ziaristii.com

Autor: Laurențiu Ciocăzanu

  • Mihaela Miroiu, aşa cum n-aţi mai văzut-o. „Tot poporul norocos a fost bebeluş”

    Mihaela Miroiu este, potrivit descrierii sale de pe Wikipedia, „o teoreticiană și militantă feministă, profesoară universitară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, conducătoare de doctorat în Științe Politice și predă cursurile Ideologii politice actuale, Etica în relații internaționale, Teorii politice feministe”. Dar pentru publicul larg ea este o cunoscută apărătoare a valorilor lumii libere, a democraţiei, o voce respectabilă a societăţii civile, cu dese apariţii la TV sau în interviuri din presă.

    Pe pagina sa de facebook, este însă mai puţin academică. Dimpotrivă, e populară, deschisă şi chiar jovială. Iar uneori mai dezvăluie şi detalii interesante din viaţa personală. Este şi cazul unei recente postări, însoţite de mai multe poze din toate etapele vieţii sale şi de textul de mai jos:

    „Spre știința celor foarte tineri. Tot poporul norocos a fost bebeluș, copil, adolescent, tânăr, matur și foarte matur și insuportabil de matur 🙂.
    Si niciuna dintre aceste ipostaze nu pleacă de tot.
    La mulți ani buni tuturor și trecere lină între toate vârstele!
    (PS: Să ne suporte părinții cu un dram de seninătate adolescența și tinerețea, iar copiii cu un dram de stoicism istoria noastră târzie)”

  • Grigore Cartianu, uite ce-am făcut în Ajun! Hai, s-avem Crăciun fericit cu ziaristii.com!

    Ziaristii.com face azi 25 de zile de viaţă. Ieri avea 24, când pe seară m-a sunat colegul Grigore Cartianu să mă „certe” că n-am scris prea mult pe site, în timp ce el a cam dus greul (şi zău că l-a dus!). Şi pentru că era prea mult zgomot în jurul meu încât n-am apucat să-i spun de ce nu mi-am respectat fişa postului, îi fac mai jos o urare ca să afle adevărul despre cum am tras chiulul în Ajun de Crăciun.

    După ce l-am promovat pe Oreste în noaptea de duminică spre luni, m-am trezit spre prânz cu nasul în cafeaua Mioarei, cumnăţica mea magistrală în preparat licoarea magică pentru trezire. Cu un ochi cârpit de la lupta cu sarmalele, caltaboşii şi soriciul din ziua precedentă (başca vinul tău de butuc, măi Griguţă, măi!), cum vrei matale să mai scriu pe ziaristii.com!? 🙂

    Dar cu ochiul bun, bine energizat de cofeina Mioarei, reuşesc să plimb degetele pe tastatura laptopului meu prea muncit. Ies nişte articole chinuite, dar ies! Şi oricum, nu pune bază pe mine în astfel de clipe magice, că ştii că pun eu pe tine. Nu degeaba îmi mai spui tu „Lorenzo”, redă bine firea mea mai boemă. Apoi, ştii că la tine „Piţărăul” e gata spre 7-8.00 dimineaţa, la mine abia începe pe la 11.00. Prin urmare, ia rămâi matale la butoane, că eu plec să colind cu poporul drag din Vlăduleni, Bâlteni, Gorj!

    Lume multă. Vecini, bătrâni, tineri, copii, ho-ho-ho strigat rar, dar bine. Şi chiar mulţi românaşi veniţi acasă de Sărbători tocmai din ţărişoarele lor de adopţie din Diaspora. Nu pot oamenii să-şi lase baltă tradiţia lor de suflet. Cea în care ieşi în faţa casei şi dai ce vrei colindătorilor: colaci, eugenii, napolitane, mere, croasante, numai bunătăţi pentru copii.

    Mă uit la ei şi-mi sunt tare dragi. Dar cei mai dragi îmi sunt băiatul şi iubita lui din poza de mai sus. Dau culoare Piţărăului – că aşa se cheamă tradiţia noastră seculară. El e îmbrăcat într-un „combinezon” de pinguin albastru, ea în Crăciuniţă roşie-n obraji. Sunt altfel. „La noi, la Valea cu Apă, suntem mulţi aşa, ne îmbrăcăm mai deşucheat, că-i vreme de distrat”, îmi destăinuite tânăra secretul costumaţiei lor.

    Frumos! Oamenii ţin cu dinţii de poveştile satului lor, chiar dacă satul se tot goleşte. Pleacă lumea la muncă afară, rămân bătrânii, dar rezistăm. Gata, hai că suntem pe fugă! Trebuie să ajung şi la mine în Trocaniul natal, la vreo oră de Vlăduleni, via Târgu-Jiu, şi mai facem şi-un popas în oraş pentru niscaiva cadouri. Ce să-i faci, Gregoire, familion mare, dar nu-i asta cea mai tare bogăţie?

    Târgu-Jiu, oraşul naşterii mele, e full. Aglomeraţie totală. Facem shoppingul de cadouri, dar nu prea repede. E coadă la cea mai tare cofetărie din ţară, cu frişcă exact ca-n vremea savarinelor lui „Ceaşcă”, de la „Select”, vizavi de liceul tău, mai ţii minte gustul?

    Nu mai apuc nicio prăjitură. O tăiem spre Trocani cu hârbul nostru funcţional, care ne va purta în 2019 spre toate zările, în Caravana Cărţilor.

    Mi s-a aprins beculeţul roşu la ulei, ce mă fac, Grigore? Vezi că nu mă ajuţi nici cu sfatul?! Păăăi! Stai acolo la căldurica ta, alături de Cleo-pisica vindecătoare, torci la sobă ştiri pe bandă rulantă şi vezi slabă mişcare pe ziaristii.com de la al tău tovarăş „Tatau” (aşa m-ai botezat, de la numele bunicului, Dumnezeu să-l odihnească în pace, acolo sus în ceruri!)

    Se lasă seara, la Trocani. Satul copilăriei mele e şi mai sărac de suflete. Şi mai mic, oricum, dintodeauna decât Brădiceniul tău. Tot aşa, tineri plecaţi la muncă afară, doar mulţi bătrâni la pensie, ca mama.

    Ajungem când Piţărul e în toi. La mine la ţară, se cheamă „Colindeţi”. Nu stăm pe gânduri şi plecăm din nou la adunat colăcei, eugenii, portocale, mere. Finul Cucu, învăţător de-o viaţă în comună, scoate şi-un pahar de vin la poartă, producţie proprie. Aşa făceau bătrânii pe vremuri. Sănătate, fine!

    Rămân la un pahar vorbă cu prieteni din copilărie. Unii dintre ei, tot aşa, veniţi de prin Suedia, Germania, Italia… E zăpadă afară şi aşa era mai mereu când eram copii. Acum nu mai e aşa, încălzirea globală ne-a cam răpit omătul nostru pufos, dar iată că anul ăsta e bine.

    Ajungem la mama, sora Ileana, soţul ei Gigi, nepoţii Laura şi Ionuţ. Ne punem la masă. Mama ţine post. Eu nu. Nici ceilalţi. Pur şi simplu, ne dovedesc bucatele, ne fură simţurile, ne capturează plăcerile, şi cu asta basta!

    Şi când eram în toiul mesei de Ajun, mă suni şi tu, măi Griguţă, măi, să-mi zici că nu ştii ce-am păţit de-am dispărut de la muncă! Întrucât n-am apucat să-ţi spun prea multe, că veniseră alţi doi juni ai satului la colindat, iaca aci nişte răspunsuri „în scris”.

    Altfel spus, na, că-ţi rămăsei dator. Deşi şi tu mi-ai rămas de vreo două ori, de când am pornit ziaristii.com. Dar pentru că tot te-am lăsat la butoane, hai să-ţi mulţumesc pentru că m-ai „acoperit”. Ai făcut treabă bună.

    Mulţumită ţie, motăniţei Cleo şi prietenilor noştri care ne însoţesc la drum pe ziaristii.com, site-ul nostru drag a explodat în audienţă (vezi că n-ai scris încă articolul cu succesul nostru la nici o lună de la lansare!).

    N-am cum să nu-ţi fiu recunoscător că ai ţinut steagul sus, ca eu să mă bucur de toate cele de mai sus. Nu m-aş fi bucurat la fel, dacă stăteam cu un ochi la muncă şi cu unul la colindele familiei mele dragi. Şi nici nu m-aş fi bucurat de toţi oamenii pe care i-am întâlnit în Colindeţi, în oraş, pe drum, la telefon, pe whatsapp şi, evident, pe ziaristii.com.

    Apropo de cititorii noştri, le sunt şi mai recunoscător. Că ne-au înţeles şi că ne susţin. Că ne sunt parteneri. Şi chiar parte din familiile noastre (cred că şi ei mă iartă că m-am retras puţin între sarmale, cârnaţi şi caltaboşi).

    Şi ţie, măi Griguţă, măi, dar şi lor, vă urez tuturor Crăciun fericit! De azi după-amiază, mă întorc la treabă. 🙂 Santa Klaus is back in town. Pardon, „Moş Tatau” e înapoi la treabă, în sat!

  • O poză cât 1.000 de cuvinte: Mihai Şora, la 102 ani, cu lumânarea în mâini, comemorând victimele Revoluţiei

    O poză cât 1.000 de cuvinte: Mihai Şora, la 102 ani, cu lumânarea în mâini, comemorând victimele Revoluţiei

    Mulţi spun că nu mai iese lumea la manifestanţii, ca în iarna lui 2017, sau ca măcar în 10 august 2018. Dar oare numărul contează atât de mult? Guvernul PSD-ALDE n-a ţinut cont de masele de protestatari nici când pe străzile României au fost 600.000 de români, de ce-ar mai ţine cont de acest detaliu…

    Dar forţa vie a societăţii nu constă doar în CÂŢI protestează, ci şi în CINE face astfel de gesturi de civism.

    Ieri seară, la 102 ani, venerabilul filosof Mihai Şora ne-a dat din nou o lecţie de viaţă liberă, ieşind în stradă să-i comemoreze pe eroii Revoluţiei din decembrie 1989. Cu lumânarea în mâini şi privirea pătrunsă încă de sacrificiul de acum 29 de ani, distinsul domn Şora emană şi la această venerabilă vârstă o forţă a spiritului asemeni unui „emiţător” de emoţie inegalabilă.

    Imaginea de mai sus face, aşa cum spun iubitorii de fotografie, cât o mie de cuvinte. Şi, aş completa eu, cât zeci de mii de oameni lipsă de pe străzi.

    Niciodată, Mihai Şora nu i-a blamat pe cei care n-au venit la proteste. Ştie că nu constrângerea e cheia, ci convingerea. Exemplul său este magnific. Este un mare dar pe care nu-l oferă chiar şi azi, în prag de Sărbători, un ROMÂN pur, adevărat şi liber.

    Mulţumim, Mihai Şora! Mulţumim de 1.000 de ori! Întru mulţi ani şi la cât mai multe astfel de imagini pătrunzătoare. Domnul să ni te aibă în pază!

    Sursa foto: Epoch Times România

  • VIDEO. Câtă durere şi bucurie în aceeaşi cântare! Ascultaţi acest colind din faţa sediului PSD!

    Ce oameni minunaţi! Şi ce modalitate demnă de a-şi exprima durerea vieţii de zi cu zi şi frumuseţea Sărbătorilor deopotrivă. Sigur că oameni ca Dăncilă, Dragnea, Tăriceanu sau Vâlcov nu vor înţelege nimic din acest mesaj. Dar mesajul nu e pentru ei. E pentru cei de sub ei, care-i slujesc împotriva unei naţii ce nu-şi poate trăda valorile, tradiţiile, istoria. Felicitări, buni români! Colindaţi cu sufletul, poate cândva vor auzi şi cei deveniţi prizonierii propriilor slăbiciuni. Din nevoia de a-ţi apăra banii, funcţiile şi confortul de grup, s-au transformat în aliaţii acestui regim politic ce vrea să ne distrugă ţara, onoarea şi neamul. Totul pentru binele unui găşti de interlopi politici! Să-i colindăm, atunci!

  • ZIARIŞTII, jurnal de drum. De la Bucureşti la Gorj. Primiţi cu colindul „online”? Sărbători fericite!

    Ca de fiecare dată de Sărbători, eu şi Grigore ne facem bagajele şi plecăm spre Gorjul natal. Ne leagă amintirile, familiile, locurile şi farmecul Crăciunului din satele noastre dragi.

    Ne-am pus „coada pe spinare” încă de marţi dimineaţă, convinşi că putem împăca şi capra, şi varza. Adică şi slalomul printre nămeţi, cu „hârbul” rezistent al caravanei noastre, şi scrisul la drumul mare, ca slujbaşi pentru ziaristii.com.

    După ce ne-am convins că merită riscul să plecăm la drum înzăpezit cu duba noastră goală (goală de penali), am încărcat sarsanalele şi calc-o, frateee! Dar cum să stai liniştit, când ţara arde?! Stop la primul OMV (ce coincidenţă, tocmai la „multinaţională” – spaima Ciumei!), pe autostradă.

    Ne-am făcut „plinul” de ştiri la minut, am „înfulecat” repede-un ceai (el) şi-o cafea (eu), şi hai din nou la drum. „Ăştia-s criminali, bă, nene, băăă!”, urlă tovarăşul din dreapta. „Ce-ai păţit, frate?”, mă uit mirat la el. Şi-mi arată direcţia dreapta-faţă. Păzeaaa! Era cât pe-aici să dăm într-un ditamai crater din asfalt. Şi abia-ncepuserăm să ne bucurăm de mantaua albă de margine, ce peisaj de neratat, mai ales la drum spre Sărbători!

    Jale! Salbă de gropi în halul ăsta n-am mai văzut amândoi din anii ’90. Îţi poţi face maşina praf, dacă nu eşti atent. Şi nu poţi ocoli cum vrei, că trebuie să fii cu un ochi şi la bolizii ce vin tare din spate, pe banda doi. Cum să ai o aşa autostradă, în anul de graţie 2018, ţară UE?! N-avem de ales, asta-i ţara. Toacă bani pe datorie, să dea salarii şi pensii mai bune pe hârtie, ca să poată face praf statul alde Dragnea, Tăriceanu, Vâlcov, Dăncilă, Olguţa, Nicolicea etc.

    Ajungem la Râmnicu Vâlcea. Alt popas, alt OMV (unde-om mai opri, când îşi vor fi luat ăştia tălpăşiţa?). Ne aşteaptă Nicu Dulca, prietenul nostru #rezistent, amic din Facebook, cu un ceai (Grigore) şi-o ciocolată caldă (eu).

    Scriem şi-aici, pe fugă. Plecăm. Şi ajungem la Gorj, în sfârşit! Cu întârziere. Emisiunea colegului Eugen Măruţă,de la Tele 3 Media, începuse deja. Omul ne aştepta cumsecade şi gata să ne provoace curiozitatea cu întrebări ţintite. A fost prima legătură directă cu gorjenii dornici să stea cu ochii pe ziaristii.com.

    E noapte. Şi mai rece. Miezul nopţii. Plecăm spre Brădiceni, lipiţi de Hobiţa lui Brâncuşi. Rămân la Grigore peste noapte, acolo unde „mama Mia”, alintul din copilărie al numelui celei ce sfinţeşte curtea casei părinteşti de peste 80 de ani, ne aştepta cu masa pusă. Ce merge-un vin fiert, zic eu! Şi nişte nuci, provoacă el. Başca mâncarea caldă. Şi dă-i, şi luptă! Ne-a trecut oboseala. Şi supărarea cu bombardamentul de pe autostradă A1. (De ce i-o mai spune A1, adică prima, când ea ar trebui să se numească fără A; nu poţi batjocori ideea de autostradă în halul ăsta!)

    Gata, la somn! Nu înainte să mai scriem iar ceva. Şi ca torcătoarea Cleo, pisica-vindecătoare a casei Cartianu, să nu se urce pe mine, să-mi identifice zonele cu energie blocată, să-mi facă masajul de rigoare şi să-mi taie miraculos durerea. Ce doctor cu pernuţe moi!

    A doua zi, miercuri, ajungem la Universitatea „Constantin Brâncuşi”, din Târgu-Jiul nostru liceean. Conferinţă despre Revoluţie. Organizare impecabilă, e bun Adrian Gorun. Grigore e maestrul de ceremonii, autorul din el de cărţi despre originile Ciumei Roşii din decembrie ’89. Sală superbă, auditoriu implicat, tineri, profesori, oameni de bună-credinţă. E loc şi de-o gustare. Schimbăm impresii despre trecut, dar şi viitor, ne mai facem puţin mendrele prin oraş şi plecăm iar la culcuşul nostru ţărănesc. Încă nu ne-am revenit, după drum, gropi, scris pe fugă şi alte cele. Bine că avem pisicuța „încălţată” cu remedii subtile. Darul ei de Sărbători pentru colicile mele biliare.

    E joi. Revenim la Târgu-Jiu, pentru înregistrarea emisiunii (ce va fi difuzată sâmbătă, 22 decembrie) de la TV Sud, cu părintele Nicolae. Plăcut om, simpatică faţă bisericească. M-a surprins să-l văd atât de revoltat pe păcatele politicii noastre, pe ne-omenia „social-democrată”, pe lipsa civismului, pe slăbiciunile societăţii noastre de azi. Aproape că-mi venea să-l cert că vorbeşte mai mult decât noi, dar cum să nu te laşi furat de harul său?!

    Gata şi emisiunea cu părintele! Trecem şi pe la biserica lui, chiar în Piaţa Prefecturii. Un loc minunat, nu-l rataţi! Aprindem lumânări pentru viii şi morţii famililor noastre, apoi plecăm la drum prin oraş.

    Dar poţi? E nebunie la guvern. A dat Iohannis buzna peste Dăncilă (Doamne-ajută!). Hai, fuga, să găsim o cafenea! Şi dă-i, şi scrie! Asta-i viaţa de ziarist „online”. Scrii de dai în gropi. În gropile A1, ale lui Dăncilă, ale Gorjului însuşi (am dat roată oraşului de „n” ori până să găsesc un loc de parcare).

    Dar nu ne plângem. Suntem acasă. Şi pe pământ, şi pe internet. Pe ziaristii.com. Care există cu dăruirea noastră şi cu ajutorul vostru, al celor ce ne urmăriţi paşii peste tot. Şi e abia începutul. Promitem să nu vă lăsăm în pană de ştiri şi povestiri, fie că suntem pe drum, la marginea şoselei sau printre gropile călătoriei noastre „roşii”. Ţinem un ochi pe tot şi pe toate, dar nu uităm să ne bucurăm de lumea noastră, cu bune şi cu mai puţin bune. Nu de alta, dar vine Crăciunul şi nu merităm să ni-l strice alţii.

    Sărbători fericite!

  • Exact acum 29 de ani, m-am dus la Intercontinental. Revoluţia mea

    Exact acum 29 de ani, m-am dus la Intercontinental. Revoluţia mea

    21 decembrie 1989, ora 14.00. Mă urc într-un taxi şi plec spre Gara de Nord. Las în urmă cu o uşoară urmă de regret căminul P 15, din Complexul Studenţesc „Regie”, casa mea de patru ani de zile. Mă aşteaptă mama şi tăticul, „Tataul” (bunicul meu, preot în satele fostei comune Brătuia), „Mămica” (bunica mea), fraţii Ileana, Tinel şi Cornel, unchiu Nelu, prietenii din copilărie, Doruş, Viorel, vecinii, rudele.

    Ca student în anul IV, la Chimie, în Bucureşti, nu sunt cel mai „harnic” copil gata să ajungă una-două la familie. Mă simt vinovat uneori pentru asta, dar atât de mult am visat să ajung la Bucureşti! De la mine din Trocaniul natal, sătucul uitat de timp cu doar vreo 300 de suflete, Capitala s-a văzut mereu ca o destinaţie tip OZN. Iar eu ajunsem în Cosmos, cum să mă rup aşa repede de el?

    N-am timp de filosofii, căci pierd trenul de la 16.20. Scot din buzunar biletul acela maro cartonat, cu dungă albă-crem pe mijloc, şi mă mai uit o dată la el. „Gata, la miezul nopţii sunt acasă gata să-mi răscumpăr greşeala de a fi ajuns prea rar lângă dragii mei!”.

    De la Gara de Nord la CC

    Şoferul calcă pedala Daciei murdare şi plecăm spre Gară. Primeşte în staţie un mesaj de la colegi: „Vedeţi că e nebunie în faţa C.C., se trage, lumea fuge, strigă Jos Ceauşescu!”.

    Am percutat instant, de parcă timpul avea să explodeze chiar acolo, în taxi-ul meu ceauşist: „Stop! Nu mai mergem la Gară. Haideţi în centru, la C.C.!”. Şoferul se uită mirat la mine, ştia că am un tren de prins. Apoi, trage nervos de volan şi calcă pedala drumului ce-avea să fie drumul Revoluţiei mele.

    Cobor la un kilometru distanţă de Piaţă şi o iau speriat pe jos. Mizerie, oameni pe fugă, puţină lume, murmur înfundat despre furtuna ce-avea să vină. Ajung la Piaţa Romană. De-a latul Bulevardului Ana Ipătescu, un cordon de militari de la Securitate dirijaţi de un colonel burtos şi scund, ca un Hopa Mitică roşu-aprins în obraji. Mă uit în jur. Doar eu şi vreo câţiva români răsfiraţi. Atât rămăsese din „revolta” faţă de regimul Ceauşescu.

    „Oamenii s-au speriat, vor să trăiască”, îmi spun în mine. Bun, şi de ce nu fug şi eu?! Nu am răspuns. Sunt paralizat pur şi simplu de emoţia acelei stări. Eu, în stradă, în faţa unui regim dictatorial! Când mai trăisem aşa ceva? Niciodată. Ascultasem ceva despre revoltele din Polonia, la Europa Liberă. Ştiam de asasinarea părintelui Popieluszko, dar nu-mi venea să cred că sunt într-o astfel de stare!

    Elixirul miraculos care mă controlează

    Era peste voinţa mea să plec. O voce din interior pe care aveam s-o descopăr peste ani îmi cerea mereu să mă bucur de frica acelor momente. Era un amestec magic de teamă şi libertate, ceva ce mă înţepenea în faţa acelui pluton cu arma la picior.

    „Înainte”, strigă bila rotofeie îmbrăcată în manta de colonel securist. Fugim spre Piaţa Victoriei. Cei vreo 20 de soldaţi se opresc. Gogoşarul înţolit în albastrul de Băneasa rămăsese mult în urmă, n-avea cum să ţină pasul nici cu subalternii săi mai tineri, nici cu noi, fugarii rămaşi înţepeniţi în stradă, după marele miting organizat chiar de Nicolae Ceauşescu pentru condamnarea protestelor de la Timişoara.

    Mă simţeam mai puternic, ştiind de la radio pe unde scurte că Timişoara învinsese regimul Ceauşescu, după lupte de stradă cu mii de morţi şi răniţi. Asta spunea Europa Liberă. Mă uit alături, şi văd o mamă vânjoasă însoţită de fiicele ei frumoase şi la fel de curajoase. „Şi noi am fost soldaţi, şi nu am tras în fraţi!”, strigă în cor cea mai curajoasă familie feminină din viaţa mea. Strig şi eu. Doamne, cât le iubesc!

    „Înainteeee!” Atacul rotofeiului roşu

    Nu sunt singur, sunt cu ele. Suntem cea mai puternică populaţie a planetei, deşi numărăm doar patru membri. Mă simt tot mai curajos. Înaintăm toţi patru spre cordonul de forţe de ordine. Pas cu pas. Nu mă gândesc la frică. E acolo, la locul ei, dar ceva o blochează, nu-i dă voie să mă controleze, să iasă la suprafaţă.

    Frica nu contează. E altceva ce mă dirijează teleghidat. Farmecul gestului nostru. Magia exprimării libere. Nimic nu se compară cu asta. Cine mai poate simţi ce simţim noi?! Nu mă gândesc la cei absenţi din stradă, nici la nebunia noastră, ci mă las purtat de valul acelei emoţii fabuloase. Aş vrea s-o memorez, s-o înregistrez, dar nu am timp să-mi pese de aşa ceva.

    „Înainteeeee!”, strigă iar rotofeiul în manta albastră. Ne fugăresc. Mă uit în urmă, să văd dacă vor trage. Vreau să fiu pregătit să mă arunc la pământ. Fug şi mă uit înapoi cu mânie, dar sunt în extaz totodată. Nu se mai aud zdroncănind instrumentele din dotarea militarilor, deci s-au oprit iar. Ne răsucim cu faţa spre ei. Sunt vreo 50 de metri distanţă. „Şi noi am fost soldaţi, şi nu am tras în fraţi!”, strig la una cu cea mai frumoasă familie de mamă şi fiice văzută vreodată de mine.

    „Nu vreau să mor”

    Am ţinut-o aşa până a obosit mosorul de slană şi trese ce dirija acea grupă de militari scoşi în stradă să ne căsăpească. Au dispărut, la un moment dat, ca şi când n-ar fi existat. M-am despărţit de acea scumpă mamă şi de fetele ei brave, dar regret mereu că nici măcar nu le-am întrebat cum le cheamă, cine sunt, ce fac.

    M-am dus la Intercontinental. Noaptea era rece şi plină de spaimă, în Piaţa Universităţii. „Au murit împuşcaţi lângă mine”, strigă şi plânge lung o doamnă cu părul lung, roşcat, marcată de ce trăise. Mă sperie. Intru la metrou şi ies la Piaţa Romană. Nu mai regăsesc nici mama cu fetele, nici pe burtosul roşu la faţă, nici soldaţii săi „antitero”. E linişte şi teamă.

    Intru din nou la metrou şi revin la Piaţa Universităţii. Gloanţele zboară nemiloase. Un huruit sumbru îmi bombardează timpanele, probabil de la TAB-urile ce brăzdează Bulevardul Magheru întru asasinarea protestatarilor liberi. E deprimant şi spectaculos deopotrivă. Mi-e frică să merg la baricada de la Inter. Nu vreau să mor! Deşi făcusem atâtea gesturi care mă puteau duce la moarte…

    Ţipete, împuşcături…

    E târziu şi metroul se va opri. Aud ţipete, împuşcături, văd trasoare. E pustiu în centrul Bucureştiului. Suntem doar câteva zeci de oameni. Sau aşa „citesc” eu prezenţa. Mi se pare că suntem foarte mulţi, totuşi. Nu mă gândesc o secundă la cei ce stau liniştiţi în case şi aşteaptă ceva. Nu. Mă gândesc doar la mine şi la ce simt.

    Sunt în continuare paralizat de acel elixir miraculos al libertăţii, al puterii de a protesta, de a sta pe stradă în faţa puştilor, tancurilor, soldaţilor. E târziu. Vocea acea magică din interior îmi spune să prind ultimul metroul. Cobor la Universitate şi ajung în Pajura, la Sanda şi Nelu, mătuşa şi unchiul primitori cu un nebun ca mine.

    A doua zi, toată lumea vorbeşte că a fost masacru. Că au murit mii de oameni în centru. Îmi dau seama că sunt viu. Oare de ce? De ce n-am murit şi eu. Dumnezeu a vrut asta, îmi spun. Ca să pot povesti mai târziu despre cea mai grea zi a libertăţii noastre… Mă încolonez cu muncitorii care merg spre centru. Mă surprinde mult ultra-mobilizarea, când cu o seară înainte străzile erau goale. Dar mă bucur şi merg spre CC. Văd cum zboară elicopterul cu Ceauşeşti. „Suntem liberi!” Românii inundă străzile.

    Aşa m-am „născut” liber

    Apoi, încep împuşcăturile. De ce? Teroriştii, cică. Cred. Rămân pe stradă. Merg la TVR. „Sergiu, Sergiu”, strigă mulţimea aflată sub tunelul dintre turnurile televiziunii publice. Sergiu Nicolaescu apare deasupra noastră şi ridică mâinile spre cer. Simt că e eroul meu. Aveam să aflu mai târziu că nu era. Că juca un rol.

    Văd la TV moartea Ceauşeştilor, pe 25 decembrie, de Crăciun! Mă doare sufletul. Mi se strânge inima. Nu aşa trebuia să se întâmple! Ceva nu se leagă! Rămân pe străzi. Am aflat de unde se trage. Din apropierea lui Ion Iliescu. Ne-au furat Revoluţia! Mă simt pregătit să rămân veşnic pe străzi. Şi voi rămâne. Mă simt dator faţă de cei pieriţi sub gloanţe. Faţă de mama şi fiicele ei strigând „Şi noi am fost soldaţi, şi nu am tras în fraţi”, faţă de doamna cu părul roşcat plângând după văzul crimei de la Inter. Mă simt bine cu mine. Mă simt liber. Vreau să fiu mereu aşa! Voi fi mereu liber. N-am simţit plăcere mai mare, deşi am căutat mereu plăcerile vieţii! E darul magic al lui Dumnezeu, pentru mine, înainte de Crăciun. Aşa m-am născut ca spirit liber.

    Cel care m-a ţinut departe de familia mea, unde trebuia să ajung pe 21 decembrie 1989. Le cer iertare pentru că m-au aşteptat. Pentru că i-am speriat. Pentru că m-au crezut mort. Că n-am avut puterea să aleg drumul spre casă. Că m-am simţit pentru prima oară al alcuiva decât al lor. Că am simţit că lumea e familia mea. Dumnezeu şi libertatea m-au cucerit acum 21 de ani. Pentru asta aveam să renunţ la trenul către Gorjul meu natal.

  • Ziua în care Iohannis a stopat barbaria

    Ziua în care Iohannis a stopat barbaria

    N-am scăpat definitiv. Dar e o MARE victorie de etapă. A noastră, a României europene şi personal a preşedintelui.

    Descinderea sa intempestivă la Palatul Victoria a curmat o grozăvie. Era iminentă emiterea ordonanţei care distruge practic economia României chiar din momentul zero.

    Ieri, bursa de la Bucureşti s-a prăbuşit dramatic. Investitorii au simţit pericolul şi au început să-şi scoată banii din România.

    Un prieten din America, jucător cu ştate vechi pe Wall Street, mi-a spus că niciodată nu a primit atâtea mesaje în privat din România, de la investitori care îi cereau să-i ajute să mute banii pe alte burse.

    A fost doar un semnal grav, nu cel mai grav. Celelalte consecinţe urmau, dacă Dăncilă emitea azi ordonanţa aşa-ziei „taxe pe lăcomie”. Iar Dăncilă anunţase acum câteva ore că ea „crede” în ideile ordonanţei. Sigur, ea crede în ce crede Liviu Dragnea, nu are creier personal, minte nici atât. Este doar extensia fizică şi mentală a stăpânului de facto.

    Iohannis a înţeles, într-un târziu, că nu se mai poate. Că nu mai ţine nici măcar cu declaraţii dure de tipul „infractorul Dragnea”. Căci infractorul n-are mamă, n-are tată şi vrea un singur lucru: să îngroape România, pentru salvarea lui de puşcărie şi a celor care vor să nu dea socoteală pe veci pentru jaful din bani publici. Sunt mulţi şi puternici, au bani, parlament, guvern, jandarmi şi televiziuni de ştiri.

    Klaus Iohannis le-a dat azi o lovitură de moarte. A venit la guvern şi le-a spus pe şleau cine-i şeful. Preşedintele are dreptul, prin Constituţie, să conducă şedinţele de guvern, mai ales când soarta ţării este în pericol. Şi e! România nu-şi permite riscul să aprobe anularea justiţiei, prin aventuri gen amnistie şi graţiere, şi nici să declanşeze un atac criminal la economie, prin sugrumarea marilor investitori.

    Azi, ne-a trecut glonţul pe la ureche, dar am supravieţuit. Şi am câştigat un preşedinte. Nu suntem salvaţi definitiv. Dar rezistăm.

  • VIDEO. Înfrânt în guvern, Dragnea se răzbună în Piaţa Victoriei: femeie aruncată-n dubă

    Doamna de 1 metru 50 ridicata de handralaii din Jandarmerie in Piata Victoriei.Si voi stati in casa…plm

    Posted by Camelia Tabacu on Thursday, December 20, 2018

    Jurnalista Camelia Tabacu a înregistrat momentul în care jandarmii au săltat o protestatară paşnică aflată în faţa clădirii guvernului.

  • Iohannis, prima victorie: ordonanţa haosului fiscal se amână până vineri

    Iohannis, prima victorie: ordonanţa haosului fiscal se amână până vineri

    Coaliţia PSD-ALDE, întrunită de urgenţă la Palatul Parlamentului, a decis să amâne ordonanţa de urgenţă pentru aşa-zisa „taxă pe lăcomie” până vineri. Decizia a luată sub presiunea prezenţei lui Klaus Iohannis la şedinţa de guvern.

    Liderii PSD şi ALDE au hotărât astfel că vineri va avea loc o nouă şedinţă de guvern.

    Cum Iohannis a declarat că în perioada următoare va fi prezent la toate şedinţele de guvern, e de aşteptat o nouă confruntare totală.

  • ŞOC şi groază la guvern. Dăncilă nu-l vrea pe Iohannis la a doua parte a şedinţei!

    Premierul Viorica Dăncilă i-a spus președintelui că ședința de Guvern se va desfășura în două etape: una care va cuprinde temele la care președintele are voie să participe – apărare, ordone publică și politică externă – și o a doua etapă care va cuprinde teme economice.

    Președintele Klaus Iohannis a ajuns la Guvern joi la ora 15.07, ședința de guvern fiind programată la această oră. Președintele a venit însoțit de mai mulți consilieri, printre care Leonard Orban, consilier pe Afaceri Europene.

    Șeful statului a declarat, la începutul ședinței de Guvern că atunci când participă la o astfel de ședință, o prezidează, dar că răspunderea asupra proiectelor aflate în discuție aparține Guvernului și premierului. În plus, Iohannis a spus că prezența sa la o ședință de guvern nu poate fi limitată în timp, potrivit G4Media.