Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 23 iulie 2015.
În 1990, în casa lui Adrian Păunescu am cunoscut-o pe mama poetului, doamna învăţătoare Floarea Păunescu, aşa cum îi spun şi azi locuitorii satului Copăceni de lângă Bălţi.
Atunci mi-a povestit că la 23 august 1944, când canonadele sovietice se auzeau tot mai aproape şi cum soţul, Constantin Păunescu, se afla mobilizat pe front, ea şi-a strâns în grabă câteva lucruri într-o boccea, l-a luat în braţe pe pruncul Adrian, cu intenţia de a se refugia mai către interiorul ţării.
Dar în acea zi, prin gara Pământeni n-a trecut niciun tren. A oprit doar unul singur, încărcat cu soldaţi. Îndată, toată acea mare de oameni l-a luat cu asalt: mamele şi-au transmis mai întâi pruncii prin geamurile deschise, apoi s-au îmbulzit şi ele să intre pe uşi.
– Advertisement –
Ajunsă în vagon, doamna Floarea s-a umplut brusc de frică, a avut sentimentul dureros că şi-a pierdut pruncul şi a început să strige, disperată: „Unde mi-e copilul?! Vă rog, daţi-mi copilul!”. Şi imediat, din capătul celălalt al vagonului, soldaţii români i-au transmis pe deasupra capetelor lor, unul de la altul, mai mulţi copii mici.
Au ajuns până la ea vreo 5 sau 6 prunci, până când învăţătoarea a exclamat despovărată: „Acesta e al meu!”, ceilalţi fiind întorşi altor mame din alte colţuri de vagon sau care abia urmau să urce în tren.
Cum trenul nu i-a putut încăpea pe toţi, mi-a mai spus mama Floarea, multă lume a rămas atunci pe peron. Inclusiv unele mame cu pruncii băgaţi în vagoane, ca să-i salveze astfel de viitoarele deportări sau de foametea care avea să secere sute de mii de vieţi în anii următori.
– Advertisement –
De multe ori sunt înclinat să cred că în acea infernală învălmăşeală, adevăratul Păunescu a rămas acolo: el e poate unul dintre noi.
Iar cel trecut dincolo de Prut e, poate, copilul unei basarabence care semăna la chip cu mama lui Grigore Vieru, cu cea a lui Mihai Cimpoi, cu cea care i-a dat viaţă lui Spiridon Vangheli, sau chiar cea a subsemnatului.
Numai aşa îmi explic multa dragoste pe care Adrian Păunescu a purtat-o Basarabiei şi care a bocit de dor de ea, ca după o patrie pierdută, cu mult înainte de 1989:
Măi, soldat de grăniceri
de dincolo de hotar,
aş veni la piept să-ţi sar,
că noi, frate, suntem veri,
Nu te-ntreb de bunul unchi,
dar te rog, cu-acelaşi glas,
să-i întrebi de ce mi-au tras
graniţa peste genunchi…
Nicolae Dabija, 23 iulie 2015