Bate şaua să priceapă iapa! Dictatorul român îi înfiera pe americani pentru intervenţia din Panama, dar de fapt striga la sovietici să nu se bage în „treburile interne ale României”. Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.
După întâlnirea de la Malta, dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov (2–3 decembrie 1989), atenţia lui Nicolae Ceauşescu s-a îndreptat către America Latină. Şi asta nu pentru că ar fi vrut să crească importul de banane sau de cafea, ci pentru că-l interesa situaţia politico-militară din zonă.
O informaţie la primă mână, primită de Securitatea din România de la un agent sub acoperire, după întâlnirea de la Malta, l-a pus în gardă pe Ceauşescu. Pe 3 decembrie, înainte de miezul nopţii, comandantul Securităţii – generalul Iulian Vlad – l-a informat pe şeful statului român că Bush şi Gorbaciov au convenit să rezolve „pe orice cale” problemele politice din Panama şi din România.
Dictatorul român a înţeles mesajul: americanii urmau să-l răstoarne pe generalul Manuel Antonio Noriega, iar sovieticii – pe generalul Nicolae Ceauşescu (căci general era și el). De aceea, din acel moment, a stat cu ochii pe Panama: era ca şi când ar fi privit în oglindă. Soarta regimului de la Ciudad de Panama era copie la indigo după cea a regimului de la Bucureşti. Sau invers.
Telegrama Agerpres de la bordul avionului
La întoarcerea de la Teheran, atmosfera la bordul aeronavei prezidenţiale era încordată. Nu numai din cauza evenimentelor de la Timişoara, ci şi a unei comunicări urgente de la agenţia oficială de presă, Agerpres. Informaţia venise prin telex la echipajul avionului.
Comanda deplasării în Iran îi aparţinea şefului Aviaţiei Militare, generalul Iosif Rus. În 1995, acesta declara Comisiei „Decembrie 1989” că a fost alertat de echipaj întrucât sosise „o telegramă importantă”.
Secretarul personal al lui Ceauşescu, Mihai Hîrjău, a amintit şi el de telegrama respectivă. „La bordul avionului erau teleimprimatoare pe care se primeau ştirile de la Agerpres. Astea erau predate imediat lui Ceauşescu. A fost o ştire cu intervenţia SUA în Panama, cu Noriega. Chiar la întoarcere s-a întâmplat. Mi-a rămas în minte pentru că, imediat după aceea, i-am pus pe birou ştirea respectivă.”
Noriega – agentul CIA devenit duşman al SUA
Intervenţia americană din Panama l-a avut ca ţintă pe şeful guvernului de atunci, generalul Manuel Antonio Noriega. Acesta era agent dublu: al serviciilor secrete americane şi al celor cubaneze. Noriega a lucrat pentru CIA din anii ’50 până în anii ’80.
În 1989, Noriega a devenit duşman al SUA şi trebuia înlăturat. El a fost acuzat de administraţia americană că a transmis informaţii confidenţiale Cubei lui Fidel Castro şi că a facilitat transferul de tehnologie sensibilă ţărilor comuniste din Europa de Est. Tot în cârca lui Noriega a fost pusă şi vânzarea de arme grupărilor comuniste din America Latină. Dintre acuzaţii nu a lipsit nici colaborarea cu traficanţii de droguri.
Sub pretextul executării unui soldat american de către militarii generalului Noriega, Statele Unite ale Americii au invadat Panama la 20 decembrie 1989. În acelaşi timp, sovieticii acţionau silenţios în România, avându-l în vizor pe Nicolae Ceauşescu. Revenit de la Teheran, acesta găsea un viespar imposibil de potolit. Doar boala puterii perpetue îl putea orbi într-o asemenea măsură, încât să nu-şi dea seama că a intrat într-o capcană mortală.
Cheile mesajului: Panama = România, SUA = URSS
După întâlnirea Bush–Gorbaciov, redactorii paginii externe de la „Scînteia” – „organ de presă al CC al PCR” – erau cu ochii după ştirile politico-militare din America Latină. Din 14 decembrie, principala informaţie externă devine situaţia din Panama.
Grupajul este deschis de o ştire cu titlul: „Republica Panama respinge amestecul SUA în treburile sale interne”. Alături, conducerea României Socialiste critică dur amestecul marilor puteri în „treburile interne ale ţărilor suverane”.
Să fim serioşi: nu mai putea „Nea Nicu” de grija lui Noriega! Generalul din America Centrală nici măcar nu făcea parte din grupul său de prieteni (precum majoritatea dictatorilor africani), pentru că decenii de-a rândul s-a comportat mai degrabă ca un „agent imperialist”.
Mesajul, de fapt, nu era pentru americani, ci pentru sovietici. Înlocuiţi Panama cu România, iar SUA cu URSS, şi veţi afla ce voia să spună Ceauşescu: „Republica Socialistă România respinge amestecul URSS în treburile sale interne”. Dar deocamdată n-o putea spune pe şleau, ca să nu-i înfurie şi mai tare pe sovietici. Mai ales că România şi URSS erau aliate atât politico-militar (în Tratatul de la Varşovia), cât şi economic (în CAER).
Felicitări de la Mobutu
Pe 15 decembrie, „Scînteia” ia o „pauză de Panama”. În pagina externă îşi face loc, în schimb, o „telegramă de felicitare” primită de Ceauşescu de la un prieten african: mareşalul Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga.
„În numele poporului zairez, unit în jurul partidului nostru, Mişcarea Populară a Revoluţiei, şi în numele meu personal, vă adresez vii şi calde felicitări”, scria sălbaticul dictator de la Kinshasa.
Ceauşescu fusese reales de trei săptămâni, dar pentru dovezi de apreciere nu e niciodată prea târziu.
Mai mult Panama! Mai mult Noriega!
Cu cât situaţia din Panama se agrava, „Scînteia” lua poziţie, se aşeza temeinic în tranşee: „Adunarea Naţională a reprezentanţilor Magistraturilor din Panama l-a desemnat pe comandantul forţelor de apărare panameze, generalul Manuel Antonio Noriega, în funcţia de şef al guvernului, cu împuterniciri extraordinare de urgenţă pentru asigurarea apărării teritoriului naţional faţă de agresiunile externe. Adunarea Naţională a declarat ţara în stare de război, care va menţinută atât timp cât persistă agresiunile economice, politice şi militare ale administraţiei SUA împotriva Panama”.
Ocupat cu şedinţa CPEx şi cu teleconferinţa, comandantul suprem îşi făcea timp să transmită indicaţii şi spre „Scînteia”: „Mai mult Panama! Mai mult Noriega!”.
Când a plecat spre Iran, Ceauşescu avea, la bordul avionului prezidenţial, ziarul „Scînteia” din acea zi. Pe ultima pagină a acestuia trona articolul de înfierare a americanilor, „diavolii” cazului Panama. Pe „diavolii” cazului România – sovieticii, pomeniţi în şedinţa CPEx cu uşile închise – îi avertiza, deocamdată, prin ricoşeu. „Nea Nicu” striga la americani ca să priceapă sovieticii.
Rubrica externă din ziarul partidului a criticat Statele Unite până pe 22 decembrie, când Ceauşescu a simţit pe propria piele că informaţiile primite în seara de 3 decembrie 1989, de la generalul Vlad, erau cât se poate de adevărate. Dureros de adevărate!
– Va urma –
———————————————
Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com. Menționați și un număr de telefon!
Tot aici puteți comanda și celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții”, „Hagi”.
———————————————
Episoadele anterioare
Episodul 25: Mințit și în Iran
Episodul 24: Ultima vizită. La Teheran
Episodul 23: O stenogramă pierdută
Episodul 22: 1945 – un fals moment de vitejie
Episodul 21: „Nu renunţaţi, tovarăşe secretar general!”
Episodul 20: „Ar trebui să vă pun în fața plutonului de execuție!”
Episodul 19: Lovitura falsă de la Iași. Rolul lui Tökes la Timișoara
Episodul 18: O țară liberă, dar sub ocupație sovietică
Episodul 17: Asediul tăcut al turiștilor sovietici
Episodul 16: Ultima vânătoare: măcel la fazani
Episodul 15: Lovitura-şoc dată lui Ceauşescu: fuga Nadiei
Episodul 14: Se strânge lațul: „agenturile” intră în acțiune
Episodul 13: Mari fricțiuni între semnatarii „Scrisorii celor 6”
Episodul 12: „Scrisoarea celor 6”: Poştaşul vine de la Moscova
Episodul 11: Silviu Brucan, agentul de pe axa Est-Vest
Episodul 10: Bătrânul KGB-ist și tânărul KGB-ist
Episodul 9: FSN era pregătit să proclame „victoria revoluției” încă din 1987
Episodul 8: Măgureanu îl pregătea pe Iliescu din 1974, sub umbrela sovieticilor
Episodul 7: Comploturile anti-Ceaușescu
Episodul 6: Schema sovietică: răsturnarea lui Jivkov
Episodul 5: Gorbaciov despre Ceaușescu: „impertinent, fanfaron, demagog”
Episodul 4: „Să trăim noi până atunci!”
Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”
Episodul 2: Întâlnirea de la Malta
Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul
* „Vizita oficială de prietenie a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preşedintele României, în Republica Islamică Iran”
„Când s-a întors din Iran, la aeroport, primul lucru a fost să întrebe care este situaţia la Timişoara şi în ţară. I s-a spus că sunt numai 13 morţi la Timişoara şi cred că a fost liniştit că lucrurile s-au soldat cu numai 13 morţi cât a fost el plecat. Când a venit la birou, a cerut legătura cu prim-ministrul Dăscălescu. Când l-a întrebat câţi morţi sunt la Timişoara, Dăscălescu i-a spus adevărul: 52 de morţi. Ceauşescu a întrebat de ce a fost minţit. Într-adevăr, dintre cei 52 de morţi rămâneau numai 12, pentru că 40 au fost aduşi la Bucureşti. Hotărârea cred că a aparţinut Elenei Ceauşescu, dar nu ştiu cine a lucrat”, a declarat Dincă.
La ora 8.30, înainte de a pleca spre aeroport, Ceauşescu i-a chemat la el acasă, în Cartierul Primăverii, pe şefii ministerelor de forţă. Voia să afle care mai este situaţia la Timişoara.
Liniştit de minciunile pe care le auzea, Ceauşescu s-a deplasat la Aeroportul Otopeni, de unde puţin după ora 9.00 avea să decoleze spre Iran. Înainte să urce în avion, a ţinut să-i transmită un mesaj generalului Milea.
O altă relatare despre vizită îi aparţine lui Vasile Nicolcioiu, care în 1989 era şeful Protocolului de Partid şi de Stat. „A avut convorbiri cu preşedintele Iranului, a primit vizita ministrului de Externe la reşedinţă. În afară de acestea, nu a mai avut nimic special. A mai avut şi o vizită la un muzeu, unde a fost singur. Era un muzeu de artă populară – tablouri. Vizita a durat o oră şi l-am avut ca ghid pe directorul muzeului. Ceilalţi membri ai delegaţiei au avut întâlniri cu omologii lor”, a spus Nicolcioiu.
Tot în 1993, Silviu Curticeanu, unul dintre cei mai influenţi colaboratori ai lui Ceauşescu, a încercat să explice încurcăturile cu stenograma. „Dat fiind caracterul ei, stenograma se afla la mine. În 26 decembrie 1989, primele întrebări care mi s-au pus nu au fost în legătură cu mine, ci cu alţii. Atunci am spus că există această stenogramă a şedinţei şi este în dulapul meu, în plic sigilat, eu nu o citisem. În vâltoarea lucrurilor de atunci, mi s-a spus că nu pot merge în sediu, că vor merge ei, anchetatorii; dar ori nu s-au dus, ori s-au dus prea târziu. După o săptămână a apărut o stenogramă din memorie. Maria Ionescu, care era stenografa acelei şedinţe, a fost dusă la o unitate militară. S-a spus că stenograma originală a dispărut şi trebuie făcută o stenogramă din memorie. Se poate ca o stenodactilografă să facă din memorie o stenogramă, oricine poate face, dar nu este posibil să facă aceasta sub formă de dialog. Ce a spus fiecare. După un timp, când mi-au adus stenograma făcută din memorie, eu am spus că nu pot lucra pe aceasta. Să-mi aducă stenograma din dulapul meu. Apoi, după un timp, pe 10 ianuarie, a apărut într-un ziar – «România liberă», mi se pare – «Stenograma morţii». Citind-o, mi-am dat seama că este cea bună. (…) Până la urmă, stenograma s-a găsit în condiţii dramatice. Biroul meu a fost spart, iar cineva – nu i-am aflat numele – a luat stenograma şi a dus-o la Ministerul Petrolului. Asta ştiu acum, mai recent. Stenograma a fost dată avocatului meu. Împreună cu Brucan a dus stenograma la «România liberă».” 
Constantin Dăscălescu, ridicându-se de pe scaun: „Nu se poate, tovarăşe secretar general! Noi nu asta am vrut! Nu vom merge mai departe fără dumneavoastră!”
Tovarăşul Ceauşescu face paşi şovăielnici spre uşă.
Rugile şi bocetele se opresc brusc – chiar dacă se mai aud suspine – când Ceauşescu, reluându-şi locul, zice: „Bine, atunci eu voi pleca mâine în Iran şi vom relua această problemă după ce se vor termina evenimentele de la Timişoara”. Revenirea de la Teheran este planificată pentru 20 decembrie.
Asistat de soţia sa Elena, Nicolae Ceauşescu mătură pe jos cu şefii Armatei (generalul Vasile Milea – foto), Ministerului de Interne (Tudor Postelnicu) şi Securităţii (generalul Iulian Vlad). E furios că aceştia nu au lichidat răzmeriţa de la Timişoara. Le reproşează violent că şi-au dotat trupele cu bastoane şi cu gloanţe de manevră – „i-aţi trimis să se bată cu pumnul!” –, când trebuia cu gloanţe de război.
Dictatorii explică şi cum trebuia procedat. Zice el: „Trebuia să tragă, să-i lase jos, să someze şi pe urmă să tragă la picioare!”. Intervine ea: „Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Unul să nu iasă!”. Iarăşi el: „Cei care au intrat în sediul Comitetului Judeţean de Partid nu trebuiau să mai iasă de acolo, trebuiau să fie jos, la pământ!”.
Referindu-se la „huliganii” de la Timişoara, Ceauşescu îşi aminteşte de inamicul său de la răsărit, Mihail Gorbaciov, cu care se întâlnise în urmă cu 13 zile. „O mână de derbedei, puşi la cale de cei care vor să distrugă socialismul”, zice Ceauşescu.
Iar teama de lovitură de stat îl face să declare: „Ceea ce s-a întâmplat în ultimele trei ţări – R.D. Germană, Cehoslovacia, Bulgaria – au fost lovituri de stat organizate şi cu sprijinul plevei societăţii. Pleava societăţii cu sprijin străin”.
În Banat, lucrurile erau clare. Toate acţiunile desfăşurate atât din exterior, cât şi din interior erau orientate în jurul preotului Laszlo Tökes. Încă din 10 decembrie 1989, pastorul reformat şi-a anunţat enoriaşii că pe 15 decembrie nu va putea oficia slujba pentru că va fi evacuat.
Colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcției I a Securității, spune că pastorul de origine maghiară era monitorizat la sânge: „În ultimele săptămâni, sâmbăta şi duminica, intrau şase sau şapte maşini din Ungaria, făceau filaj la Timişoara şi încercau să-i dea semnale lui Tökes. Aveam microfoane la Tökes în birou”.
Pe 16 decembrie însă, începe marea surpriză pentru Ceauşescu: diversiunea. Numărul persoanelor din faţa reşedinţei lui Laszlo Tökes (foto) creşte din oră în oră, iar după ora 17.00, câteva grupuri devin mai agresive. E oprită circulaţia, iar tramvaiele sunt imobilizate pe linie.
Întrebarea e: ce-a făcut această armată de spioni în România timp de aproape un an? Probabil că ea nu a fost străină de marile manevre de compromitere a României, în acel agitat an 1990: mineriadele, conflictul interetnic româno-maghiar de la Târgu-Mureş, acapararea totală a puterii de către gruparea pro-moscovită, contramanifestaţiile organizate de FSN pentru intimidarea opoziţiei.
„În zilele premergătoare evenimentelor, foarte mulţi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti s-au deplasat în zone din Transilvania. Erau câţiva diplomaţi de la două ambasade care făceau de permanenţă la Timişoara: cea americană şi cea britanică. Dar erau şi de la ambasada maghiară”, a declarat şeful Securităţii, Iulian Vlad (foto), în 1993.
În cartea Interviuri despre Revoluţie, istoricul Alex Mihai Stoenescu a inserat şi o discuţie, purtată în 2003, cu Sorin Ovidiu Vîntu (foto). Vîntu dă de înţeles că ştie multe grozăvii despre evenimentele din decembrie 1989, dar nu e dispus să vorbească dincolo de limita prudenţei. Îşi aminteşte, în schimb, că a fost coleg de celulă, în anii ’80, cu generalul Ştefan Kostyal. Vîntu era deţinut de drept comun, iar Kostyal fusese arestat pentru complot împotriva lui Ceauşescu – chiar dacă acuzaţia oficială a fost de furt de energie, la contorul de acasă.
La scurt timp de la intrarea în România, maşinile Lada – în care erau până la patru persoane (bărbaţi atletici, dar şi femei bine pregătite) – s-au răspândit în toată ţara. Un astfel de episod a fost povestit de generalul Ştefan Guşă (foto), cel care în 1989 era şeful Marelui Stat Major al Armatei Române.
Despotul român s-a întors extrem de nervos de la Moscova. Cei care l-au însoţit în avion şi-l amintesc ca fiind „irascibil”. Îi sărea ţandăra din orice şi nu mai avea răbdare să asculte pe nimeni. Veştile proaste îl asaltau din toate părţile, iar ultimele mişcări pe axa Moscova – Washington l-au convins că Gorbaciov şi Bush îi pregătesc ceva.
Mihail Gorbaciov povesteşte, în Memoriile sale, că a fost invitat de Ceauşescu să participe la vânătoarea din 10 decembrie. Invitaţia îi fusese făcută cu şase zile înainte, la sfârşitul întâlnirii de la Moscova.
Pe 10 decembrie, în pădurea Ogarca, situată la 40 de kilometri de Bucureşti, lui Ceauşescu şi partenerilor săi de vânătoare – înalţi demnitari comunişti – le-au fost aduşi în faţa puştii 4.000 de fazani dintr-o crescătorie a Direcţiei Silvice Giurgiu. În trei ore au fost doborâte 380 de păsări, majoritatea în standul comandantului suprem.
Ion Tache organizase atâtea mese de protocol pentru şeful statului, încât îi ştia preferinţele culinare. „Puii îi plăceau aşa, mai crocanţi. Îi stropea cu mujdei şi mai sorbea şi din vinul fiert. La o vânătoare, mulţumit de calitatea puilor mei, li s-a adresat membrilor din Comitetul Politic Executiv: «Auziţi! Voi când faceţi în crescătorii pui ca ăştia? Uite ce gustoşi sunt şi ce carne au!». Iar ăia au tăcut”, povesteşte Tache.
Vânătoarea din 10 decembrie avea să fie diferită de altele. Chiar de la venire, elicopterul prezidenţial a aterizat în alt loc ca de obicei. „Ceauşescu a ajuns pe la ora 10.00 şi a plecat pe la 14.00. El a venit cu elicopterul, iar restul membrilor din Comitetul Politic Executiv au fost aduşi cu un microbuz sau au venit cu maşinile. El ateriza, de obicei, undeva între păduri, pe drumul dintre Ghimpaţi şi Giurgiu. Pe 10 decembrie a aterizat pe câmpul de lucernă din pădurea Ogarca. De acolo a mers pe jos, câteva sute de metri, până la marginea pădurii, unde se organiza tragerea”, povesteşte Ion Tache.
După aproape trei ore de vânătoare, la final, Ceauşescu şi-a luat rămas-bun aşa cum nu o făcuse niciodată. Inginerul Ion Prodan, care în 1989 avea 37 de ani şi era şef al Ocolului Silvic Ghimpaţi, a reţinut un amănunt interesant. „Înainte de a se duce la elicopter, mulţumit de pradă, Ceauşescu a dat mâna cu oficialii, dar a venit şi la câţiva dintre cei care au pregătit vânătoarea şi a spus: «Vă mulţumesc, a fost foarte bine organizat!». Acest lucru nu-l mai făcuse până atunci. Să fost ăsta un semn…?”
Organizator al unor astfel de vânători, Mitică Georgescu îşi aminteşte cum se pândea vânatul pentru ca acţiunea să reuşească. „Am început din toamnă acţiunea de nădire cu hrană. A fost organizată minuţios observarea de la distanţă a punctajului trofeului. Au fost consemnate date despre starea timpului, despre comportamentul animalului, cât timp era în preajma observatorului. Fiecărui urs îi dădeam câte un nume. «Cocoşatul» – dacă avea greabănul mai înalt, «Guleratul» – dacă avea vreo pată în jurul gâtului.”