EXPERIMENT – Ceauşescu şi AI-ul
Ce a înțeles AI-ul (inteligența artificială) din capitolul meu despre modernizarea sub comunism şi investițiile lui Ceauşescu. I-am cerut să rezume capitolul cărții mele. Ia vedeți cum vi se pare!
Iluzia progresului
Există un mit generalizat, conform căruia comunismul, în ciuda dezavantajelor sale, a modernizat România prin mutarea oamenilor în orașe, oferind locuințe și utilități de bază. Acest capitol contestă mitul argumentând că eșecurile comunismului au depășit cu mult realizările sale în modernizarea României.
Oportunități ratate – o perspectivă comparativă
- Boom-ul postbelic — în timp ce Europa de Vest a cunoscut o creștere și o modernizare fără precedent după al Doilea Război Mondial, în special între 1950 și 1973, datorită politicilor liberale, investițiilor, comerțului liber și democrației, România comunistă a rămas semnificativ în urmă.
- Planul Marshall, deși a avut un impact financiar, a servit în primul rând ca un catalizator pentru implementarea acestor politici benefice, o cale pe care România a fost blocată s-o urmeze.
- Datele statistice evidențiază scăderea relativă a PIB-ului pe cap de locuitor a României în comparație cu mediile din Europa de Est și de Vest.
- Cauza dezvoltării pipernicite a României este modelul de modernizare defectuos impus de comunism și amplificat de managementul deficitar local.
Demontarea „realizărilor” comuniste
- Industrializarea cu ce preț? Cazul Daciei. În timp ce România s-a lăudat cu realizări industriale, precum mașinile Dacia, acestea au fost în cele din urmă succese superficiale susținute de subvenții de stat și lipsa accesului la piețele internaționale. Am pus în contrast soarta Daciei (salvată prin integrarea în rețeaua europeană a Renault) cu dispariția lui Aro și Oltcit (împiedicată de rezistența post-comunistă la o integrare similară), evidențiind limitările modelului autarhic.
- Metroul din București – un simbol al priorităților greșite, construcția Metroului din București, adeseori prezentat ca un succes comunist, este, în fapt, o necesitate de bază prost executată din cauza luării arbitrare a deciziilor lui Ceaușescu și a lipsei unei planificări adecvate. Am comparat metroul din București cu cele din alte orașe europene, subliniind deficiențele acestuia (de exemplu, distanța dintre stații) și am demontat narațiunea conform căreia cetățenii ar trebui să fie recunoscători pentru o astfel de infrastructură substandard.
Moștenirea lui Ceaușescu, o litanie de decizii dezastruoase
- Gestiunea economică greșită și proiecte grandioase: obsesia lui Ceaușescu pentru industria grea în ciuda tendințelor globale, incursiunea sa dezastruoasă în industria petrolieră bazată pe ipoteze greșite și prioritizarea proiectelor de vanitate (de exemplu, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Drumul Transfăgărășan) față de cele esențiale. infrastructura (de exemplu, autostrăzi) sunt o dovadă a incompetenței sale economice.
- Costul mare al obsesiilor lui Ceaușescu: deciziile lui Ceaușescu sunt direct legate de suferința românilor obișnuiți (de exemplu, penuria de alimente, lipsa infrastructurii de bază), Iar ironia supremă era de a se mândri să plătească datoria externă cu prețul afectării bunăstării populației.
- Impacturi persistente asupra infrastructurii publice: Moștenirea abordării defectuoase a lui Ceaușescu este evidentă în România de astăzi, cu exemple precum Pasajul Basarab (scump, prost proiectat) și Palatul Parlamentului (disfuncțional, risipitor) care arată prioritizarea grandiozității asupra caracterului practic.
Tribalismul este instrumentul tiranilor
Pe măsură ce regimul lui Ceaușescu s-a clătinat, el s-a bazat din ce în ce mai mult pe tribalism și retorica naționalistă pentru a îndepărta vina și pentru a menține controlul, oglindind tacticile folosite de alte figuri autoritare din istoria României.
Exploatarea sentimentului național pentru a scuza eșecurile și atrocitățile lui Ceaușescu, e o trădare a idealurilor pe care a fost întemeiată România.
Mituri despre modernizarea României în comunism
Totuși, nu-i așa că, în comunism, România s-a modernizat pe aceste criterii sociale și economice? Un pact pe care mulți dintre părinții noștri, generațiile postbelice, îl regretă: nu am avut libertate, dar ne-au mutat de la țară la oraș, am avut apartamente și apă caldă. De fapt, comunismul a eșuat mult mai rău în proiectul de modernizare – mult mai rău decât regimul lui Carol I și decât regimul interbelic.
Este aceeași poveste în esența sa: România se schimbă, dar mult sub potențialul său, și rămâne din nou în coada clasamentului. Dacă comparai România interbelică cu suratele sale occidentale, se vedea o diferență de grad evidentă: mai mult analfabetism, mai multă locuire rurală, dar în mare parte orașele arătau la fel, agricultura la fel.
Comunismul a mutat România pe alt continent. Orașele noastre seamănă mai mult cu cele rusești decât cu cele occidentale și încă nu ne-am revenit, iar mediul rural la fel. Ce s-a întâmplat catastrofal în comunism e că am ratat cel mai mare puseu de modernizare pe care l-a trăit Occidentul în istoria sa: cel de după al Doilea Război Mondial.
Anii 1950–1973 au reprezentat o perioadă de creștere economică mondială și modernizare la un nivel fără precedent. Creșterea economică s-a manifestat și în lumea liberă, și în comunism. Murgescu insistă[1] pe diferența de ritm a motoarelor de creștere. Occidentul a trăit atunci timp de peste două decenii o versiune a ceea ce am trăit noi în jurul și după anul 2007: adoptarea pachetului liberal de politici, investiții, comerț liber, capitalism, democrație.
Cauza aparentă și imediată a fost celebrul Plan Marshall, prin care SUA a susținut Europa occidentală devastată de război să se relanseze și pe care țările ocupate de URSS l-au refuzat la ordinul lui Stalin. Planul Marshall a însemnat 23 de miliarde de dolari distribuiți la 17 țări. Cu toată inflația istorică, a se compara cu cele 29 de miliarde de euro pe care doar România îi primește prin PNRR.
Banii din Planul Marshall au fost importanți, dar mai important a fost pachetul de politici pe care americanii l-au atașat, cel de mai sus. Ceea ce România și statele estice au primit în anii 2000, adică pachetul economic și politic liberal care a asigurat boomul economic, Occidentul l-a primit de la americani 50 de ani mai devreme.
La nivel sistemic, comunismul a lăsat România mai în urmă în cursa modernizării decât unde a preluat-o. Citez aici concluzia lui Murgescu: „Dacă avem în vedere și locul codaș al României la unii indicatori sociali, cum ar fi mortalitatea infantilă (în ciuda progreselor reale, România avea în 1989 mortalitatea infantilă cea mai ridicată din Europa după Albania și speranța medie de viață la naștere de 71 de ani, în 1989, România se plasa pe locul 24 din 25 de țări europene, în urma chiar și a Albaniei, care ajunsese la o speranță medie de viață de 72 de ani), nu trebuie să ne mire faptul că la cel mai sintetic indicator – Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU) – România se află pe ultimul loc între cele 25 de țări analizate […]. Este evident faptul că în ciuda programelor sale ambițioase, a eforturilor făcute de ansamblul societății românești și a sacrificiilor impuse populației, regimul comunist nu a reușit să rezolve problema subdezvoltării relative a României în context european“[2].
Dacă urmărești statistica seacă, lucrurile ar arata ca în acest tabel[3]:
Performanța economică a României postbelice în context european
(PIB/locuitor, PPP, dolari, Geary-Khamis 1990)
| Anul |
România |
Media
a 7 țări est-europene |
Media
a 36 de state europene |
România în raport cu media europeană |
| 1938 |
1,242 |
1,764 |
3,226 |
0,38 |
| 1950 |
1,182 |
2,111 |
3,655 |
0,32 |
| 1960 |
1,844 |
3,070 |
5,316 |
0,35 |
| 1970 |
2,853 |
4,315 |
7,697 |
0,37 |
| 1980 |
4,135 |
5,786 |
9,643 |
0,43 |
| 1989 |
3,941 |
5,915 |
11,113 |
0,35 |
Cum de am „reușit“ să rămânem iar în urmă? Este vorba despre un model greșit de modernizare în care ne-am trezit captivi, plus decizii proaste luate local.
URSS și statele comuniste au continuat ceea ce Stalin începuse înainte de război: creșterea economică prin metode extractive. Controlul absolut al societății a permis comuniștilor să mute resurse uriașe din agricultură spre industrie. A părut pe termen scurt că statele comuniste cresc mai repede și mai solid. Hrușciov le-a declarat americanilor că URSS îi va depăși rapid. „Vă vom îngropa“, spunea el. Occidentul a trăit angoase teribile decenii la rând pentru că părea că nu ține pasul cu URSS.
Cam cum trăiește acum cu China, care, după moartea lui Mao, a avut sub Deng o adoptare parțială a pachetului de liberalizare economică. Acum virează spre pachetul de stalinizare politică sub Xi. Probabil, în următorii 20 de ani, vom asista la aceeași gripare a modernizării în China, pățită și de URSS, și de lumea comunistă europeană. Modernizarea occidentală și modernizarea comunistă au ajuns destul de repede să se diferențieze – investițiile private, comerțul și căderea barierelor protecționiste au schimbat rapid societățile occidentale, spre ceea ce noi acum considerăm o „țară ca afară“.
În comunism, industria grea subvenționată masiv, autarhismul economic încercat de fiecare țară comunistă în interiorul a ceea ce trebuia să fie un bloc de comerț liber comunist și îndatorarea au făcut ca modernizarea să se blocheze după semnele inițiale de succes.
Sau, ca să o iau altfel: tot ce consideră părinții noștri sau mulți dintre noi ca fiind câștiguri ale comunismului în România s-ar fi făcut oricum dacă România intra pe traiectoria occidentală de modernizare, doar că mai bine calitativ, mai profund și mai ieftin. Puteți încerca să vorbiți cu părinții voștri pornind de la această idee. Puteți să le cereți exemple. Ce anume a făcut comunismul bun și cum ar fi fost dacă nu exista comunismul? Nu vă temeți de teme grele și aparent avantajoase pentru comunism.
Produceam mașini?
Hari Bucur-Marcu a descris bine situația: „Pe vremea Republicii Socialiste România, parabola care mi se părea că se potrivește cel mai bine pentru a desemna mentalitatea românească contemporană era autoturismul Dacia 1300, cu toate denominațiile sale ulterioare. […] Comparativ cu ponderea prețului unui autoturism în venitul mediu anual al familiei occidentale (care era pe atunci de 0,6 ani), o Dacia 1300 avea o pondere în venitul mediu anual al familiei românești de 4 ani. Nu conta că un occidental care voia să își cumpere o mașină mergea în magazin și și-o cumpăra, de cele mai multe ori cu credit (adică o plătea în următorii 5 ani, în rate), pe când un român punea în cont la stat prețul standard integral al mașinii, cu 5–7 ani înainte de a-i veni rândul să își ia acasă mașina Dacia. Așa cum nu conta că, de fapt, Dacia 1300 era Renault 12 asimilat în producția internă (Renault 12 care era produs și în Turcia, în aceeași perioadă. […] Nu conta nici că ușile nu se închideau bine, că geamurile nu se deschideau bine, că motorul mânca ulei, că frânele începeau să nu mai țină decât la a treia pedală și multe alte chestii din astea. […] Conta în schimb că orice român devenise expert în întreținerea și repararea Daciei 1300, mândria noastră națională“[4].
Motivul pentru care Dacia încă mai există și este o marcă mondială e acela că s-a integrat într-un lanț european de producție și distribuție prin Renault. Lanț care nu există de la natură, ci este produsul unui aranjament politico-economic continental: liberalismul economic și politic. Motivul pentru care Aro și Oltcit nu mai există e acela că urmașii lui Ceaușescu din FSN-PSD au încercat toate metodele posibile de a împiedica un lanț similar continental să le preia. Au fost foarte aproape și cu Dacia, pentru că și acolo au testat metode de autarhism economic, privatizări politizate până ce ideea salvatoare a venit. Dacia rămâne un exemplu ușor de înțeles despre ce înseamnă modernizare comunistă versus modernizare reală.
Ce a mai făcut comunismul? Metroul?
Înțeleg perfect ideea că trebuie să ne mândrim că avem metrou, doar v-am mai povestit că am făcut poze cu albume pionierești. Iubitul tovarăș Nicolae Ceaușescu, așa se vorbea atunci, în mărinimia sa a decis să ne facă metrou. Asta a învățat generația mea la școală și nimeni nu ne-a spus apoi adevărul. Anume că Ceaușescu nu a săvârșit vreun act de geniu politic, a avea metrou într-un oraș de dimensiunea Bucureștiului este o banalitate pentru lumea modernă. Mulți alți lideri, unii comuniști, alții democrați, au luat aceeași decizie. Uitați-vă puțin la acest tabel[5]:
| Țară |
Localitate |
Dată punere în funcțiune metrou |
Lungime (km) |
| Austria |
Viena |
1978 |
83,30 |
| Belgia |
Bruxelles |
1976 |
39,90 |
| Bulgaria |
Sofia |
1998 |
52,00 |
| Cehia |
Praga |
1974 |
65,20 |
| Danemarca |
Copenhaga |
2002 |
38,20 |
| Finlanda |
Helsinki |
1982 |
43,00 |
| Franța |
Lille |
1983 |
45,00 |
| Franța |
Lyon |
1978 |
32,00 |
| Franța |
Marsilia |
1977 |
22,70 |
| Franța |
Paris |
1900 |
226,90 |
| Germania |
Berlin |
1902 |
147,80 |
| Germania |
Hamburg |
1912 |
105,80 |
| Germania |
München |
1971 |
95,00 |
| Germania |
Nuremberg |
1972 |
38,20 |
| Grecia |
Atena |
1904 |
91,80 |
| Italia |
Brescia |
2013 |
13,70 |
| Italia |
Catania |
1999 |
8,80 |
| Italia |
Genova |
1990 |
7,10 |
| Italia |
Milano |
1964 |
102,50 |
| Italia |
Napoli |
1993 |
30,80 |
| Italia |
Roma |
1955 |
60,00 |
| Italia |
Torino |
2006 |
15,10 |
| Marea Britanie |
Glasgow |
1896 |
10,40 |
| Marea Britanie |
Londra |
1863 |
402,00 |
| Norvegia |
Oslo |
1966 |
85,00 |
| Olanda |
Amsterdam |
1977 |
41,20 |
| Olanda |
Rotterdam |
1968 |
100,60 |
| Polonia |
Varșovia |
1995 |
42,00 |
| Portugalia |
Lisabona |
1959 |
44,20 |
| România |
București |
1979 |
80,10 |
| Spania |
Barcelona |
1924 |
170,00 |
| Spania |
Bilbao |
1995 |
45,10 |
| Spania |
Madrid |
1919 |
293,90 |
| Suedia |
Stockholm |
1950 |
108,00 |
| Ungaria |
Budapesta |
1896 |
38,20 |
| Armenia |
Erevan |
1981 |
13,40 |
| Azerbaijan |
Baku |
1967 |
40,30 |
| Belarus |
Minsk |
1984 |
40,80 |
| Georgia |
Tbilisi |
1966 |
27,10 |
| Rusia |
Moscova |
1935 |
438,60 |
| Rusia |
Nijni Novgorod |
1985 |
21,60 |
| Rusia |
Novosibirsk |
1986 |
15,90 |
| Rusia |
Sankt Petersburg |
1955 |
124,80 |
| Rusia |
Samara |
1987 |
11,60 |
| Ucraina |
Dnipro |
1995 |
7,10 |
| Ucraina |
Harkov |
1975 |
38,10 |
| Ucraina |
Kiev |
1960 |
67,60 |
Mă simt ca naiba când îmi aduc aminte că eram copil și cântam ode pentru un dobitoc pe motiv că ne-a făcut metrou. Lasă că l-a făcut prost, cu stații prea rare, pentru că a decis să facă economie și nevasta lui analfabetă a decis că mersul pe jos face bine la organism. Nu glumesc, există stenograme despre cum decideau din pix distanțe între stații (au decis că nu trebuie să fie stație la Romană și au făcut-o inginerii pe ascuns, de aceea arată stația aceea bizar de înghesuită. Elena Ceaușescu a decis că studenții de la ASE trebuie să vină pe jos de la Universitate). Așa se întâmplă când se construiește după ureche, fără studii de fezabilitate și date tehnice. Eu chiar am crezut multă vreme că metroul din București este o mare realizare, am crezut asta până am ajuns să trăiesc la Londra și am văzut cât de tare e să ai metrou cu stații dese într-o metropolă imensă. Apoi am fost curios să văd când au avut alții metrou. Ideea din substrat care se menține și azi în capul nostru e că trebuie să fim mulțumiți că statul face totuși ceva. Ceva banal.
Comunismul a eșuat peste tot, dar nu egal. În România, am avut ghinionul nu doar de a avea un regim comunist, dar și de a fi conduși de un comunist idiot. Dacă ar fi fost condusă de un câine lup, României comuniste i-ar fi fost mult mai bine pentru că decizii random ar fi fost mai bune decât deciziile lui Ceaușescu, care au fost sistematic greșite.
Pentru că era un tip primitiv în esența sa, Ceaușescu a luat ortodoxismul comunist și l-a aplicat în mod sălbatic, ca un credincios care exagerează cu autobiciuirea. Fondul de acumulare – un indicator care arată cât pune din resurse deoparte o țară pentru investiții – a ajuns în anii ’70 la niveluri record, la inițiativa personală a lui Ceaușescu. Dintre vechii nomenclaturiști, unii (Ion Gheorghe Maurer) s-au opus de teamă că ce rămâne pentru consumul populației e prea puțin[6], dar Ceaușescu personal a insistat. Câțiva ani, efectul a fost mascat de creștere economică pe steroizi – împrumuturi ieftine din țările capitaliste. Apoi, când economia mondială a încetinit, efectul a fost devastator pentru populație. România anilor ’70–’80 era un vis pentru actualii politicieni din PSD-PNL care au fantezii că economia crește permanent umflată cu investiții din buget. O glandă salivară specială se excită la acest gând până azi la politrucul care visează panglici de tăiat. Doar că, pe lângă câți bani pui de investiții, contează și mai mult ce faci cu ei. Investițiile de stat sunt foarte ușor de risipit și România lui Ceaușescu a fost un exemplu extrem de bani investiți în mod tâmpit. Când țările occidentale renunțau la industria grea, Ceaușescu împrumuta bani ca să investească masiv fix acolo. Împrumuturi date de Occident pe motiv că era dizident anti-sovietic. După nu foarte mulți ani, investițiile erau ratate, datoriile plătite în avans cu prețul înfometării populației. Dacă vi se pare că sunt prea iute la mânie, considerați asta o licență poetică legitimă: sunt totuși un fost copil îmbrâncit la cozi la salam pentru că acest individ a luat decizii grandomane. Țin minte că am fost mândru când România a depășit Olanda și Australia la producția de oțel pe cap de locuitor. Serios, chiar am decupat din ziar această știre și am pus-o într-un album pentru școală cu realizările Epocii de Aur. Același copil înghesuit la coadă la salam.
Deciziile sale nu au fost prin excepție idioate, au fost sistematic idioate. Pentru că, odată ajuns la butoane, așa acționează genul ăsta de personaj obsesiv-compulsiv și necitit: e coerent cu sine însuși în a fi idiot. Ceaușescu a decis că România nu va investi în computere nici măcar în planurile cincinale pentru anul 2000. Ceaușescu a decis să investească în industria petrolieră mult peste capacitatea noastră de a produce petrol, în ideea că importăm petrol și revindem produse finite. O schemă aparent logică câtă vreme petrolul era ieftin. Apoi s-a scumpit petrolul și nu a mai fost rentabil. Pentru fiecare tonă de produse rafinate exportate în Occident, România pierdea 25 de dolari.[7] Orice investitor privat ar fi făcut un plan de afaceri, riscul că nu ai materia primă ar fi fost evident. Poate că e o idee bună să încerci, dar s-o iei mai ușor, nu cu câteva rafinării mamut făcute odată, pe datorie. Ceea ce în capitalism înseamnă decizie de investit luată cu prudență, consultanță, multe calcule, Ceaușescu decidea nonșalant, ca un parior. Eșecul cu industria petrolieră a însemnat miliarde de dolari aruncați pe geam în epoca în care eu miroseam banane verzi și nu mâncam decât una pe zi. Și eram un pionier dresat să îl adore pe Ceaușescu. Ceea ce chiar făceam. Eram atât de mândru că ne plătea datoria externă! Când Ceaușescu a decis să returneze anticipat datoria externă, era vorba de două miliarde de dolari pe an. Dacă te uiți la PIB-ul României de acum, practic Ceaușescu ne-a înfometat pentru o datorie multianuală care era mai puțin de a zecea parte din ce produce România doar în anul 2023. Ceaușescu ne-a înfometat 10 ani pentru asta.
Pur și simplu suntem în altă ligă, cu toate bubele regimului actual. Când zic înfometat, zic de noi, poporul. Copiii securiștilor și nomenclaturiștilor nu aveau problema asta. Așa că sunt foarte intolerant cu nostalgicii ceaușiști. Mai ales cu securiștii și nomenclaturiștii. Și vă invit să fiți la fel. E un act de patriotism să fii intolerant cu ăștia. Datorați asta celor care au făcut România.
Ceaușescu a avut o obsesie a grandorii. Sunt sigur că e ceva freudian la mijloc. Canalul Dunăre-Marea Neagră. E mare, se vede. Nu a fost niciodată eficient, dar totuși nu e compromis în imaginarul public. Poate că așa, dacă te uiți pe hartă, are cumva sens. Dar, evident, ar fi trebuit să avem trafic pe Dunăre suficient ca să scoată banii. Am pus multe poze cu canalul în albumul meu de pionieri. După orice standard de investiție publică, canalul ăsta e una dintre cele mai idioate decizii ale lui Ceaușescu și speculez că a fost luată doar pentru că voia să dea bine la propagandă. A judeca în sine aceste investiții, ca și cum ar fi unica opțiune, e greșit. Chiar dacă canalul ar fi scos banii (ceea nu s-a întâmplat), totuși resursele nu sunt infinite, trebuie făcute niște alegeri. Ceaușescu a decis să facă această chestie faraonică atunci când, în toată Europa, se construiau autostrăzi. El a făcut un capăt de autostradă doar (București-Pitești) și s-a oprit. În epoca celor mai mari investiții publice raportate la PIB și consum, România a decis să nu construiască autostrăzi, fix când Europa se umplea de autostrăzi. Și asta nu pentru că am fi investit puțin în transporturi. Dimpotrivă, am investit enorm. Doar că am investit în proiecte „speciale“: Transfăgărășan, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ambele aveau multe poze în albumul meu, pentru că aparatul ceaușist de propagandă le-a biciuit pentru imagine. Măi Ghinea, dar, uite, și Top Gear ne laudă pentru Transfăgărășan, e mândria țării. Scuze, dar e o tâmpenie. Nu avem autostrăzi acolo unde este trafic mult, dar avem o șosea măreață, greu de întreținut și închisă șase luni pe an acolo unde e trafic puțin. Evident că ăia de la Top Gear sunt extaziați, pentru că țările normale nu investesc doar pentru priveliște, se uită la cifre de trafic și economice. După ce am fi avut rețea de șosele și autostrăzi ca în Germania era OK să avem canalul și Transfăgărășanul, dar nu invers. Nu zic să le dărâmăm, dar hai să le vedem ce sunt: investiții publice stupid alese.
Prima la fondul de investiții și penultima din Europa la autostrăzi (ultima era totuși Albania, care interzisese prin lege proprietatea privată la autoturisme. Dar autostrăzi făceau toți, nu erau nici unice, nici deosebite. Ceaușescu a preferat canalul pentru fală. Când s-a făcut instrumentul european de investiții PNRR, autostrăzile nu prea intrau, pentru că e conceput pentru economia viitorului. Doar că România nu a făcut investițiile astea în anii ’60–’70. Cătălin Drulă a dus celor de la Comisie poze cu crucile de pe șoseaua spre Moldova: drumul criminal care duce trafic cât o autostradă. Discuția tehnică a decurs altfel după acest moment de apel la suflet. Am reușit să o finanțăm și e o recuperare minimală și, poate, un simbol al proiectului nostru de țară: haideți să terminăm ce am început, să rezolvăm ce era normal să fie deja, să șurubărim la țara asta, lăsați obsesiile falice și gândirea de Ceaușescu ratat pe care o exhibă demnitarii români. Parcă noi, foștii pionieri, suntem blestemați să invidiem călăul, în loc să-i scuipăm memoria.
Au rămas câteva pete pe creierul politicienilor și al publicului. Podul Basarab, de pildă. E util pentru a traversa peste zona Gării – poate ar fi fost mai util să scoatem gara mai la marginea orașului. Podul Basarab e o soluție scumpă, nu are zonă pietonală și pistă de biciclete, deși e făcut în epoca când toată Europa se preocupa de transportul alternativ. A costat cât întreg bugetul orașului pe mai mulți ani. Și are calitatea de a fi mare. Apare în poze, devine simbol. Avem un oraș disfuncțional ca trafic, dar avem ceva impresionant ca mărime.
Palatul Parlamentului e o clădire complet disfuncțională, unde totul e construit la o scară prea mare pentru a fi util: te plimbi prin săli imense și printre statui de voievozi și îți dai seama că cei mai puternici oameni ai țării intră zilnic prin niște uși unde miroase a rahat de la subsol. În clădire, iarna este prea frig și vara prea cald și consumă energie cât pentru un oraș de mărime medie. Din 2017, există un concept făcut de noi (Parcul Uranus), la USR, pentru a dărâma măcar gardul din jur și a face un mare parc înconjurător între clădirea Academiei și Izvor. Parlamentele mari din lume nu au nevoie de un imens spațiu închis în jur pentru protecție. Nu a fost chip, e un haos juridic acolo: Armata, SRI și alte instituții au bucăți din curte. De fapt, e o aberație să nu fie parc acolo. Dar nu e subiect pe agendă. Ceaușeii vor să stea după zid. Nimic din ce ai putea crede că reprezintă urme durabile ale lui Ceaușescu nu poate rezista timpului și nici nu poate fi considerat o investiție funcțională și pe termen lung. Adică acel gen de distribuție de resurse banală în democrație și în capitalism: avem studii, avem cifre, dezbatem, decidem, le facem. Fără isterie, propagandă, panglici penibile tăiate etc.
Dacă aveam democrație, dezbatere, contestare, studii de fezabilitate, aveam cert autostrăzi, poate incert Transfăgărășan și canal, nu aveam Casa Poporului, dar aveam două cartiere rezidențiale vechi și superbe în loc și un metrou mai funcțional. Atât.
Și mai este ceva moștenit din „Epoca de Aur“: extremismul. Comunismul ceaușist a fost extrem de tribalist și a biciuit și mai mult sentimentul național cu cât se apropia de faliment. Salvarea oricărui individ care duce țara spre dezastru este tribalismul. De la Carol II la Liviu Dragnea, acest tipar sinistru se tot repetă în istoria noastră. Cu Ceaușescu cel mai plenar.
Cei trei frați ai lui Zelea Codreanu, Iridenta, Cătălin și Decebal, crescuți toți de tatăl lor în cultul tribalist, erau mulțumiți de ceaușism. Îi deranja doar colectivizarea agriculturii, în rest ceaușismul preluase practic toate ideile fratelui lor.[8] Comunismul și național-socialismul / fascismul / legionarismul sunt frați de cruce ai aceluiași tată: colectivismul antirațional și antiliberal.
Cu cât conduci mai prost românii reali, cu cât eșuezi în a furniza bunuri publice banale – autostrăzi, spitale, siguranță pe străzi, educație etc. –, cu atât te apucă damblaua tribalistă și ceri românilor să se încoloneze ca vitele în spatele tău. E un tipar primitiv, dar care funcționează.
Deși se declara antisovietic, Ceaușescu a sfârșit în genunchi, ajungând complet dependent economic de URSS, ca ultimă soluție de salvare,[9] un lucru trecut convenabil sub tăcere și acum. Impune „alimentația științifică“, practic o formă supremă de control din partea statului, care considera că mâncam prea mult când stăteam la coadă la salam. Există mii de securiști și milițieni acum, în 2023, care susțin peste tot că ei au fost patrioți, omorând oameni pentru acel regim. Organizația cadrelor militare ale Securității este aceeași cu asociația cadrelor militare ale SRI: băieții manifestă continuitate. Mii de femei au murit din cauza avorturilor ilegale, în timp ce securiștii și milițienii le șantajau că le lasă să moară dacă nu denunță medicii care le-au făcut avortul – nu știu să fi fost cineva condamnat pentru această practică. Vă dați seama că trăiesc printre noi asemenea bestii și au și pensii speciale? Și toate aceste sălbăticii teribile au fost băgate sub preșul tribalismului. Trebuia să le scuzăm pentru că Ceaușescu era „naționalist“. Ni se cere să iertăm enorm pentru ideea națională – ceea ce este cea mai perversă formă de abdicare de la idealul național care a stat la baza fondării României. Ceaușescu și securiștii au fost trădători ai ideii naționale românești.
Trebuie să rupem acest cerc vicios și să refuzăm să mai acceptăm explicațiile care dau vina pe străini, pe minorități, pe LGBT pentru felul în care trăim și suntem conduși. AUR preia și se folosește de acest discurs și depinde de noi să avem explicația alternativă.
***
[1]. Bogdan Murgescu, România și Europa: Acumularea decalajelor economice (1500–2010), Polirom, Iași, 2010.
[2]. Bogdan Murgescu, op. cit., pp 329–330.
[3]. Maddison, citat în Murgescu, op.cit., p. 330.
[4]. Contul de Facebook, 30 oct. 2022.
[5]. Adaptare după https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_metro_systems#List.
[6]. Bogdan Murgescu, op. cit.
[7]. Bogdan Murgescu, op. cit.
[8]. Oliver Jens Schmitt, România în 100 de ani: Bilanțul unui veac de istorie, trad. de Wilhelm Tauwinkl, Humanitas, București, 2018.
[9]. Catherine Durandin, Istoria românilor, Institutul European, Iași, 1998.
Articol publicat în premieră pe platforma Comunitatea Liberală.
DE ACELAȘI AUTOR:
