Sinucidere voită? Sinucidere din greșeală? Asasinat? Tot mai multe indicii duc spre cea de-a treia variantă. Dar nu dictatorul avea interesul de a-l scoate din joc pe ministrul Apărării, ci complotiștii! Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.
Există trei posibile variante ale morţii lui Milea: sinuciderea voită, sinuciderea din greşeală (prin autorănire ratată) sau asasinarea. Datele medico-legale şi cele criminalistice ale acestui caz, coroborate cu mărturiile adunate de-a lungul vremii şi cu contextul în care s-a produs nenorocirea, conduc la o concluzie tot mai clară: Milea nu a vrut să se omoare. El a fost fie victima propriilor calcule, fie victima unor ucigaşi cu sânge-rece.
- Sinuciderea voită. Această variantă, pe care s-a clădit imaginea „eroului Milea, care s-a sacrificat ca să nu tragă în popor”, este tot mai puţin credibilă. O susţin doar declaraţiile lui Ceauşescu („Trădătorul Milea s-a împuşcat”) – dar Ceauşescu vorbea din auzite – şi mărturiile unor oameni interesaţi: colonelul Corneliu Pîrcălăbescu (şeful Gărzilor Patriotice), căpitanul Marius Tufan (al cărui pistol i-a curmat viaţa lui Milea) şi maiorul Ioan Vătămănescu (aghiotantul ministrului).
- Sinuciderea din greşeală. Este varianta îmbrăţişată de istoricul Alex Mihai Stoenescu, care a studiat temeinic „dosarul Milea”. „Sinuciderea a fost practic o încercare de autorănire. El s-a aşezat la birou şi şi-a proptit pistolul sub coaste, în stânga. E un fel de «picior în ghips» al lui Stănculescu. Milea vroia să se scoată din joc, să fie lăsat în pace. Glonţul, însă, i-a atins o coastă, a urcat şi i-a atins o arteră pulmonară.”
Stoenescu îşi susţine teoria prin logica situaţiei din dimineaţa de 22 decembrie 1989. „Milea era convins că se va termina. Indiferent dacă «lucra» în favoarea sau împotriva lui Ceauşescu, el era condamnat. Ceauşescu îl schimba din funcţie în mod sigur, pentru că deja îl acuzase de trădare. Iar dacă pleca Ceauşescu, Milea urma să dea socoteală pentru implicarea directă în represiunea de la Timişoara. Pe 17 decembrie s-a tras din ordinul lui Milea, deci Milea omorâse oameni. Erau ordine ilegale. Ceauşescu îl minţise la telefon că a declarat starea de necesitate. De fapt, starea de necesitate avea să fie declarată mult mai târziu, pe 20 decembrie, şi numai la Timişoara.”
În concluzie: generalul Vasile Milea n-a fost un erou, ci un comandant de oşti care a participat activ la măcelul din decembrie 1989. Şi care a sfârşit fie încercând să se automutileze, fie fiind sacrificat de cei care aveau interes să-l elimine.
- Asasinarea. Chiar aşa: avea cineva interesul de a crea o emoţie specială în rândurile Armatei şi ale populaţiei, anunţând sinuciderea ministrului Apărării Naţionale? Ceauşescu – în niciun caz. De altfel, evoluţia evenimentelor a confirmat că moartea lui Milea a grăbit sfârşitul regimului. Din acel moment, lucrurile s-au precipitat. Tot ce mai avea de făcut Ceauşescu era să aleagă mijlocul de fugă: tancul sau elicopterul.
A existat însă şi o tabără pentru care moartea lui Milea a fost mană cerească: grupul care lucra la prăbuşirea lui Ceauşescu. Complotiştii. Anunţul sinuciderii, pentru care cel mai bun agent de comunicare a fost însuşi Ceauşescu (fără să ştie că este folosit), a fost dublat de răspândirea unui zvon: de fapt, Milea nu s-a sinucis, ci a fost omorât de „odiosul dictator”! De ce? Pentru că „n-a vrut să tragă în popor!” Era imaginea proiectată insistent de complotişti, prin TVR, imediat după fuga lui Ceauşescu.
Dublă lovitură: militarii şi civilii s-au înverşunat şi mai tare împotriva tiranului care nu se mai satură de sânge, iar Armata, prin martirul Milea, şi-a creat imaginea de Albă-ca-Zăpada, deşi avea pe conştiinţă victimele represiunii din zilele precedente. A fost cadrul ideal pentru întărirea lozincii „Armata e cu noi!”, care fusese lansată cu o oră mai devreme. Din acel moment, oamenii au fost încurajaţi să urce pe tancuri şi să fraternizeze cu militarii, femeile să pună flori pe TAB-urile represiunii, iar Ceauşescu a fost nevoit să bată în retragere. Armata nu mai era cu el!
Dacă acest scenariu a fost gândit de cineva, atunci acel „cineva” a fost genial. Sau diabolic. Dar pentru ca scenariul să reuşească, a fost nevoie de sângele generalului Vasile Milea. Lichidarea acestuia putea făcută în trei feluri:
- prin împuşcare;
- prin întârzierea intervenţiei medicale (în loc să-i fie oprită rapid hemoragia, a fost lăsat să piardă sânge până când nu mai putea salvat);
- prin sufocare sau strangulare, în sediul CC, în Salvare sau la Spitalul Elias (variantă contrazisă de concluzia de la punctul 2 al raportului senatorial din 1991, rezultat în urma audierii doctorului David Zingher).
Milea şi-a semnat sentinţa în 1962
Legătura specială dintre Milea şi Ceauşescu, din decembrie 1989, nu a fost una întâmplătoare. Cei doi erau vechi combatanţi pe frontul comunismului românesc. Mai precis, al represiunii împotriva „destabilizatorilor”.
Relatările istoricilor Constantin Olteanu şi Alex Mihai Stoenescu amintesc de un episod din 1962, din judeţul Argeş, când Milea a reacţionat dur, la fel cum avea s-o facă la Timişoara şi la Bucureşti în 1989.
„Povestea lui Milea este extraordinară. Milea era creaţia lui Ceauşescu. A fost luat de la Piteşti. În 1962, Ceauşescu era deputat în regiunea Argeş. În aprilie ’62, în două sate de lângă Piteşti a izbucnit o revoltă a ţăranilor împotriva preşedinţilor de cooperativă. Nu era politică. Nu avea treabă cu colectivizarea. Şefii furaseră şi oamenii s-au revoltat. Ceauşescu se deplasează acolo, întruneşte comitetul regional la Piteşti, dă dimensiunea unei revolte ţărăneşti, deşi nu era chiar aşa. Oamenii ieşiseră, îi sechestraseră pe şefii C.A.P.-ului în Primărie. În acel moment, comandantul Şcolii de auto şi tancuri de la Piteşti, colonelul Vasile Milea, se oferă să intervină cu blindate. Şi repartizează o companie de blindate ruseşti, şenilate. Unul dintre ele a fost şi blocat. A rămas într-un şanţ, peste noapte, şi a fost declarat ca pierdere. Era un autotun. Comandantul companiei de blindate se numea locotenent-major Ştefan Guşă, iar şeful secţiei tehnice – care a rămas în unitate – era locotenent Niculae Spiroiu. Pe 17 decembrie 1989, la Timişoara, Milea face acelaşi lucru: scoate tancurile în stradă şi trage în oameni”, a declarat Stoenescu.
Fost coleg de arme cu Milea, generalul Constantin Olteanu are mai multe povestiri legate de fostul ministru. La cea referitoare la momentul 1962, Olteanu este mai reţinut. „Iată povestea pe care o cunosc eu de la Milea. În ’62 avea gradul de colonel şi era comandantul şcolii de ofiţeri de tancuri din Piteşti. A avut loc o ridicare, un protest al ţăranilor din regiunea Argeş. Ceauşescu s-a dus la Piteşti, la regiunea de partid, şi l-a chemat pe Milea, care era comandantul şcolii şi al garnizoanei. L-a rugat să intervină. Milea a luat o formaţie de tancuri şi a intervenit, fără să le folosească. Numai ca mijloc de presiune”, şi-a amintit Constantin Olteanu. Acesta a fost ministru al Apărării până în 1985, când Ceauşescu l-a schimbat cu Vasile Milea.
Destinul lui Milea a fost influenţat de revolta ţărănească din 1962. Ceauşescu i-a remarcat atunci duritatea, iar ulterior l-a făcut general şi l-a promovat la Bucureşti. Vasile Milea era mândru de ascensiunea sa până în preajma comandantului suprem. Nu ştia că şi-a semnat sentinţa, devenind prizonier al acestuia. Aşa a ajuns ca momentul 1989 să-l găsească în fruntea Armatei Române. Şi să sfârşească prematur, la 63 de ani, cu un glonţ în piept.
– Va urma –
———————————————
Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com. Menționați și un număr de telefon!
Tot aici puteți comanda și celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții”, „Hagi”.
———————————————
Episoadele anterioare
Episodul 38: Suspiciunea soţiei lui Milea
Episodul 37: Șocul lui Ceauşescu: „Milea a trădat!”
Episodul 36: Moartea lui Milea
Episodul 35: Planul de la ora 3
Episodul 34: Ultima noapte în Palat
Episodul 33: Moartea bate la ușă
Episodul 32: „Agenți care pentru o țuică îşi trădează țara”
Episodul 31: Cum a fost spart mitingul lui Ceaușescu
Episodul 30: 21 decembrie: mitingul fatal
Episodul 29: Aici, Radio Europa Liberă!
Episodul 28: Pe culmile disperării
Episodul 27: Agresiunea brutală a URSS împotriva unui stat mic
Episodul 26: Grija lui Ceaușescu: situația din Panama
Episodul 25: Mințit și în Iran
Episodul 24: Ultima vizită. La Teheran
Episodul 23: O stenogramă pierdută
Episodul 22: 1945 – un fals moment de vitejie
Episodul 21: „Nu renunţaţi, tovarăşe secretar general!”
Episodul 20: „Ar trebui să vă pun în fața plutonului de execuție!”
Episodul 19: Lovitura falsă de la Iași. Rolul lui Tökes la Timișoara
Episodul 18: O țară liberă, dar sub ocupație sovietică
Episodul 17: Asediul tăcut al turiștilor sovietici
Episodul 16: Ultima vânătoare: măcel la fazani
Episodul 15: Lovitura-şoc dată lui Ceauşescu: fuga Nadiei
Episodul 14: Se strânge lațul: „agenturile” intră în acțiune
Episodul 13: Mari fricțiuni între semnatarii „Scrisorii celor 6”
Episodul 12: „Scrisoarea celor 6”: Poştaşul vine de la Moscova
Episodul 11: Silviu Brucan, agentul de pe axa Est-Vest
Episodul 10: Bătrânul KGB-ist și tânărul KGB-ist
Episodul 9: FSN era pregătit să proclame „victoria revoluției” încă din 1987
Episodul 8: Măgureanu îl pregătea pe Iliescu din 1974, sub umbrela sovieticilor
Episodul 7: Comploturile anti-Ceaușescu
Episodul 6: Schema sovietică: răsturnarea lui Jivkov
Episodul 5: Gorbaciov despre Ceaușescu: „impertinent, fanfaron, demagog”
Episodul 4: „Să trăim noi până atunci!”
Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”
Episodul 2: Întâlnirea de la Malta
Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul
Suspiciunile doamnei Milea par întemeiate. Vladimir Beliş (foto), director al Institutului Medico-Legal din Bucureşti în perioada când a fost făcută autopsia lui Vasile Milea, a declarat că, deşi n-a fost prezent la disecţia cadavrului, i se pare ciudat modul în care s-a împuşcat generalul. „Autoîmpuşcarea în zona pieptului este o situaţie atipică. De obicei, militarii sinucigaşi se împuşcă în cap.”
Istoricul Ioan Scurtu a notat: „Vestea sinuciderii lui Milea l-a bulversat pe Ceauşescu. Aflat în clădirea CC, Ilie Verdeţ, care cunoştea situaţia din Capitală, s-a dus la Ceauşescu, pe care l-a găsit «într-o stare deplorabilă, aşa cum era el în momente foarte grele, când îşi pierdea echilibrul». Verdeţ i-a cerut să nu se tragă în oameni. Ceauşescu i-a răspuns: «Nu s-a tras şi nu se va trage în oameni». În timp ce rostea aceste cuvinte, Ceauşescu a început să tremure şi i-a spus: «Dar… avem trădarea! A trădat ţara şi poporul generalul Milea!»”
„Pentru cazuri deosebite exista o echipă dotată cu chirurgi, medici cu o pregătire specială, care formau echipa de intervenţii deosebite a lui Ceauşescu. În ziua respectivă erau foarte stresaţi. M-a sunat o voce de bărbat: «Veniţi repede la camera 621 sau 631, un general s-a împuşcat!». Asistenta era plecată să-şi ia ziarele. Noi aveam o Salvare, dar nu era voie să staţioneze în faţă, era pe undeva în garaj”, a declarat Petra Tudor despre momentul în care a primit solicitarea.
La început, doctoriţa nu a văzut gaura de intrare a glonţului. A urmat un moment desprins parcă din filmele de acţiune. „Căutam cu ochii orificiul de intrare. Eu nu ştiam, nu mai văzusem decât în filme. De aceea, în momentul în care i-am desfăcut cămaşa să-i asigur respiraţia, am văzut o plagă foarte mică, cam în spaţiul trei sau patru intercostal stâng. Era foarte mică, vă redau imaginea pe care am avut-o. Nu sângera prin faţă. M-am gândit la un evident şoc hemoragic. El gemea. Avea ochii închişi. Un geamăt stins.”
Până la 24 decembrie 1989, Ion Gîtlan n-a ştiut că fiul său era mort. Ajunsese în nucleul de revoluţionari din sediul fostului CC al PCR. „Cum mă aflam eu, pe 24 dimineaţa, în CC, m-a întrebat cineva dacă eu sunt Gîtlan şi dacă am un băiat mai mare, aşa. Am întrebat ce s-a întâmplat şi mi-a spus că e grav rănit. L-am căutat până după-amiază şi l-am găsit la morgă. Era ciuruit de gloanţe. Pe 21 decembrie am crezut că Mihai e la bunici, la Roşiorii de Vede. Mai ţinea concerte acolo. Venea de la alte concerte susţinute cu grupul lui de rockeri la Timişoara şi la Târgu-Mureş. Am aflat de la prietenii lui că pe 21 erau în Bucureşti. Se întâlniseră pe Bulevardul Magheru, la restaurant, la Grădiniţa. Aşa a ajuns el după-amiază să fie printre demonstranţii de la Dalles.”
Cico Dumitrescu a făcut Academia Militară la Leningrad (actualul Sankt Petersburg), în anii ’50. A fost agent sovietic, dovedit fără dubii de contraspionajul românesc. În 1980 a fost arestat, dar eliberat după câteva luni la intervenția Elenei Ceauşescu, care-l cunoştea „pe linie de chimie”. L-a ajutat şi protecția sovietică, inclusiv sub formă de presiuni şi amenințări.
La „revoluție”, Cico Dumitrescu a fost unul dintre principalii diversionişti care au pus în scenă diversiunea teroristă, provocând o baie de sânge. A aplicat la literă planul diversionist conceput la Moscova pentru readucerea României în ascultare totală față URSS, după ce Ceauşescu îl sfidase pe Gorbaciov şi criticase reformele acestuia, perestroika (reformă) şi glasnost (transparență).
Încă de la prima sa interevenție în direct, Cico Dumitrescu şi-a asumat două acțiuni-cheie:
După 1989, Cico Dumitrescu a fost secretar de stat în Ministerul de Interne şi consilier de stat la Administraţia Prezidenţială, fiind mâna dreaptă – pe linie sovietică – a preşedintelui Ion Iliescu, şi acesta cu facultatea făcută în URSS (la Moscova). A avut un rol malefic şi la Mineriada din 13-15 iunie.
În iunie 2018, preşedintele Klaus Iohannis a avizat începerea urmăririi penale a lui Emil Cico Dumitrescu, cercetat în dosarul „Revoluţia” pentru crime împotriva umanităţii. În acest dosar este urmărit penal şi fostul preşedinte Ion Iliescu, pentru infracţiuni contra umanităţii, el fiind acuzat că a acceptat şi oficializat măsuri cu caracter militar, dintre care unele au avut „un evident caracter diversionist”.
Secretarul Mihai Hîrjău avea să constate: „După scurtă vreme, Ceauşescu a văzut că nu mai are cui vorbi şi nu mai poate sta în balcon. A trebuit să revină în interior, pentru că lumea deja degajase Piaţa. Practic, era paralizat. Nu a mai putut să vorbească. I-a dat ordin lui Milea să cheme Armata. În acelaşi timp, am văzut cum din Palatul Regal şi din părţile laterale au apărut nişte trupe îmbrăcate în albastru, cu nişte scuturi. Cele câteva sute de militari au ocupat Piaţa. Au apărut şi vreo 10–12 cisterne de la salubrizare. Între timp s-au cristalizat nişte grupuri de participanţi care se pregăteau să pătrundă în faţa clădirii”.
Momentul-cheie a fost decizia de organizare a mitingului de către Ceauşescu. „Scoaterea în stradă a populaţiei şi strângerea la un loc a unui număr foarte mare de manifestanţi erau foarte dificil de realizat, având în vedere măsurile deosebite luate de Ceauşescu în acea perioadă. Aceasta se putea face numai cu aprobarea lui. În noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989, ofiţerul de serviciu de la Centrala Industrială de Electronică l-a anunţat pe colonelul Păsăreanu să se prezinte la serviciu pentru organizarea unui mare miting în Capitală, programat pentru ora 9.00. Tot ce se dorea era ca mase mari de oameni să fie strânse la un loc. De acum, pentru organizaţie, cuvântul de ordine era «boicotarea mitingului».”
