Breasla cronicarilor sportivi a suferit o nouă lovitură năprasnică: Mugur Corpaci, una dintre vocile importante ale radioului românesc, a murit, joi dimineață, la vârsta de 51 de ani.
Angajat de mulți ani al Radioului public, Mugur Corpaci se afla de câteva săptămâni în comă, după ce suferise un atac cerebral. Accidentul a avut loc cu două zile înaintea Trofeului Carpaţi la handbal feminin, desfăşurat la Bucureşti pe 23-24 noiembrie.Mugur Corpaci era acreditat şi la Campionatul European feminin, dar n-a mai ajuns în Franța, unde România a ajuns în semifinale.O voce inconfundabilă, Mugur Corpaci a fost prezent la multe competiţii sportive majore, inclusiv la câteva ediţii ale Jocurilor Olimpice.În acest an, Asociaţia Presei Sportive l-a desemnat cea mai bună voce radio.
În aceste condiţii, URSS a recurs la o intervenţie silenţioasă, prin intermediul agenţilor săi secreţi. Brusc, România a devenit ţinta turistică preferată a turiştilor sovietici. Cifrele furnizate de Ministerul de Interne de la Bucureşti indică o explozie a numărului de cetăţeni sovietici intraţi oficial în România. În decembrie 1989, numărul acestora a fost de 67.530, record absolut pentru ultima lună a anului, în perioada comunistă. În decembrie 1988, România fusese vizitată de 30.879 de cetăţeni ai URSS. Rezultă o diferenţă spectaculoasă: 36.651 de sovietici în plus! Procentual, creşterea de la decembrie ’88 la decembrie ’89 a fost de 118%. Mai mult decât dublu! Şi asta în condiţii de închidere temporară a graniţelor şi într-o perioadă cu evenimente periculoase, care de regulă alungă turiştii, nu-i atrag. Totodată, în România era o sărăcie cruntă, nu găseai nimic de cumpărat sau de traficat.
La scurt timp de la intrarea în România, maşinile Lada – în care erau până la patru persoane (bărbaţi atletici, dar şi femei bine pregătite) – s-au răspândit în toată ţara. Un astfel de episod a fost povestit de generalul Ştefan Guşă (foto), cel care în 1989 era şeful Marelui Stat Major al Armatei Române.
Din vârful dudului am privit revărsarea apelor, la inundații. Se umflase Bâlta cum n-o mai văzusem niciodată. Valurile izbeau cu putere în podul de lemn, amenințând să-l doboare. Atunci m-a cuprins spaima: cum mai ajung eu în sat?! Am așteptat câteva ore ca apele să se retragă, dar în zadar: Bâlta se umfla de la o oră la alta, devenind tot mai amenințătoare.
Stăteam sub dudul meu și plângeam împreună cu el: dudule, dragule, ce ți-au făcut? Nu mai puteam să-i alin durerea, rănile erau prea mari. Nu-i tăiaseră doar degetele, ci și mâinile, și picioarele. Îi scoseseră ochii, să nu mă mai vadă. Îi tăiaseră urechile, să nu mă mai audă. Îi ciuntiseră gura, să nu-mi mai vorbească. Dudule, dragule… Te doare, dudule?…
Născut pe 26 iulie 1929, la Băduleşti, județul Dâmbovița, Ion Caragea a urmat liceul la Găeşti, apoi a descoperit fiorul zborului, în câteva etape: cursuri teoretice de aviație civilă (la seral, în Bucureşti), program de zbor pe aerodromul Clinceni. Pe 10 octombrie 1949, la 20 de ani, a primit brevetul de pilot civil pe avioane de turism.
Doi ani mai târziu, pe 11 ianuarie 1974, aviația civilă a fost dotată cu trei aeronave Boeing 707, de producție americană. Cei desemnați să aducă avioanele în țară au fost Ion Caragea şi alți doi piloți. Dar mai întâi, ei au fost trimişi la instruire, pentru un stagiu de 9 luni, la Seattle, în nord-vestul SUA. Stagiul s-a redus însă la 35 de zile, iar pe 20 februarie 1974, cei trei piloți au adus în România primul Boeing 707, cu 200 de pasageri.
Acum 35-40 de ani, eu eram Moș Crăciunul satului. Aveam barbă din lână de oaie, lipită pe un carton decupat din coperta unui caiet de desen. Orifiiciile mici din dreptul ochilor și al gurii, meșterite cu foarfeca, nu-mi trădau identitatea, dar nasul acvilin ce ieșea prin carton și vocea răgușit-pițigăiată îi făceau pe oameni să exclame: „E ăla mic al lu’ Nelu Cartianu! Cartiene, tu ești, mă?”
Și cântam alături de Zamfirică, de Sorin, de Viorel sau de cine mă mai însoțea în misiunea mea de Moș Crăciun fără reni:
Și atunci, cum să nu-l primesc pe Moș Crăciun?!
Despotul român s-a întors extrem de nervos de la Moscova. Cei care l-au însoţit în avion şi-l amintesc ca fiind „irascibil”. Îi sărea ţandăra din orice şi nu mai avea răbdare să asculte pe nimeni. Veştile proaste îl asaltau din toate părţile, iar ultimele mişcări pe axa Moscova – Washington l-au convins că Gorbaciov şi Bush îi pregătesc ceva.
Mihail Gorbaciov povesteşte, în Memoriile sale, că a fost invitat de Ceauşescu să participe la vânătoarea din 10 decembrie. Invitaţia îi fusese făcută cu şase zile înainte, la sfârşitul întâlnirii de la Moscova.
Pe 10 decembrie, în pădurea Ogarca, situată la 40 de kilometri de Bucureşti, lui Ceauşescu şi partenerilor săi de vânătoare – înalţi demnitari comunişti – le-au fost aduşi în faţa puştii 4.000 de fazani dintr-o crescătorie a Direcţiei Silvice Giurgiu. În trei ore au fost doborâte 380 de păsări, majoritatea în standul comandantului suprem.
Ion Tache organizase atâtea mese de protocol pentru şeful statului, încât îi ştia preferinţele culinare. „Puii îi plăceau aşa, mai crocanţi. Îi stropea cu mujdei şi mai sorbea şi din vinul fiert. La o vânătoare, mulţumit de calitatea puilor mei, li s-a adresat membrilor din Comitetul Politic Executiv: «Auziţi! Voi când faceţi în crescătorii pui ca ăştia? Uite ce gustoşi sunt şi ce carne au!». Iar ăia au tăcut”, povesteşte Tache.
Vânătoarea din 10 decembrie avea să fie diferită de altele. Chiar de la venire, elicopterul prezidenţial a aterizat în alt loc ca de obicei. „Ceauşescu a ajuns pe la ora 10.00 şi a plecat pe la 14.00. El a venit cu elicopterul, iar restul membrilor din Comitetul Politic Executiv au fost aduşi cu un microbuz sau au venit cu maşinile. El ateriza, de obicei, undeva între păduri, pe drumul dintre Ghimpaţi şi Giurgiu. Pe 10 decembrie a aterizat pe câmpul de lucernă din pădurea Ogarca. De acolo a mers pe jos, câteva sute de metri, până la marginea pădurii, unde se organiza tragerea”, povesteşte Ion Tache.
După aproape trei ore de vânătoare, la final, Ceauşescu şi-a luat rămas-bun aşa cum nu o făcuse niciodată. Inginerul Ion Prodan, care în 1989 avea 37 de ani şi era şef al Ocolului Silvic Ghimpaţi, a reţinut un amănunt interesant. „Înainte de a se duce la elicopter, mulţumit de pradă, Ceauşescu a dat mâna cu oficialii, dar a venit şi la câţiva dintre cei care au pregătit vânătoarea şi a spus: «Vă mulţumesc, a fost foarte bine organizat!». Acest lucru nu-l mai făcuse până atunci. Să fost ăsta un semn…?”
Organizator al unor astfel de vânători, Mitică Georgescu îşi aminteşte cum se pândea vânatul pentru ca acţiunea să reuşească. „Am început din toamnă acţiunea de nădire cu hrană. A fost organizată minuţios observarea de la distanţă a punctajului trofeului. Au fost consemnate date despre starea timpului, despre comportamentul animalului, cât timp era în preajma observatorului. Fiecărui urs îi dădeam câte un nume. «Cocoşatul» – dacă avea greabănul mai înalt, «Guleratul» – dacă avea vreo pată în jurul gâtului.”
Pe drumul spre Capela, cel mai greu era nu să tragem săniile, ci să facem pârtie. Înaintam greu, cu pași mici, călcând de două ori în loc. De obicei, zăpada ne venea până la genunchi sau până la șold, dar uneori ne ajungea până la brâu. Abia ne mai vedeam unii pe alții, ca niște mogâldețe! Iar celor mai prichindei li se auzeau vocile de sub streașina omătului, însoțite de dansul căciulilor pe poteca ce se deschidea sub bocancii voinicilor din față.
Pentru întâlnirea cu lupii aveam un toiag de om mare, unul ciobănesc, cioplit din lemn de corn. Era tare ca osul. Și mai aveam toporișca legată de speteaza săniuței. Plus o cutie de chibrituri, să facem focul. Ăi bătrâni ne spuseseră că lupii fug de foc, nu le place vâlvătaia. „S-au învățat minte după ce le-a făcut capra”, găseam eu explicația, cu gândul la „Capra cu trei iezi”.
Erau momentele în care îmi confirmam aptitudinile de șef de trib. Dispăream câteva minute și reveneam cu o pungă de cartofi, scoși dintr-o groapă adâncă de un metru și acoperită cu mai multe straturi de frunze și de vreascuri. O groapă numai de mine știută, pe care o pregăteam în fiecare an, spre sfârșitul verii, ascunzând în ea un sac de cartofi, șterpeliți de pe întinsele tarlale ale C.A.P.-ului. Săpasem groapa într-o zi când îmi venise rândul să fiu văcarul satului. O poziționasem la baza unui stejar scorburos, care de ani de zile păstra secretul nostru.
La câteva zile după Congresul al XIV-lea al PCR, pe 27 noiembrie 1989, Nadia este ajutată să fugă din ţară. Istoricul Alex Mihai Stoenescu povesteşte care a fost substratul acestei acţiuni şi cum trebuia ea privită din prisma lui Ceauşescu.
Serviciile secrete maghiare nu au lucrat de capul lor în cazul „evadarea Nadiei”. Ele au dus la îndeplinire un plan stabilit de americani şi bazat pe coruperea ofiţerilor de frontieră de pe „culoarul de fugă”.
Pe 12 aprilie, în timpul discursului ţinut la plenara CC al PCR, Ceauşescu a anunţat că România a plătit integral datoria externă. Din acest moment se aştepta o schimbare.