mai găsi drumul înapoi niciodată.

Dar iată că el l-a găsit. Şi s-a întors să-şi doarmă somnul de veci între rude de suflet şi prieteni.

Ion Ungureanu, Omul care făcea cuvintele să lu­mineze, una dintre cele mai proeminente personali­tăţi pe care le-a dat vreodată Basarabia, cel care de pe pat de spital a ţinut, ca un profet basarabean, să ne preîntâmpine, transmiţându-ne, transmiţându-vă acest mesaj:

– Fiţi atenţi! Duşmanul e la porţi! Luptele de stradă dintre noi şi noi într-o cetate asediată de vrăj­maşi sunt cele mai periculoase.

Testamentul lui rostit înainte de a pleca la Dom­nul a fost:

– Să vă uniţi cu Ţara, iar pentru ca să vă reuşeas­că acest lucru – uniţi-vă între voi!

Să-i urăm un somn liniştit, adică fericit, acolo unde se află.

Iar noi să-i urmăm îndemnul.

Ca să-i arătăm că am meritat dragostea lui cea fără de capăt. 

Nicolae Dabija, 2 februarie 2017

DE ACELAȘI AUTOR:

* Teatrul mătuşii Măriuca

* Minciuna vine de la Răsărit

* Testamentul lui Ştefan cel Mare

* O zi care a inversat lumea

* Vin rușii!

* 1812 – eliberare sau ocupaţie?!

* Istoria împroșcată cu noroi

* Primăvară înecată-n sânge

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”