Regimul represiv al lui Ceaușescu a fost hărțuit de agenți profesioniști. Din câteva mutări, rigidul dictator a fost făcut șah-mat. Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.
O primă tentativă de ieşire în stradă este înregistrată la 14 decembrie 1989, la Iaşi. În volumul Revoluţia din Decembrie 1989 – Cronologie, Alesandru Duţu a consemnat momentul în care s-a încercat organizarea unei manifestaţii în Piaţa Unirii. Acţiunea a fost atribuită Frontului Popular Român. E vorba de o grupare formată în jurul unor intelectuali, care-i chemau pe ieşeni să demonstreze în stradă. „A venit momentul descătuşării noastre. Să punem capăt foamei, frigului şi întunericului care ne stăpânesc de 25 de ani”, se arată în apel.
Dinamoviada, mutată urgent de la Oradea la Iaşi
Rețineți acest amănunt: „întunericul” era limitat la domnia de 25 de ani a lui Ceaușescu, nu acoperea cei 45 de ani de comunism! Semn că inamicul era Ceaușescu, nu comunismul.
La Iaşi, sovieticii au testat capacitatea de reacţie a sistemului represiv al lui Ceauşescu. Apelul-program al Frontului Popular Român fusese adus de la Chişinău, fiind semnat de Frontul de Salvare Naţională. Se întâmpla cu opt zile înainte ca noua conducere de la Bucureşti să-şi asume titulatura de Frontul Salvării Naţionale.
Testul a fost ratat pentru că în oraşul moldav se aflau câteva sute de sportivi (luptători, boxeri, judoka, trăgători etc.) ai Ministerului de Interne, care participau la un concurs numit Dinamoviada. Concursul trebuia să se desfăşoare la Oradea, dar fusese mutat la Iaşi.
Miliţia şi Securitatea au blocat accesul grupurilor de manifestanţi către Piaţa Unirii. Până în dimineaţa de 15 decembrie, la Iaşi „s-a făcut curăţenie”.
Scânteia se aprinde la Timişoara
În Banat, lucrurile erau clare. Toate acţiunile desfăşurate atât din exterior, cât şi din interior erau orientate în jurul preotului Laszlo Tökes. Încă din 10 decembrie 1989, pastorul reformat şi-a anunţat enoriaşii că pe 15 decembrie nu va putea oficia slujba pentru că va fi evacuat.
Istoricul Ioan Scurtu a publicat o informare a Securităţii referitoare la legăturile lui Tökes cu serviciile de spionaj străine. „Aveam dovezile trădării, chitanţa olografă scrisă de pastor, pentru 20.000 de lei, şi două pagini cu informaţii, toate găsite la ieşirea din ţară a doi cetăţeni maghiari, cadre ale serviciilor de specialitate din ţara vecină”, se menţiona în document.
Colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcției I a Securității, spune că pastorul de origine maghiară era monitorizat la sânge: „În ultimele săptămâni, sâmbăta şi duminica, intrau şase sau şapte maşini din Ungaria, făceau filaj la Timişoara şi încercau să-i dea semnale lui Tökes. Aveam microfoane la Tökes în birou”.
Timişoara avea toate atuurile pentru a fi locul de unde să plece scânteia revoltei. Măsurile lui Ceauşescu de a evita o mişcare de masă au fost practic inutile. Una dintre aceste măsuri poate stârni chiar râsul. E vorba de închiderea talciocurilor din Timişoara pe 15 decembrie. Talciocul era locul de unde tot românul încerca să cumpere cafea, săpun, ceasuri electronice, ţigări străine sau gumă de mestecat cu surprize.
Surpriza de la „casa Tökes”
Pe 16 decembrie însă, începe marea surpriză pentru Ceauşescu: diversiunea. Numărul persoanelor din faţa reşedinţei lui Laszlo Tökes (foto) creşte din oră în oră, iar după ora 17.00, câteva grupuri devin mai agresive. E oprită circulaţia, iar tramvaiele sunt imobilizate pe linie.
Din acest moment, la Timişoara începe asaltul asupra instituţiilor statului comunist. Un asalt silenţios, tenace, realizat de profesionişti. Timp de trei zile, reacţia populaţiei este mai degrabă prudentă. Cu excepţia zilei de 17 decembrie, când în Piaţa Operei se strâng circa 3.000 de oameni, puţini timişoreni se încumetă să se alăture activ revoltei. Firul se rupe însă decisiv pe 20 decembrie, când se produce masa critică. Localnicii ies în stradă cu miile, apoi cu zecile de mii, consfinţind transformarea Timişoarei, incredibil şi eroic, într-un oraş „liber de comunism”.
– Va urma –
———————————————
Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com. Menționați și un număr de telefon!
Tot aici puteți comanda și celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții”, „Hagi”.
———————————————
Episoadele anterioare
Episodul 18: O țară liberă, dar sub ocupație sovietică
Episodul 17: Asediul tăcut al turiștilor sovietici
Episodul 16: Ultima vânătoare: măcel la fazani
Episodul 15: Lovitura-şoc dată lui Ceauşescu: fuga Nadiei
Episodul 14: Se strânge lațul: „agenturile” intră în acțiune
Episodul 13: Mari fricțiuni între semnatarii „Scrisorii celor 6”
Episodul 12: „Scrisoarea celor 6”: Poştaşul vine de la Moscova
Episodul 11: Silviu Brucan, agentul de pe axa Est-Vest
Episodul 10: Bătrânul KGB-ist și tânărul KGB-ist
Episodul 9: FSN era pregătit să proclame „victoria revoluției” încă din 1987
Episodul 8: Măgureanu îl pregătea pe Iliescu din 1974, sub umbrela sovieticilor
Episodul 7: Comploturile anti-Ceaușescu
Episodul 6: Schema sovietică: răsturnarea lui Jivkov
Episodul 5: Gorbaciov despre Ceaușescu: „impertinent, fanfaron, demagog”
Episodul 4: „Să trăim noi până atunci!”
Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”
Episodul 2: Întâlnirea de la Malta
Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul
Întrebarea e: ce-a făcut această armată de spioni în România timp de aproape un an? Probabil că ea nu a fost străină de marile manevre de compromitere a României, în acel agitat an 1990: mineriadele, conflictul interetnic româno-maghiar de la Târgu-Mureş, acapararea totală a puterii de către gruparea pro-moscovită, contramanifestaţiile organizate de FSN pentru intimidarea opoziţiei.
„În zilele premergătoare evenimentelor, foarte mulţi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti s-au deplasat în zone din Transilvania. Erau câţiva diplomaţi de la două ambasade care făceau de permanenţă la Timişoara: cea americană şi cea britanică. Dar erau şi de la ambasada maghiară”, a declarat şeful Securităţii, Iulian Vlad (foto), în 1993.
În cartea Interviuri despre Revoluţie, istoricul Alex Mihai Stoenescu a inserat şi o discuţie, purtată în 2003, cu Sorin Ovidiu Vîntu (foto). Vîntu dă de înţeles că ştie multe grozăvii despre evenimentele din decembrie 1989, dar nu e dispus să vorbească dincolo de limita prudenţei. Îşi aminteşte, în schimb, că a fost coleg de celulă, în anii ’80, cu generalul Ştefan Kostyal. Vîntu era deţinut de drept comun, iar Kostyal fusese arestat pentru complot împotriva lui Ceauşescu – chiar dacă acuzaţia oficială a fost de furt de energie, la contorul de acasă.
În aceste condiţii, URSS a recurs la o intervenţie silenţioasă, prin intermediul agenţilor săi secreţi. Brusc, România a devenit ţinta turistică preferată a turiştilor sovietici. Cifrele furnizate de Ministerul de Interne de la Bucureşti indică o explozie a numărului de cetăţeni sovietici intraţi oficial în România. În decembrie 1989, numărul acestora a fost de 67.530, record absolut pentru ultima lună a anului, în perioada comunistă. În decembrie 1988, România fusese vizitată de 30.879 de cetăţeni ai URSS. Rezultă o diferenţă spectaculoasă: 36.651 de sovietici în plus! Procentual, creşterea de la decembrie ’88 la decembrie ’89 a fost de 118%. Mai mult decât dublu! Şi asta în condiţii de închidere temporară a graniţelor şi într-o perioadă cu evenimente periculoase, care de regulă alungă turiştii, nu-i atrag. Totodată, în România era o sărăcie cruntă, nu găseai nimic de cumpărat sau de traficat.
La scurt timp de la intrarea în România, maşinile Lada – în care erau până la patru persoane (bărbaţi atletici, dar şi femei bine pregătite) – s-au răspândit în toată ţara. Un astfel de episod a fost povestit de generalul Ştefan Guşă (foto), cel care în 1989 era şeful Marelui Stat Major al Armatei Române.
Despotul român s-a întors extrem de nervos de la Moscova. Cei care l-au însoţit în avion şi-l amintesc ca fiind „irascibil”. Îi sărea ţandăra din orice şi nu mai avea răbdare să asculte pe nimeni. Veştile proaste îl asaltau din toate părţile, iar ultimele mişcări pe axa Moscova – Washington l-au convins că Gorbaciov şi Bush îi pregătesc ceva.
Mihail Gorbaciov povesteşte, în Memoriile sale, că a fost invitat de Ceauşescu să participe la vânătoarea din 10 decembrie. Invitaţia îi fusese făcută cu şase zile înainte, la sfârşitul întâlnirii de la Moscova.
Pe 10 decembrie, în pădurea Ogarca, situată la 40 de kilometri de Bucureşti, lui Ceauşescu şi partenerilor săi de vânătoare – înalţi demnitari comunişti – le-au fost aduşi în faţa puştii 4.000 de fazani dintr-o crescătorie a Direcţiei Silvice Giurgiu. În trei ore au fost doborâte 380 de păsări, majoritatea în standul comandantului suprem.
Ion Tache organizase atâtea mese de protocol pentru şeful statului, încât îi ştia preferinţele culinare. „Puii îi plăceau aşa, mai crocanţi. Îi stropea cu mujdei şi mai sorbea şi din vinul fiert. La o vânătoare, mulţumit de calitatea puilor mei, li s-a adresat membrilor din Comitetul Politic Executiv: «Auziţi! Voi când faceţi în crescătorii pui ca ăştia? Uite ce gustoşi sunt şi ce carne au!». Iar ăia au tăcut”, povesteşte Tache.
Vânătoarea din 10 decembrie avea să fie diferită de altele. Chiar de la venire, elicopterul prezidenţial a aterizat în alt loc ca de obicei. „Ceauşescu a ajuns pe la ora 10.00 şi a plecat pe la 14.00. El a venit cu elicopterul, iar restul membrilor din Comitetul Politic Executiv au fost aduşi cu un microbuz sau au venit cu maşinile. El ateriza, de obicei, undeva între păduri, pe drumul dintre Ghimpaţi şi Giurgiu. Pe 10 decembrie a aterizat pe câmpul de lucernă din pădurea Ogarca. De acolo a mers pe jos, câteva sute de metri, până la marginea pădurii, unde se organiza tragerea”, povesteşte Ion Tache.
După aproape trei ore de vânătoare, la final, Ceauşescu şi-a luat rămas-bun aşa cum nu o făcuse niciodată. Inginerul Ion Prodan, care în 1989 avea 37 de ani şi era şef al Ocolului Silvic Ghimpaţi, a reţinut un amănunt interesant. „Înainte de a se duce la elicopter, mulţumit de pradă, Ceauşescu a dat mâna cu oficialii, dar a venit şi la câţiva dintre cei care au pregătit vânătoarea şi a spus: «Vă mulţumesc, a fost foarte bine organizat!». Acest lucru nu-l mai făcuse până atunci. Să fost ăsta un semn…?”
Organizator al unor astfel de vânători, Mitică Georgescu îşi aminteşte cum se pândea vânatul pentru ca acţiunea să reuşească. „Am început din toamnă acţiunea de nădire cu hrană. A fost organizată minuţios observarea de la distanţă a punctajului trofeului. Au fost consemnate date despre starea timpului, despre comportamentul animalului, cât timp era în preajma observatorului. Fiecărui urs îi dădeam câte un nume. «Cocoşatul» – dacă avea greabănul mai înalt, «Guleratul» – dacă avea vreo pată în jurul gâtului.”
La câteva zile după Congresul al XIV-lea al PCR, pe 27 noiembrie 1989, Nadia este ajutată să fugă din ţară. Istoricul Alex Mihai Stoenescu povesteşte care a fost substratul acestei acţiuni şi cum trebuia ea privită din prisma lui Ceauşescu.
Serviciile secrete maghiare nu au lucrat de capul lor în cazul „evadarea Nadiei”. Ele au dus la îndeplinire un plan stabilit de americani şi bazat pe coruperea ofiţerilor de frontieră de pe „culoarul de fugă”.
Pe 12 aprilie, în timpul discursului ţinut la plenara CC al PCR, Ceauşescu a anunţat că România a plătit integral datoria externă. Din acest moment se aştepta o schimbare.
„Scrisoarea” a fost asumată de Gheorghe Apostol, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu (foto), Alexandru Bîrlădeanu, Constantin Pîrvulescu şi Grigore Răceanu. Documentul trebuia să aibă mai mulţi semnatari, dar Ion Iliescu, Janos Fazekaş şi alţi activişti comunişti au refuzat să şi-l asume. Iliescu voia să-l dea jos pe Ceauşescu, dar cu mâna altora.
Originea demersului se află la Gheorghe Apostol (foto), un vechi stalinist care nu ieşea din cuvântul Moscovei. Vechi colaborator al URSS, Apostol a fost reactivat ca agent sovietic în timpul mandatului său de ambasador în Brazilia (anii ’80).