Senzațional! Marcel scade numărul angajaților la stat. Făcând noi pensionari speciali!
Numărul angajaților la stat a scăzut în martie, comparativ cu februarie, cu 1.458.
Aștept titlurile din „presa” de casă a comasaților: „Ciolacu taie în carne vie!” sau „Guvernarea PSD-PNL ia măsuri pentru reducerea cheltuielilor statului”.
Bullshit!
– Advertisement –
Dacă ne uităm pe cifrele oficiale de la Ministerul de Finanțe, de fapt Ciolacu, Ciucă și Iohannis doar îngroașă rândurile specialilor. Pentru că, din cei 1.458 de angajați care au plecat din sistem, 1.325 (adică 90,88%) sunt de fapt pensionari speciali – 1061 la Apărare și 264 la Interne.
Care Ștefan? Cameramanul de la Mogul TV. Ștefan a venit săptămâna trecută oarecum fâstâcit. Fusese atât de impresionat de filmarea cu Nicoleta Giurcanu, că numai la asta se gândea. Și tot boscorodea la securiști.
Ștefan a băgat filmarea, a urmărit extaziat reacțiile. Multe comentarii, cele mai multe de empatie, enervare. Câțiva ceaușei stupizi care spuneau în esență că așa merită. Trebuie să fii jeg la un nivel cu totul deosebit să vezi o femeie cum povestește că la 14 ani a fost bătută de milițieni – ea, fratele și tatăl –, pusă să se roage la tabloul lui Ceaușescu, i s-a turnat ulei în păr etc. și să zici așa ceva. Dar trebuie să ne obișnuim că în democrație și demenții au libertate de exprimare. Ei bine, Ștefan nu se obișnuiește cu ideea asta.
Mi-a trimis un text plin de spume pe WhatsApp. I-am zis să-l scrie mai frumos, fără băgat și scos și îl public. Iată-l mai jos!
– Advertisement –
„Mesaj pentru trăitorii în ceaușism de la unul ca voi”
„Salut, cititorule vehement!
Băi, ce vreau să spun…
Îmi aduc aminte de tine, dragă cititorule critic, nu stăteai la etajul 4, în apartamentul cu două camere, în blocul ăla de 10 etaje lângă aprozar? Nu stăteai tu cu sora ta, fratele tău mai mic, cu maică-ta și cu taică-tu?
– Advertisement –
Ba da, tu ești, îmi aduc aminte.
Îmi aduc aminte de tine, dragă critic, da, de tine, vehementule, care acum arunci cuvinte noi și democratice (pe care acum 35 de ani doar le îngurgitai și le rumegai în baie, apoi cărai găleată cu apa strânsă cu două zile în urmă, când venise apa la robinet).
Îmi aduc aminte cum te trezea maică-ta la 5 dimineața, că auzise ea de la vecina de la 7 că azi bagă carne la «Gostat», adică tacâmuri și gâturi de pui (erau minune).
Parcă și acum te aud cum vociferai și cum taică-tu, care se trezise, că era tura de dimineața la muncă, îți spunea cu o voce «blajină»: «Nu te duci, nu mănânci!».
Îmi aduc aminte de tine, dragă «memorie scurtă», cum îți puneai cravata cea roșie, sacoul puțin strâmt, rămas mic, că deh, era luat anul trecut, când a făcut taică-tu CAR să vă îmbrace de școală și pe tine și pe frații tăi, și plecai aproape sătul la școală, după cele două felii de pâine (fără unt, se terminase rația) și ceaiul tău puțin dulce spre deloc.
Ce, erai supărat că nu găseai o linguriță de zahăr în casă? Ia întreab-o pe maică-ta dacă mai aveți zahăr! Păi nu, nu mai era, se terminase și el, și cana aia de zahăr luată de maică-ta ieri cu împrumut de la vecina de la 2. O pusese în grișul cu lapte, că ieri a fost duminică și se făcea ceva dulce.
Mai ții minte când făceai o baie fierbinte ca pielea ta de copil să redevină albă și catifelată?
Băi, scuze, vina mea, nu ai cum să-ți amintești asta. Că nu a existat. Poate doar mirosul de săpun Cheia și de oala mare de 50 kg de pe aragaz care era pentru toată familia, la fel ca și ligheanul tău mare și roșu ușor ros pe margini de atâta uzură!
Era maxim de visare să ajungi să miroși a săpun FA luat pe sub mână de taică-tu de la un prieten pe care-l avea de la un prieten care făcea bișniță în haltă la Giulești cu trenurile de polonezi? Săpun, bă, săpun doar!
Dragul meu, îmi aduc aminte de tine când veneai de la școală acasă, te dezbrăcai, făceai un duș fierbinte, mergeai la masa unde te aștepta o porție mare de cartofi natur și o aburindă halcă de carne suculentă, un desert copios și un pahar rece de Coca Cola, apoi, după ce mâncai, deschideai televizorul tău color și te uitai la un film pentru copii în timp ce mâncai floricele cu aromă de brânză și mâna stângă o introduceai într-o mare pungă de chipsuri și îți îndesai în gura bucăți întregi. Apoi te duceai la culcare în camera ta călduroasă și liniștită, unde începeai să visezi că mâine te vei duce cu părinții tăi într-o excursie în Franța!!! Vai scuze, te rog, scuze, asta era viața atunci a unui copil normal din Vest (Vestul ăla unde auzeai tu că e bine, cică).
Ați mers cumva pe autostrada Moldova? Că se tot laudă Ciolacu cu ea. Potrivit calendarului din PNRR, ar fi trebuit să circulați deja pe primii 50 de kilometri, care trebuia să fie dați în folosință. Mulți alți kilometri trebuia să fie aproape finalizați. Acesta a fost angajamentul oficial al statului român, pe un grafic de lucrări pentru care am primit cele trei miliarde de euro din PNRR pentru A7. Niciun kilometru nu e dat în folosință. Întârzieri masive există pe fiecare tronson. Azi, la lunch, îți arăt exact cum.
Ciolacu a făcut o glumă stupidă legată de moldoveni, genul de discuție de studenți beți care fac glume de autobază. Pentru că atât îl duce mintea pe omul ăsta, care nu s-a gândit până la 30 de ani că are nevoie de bacalaureat și despre care nu știm ce loc de muncă avea în mod real pe vremea când Securitatea lui Ceaușescu conducea România și te lua de pe stradă dacă nu erai încadrat în muncă. Asta, apropo de subiectul de ieri pe care ți l-am spus la lunch, cu securiștii revoluționari.
Omul are un posibil profil de securist și și-a luat și patalama de revoluționar, a luat hectarul gratis de la stat, pe care l-a vândut în anii ‘90. Acum se dă mărinimos: bine, mă, m-ați prins, uite, renunț la indemnizație! V-ați prins? Ne face un favor, rămâne cu ce a furat, nu mai cere. Normal că renunță la indemnizație, că la câte afaceri are prin nepot, ”apropiată” și alți interpuși, ar fi culmea să stea în banii de semințe din indemnizație. Dar, dom’le, e supărat pe noi și ne arată el nouă onoare: nu mai ia indemnizația.
Deci, Ciolacu ăsta zice acum: ce contează că am făcut o glumă nefericită dacă am adus cele mai mari investiții pentru Moldova?! Stop joc! Asta e un fel de: poate că uneori sunt bou și recunosc, dar măcar sunt eficient, nu?
Nu, nu este.
Adevărul factual este următorul:
1. Investiția A7 în Moldova din PNRR a fost greu obținută. De USR.
2. Ciolacu și Grindeanu nu sunt în stare să se țină de calendar.
Ce înseamnă că am adus această investiție, în mod concret? A7 nu era finanțată. Era un proiect la care, recunosc, statul român, cu miniștrii anteriori nouă, au lucrat. Cinste lor! Așa cum v-am mai povestit aici, în acest articol.
Pentru a ajunge la finanțare, ai nevoie de un proiect. În cazul lui A7, în mod fericit, statul român a lucrat la acest proiect. Finanțarea din PNRR pentru A7 (și capetele lui A8, care leagă Moldova de Ardeal) a fost o realizare a Guvernului din care am făcut parte, îndeosebi a mea și a lui Cătălin Drulă.
De ce a fost greu? PNRR-ul nu a fost gândit pentru infrastructură de tip clasic, ci pentru infrastructură digitală și verde. PNRR-urile sunt făcute să pregătească economiile europene pentru viitor. Dar statul român avea o datorie istorică față de români. Din cauză că imbecilul de Ceaușescu a făcut canale în loc de autostrăzi, când toată Europa făcea autostrăzi, suntem cu o generație și ceva în urma Europei civilizate la dezvoltarea infrastructurii rutiere și feroviare. Nu era atât de evident că Europa poate să facă o excepție pentru România doar pentru că aveam nevoie. Asta e ușor de zis post factum, dar atunci a fost cu muncă și stres. Ai nevoie de oameni care să știe cum să negocieze, cum să pună problema, cum să argumenteze – și nu de maimuțoi care zbiară la televizor că apără România și apoi sunt umili în fața celor de la Comisie și nu sunt capabili să vorbească o limbă străină.
În negocierile astea, 80% din treabă se face informal, pe telefoane și holuri, nu în ședințele oficiale, unde pozițiile scrise înainte ale fiecărei părți sunt greu de flexibilizat, cu tot staff-ul și traducătorii de față. Cum PSD-știi nu se pricep la subiectele tehnice, nu vorbesc engleză și sunt superficiali, nu fac decât să recite ca papagalii ce scrie pe foi și să zică ”yes, yes” în lungile întâlniri tehnice.
Dacă nu ești cu un pas înaintea subiectului, nu vorbești personal și nu ai pregătite argumente la toate subiectele, ești inutil ca demnitar acolo, că un refuz poate înregistra și directorimea din ministere. Săracu’ Ciolacu încă are aer de prostul din fundul clasei la orice interacțiune cu un străin, că e rudimentar și vrea să scape de stres prin glumițe, el crede că e cu Gâdea în studio.
Negocierea pe A7 a fost una dură, unde Comisia a zis clar că nu. Și statul român a zis prin noi că nici vorbă, mai negociem până se poate. În tot acest timp, tot Ciolacu din opoziție era isteric că de ce nu încheiem mai repede. Ca să vezi cum se scrie istoria. Cătălin Drulă le-a arătat celor de la Comisie crucile de pe actualul drum spre Moldova, de pildă. Ca să fie clar de ce nu ieșim din sala aia cu „nu”.
A7 este cel mai mare proiect unic din toate PNRR-urile din toată Uniunea Europeană. Argumentul la care a fost foarte greu să răspundem a fost cel legat de calendar. După ce am trecut de negocierea ca A7 să fie sau nu în PNRR, am crezut că am terminat cu asta și am luat alte subiecte la mână. A urmat însă discuția doar cu Ministerul Transporturilor și cei de la Comisie ne-au spus că „nu veți putea termina această autostradă până în 2026, statul român înregistrează în mod clar și tradițional întârzieri la proiectele de autostrăzi”. În acest punct aveau dreptate. Așa este.
Aici a fost lovitura de maestru a lui Cătălin Drulă. Cu credibilitatea sa de om care discută pe proiecte tehnice de mulți ani de zile cu cei de la Comisia Europeană, a spus ceva de genul „eu, Drulă, mă angajez că vom respecta acest grafic de lucrări” și a prezentat un grafic cu ce urma să fie făcut în fiecare lună, cum Cabinetul său urma să stea în ședințe permanente cu Compania de Autostrăzi și cu firmele implicate ca să se respecte la lună graficul de implementare.
Multe din întârzieri apar și pentru că întârzie plățile, că se așteaptă după hârtii. Birocrația nu se grăbește. Drulă s-a angajat că nu va fi business as usual. A reieșit un calendar destul de strâns, dar posibil. Cu condiția ca presiunea politică permanentă să funcționeze – ceea ce înseamnă enorm de multă muncă personală depusă de ministru și de echipa sa.
Din păcate, am mai spus asta, nu suntem într-o țară în care birocrația și companiile de stat funcționează pur și simplu. Din păcate, pentru orice pas înainte e nevoie de multă presiune politică de sus. Dacă nu ești un maniac expert pe zona ta, cum este Drulă, nu poți să livrezi într-un asemenea ritm de muncă. Și Grindeanu nu este un maniac și nici expert în niciun fel de domeniu. Este matematician și singura sa cartea de matematică publicată este secretă, așa a scăpat omul de cercetarea plagiatului, a făcut-o pierdută. Zero respect pentru el ca profesionist în orice.
Adevărul este că am convins Comisia Europeană că ritmul de implementare la A7 urma să fie un salt calitativ față de ritmul obișnuit al statului român. Pentru că eram convinși că puteam să ne ținem de el. Pentru că am demonstrat tehnic că este posibil. Dar cu condiția să fie șeful politic suprem al domeniului un expert pasionat și sufletist.
Deci avem un posibil securist-revoluționar cu Bac-ul luat la 30 de ani și un matematician căruia îi e rușine de muncă sa ca responsabili de A7. Oare ce șanse erau să funcționeze?
V-am mai povestit aici, la un lunch anterior de Horațiu Cosma, fostul secretar de stat al lui Drulă. L-am rugat pe Horațiu să-mi pună în cifre întârzierile pe fiecare tronson al lui A7. Unde trebuia să fim pe calendarul pe care am convins noi Comisia Europeană să finanțeze A7 versus unde sunt ăștia în realitate.
Uitați-vă la graficul ăsta! Cu albastru e unde trebuiau să fie, cu roșu unde sunt în mod real.
Ca să fie mai detaliat, uitați și un tabel! Cine vrea detalii și e curios să vadă bucată cu bucată, îl citește; cine nu, trece peste el, că mai am niște gânduri și despre ce urmează. Că dacă ăștia sunt puturoși și au întârzieri, e bubă, nu? Hai să vedem, după tabel!
Teoretic, pe regulament, dacă nu finalizezi un proiect până în 2026, ar trebui să dai toți banii înapoi. Da, teoretic, pe regulamentul actual ar trebui ca România să returneze toți banii Comisiei Europene. Nu se va întâmpla asta. Pentru că între ce scrie în regulament și consecințele politice ar fi ceva îngrozitor. Cu alte cuvinte, avem noroc că nu se pune nimeni la mintea noastră. S-ar putea să avem noroc și cu o amânare a termenului de implementare, pentru că nu suntem singurii ciumeți ai Europei. Ciolacu ar trebui să-și pună asta ca slogan electoral: nu sunt singurul ciumete, am noroc că mai sunt și alții!
Și atunci, diplomația românească va avea de dus o ofensivă pentru a solicita schimbarea regulamentului pentru o amânare post-2026. Acesta va fi probabil un scandal uriaș între viitoarea Comisie Europeană, viitorul Consiliu, viitorul Parlament European. Oricum sunt unii prin UE ofticați că s-au investit atâția bani în PNRR-uri. Un eșec în multe state le vine pe tavă. Am dat o grămadă bani și acum se și întind cu proiectele? Ne pare rău că suntem conduși de boi.
Csf? Nscf. (Ba da, poți să nu-i mai votezi!)
Pentru că acești ciumeți nu sunt în stare să se țină de grafic. În loc să avem un rol de lider în Uniunea Europeană, în loc să avem niște priorități naționale pe care să le urmărim, pe care să negociem voturile României, pe care să ducem tratative, va trebui să consumăm banda diplomatică (care este o resursă în sine) să obținem o amânare.
Așa cum s-a mai bătut Băsescu să obțină amânări după ce erau în pom cu primul buget primit de la UE. Pare că suntem în aceeași poveste în care prostovani leneși fac praf proiectele și apoi vin alții să negocieze cum să dreagă. Evident că negocierea este una neplăcută, pentru că ești în culpă, nu într-o poziție în care să bați cu pumnul în masă.
La Ciolacu, problema nu este că face glume proaste cu moldoveni, ci că este același gen de politruc care nu a făcut nimic pentru moldoveni.
Burduja strikes again. E de la Cuza, deci e o idee bună. Între timp s-au inventat mașinile și căile ferate, bre, expertule!
Mi-a răspuns Burduja într-un interviu. Cică manipulez. Că acel canal nu e al lui Ceaușescu, e de la Cuza.
Jesus! Zice omul că vrea dezbatere pe idei și proiecte, îi dau dezbatere pe proiect și asta e tot ce poate să răspundă. Mai are vreo doi minioni care sar cu atacuri la persoană, mă execută de nu mă văd cu rahaturile produse de mașinăria de propagandă PSD. Băi, m-ați rupt! Curat dezbatere pe proiecte, coane Fănică!
Niciunul nu a putut să zică de ce trebuie terminată prostia lui Ceaușescu, așa simplu, cu cuvintele sale.
– Advertisement –
Burduja o dă înainte că el are o viziune și că gândește big. Ceea ce făceau și Ceaușescu și toți ceaușeii care au molfăit ideea asta: Firea, Oprescu, Elena Udrea, Dragnea, Dăncilă. Toți au viziuni pe banii noștri.
Băi, dar dacă aveți viziuni și nu argumente, duceți-vă și căutați-vă la cap, nu îngropați banii noștri în prostii!
Deci, dacă Burduja nu a ajuns cu cititul la faza cu Cuza, hai să-l ajutăm puțin!
– Advertisement –
„Nu e al lui Ceaușescu, e de pe vremea al lui Cuza, zice Burduja în beția sa de cuvinte.
Adevărul istoric e că informația asta, că ar fi de pe vremea lui Cuza, apare în niște articole din interbelic. Nu înseamnă că nu e așa, zic doar că la o cercetare sumară nu am găsit. Aștept un istoric să vadă ce a fost pe vremea lui Cuza ca proiect.
Dar pe vremea lui Cuza principatele române nu aveau nicio cale ferată. Dunărea chiar era mijloc de transport unic, că nu existau nici mașini, darămite autostrăzi, și oricum noi exportam spre Constantinopol (și Occident, dar tot pe acolo, că la nord și est aveam imperii ostile și infrastructură nu exista decât pentru care de boi).
Dar epoca canalelor a apus odată cu căile ferate. Nu e România singura țară cu o asemenea situație. E un caz celebru chiar pe lângă Harvard: americanii începuseră să dezvolte o rețea de canale între marile orașe, pe care le-au abandonat când au apărut căile ferate. Transportul pe canal e ieftin, dar e lent. Mai are sens la mărfurile vrac cu cantități foarte mari și unde timpul nu e important. În America, transportul de vite cerea rapiditate. Americanii au abandonat canalele când au investit în căi ferate.
Din punct de vedere economic, canalul acela a murit odată ce Carol I a inaugurat prima cale ferată din România: București – Giurgiu. Am avut vreodată comerț de la București la Dunăre cât să depășim capacitatea căii ferate? Adică e sufocat economic Bucureștiul pentru că nu are cum duce mărfuri la Dunăre? În caz că ați ratat niște evoluții, România nu mai exportă spre Constantinopol, ci spre Vest. Iar alea 3 miliarde de euro pe care vrea să le îngroape Burduja într-un canal de fală ar prinde bine la căi ferate și autostrăzi, unde încă avem un deficit enorm de finanțare.
M-am chinuit cu Cătălin Drulă să finanțăm cu 3 miliarde de euro A7 din PNRR și am reușit. Știu ce înseamnă deficitul de finanțare. A8 nu are finanțare decât pentru capete (tot PNRR). Comarnic – Brașov nu are finanțare, iar parteneriatul public-privat al lui Ciolacu e gargară acolo. E complet ridicolă discuția cu canalul dacă te uiți pe nevoi/resurse. Este fix genul de ieșire habarnist electorală, fix ce nu trebuie să așteptăm de la cineva care zice că vine să ne profesionalizeze politica.
Calea ferată București – Giurgiu, aia făcută de Carol, a stat închisă vreo 15 ani (se scrie pe forumuri de experți că surparea podului de la Grădiștea în 2005, care a închis-o, a fost provocată de lucrările la canal făcute de Ceaușescu în albia râului). Adică, de fapt, statul român nu a simțit nevoia nici măcar pentru a repara calea ferată spre Giurgiu, nici vorbă că am avea capitala sufocată de lipsa de transport spre sud.”
Articolul integral, care a stârnit furia „ceaușeilor”, a fost publicat în premieră pe platforma Comunitatea Liberală.
Ajuns târziu într-o cursă deja supraaglomerată, Sebastian Burduja trebuia să fie omul cu un plan. A scris și cărți, două chiar, una cu planul pentru România, cealaltă cu planul pentru București. Dacă ar fi să-i urmărim discursul, Burduja este omul care a fost la Harvard și are un plan pentru București, ar fi fericit să discutăm proiectele, planul, ideile. Asta și fac aici.
Dar trebuie să mă refer puțin și la persoană. Acum ceva ani am scris câteva rânduri pentru coperta primei sale cărți, traducerea unei decente lucrări academice despre politicile anticorupție.
Nu pot să nu remarc că de când am scris acele rânduri și până astăzi, Burduja nu a schimbat deloc rețeta. El era atunci un tânăr care făcuse Harvard și era convins că are un destin să facă bine României implicându-se. Asta se întâmpla acum vreo 15 ani. Era un mesaj aspirațional.
Câte decenii va mai fi Burduja un tânăr de viitor?
Între timp, este un lider politic cu ani de zile de politică, are mandate de parlamentar și de două ori ministru, ministru în funcție, de fapt. Tot ce poate să pună pe masă la lansarea candidaturii este faptul că e un tânăr cu Harvard convins că are un destin să facă bine României implicându-se. E ceva nerușinare în parada asta peste ani.
– Advertisement –
Serios, cum ar fi să mă vedeți că vin să spun: mă numesc Ghinea, am fost ministru de două ori, parlamentar, europarlamentar, sunt de opt ani în politică, votați-mă pentru că sunt tânăr și am absolvit London School of Economics. Aș fi ridicol la 46 de ani, după ani de politică și după ce am fost demnitar. Burduja e doar puțin mai tânăr ca mine, a intrat în politică înaintea mea, a fost ministru cam tot cât am fost și eu. Și totuși, acum trebuie votat că e tânăr și că Harvard.
Ideea asta de tânăr care se întoarce de la studii și se implică e una luminoasă în istoria noastră, o întreagă generație pașoptistă a vrut o țară ca afară și a făcut România modernă profitând de înfrângerea Rusiei în Crimeea. Deci, Burduja călărește un story istoric luminos. Băi, dar gata! – îți vine să-i strigi. Las-o dracu’ de tânăr-Harvard, că suntem deja vechi în politică, ce pui pe masă?
Și promit că aceasta este singura referire la persoana sa, că nu despre el m-am apucat să scriu, ci despre o idee a sa. M-a iritat teribil una dintre ideile sale. Nici celelalte nu sunt breze sau originale. Sunt fie clișee facile și nepractice (face Primăria ecosistem de start-up-uri IT, gen), fie idei de-a dreptul periculoase – un mare tunel nord–sud care să bage traficul în subteran. Adică un generator uriaș de trafic de tranzit prin centru când tocmai o să avem centură, care scoate acest trafic din oraș. Iar aglomerarea de trafic din centru nu e rezolvată nicicum prin tunel, că oamenii au treburi pe aici. E ca autostrada suspendată a lui Oprescu. Doar că ăla o fantaza pe sus, Burduja o fantazează pe jos, inginerește ambele sunt aberații, iar ca soluție de trafic ambele au efectul invers decât decongestionarea.
– Advertisement –
Dar nici măcar ăsta nu e proiectul care m-a iritat și m-a făcut să scriu acest articol. Ci ideea că Burduja va termina canalul Dunăre – București.
Uite ce zice: „E un proiect la care ţin mult şi se numeşte «Bucureştiul – port la Dunăre». Avem un canal Dunăre–Bucureşti, care e terminat în proporţie de cam 70%. Nimeni nu a fost în stare în 34 de ani să facă asta. Ideea nu e a comuniştilor, e de la Alexandru Ioan Cuza. Gândiţi-vă cum ar fi ca Bucureştiul să intre în liga oraşelor europene care sunt port la Dunăre: Budapesta, Belgrad, Viena, Bratislava. Aparţinem de acest club. Transportul pe apă, apropo, e cea mai ieftină formă de transport. Croazieră pe Dunăre Bucureşti–Viena? Sigur! Croazieră pe Dunăre Bucureşti – Delta Dunării? De ce nu? Am spus de la bun început, nu trebuie să ne mai propunem lucruri mici, mizele mici fac oamenii mici şi oraşe mici, mizele mari fac oamenii mari şi oraşe mari”.
Sebastian Burduja (37 de ani)
De ce este canalul o idee tâmpită
O beție de cuvinte. Mie îmi e frică de idei din astea grandomane, iar Burduja pare că e complet îmbătat de ideea că el e un om deja mare care nu se încurcă cu chestii mici, a trecut deja la din astea grandioase. Un ceaușică tipic pentru politica românească. Am scris despre acest fenomen în ”Cine a făcut România”, unde am un capitol în care analizez politicile de investiții publice ale lui Ceaușescu, aproape fără excepție ratări stupide. Tot acolo vorbesc despre această obsesie falică a ceaușeilor din democrație, au această manie a mărețului risipitor, care încă face ravagii în modul în care gândim proiectele publice de investiții.
Hai să analizăm puțin ideea lui Burduja conform unei minime analize economice. În general, la orice investiție publică trebuie să ne punem întrebarea: merită banii, ai pune bani de la tine sau ai cumpăra acțiuni la o companie care face asta? Ideea asta că investițiile publice sunt o chestie care se face din burta de politician pentru că e frumos și mare este o formă de stupiditate de grup pe care trebuie s-o omorâm și ne propunem să facem și asta la Comunitatea Liberală. Pentru că este o piatră de moară pentru dezvoltarea României. Vedeți cu cât dispreț vorbesc politicienii PNLSD despre studii și proiecte, de parcă astea sunt făcute doar ca să-i încurce în a-și atinge propria măreție – vezi aici articolul meu anterior despre spitale și autostrăzi.
Deci, trebuie terminat canalul lui Ceaușescu pentru că există și e terminat 70%, zice Burduja. De ce? În primul rând asta cu 70% este o prostie repetată când și când prin presă. 70% din ce? Din groapă? Din utilaje? Groapa este acoperită de vegetație și gunoaie, utilajele au fost furate. Deci 70% furat este 70% investiție de unde poți pleca?
Dar, mai ales, dacă Ceaușescu s-a apucat, înseamnă că a și fost o idee bună?
Una dintre cele mai des întâlnite greșeli de management privat și public, despre care Burduja ar trebui să știe, că altfel rămânea repetent la Harvard, este problema costurilor îngropate. Dilema asta zice că oamenii au tendința de a decide continuarea unor proiecte începute deja și nereușite pentru că există o aversiune la pierdere a gândirii noastre. Dacă ai în față un proiect prost, dar început deja, din punct de vedere matematic, rațional, logic cea mai bună decizie este să-l închizi. Așa închizi efectele negative ale proiectului și salvezi resurse care pot fi folosite mai bine în altă parte. Dar mintea umană zice: dacă tot l-am început și am plătit niște bani, mai dăm niște bani și măcar îl facem. Sună frumos? Tocmai ați comis o greșeală banală de management.
Canalul Dunăre – București este un exemplu evident de proiect prost care trebuie închis. Faptul că a fost început nu e un argument bun să-l și termini. Tehnic vorbind, el este un proiect prost. În ciuda sfaturilor inginerilor hidrologi, Ceaușescu a luat decizia de a face canalul pe râul Argeș, nu să facă un canal paralel, artificial, cum suna o idee mai veche. Deci omul a vrut să schimbe complet natura, să sistematizeze jumătate de județ. Argeșul este un râu cu debit schimbător și cu multe aluviuni. Asta ar fi făcut operarea un coșmar. Știm asta de la, culmea, două curve politice care au însă calitatea că erau singurii ingineri de ape de la vârful politicii românești: Ion Iliescu și Călin Popescu Tăriceanu. Ei au zis astea public. În rest, alți politicieni care nu au meseria asta de bază s-au înghesuit să susțină terminarea. Au tot relansat pe gură acest proiect: Gabi Firea, Sorin Oprescu, Elena Udrea, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă. Este o poveste care refuză să moară.
În 2018, premierul Dăncilă spunea că se va face prin parteneriat public privat. Cam cum vorbește acum Ciolacu despre altele. Când auziți vreun PSD (și PNL mai nou, comasarea îi prostește pe ăștia, nu-i deșteaptă pe ăilalți) că pronunță „PPP”, vă rog frumos să înțelegeți așa: e o chestie care ne place pentru că sună bine, dar nu are sens economic și nu ne dă UE bani și nici vreun investitor serios și e și al dracu’ de scumpă și nu avem bani la buget, deci de fapt nu avem cum s-o facem, dar zicem așa la oha public că va fi PPP, că presa preia. Evident, nu urmează nimic, dar imbecilul demnitar a zis ceva la popor.
Că Burduja se arată îndrăgostit de proiectul acestui canal arată doar că e un politician banal ca mulți alți ceaușei.
Apropo, cine crede că acest canal ar fi așa o gârlă prin care te lași cu colacul la Piața Unirii și ai putea ajunge la Sulina habar nu are de subiect. Erau patru ecluze incluse, e diferență de nivel, navele ar trebui urcate hidraulic la Bucureşti, etc. etc. Costuri uriașe de energie. Și pentru că Ceaușescu l-a vrut musai, inginerii au proiectat o struțo-cămilă. Chiar în proiectul lui Ceaușescu, capacitatea de transport a portului București ar fi fost mai mică decât a portului Medgidia, de pildă. Nu vă închipuiți că făceau un fel de Rotterdam în Ilfov.
Apropo de faptul că proiectul e prin alte părți: ales primar general, Burduja ar avea zero atribuții să facă acest canal – mai mult putea face din Guvern pentru jucăria asta nouă, dacă era serios.
Deci, proiectul lui Ceaușescu ar fi fost un port micuț cu costuri uriașe – 500 de milioane de euro echivalent deja investite în anii ’80 și s-ar cere 1,5–3 miliarde de euro după estimări grosiere ca să fie terminat. Cum guvernul PSD–Dăncilă nu fost în stare să înceapă măcar studiul tehnic promis în 2018, nu putem decât specula pe declarații publice.
Și așa ajung la problema de bază. OK, deci să-l terminăm doar pentru că l-a început Ceaușescu e o decizie proastă. Apoi, Ceaușescu a ales soluția tehnică proastă, prin râu. Dar dincolo de asta, are sens să faci un canal aici?
Nu e al lui Ceaușescu, e de pe vremea al lui Cuza, zice Burduja în beția sa de cuvinte.
Adevărul istoric e că informația asta, că ar fi de pe vremea lui Cuza, apare în niște articole din interbelic. Nu înseamnă că nu e așa, zic doar că la o cercetare sumară nu am găsit. Aștept un istoric că vadă ce a fost pe vremea lui Cuza ca proiect. Dar pe vremea lui Cuza principatele române nu aveau nici o cale ferată. Dunărea chiar era mijloc de transport unic, că nu existau nici mașini, darmite autostrăzi, și oricum noi exportam spre Constantinopol (și Occident, dar tot pe acolo, că la nord și est aveam imperii ostile și infrastructură nu exista decât pentru care de boi).
Dar epoca canalelor a apus odată cu căile ferate. Nu e România singura țară cu o asemenea situație. E un caz celebru chiar pe lângă Harvard: americanii începuseră să dezvolte o rețea de canale între marile orașe, pe care au abandonat-o când au apărut căile ferate. Transportul pe canale e ieftin, dar lent. Mai are sens la mărfurile vrac cu cantități foarte mari și unde timpul nu e important. În America, transportul de vite cerea rapiditate. Americanii au abandonat canalele când au investit în căi ferate.
Din punct de vedere economic, canalul acela a murit odată ce Carol I a inaugurat prima cale ferată din România: București – Giurgiu. Am avut vreodată comerț de la București la Dunăre cât să depășim capacitatea căii ferate? Adică e sufocat economic Bucureștiul pentru că nu are cum duce mărfuri la Dunăre? În caz că ați ratat niște evoluții, România nu mai exportă spre Constantinopol, ci spre Vest, iar alea 3 miliarde de euro pe care vrea să le îngroape Burduja într-un canal de fală ar prinde bine la căi ferate și autostrăzi, unde încă avem un deficit enorm de finanțare.
M-am chinuit cu Cătălin Drulă să finanțăm cu 3 miliarde de euro A7 din PNRR și am reușit. Știu ce înseamnă deficitul de finanțare. A8 nu are finanțare decât pentru capete (tot PNRR). Comarnic – Brașov nu are finanțare, iar PPP-ul lui Ciolacu e gargară acolo.
E complet ridicolă discuția cu canalul dacă te uiți pe nevoi/resurse. Este fix genul de ieșire habarnist electorală, fix ce nu trebuie să așteptăm de la cineva care zice că vine să ne profesionalizeze politica.
Calea ferată București – Giurgiu, aia făcută de Carol, a stat închisă vreo 15 ani (se scrie pe forumuri de experți că surparea podului de la Grădiștea în 2005, care a închis-o, a fost provocată de lucrările la canal făcute de Ceaușescu în albia râului). Adică, de fapt, statul român nu a simțit nevoia nici măcar pentru să repare calea ferată spre Giurgiu, nici vorbă că am avea capitala sufocată de lipsa de transport spre sud. De fapt, majoritatea traficului încolo se face pe șoseaua cu două benzi, dar unii visează la canal.
Ceaușescu a vrut un canal doar pentru fală. El ne costă bani și acum, degeaba. Proiectul trebuie închis
Deci, de ce a vrut Ceaușescu canalul? Pentru că era un deștept care făceau calcule despre economie și fezabilitate? Nu. Ceaușescu a vrut canalul pentru că era un prostovan căruia i-a plăcut să facă Dunăre – Marea Neagră, s-a fălit cu el; ne-a pus pe noi, pionierii, să-l slăvim pentru asta și apoi a zis: hopa, uite, hai să mai facem unul!
Dunăre – Marea Neagră nu e un proiect care să-și scoată investiția nici în 200 de ani, deși are ceva trafic, pentru că leagă mai scurt ceva cu ceva. Dunăre – București ar lega nimic cu nimic. În epoca în care Europa s-a umplut de autostrăzi, prostovanul nostru investea enorm în canale. Decizia a fost proastă și la acel canal pentru că analizăm ce investim față de ce opțiuni avem. România trebuia să aibă întâi autostrăzi, și de asta ne chinuim generația noastră să luăm din banii puși de UE pentru digital și verde, pentru că am rămas cu o datorie istorică față de români. Asta, pentru că Ceaușescu a fost un bou care a investit în canale în loc de autostrăzi. Vă trimit din nou la analiza investițiilor ceaușiste din cartea „Cine a făcut România”, nu insist aici. I-a plăcut prostului fala și a mai început un canal.
Producția industrială din epoca comunistă ar fi justificat canalul? Nu a făcut nimeni asemenea calcule. Era proiectat ca un port mic, pare că nici inginerii din comunism nu credeau că are sens economic, l-au făcut de frica dictatorului. Probabil din motivul simplu că baza industrială de la București nu producea vrac. Ce merită să transporți vrac? Cărbune, minereu, cereale. Unde să duci din astea de la București la Dunăre și invers?
Cerealele pe care le exporta Ceaușescu în anii ’80 ca să susțină investițiile falimentare ar fi mers pe canal? Cele mai multe se duceau în URSS. Dar nu e clar de ce ai fi adus cereale la București din Bărăgan și Moldova, ca să le plimbi pe canal, când aveai deja capacități de export pe apă la Brăila, Galați și Constanța. Lasă că sunt și porturi la Dunăre funcționale la sud de București, deci dacă buba erau ăștia 60 de kilometri, la o adică aveai calea ferată. Niciun sens economic, repet, totul era fală de politician care o luase razna. Iar ăștia vor să continue pentru că sună bine și pentru că sunt în sinea lor niște ceaușei. E trist că un Burduja care se vinde ca tânăr-Harvard nu întrerupe acest ciclu al stupizeniei de partid și de stat.
Cu atât mai mult, ce ai putea transporta acum pe canal? Laptopuri vrac? Serios, Bucureștiul este un centru financiar, de servicii, de logisitică (auto), de industrie de componente exportate spre vest. Lanțurile de producție-distribuție sunt foarte flexibile, că și transportul pe căi ferate are probleme. Deși e mai ieftin decât cel auto, firmele preferă dubele și camioanele pentru flexibilitate. Ce exportă și importă economia din jurul Bucureștiului la modul vrac + atemporal astfel încât să merite să îngropăm 3 miliarde de euro investiție + costuri uriașe energetice și nu e deja deservit de auto și feroviar? Că nicio investiție nu se face pentru că e frumoasă și mare, ci dacă are sens.
Decizia politică corectă: hai să-l închidem oficial! Credeți sau nu, canalul ăsta ne costă bani acum. Lucrările de infrastructură trebuie să-l ocolească, de pildă, pentru că legal vorbind e un obiectiv de investiții. Pe autostrada de centură București Sud s-au făcut niște poduri inutile în câmp. Dacă vă întrebați ce naiba le-a venit să ridice drumul pe un pod peste nimic, ei bine aflați că pe sub podul ăla trece viitorul canal. Cum ziceam, deși nu se va face niciodată (ceea ce e bine), acest canal ne costă bani. Dacă nu-l ocolești, nu iei avize de șantier.
UE nu va finanța niciodată o asemenea prostie – s-au întâlnit două blonde pe tema asta, Gabi Firea când era primar și Corina Crețu când era comisar european, și nu a ieșit nimic. Niciun investitor privat sau internațional nu va finanța niciodată așa ceva. Deci, rămâne doar ca Burduja să ne promită că dacă-l alegem vreodată ceva, va îngropa 3 miliarde de euro din banii voștri în ideea asta.
Batem câmpii, cu barca pe valuri
„Eu m-am pregătit în dezvoltare urbană, asta am făcut la Banca Mondială, asta am studiat la Stanford, la Harvard”, zice Burduja la lansarea candidaturii. Dar de ce să terminăm totuși canalul ăsta? În beția sa de cuvinte, primim și alte argumente: „Gândiţi-vă cum ar fi ca Bucureştiul să intre în liga oraşelor europene care sunt port la Dunăre: Budapesta, Belgrad, Viena, Bratislava. Aparţinem de acest club”.
Linia aia roșie este Dunărea. Ea trece prin Viena, Bratislava, Budapesta și pe lângă Belgrad, care e legat de ea prin râul Sava, nu prin ceva canal. Care e deosebirea dintre București și aceste porturi la Dunăre? Că alea chiar sunt pe fucking Dunăre, Sherlock! Pur și simplu, Dunărea nu trece prin București și e stupid să vrei să investești 3 miliarde de euro ca să schimbi o realitate geografică banală. Nu trece Dunărea pe aici, trece 60 de kilometri mai încolo, care e drama?
Beția de cuvinte continuă însă: „Croazieră pe Dunăre Bucureşti – Viena? Sigur! Croazieră pe Dunăre Bucureşti – Delta Dunării? De ce nu?”
Pare că în mintea lui Burduja există o masă de oameni dornici să meargă în croaziere la Viena pe Dunăre. Asta înseamnă că dacă vrei să vezi Viena nu dai 150 de euro pe zbor low cost, ci 1.000 de euro ca să navighezi o săptămână pe Dunăre. Eu nu cred că există această masă de oameni. Dar nu mă pricep, nici el nu cred că se pricepe. Am așa o senzație că dacă ar fi avut sens economic, bunul nostru capitalism, pe care noi liberalii îl iubim, ar fi rezolvat chestia și aveam aceste croaziere. Dacă Burduja crede că există o masă de potențiali clienți pentru croazieră pe Dunăre la Viena, îl invit să caute bani privați și să lanseze o afacere.
Dar sunt convins, așa la bun-simț, că acest canal nu e relevant pentru croaziere spre Viena. Nu cred că această masă de clienți e blocată de un drum de o oră pe șosea la Giurgiu. Nu văd cum, dacă ai chef să te dai cu barca până la Viena și sunteți destui cu pofta asta cât să merite afacerea, nu văd deci cum te împiedici că trebuie să mergi 60 de kilometri pe o șosea cu două benzi. E similar cu drumul la Otopeni. Nu pare că românii ocolesc charterele turistice pentru că ar fi supărați că nu decolează din Piața Unirii și trebuie să meargă la aeroport. Cam asta e comparația relevantă. De ce crede Burduja că ai musai nevoie de un canal de 3 miliarde euro pentru primii 60 de kilometri ca să faci restul de 1.300 de kilometri pe Dunăre de la Giurgiu la Viena?
Abia acest „argument” arată ce disperare are Burduja să lanseze ceva măreț, doar pentru orgoliu. Că așa e când ești confuz: dom’le, îl facem pentru că e deja început de Ceaușescu, îl facem pentru că noi gândim mare, îl facem pentru transport de marfă, dar și pentru croaziere, da? Nu contează de ce, dar noi îl facem! Comitem toate greșelile posibile, pentru care orice prof de dezvoltare de la Harvard și-ar smulge părul din cap, dar îl facem pentru că noi gândim big.
Cu beția asta de cuvinte, Burduja își face praf și ultimul său atu: e tânăr, e educat la Harvard. La ce bun dacă rumegă idei proaste și proiecte stupide? Eu înțeleg așteptarea și disciplina în politică. Îl pune partidul să candideze, omul e bun la toate, la digitalizare, la energie, la București. El e un lider, s-a proclamat lider, nu trebuie să se priceapă la ceva anume. În modelul britanic sau american nu există conceptul de specializare a liderilor, asta e o modă franțuzească cu care se exagerează în România. Chiar sunt de acord cu asta.
Burduja vinde un model, are asta în comun cu Geoană: ei sunt lideri, nu trebuie să se priceapă, ei vând viziuni. E complet legitim. OK, dar totuși viziunea aia, ideile trebuie să fie wow. Nu partidul i-a băgat pe gât canalul Dunăre – București, omul are o pasiune personală. Viziunea sa de lider conține stupidități flagrante, în opoziție cu teoriile pe care el le flutură în CV.
Dacă e serios cu parcurile, PNL trebuie să ceară SRI, MAN și SPP deschiderea curții Parlamentului
Și vă mai dau un exemplu mai puțin flagrant, dar oarecum elocvent din același program: „Noul Parc Central, prin legarea parcului Izvor de parcul Academiei Române printr-un sistem de pasarele suspendate, creând o oază verde în inima orașului”.
Ca să fie clar, ideea este una bună. Numele e nefericit pentru că nu spune nimic. Avem din 2017 conceptul Parcul Uranus, pe care l-am lucrat cu Șerban Marinescu și o echipă de arhitecți voluntari. Aicidetalii.
Uranus se numea cartierul pus la pământ de dementul de Ceaușescu pentru Casa Poporului. Dacă îi place lui Burduja să se cheme Parcul Central – e OK și așa, pare că omul ține musai să fie buricul la orice, noul parc ar fi Central, nu ca Cișmigiul sau Kiseleff care sunt în centru, ăsta e ăla cu adevărat central. Amuzant, dar asta e benign la o adică. Oricum îi zici, el ar arăta cam așa:
Asta e bucata de potențial verde care e fix acolo unde a zis Burduja, pe randarea făcută de noi în 2017. Ce e clar de aici e că punctul central al Parcului Central ar fi uriașa curte a Casei Poporului. Care ar trebui deschisă publicului. Doar că la asta se opun MApN, SRI și SPP. Pe motiv că armata are ceva teren acolo moștenire de la Ceaușescu, iar ceilalți pentru că în esență sunt tot niște securiști care cred că doar așa se poate asigura perimetru de securitate. Adică cu kilometri de spațiu verde inaccesibil pentru cetățeni. Chestie pe care fraierii care păzesc Parlamentele german, american, european, canadian etc. nu o pricep, că acolo la ei ajunge cetățeanul până la clădire, fără gard. Burduja vorbește despre parcul ăsta ocolind chestia principală.
Zice el: „prin legarea Parcului Izvor de Parcul Academiei Române printr-un sistem de pasarele suspendate”. Dumneavoastră înțelegeți ce zice? Între Izvor și Academie este o chestie care se numește Casa Poporului. Burduja vrea să facă pasarelă peste ea sau cum? Sau deschidem curtea Casei Poporului pentru public? Că asta e buba. Adică omul are (sau preia) o idee bună, dar ocolește fix starea de fapt împuțită actuală: PNLSD conduce SRI, Armata și SPP, iar ăia se opun.
Un ministru care vrea să adauge ceva în cursa electorală de la București putea să se angajeze că el, ca lider PNL, va obliga aceste instituții să deschidă curtea Casei Poporului. Asta era singura chestie relevantă pe care Burduja o putea adăuga, vizionar, la povestea asta, la acest moment.
Pasarelă peste Casa Poporului nu se poate defel, dar am ceva stres că omul ia în serios și asta, că doar el gândește big. Dacă a vrut să spună că pasarelele ar fi peste actualele bulevarde care despart Izvor de Casa Poporului și Casa Poporului de Academie, atunci ideea lui este proastă și nepractică – echipa de arhitecți a venit în 2017 cu idei mai bune de acoperit traficul (în esență, băgai autobuzele și mașinile pe sub parc prin pasaje scurte, nu puneai oamenii să urce pe pasarele în spațiu verde). Dar nu e deloc clar, că e totul confuz. Fără să iei în piept opoziția statului cu epoleți la dărâmarea gardului, nu are nici un sens să deschizi subiectul. Dar asta pare o metaforă pentru fenomenul Burduja: nou, inovator, big, dar nu cumva să supere pe cineva din Sistem sau să schimbe ceva. Totul e cu sclipici, dar comod.
Aștept ca Burduja să aibă o tresărire de orgoliu și să-mi arate că mă înșel. Viitorul grup PNL din CGMB va vota cu viitorul grup ADU să punem pe masă proiectul de deschidere a curții Casei Poporului, PNL contribuind și cu obligarea MAN, SRI și SPP să avizeze. Dacă face asta – e un pas înainte; dacă nu – e gargara. Se poate numi Central, dacă ține el.
Eu cu Claudiu urmărim foarte interesați povestea lui Milei din Argentina. Și am făcut chiar un pariu, vedem peste un an cine câștigă. Omul are o agendă de liberalizare a unei economii sufocate de zeci de ani de populism și socialism, un program de reformă radicală a unui stat extins și căpușat tot zeci de ani și tot de socialism și populism. Dar nu are majoritate parlamentară. De aici, dileme serioase de acțiune politică.
Deocamdată a reușit o reechilibrare bugetară și rămâne de văzut sustenabilitatea pe termen mai lung a schimbărilor. Citiți, vă rog, ce scrie Claudiu Năsui despre reformele începute de Milei în Argentina!
Dar altceva vreau să acopăr aici: Trump. Pe lângă că este un liberal economic la el acasă, Milei este și un fan Trump. Și când am văzut titlul atât de provocator dat de Claudiu Năsui, am avut un scurtcircuit. Pentru că, da, pe de o parte, dacă reforma Milei reușește în Argentina și poți destructura astfel căpușarea statului și socialism-protecționismul economic, atunci este un experiment care merită urmărit de toată lumea liberă.
– Advertisement –
Pe de altă parte, Trump este cea mai mare amenințare la adresa lumii libere din ultimii zeci de ani. Dar, până la urmă, asta nu este problema lui Milei. Sau este? El este la mama naibii, în Argentina, la un ocean distanță de Rusia, așa că opinia sa despre Trump nu poate să depindă de amenințarea rusească. Până la urmă, fiecare țară are contextul ei.
Când am fost în Argentina, acum vreo 15 ani, am fost șocat de anti-americanismul visceral al oamenilor din clasa de mijloc cu care aveam de-a face. Pentru mine și pentru noi, atunci și acum, America reprezintă bastionul libertății – șeful la Lumea Liberă, cum ar veni.
Pentru mine, pe vremea aia, dacă era să am preferințe în politica americană – deși nu e musai să le ai, poți să nu ai opinii, că putem trăi și fără ele –, dar pe vremea aia aveam și tindeam să fiu ferm republican. Pe singurul criteriu că republicanii sunt aceia care, la o adică, le-ar ține piept rușilor, pe când democrații păreau mai soft, mai pămpălici, mai pe multilateralism și bună înțelegere cu rușii.
– Advertisement –
Pentru mine și cred că și pentru noi, criteriul suprem de judecată a politicii americane este Rusia. Și poziția față de Rusia. Câtă vreme suntem în buza Imperiului, este stupid să ignori factorul Rusia. Mai ales că România este un stat creat după războiul din Crimeea, în vâltoarea luptei politice între Occident și Imperiul Țarist în expansiune. România a fost un proiect al europeniștilor pașoptiști liberali, care au profitat de un moment de bărbăție al Occidentului. Demonstrez asta în cartea “Cine a făcut România”. Eram niște teritorii în proces de colonizare, așa cum s-a întâmplat de cealaltă parte a Mării Negre cu Georgia, Azerbaidjan, Armenia în aceeași epocă și de partea astălaltă a lacului rusesc, mult mai clar și dureros, cu Basarabia.
Deci, vectorul Rusia – Occident este unul absolut crucial în istoria noastră și a redevenit crucial după invazia Rusiei în Ucraina, care doar readuce normalitatea istorică în viața noastră: amenințarea Imperiului la graniță.
NATO, cu implicarea Americii în NATO, este până la urmă singura garanție reală de securitate. Mai ales când suntem conduși de securiști obtuzi geopolitic și falimentari economic, care nu sunt în stare să crească cheltuielile pentru apărare. În acest context urmăresc siderat cum Trump amenință că scoate America din NATO, că nu mai protejează țările care nu plătesc 2% pentru Apărare – apropo, suntem fix în categoria asta în regimul securicilor Iohannis, Ciucă, Ciolacu.
Și astea nu sunt doar vorbe aruncate de un nebun la evenimente electorale. Citeam în The Economist, acum trei săptămâni, despre pregătirile unor think tank-uri trumpiste de preluare a puterii, în care planuri de “reformă” a NATO sunt detaliate, de gen planul de a crea 8 out-uri pentru America din apărarea anumitor zone sau de retragere cu totul din Europa. Adică exact ce a cerut Putin cu două săptămâni înainte de invazia Ucrainei: plecarea americanilor. În mod oficial, execută Trump manevra asta, numind-o “reforma NATO”.
În aceste condiții, a fi trumpist în Argentina este o alegere de stil. Omul are o opinie despre Trump. Este stupidă, este păcat de politicile sale liberale, economice, dar aia e.
A fi însă în România trumpist este o alegere cu totul de neînțeles. George Simion, Mihai Neamțu și alți păcălici se dau preocupați de toaletele unisex din America taman când Trump se pregătește să lase România la cheremul rușilor. Pentru că, de fapt, ei sunt de acord cu ce face Putin Rusiei – fascizarea societății, dictatura, omnipotența Statului. E şi proiectul lor în esență. Doar se feresc să admită proiectul comun pentru că românii au traume istorice legate de Rusia.
Tactica Rusiei este mereu să acapareze cuvinte. Aşa cum Stalin proclama URSS „bastionul păcii” şi de fapt era cea mai militarizată şi agresivă putere a lumii, ăştia de acum zic „suveranism” proiectului lor de acceptare a colonialismului rusesc.
A fi trumpist în România nu e o alegere de stil, nu e o opțiune politică oarecare. Este o trădare față de proiectul național românesc.
