Prima zi la Seminar a alungat „Sfinții” și „Îngerii”, „Tămâia” și „Lumina”. Le-a trimis în singurul loc în care au existat vreodată. Mintea mea. A doua zi, știam că nu sunt sfânt, dar nici pramatie.
Când am plecat la Seminar spuneam „Săru’ mâna” și la pietre. Căram o valiză de lemn și speranțe. Eram nepotul dus de bunică. Eternul nepot, cu mereu eterna bunică.
Preoția îmi părea atât de sfântă, iar eu atât de păcătos. Știam că sunt admis, dar nu credeam. N-am să cred, îmi spuneam, până nu voi intra în locul unde oamenii pășesc, dar nu ating pământul. Plutesc prin încăperi scăldate în tămâie și lumină. Ca îngerii lui Dumnezeu. E Raiul. Ce să caut eu în el. N-or să mă primească. Or să vadă prin mine. Sfinții pot asta. Și mă vor trimite acasă. Valiza de lemn va face drum întors în aceeași zi.
Prima zi la Seminar a alungat „Sfinții” și „Îngerii”, „Tămâia” și „Lumina”. Le-a trimis în singurul loc în care au existat vreodată. Mintea mea. A doua zi, știam că nu sunt sfânt, dar nici pramatie. Că Dumnezeu și Raiul au rămas acasă, la strana bisericii din lemn a satului. Plecasem din Rai, căutându-l. De acum, Paradisul era închis, iar eu, pe-afară.
În fotografie aveam 19 ani. Era anul 2001, clasa a 12 -a de Seminar. E ciudat să mă uit la mine. Mi-aș spune ceva, dar am uitat ce mă frământa atunci.
Copilului ce mă privește i-aș cere iertare că nu i-am împlinit visele. I-aș mai zice să nu dea năvală să crească. E vreme. Să nu le guste pe toate. Nu pierde nimic. Aș mai vrea să afle că lumea nu e așa urâtă, cum mi se pare mie, dar nici așa frumoasă, cum i se pare lui. Că mulți îl vor urî, iar alții îl vor iubi. I-aș da o listă cu greșelile mele. Nu. O va rupe. Mai bine tac. Orice i-aș spune nu-i folosește. E prea tânăr. Inocent. E sfântul care nu crede că este.
Cât ar accelera mărturisirea publică provaccinare a preoţilor eradicarea pandemiei şi salvarea de vieţi omeneşti, în cazul credincioşilor cu vederi înguste, nu vom şti vreodată. Există riscul ca, dimpotrivă, să încurce, incendiind spirite deja inflamate.
Cunosc preoţi, monahi, ieromonahi, monahii care s-au vaccinat anti-Covid. Mi-au spus asta, ştiindu-mă seif în materie de păstrare a secretelor. Dacă-i întreabă altcineva decât persoane foarte apropiate, vor spune că nu s-au vaccinat, adoptând o atitudine neutră faţă de vaccinare şi existenţa virusului.
Aceşti oameni înţeleg că atât se poate, altfel comunităţile de credincioşi pe care le păstoresc s-ar dezbina, iar sminteala de pe urmă ar fi mai mare decât cea dintâi. E ca un balon, pe care dacă-l umfli prea tare, crapă. Da, realitatea e dură, dar sfidarea sau cosmetizarea ei ne-ar compromite definitiv.
Putem să-i condamnăm pe clericii care se vaccinează, dar tac? Nu ştiu. Sunt oameni pe care-i cunosc de o viaţă, buni, generoşi şi iubitori. De pus la rană, oricare ar fi ea. Sunt laşi? Din nou, nu ştiu. Încercaţi voi să trăiţi într-o comunitate care-şi devorează liderii pentru cea mai mică închipuită deviere de la normă.
Proteste antivaccinare Covid 19, la Galaţi (sursa: Vice.com)
Unii vor spune că preoţii au enoriaşii pe care-i merită, căci ei i-au format şi modelat după propria viziune. Nu e aşa, iar pentru asta e de ajuns să privim la comportamentul multor fraţi în credinţă, ce devin lup pentru om imediat ce slujba de duminică s-a sfârşit. Cuvintele preotului, îndemnurile la iubire, se evaporă, iar ignoranţa ia locul iluminării.
Pe de o parte, aceşti clerici sunt curajoşi, îndeajuns de luminaţi la minte şi suflet, încât să împletească raţiunea cu credinţa în Dumnezeu, evitând să devină ei înşişi focar de boală, moarte pentru cei din jur. Pe de altă parte, li se poate reproşa că, prin tăcerea lor, contribuie, involuntar, la răspândirea Covid 19 şi, implicit, la moartea semenilor. Dar, de pe margine, e uşor să dăm verdicte.
Cât e aşa sau nu, cât ar accelera mărturisirea publică a preoţilor procesul de vaccinare şi salvare de vieţi omeneşti, în cazul credincioşilor cu vederi înguste, nu vom şti vreodată. Există riscul ca, dimpotrivă, să încurce, să incendieze spirite deja inflamate.
Protest împotriva vaccinării obligatorii, la Palatul Parlamentului. (sursa: Mediafax)
Desigur, nu putem generaliza. Nu ar fi corect. Avem mulţi preoţi şi arhierei, patriarhi chiar, care s-au vaccinat şi au spus asta public, tocmai pentru a încuraja vaccinarea. Un exemplu este Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care s-a vaccinat şi a îndemnat la vaccinare. Acesta a spus:
„Nu este doar o chestiune de necesitate sau alegere, ci şi responsabilitate faţă de semeni. Pandemia ne-a schimbat viaţa socială, viaţa de zi cu zi, participarea la viaţa Bisericii. În tot acest timp suntem şocaţi de suferinţele oamenilor şi suntem impresionaţi de sacrificiul de sine al medicilor si asistentelor.”
Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, se vaccinează împotriva Covd 19 (sursa: all4romania.eu)
Ce ar face, ar spune Iisus Hristos, cel din Evanghelie, care se apleacă cu infinită iubire asupra bolnavilor şi le redă sănătatea? El, Dumnezeu, ar îndemna sau nu la vaccinare? Ba, mai mult, El Însuşi s-ar vaccina, ca să dea pildă celor ce-L urmează, ca Păstor de trupuri şi suflete?
Tăcerea celor care se vaccinează, clerici, membri ai Bisericii Ortodoxe, e o felie din realitatea acestei pandemii, un fel de oglindă în care ne vedem fiecare aşa cum suntem, cu măsura duhovnicească personală la care am ajuns.
Rămâne de văzut dacă, cu trecerea timpului şi conştientizării importanţei vitale a vaccinării, aceşti oameni vor găsi forţa şi curajul necesare pentru a ieşi în faţa păstoriţilor şi a îndemna la singura metodă prin care pandemia poate fi eradicată: Vaccinarea.
Liliana Ştefănesi trăieşte maternitatea ca perpetuă provocare şi luptă. Fiica sa a fost diagnosticată cu autism, într-o societate plină de prejudecăţi şi ignoranţă. În ţara unde statul nu face destul, Liliana a creat Asociaţia „Luptăm cu autismul”. Acum, 50 de copii autişti din zona Rădăuţiului beneficiază de sprijin şi terapie.
În aprilie 2013, Liliana Ştefănesi înfiinţa, la Dorneşti, judeţul Suceava, Asociaţia „Luptăm cu autismul”. Era tânără mamă şi afla că fiica sa are autism. În scurt timp, Liliana avea să descopere că ajutorul statului român e precar, iar părinţi ca ea sunt singuri în demersul dificil al adaptării copiilor cu autism la o viaţă normală. Nu ştia mai nimic despre această afecţiune, însă ştia că acţiunea e singura cale. Aşa a luat naştere „Luptăm cu autismul” şi povestea copiilor autişti ce beneficiază azi de sprijin şi terapie în zona Rădăuţiului.
Liliana Ştefănesi, alături de fiica sa, Denisa (sursa foto: Facebook/Liliana Ştefănesi)
Liliana Ştefănesi nu refuză pe nimeni. Îi e greu, dar ştie şi greul familiilor cu copii autişti, iar asta o face să lupte pentru fiecare dintre ei. Astfel, deşi în Asociaţie sunt înscrişi zece copii ce primesc sprijin permanent, în realitate, numărul celor ce beneficiază de consiliere şi terapie e de cinci ori mai mare. Banii sunt puţini, iar nevoile tot mai mari.
Autismul nu e boală, ci tulburare comportamentală. Nu e contagios. Un copil din 68 născuţi are autism, manifestând dificultăți în registrele cognitiv, comportamental şi motoriu. Diagnosticabil abia la vârsta de trei ani, autismul produce dificultăți în interacțiunea și comunicarea socială, printr-o restrângere a gamei de interese și activități pe care copilul le manifestă. Din păcate, copiii cu autism rămân ţinta prejudecăţilor, născute din ignoranţă şi indiferenţă.
Asociaţia „Luptăm cu autismul” reprezintă interesele copiilor cu autism. Dincolo de ajutorul efectiv acordat, Asociaţia derulează campanii de informare şi sensibilizare a opiniei publice cu privire la autism şi efectele sale, oferind doritorilor şansa voluntariatului. Banii necesari funcţionării asociaţiei provin exclusiv din donaţii şi sponsorizări.
Copii cu autism, la activităţile organizate de Asociaţia „Luptăm cu autismul” (sursa foto: Asociaţia „Luptăm cu autismul”)
În parteneriat cu diverse instituţii, şcoli şi entităţi comerciale private, activităţile derulate de Asociaţia „Luptăm cu autismul”, în zona Rădăuţiului, sunt numeroase. În cei opt ani de funcţionare, copiii autişti au avut parte de şedinţe de logopedie, terapie individuală, terapie 3C, recuperare prin sport, muzică şi dans, lecţii de pian, echitaţie, şcoli de vară, tabere la mare, flashmob-uri şi campanii publice de informare cu privire la autism.
Dintre toate acţiunile desfăşurate, terapia 3C (Conştientizare – Coordonare – Concentrare) este deosebit de importantă. Datorită sponsorizărilor, Asociaţia a reuşit formarea primului terapeut 3C din judeţul Suceava. Acum, terapeutul Edison Muha realizează recuperarea psihomotrică a copiilor cu autism, printr-un complex de exerciţii fizice, menite să aducă persoana cu TSA în starea de a dori şi putea efectua activităţi motrice independente.
Copiii ce beneficiază de terapie 3C, alături de terapeutul Edison Muha, sportivul Andrei Chipreanov şi Liliana Ştefănesi. (sursa foto: Asociaţia „Luptăm cu autismul”)
Liliana Ştefănesi îşi doreşte o schimbare fundamentală în bine pentru copiii cu autism din România, prin implicarea clară şi palpabilă a autorităţilor:
„Ne dorim crearea, de către autorități, a serviciilor specializate, adaptate nevoilor copiilor și tinerilor cu tulburări din spectrul autismului, ca incluziunea și participare lor în comunitate să fie reale și eficiente. Este necesară înființarea de centre de tip respiro, cu specialiști, unde copiii și tinerii cu dizabilități să poată beneficia de îngrijire. O educație de calitate este cheia unei incluziuni de succes și a integrării ulterioare pe piața muncii. Din păcate, acestor copii le este încălcat frecvent accesul la învățământ, cadrele didactice fiind demotivate să îi includă. Şcolile nu reușesc să ofere suportul și adaptarea necesare. Nu există programe antistigmatizare şi nici suficient personal de sprijin.”
La Rădăuţi, judeţul Suceava, Asociaţia „Luptăm cu autismul” este singura speranţă pentru copiii şi tinerii autişti. Din păcate, vremurile pandemice, de criză financiară, afectează activităţile şi veniturile sponsorilor ce ajutau Asociaţia. Puţinii bani existenţi sunt pe terminate, iar asta pune în pericol viaţa copiilor şi o muncă continuă de peste opt ani.
E nevoie de ajutorul nostru. Al fiecăruia dintre noi. Puţin cu puţin se face mult. E „multul” acela care pentru unii înseamnă nimic, dar pentru copiii cu autism reprezintă totul. Autismul nu doare, dar indiferenţa noastră, da.
Liliana Ştefănesi şi Asociaţia „Luptăm cu autismul” demonstrează că singura piedică în ajutorarea şi integrarea acestor copii este nepăsarea. O societate există numai în măsura în care cei mai vulnerabili sunt cei mai iubiţi. Copiii cu autism au nevoie de noi. Doar aşa suntem o naţiune, cu adevărat.
Copiii cu autism din zona Rădăuţiului, într-o acţiune a Asociaţiei „Luptăm cu autismul” (sursa foto: Facebook/Liliana Ştefănesi)
Pentru donațiiCont bancar:RO60BRDE340SV48039123400Asociaţia „Luptăm cu autismul”, DorneştiLiliana ŞtefănesiTel. 0740.431.497
A început Postul Mare şi mă gândeam că mulţi ar vrea să-i mai dea o şansă lui Dumnezeu. Nu e despre înfometare şi însetare, despre autoflagelări însângerate, feţe morocănoase şi iritate stări emoţionale. E despre dragoste.
Postul nu e pentru trup, ci pentru inimă. E despre a găsi un duhovnic în care iubirea de om n-a pierit, care te face să simţi că eşti unic, tu şi viaţa ta pe pământ. Fiecare întâlnire cu el are bucuria şi uimirea celei dintâi. Problema, chinul, drama mea sunt ale lui. El nu vrea banii, ci fericirea mea. Nu vrea să-mi arate cine-i şeful şi cine subordonatul. Depresia, deznădejdea, lacrimile mele trec şi prin fiinţa sa. Nu sunt singur. Pentru el, nu sunt un număr dintr-o serie, un „altul la rând” în catastiful unui funcţionar bisericesc, plictisit, sătul.
Adevăratul preot duhovnic e multiplicarea lui Iisus în lume. Iisus, cel bun, blând, răbdător, iubitor de om până la propria-i moarte. E omul căruia îi spun despre cele mai ridicole fapte şi gânduri, fără teama că va râde, ironiza, judeca, certa, pedepsi, tuna şi fulgera. Fiecare întâlnire cu el deschide uşa Raiului, miroase a iubire din altă lume şi mă aduce aproape de mine însumi. Pentru el, nu sunt un păcătos, ci un sfânt care a avut o zi proastă. Un Petru, ce a călcat în străchini, un fiu risipitor ajuns acasă, un Iuda, căruia-i spune mereu: „Lasă ştreangul, dragul meu. Sunt aici.”
El însuşi, preotul duhovnic, ştie că e un păcătos iertat de alt duhovnic, la rândul său. Şi el a fost dezarmat de iubirea unui preot, ce l-a luat în braţe şi l-a învelit în dragoste. Şi el, preotul, a avut de mărturisit gânduri şi fapte ruşinoase, urâte, mizerabile. Nu vrea să pară sfânt infailibil, imun la ispitele vieţii. Nu doreşte să impresioneze. Şi el a pus în braţele unui preot propria depresie, deznădejde, lacrimi şi suspine. Ştie greul venirii omului în faţa sa, neîncrederea, timiditatea, ruşinea, lupta teribilă între da şi nu. Şi el a venit la duhovnic ca ultimul dintre oameni şi a plecat ca primul dintre ei. Şi lui cerul îi părea mai senin, soarele mai strălucitor şi viaţa mai frumoasă.
Dacă vă îndoiţi de spusele mele, dacă ce scriu vi se pare ideal şi atât, utopic şi nimic mai mult, vă înşelaţi. Eu însumi exist şi scriu tocmai datorită unui asemenea duhovnic. Astfel de preoţi există. Da, sunt rari, dar şi diamantele sunt rare, tocmai de aceea toţi le vor.
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” (Matei 7 : 7)
Sportivul rădăuţean Andrei Chipreanov a câştigat super-meciul Galei de Skandenberg de la Istanbul, în faţa georgianului Vasili Dautashvili, vicecampion mondial şi european la skandenberg, categoria 100 de kilograme.
Gala de Skandenberg din Turcia a avut loc la 4 martie 2021 şi este cel mai important eveniment de profil al anului, cu participarea unora dintre cei mai buni armwrestleri ai lumii. Printre sportivii prezenţi la competiţie s-au regăsit nume legendare ca Engin Terzi, Arif Ertem, Genadi Kvikvinia, Niyazi Kurt (preşedintele Federaţiei de Skandenberg din Turcia), Vitaly Laletin şi Levan Saginashvili.
Andrei Chipreanov (foto, stânga), la super-meciul disputat cu georgianul Vasili Dauthasvili (foto, dreapta), la Istanbul.
Premiul obţinut de Andrei Chipreanov la Gala de la Istanbul este de 1.000 de dolari, bani pe care sportivul i-a dăruit Asociaţiei „Luptăm cu autismul”, la Dorneşti, judeţul Suceava. Acum, pentru a doua oară, sportivul rădăuţean contribuie financiar la ajutorarea copiilor cu autism din zona Rădăuţiului. Anul trecut, acesta a donat aceleiaşi asociaţii banii din premiul câştigat la Campionatul Naţional de Skandenberg de la Piteşti, unde a obţinut titlul de campion naţional absolut.
Sportivul Andrei Chipreanov, la Asociaţia „Luptăm cu autismul”, împreună cu copiii care beneficiază de terapie 3C.
Andrei Chipreanov este sportiv de performanţă, practicând skandenberg de peste un deceniu. Actualmente, acesta este unul dintre cei mai valoroşi armwrestleri ai României, palmaresul său având titlurile de vicecampion mondial, campion european şi multiplu campion naţional la skandenberg. În anul 2020, el a câştigat titlul de campion naţional absolut la skandenberg, braţul stâng, la Campionatul Naţional de Skandenberg de la Piteşti, din 11 – 13 septembrie. De asemenea, în aceeaşi competiţie, Andrei Chipreanov a obţinut medalia de aur la categoria 100 de kilograme, braţul stâng, şi medalie de aur la categoria 100 de kilograme, braţul drept, devenind astfel campion naţional absolut la această categorie, supranumită „Regina” tuturor categoriilor, în skandenberg.
Andrei Chipreanov, campionul absolut al României la Skandenberg
La Rădăuţi, judeţul Suceava, Andrei Chipreanov a înfiinţat propriul club de skandenberg, cu numele „Bucovina Skandenberg”. Aici, Andrei pregăteşte actuali şi viitori campioni. Cinci dintre aceştia au participat la cel mai recent Campionat Naţional de Skandenberg, la Piteşti, unde au obţinut rezultate remarcabile.
Claudiu Târziu, co-preşedinte al AUR, motivează excluderea senatoarei Diana Şoşoacă cu o exprimare scurtă şi lămuritoare: „S-a umplut paharul”. Aşadar, paharul mofturos se umple şi dă pe-afară după alegeri, nu înainte, când Şoşoacă era „cloşca” cu voturi de AUR.
Şoşoacă nu urlă de azi, de ieri, dar AUR o dă afară abia acum. Mugetul ei prelung se auzea încă din vară, când îşi răgea aberaţiile cu crucea în mână, îmbrăcată în sfânta ie naţională, din autocarul mitic AUR. Atunci era bună madam Şoşoacă. Ştiţi de ce? Pentru că atrăgea un electorat pe care Simion, Lavric sau Târziu nu ar fi reuşit să-l convingă: românii ancoraţi în superstiţii, oameni săraci, trişti şi frustraţi, de o precară cultură teologică şi civică.
Diana Şoşoacă, senatoare. (sursa foto: Google)
La pelerinajul de la Iaşi, Şoşoacă s-a erijat în eroina ce a redat-o pe sfânta Parascheva poporului credincios, cea care apără credinţa ortodoxă de hoardele atee ale premierului Orban. Din nou, asta convenea AUR, lui Lavric, Simion, Târziu. Nimeni nu i-a tăiat microfonul Şoşoacei, chiar dacă femeia le scotea la fel ca ieri, în Parlament: Covid nu există, vaccinul e moarte, iar masca e botniţă.
Diana Şoşoacă, la pelerinajul de la Iaşi, 2020 (sursa foto: Google)
Să nu credeţi că lui Lavric sau Târziu nu le era ruşine cu Şoşoacă, ce-i făcea de râs şi panaramă public, dar au tăcut. Aveau nevoie de voturi. E ca atunci când ai o mătuşă la ţară, neşlefuită şi incultă, dar bogată. O iei la oraş, o plimbi, chiar dacă te face râs, şi te rogi să moară curând. Ei, Şoşoacă a murit când AUR a intrat în Parlament, iar moştenirea a rămas unor băieţi deştepţi. Aceştia n-au crezut o clipă prostiile Şoşoacei, deşi au târâit-o prin România cu autocarul şi au pus-o să recite „Tatăl nostru” prin sate şi oraşe.
Pe ulița asta am crezut că sunt veșnic, iar cei de 20 de ani păreau bătrâni. De aici am plecat spre „școala de popi”, la Seminar. Aveam valiza de lemn într-o parte și bunica evlavioasă în cealaltă. La a patra ușă era o maică, izgonită de Decret. Macaria. Citeam amândoi în chirilică, din cărți uitate de vreme.
Nu era asfalt. Vara, căruțele stârneau perdele de colb, iar toamna frământau glod. Mergeau la târg, în Săveni. Tropot de copite și plesnitură de bici. Se auzea din casă, alături de ticăitul ceasornicului de pe bufetul cu mileu.
Duminica, bunicul pleca la biserică. Își scria de cu seară pomelnicul. Punea fix 10 lei. Pălăria și pomelnicul. Le lua ultimele și se pierdea în capătul uliței, pe lângă sinagogă.
Casele fuseseră evreiești, cu prăvălii la stradă și locuințe în spate. Un secol, s-a trăit bine la Săveni. Erau mulți evrei, sinagogi și ulițe ca cea pe care am copilărit.
Eu n-am găsit evrei la Săveni. Plecaseră. Care în lagăr, care în Palestina. Au lăsat casele și ulița.
Ieri, am ajuns la Săveni. Pe rând, casele își astupă ochii. Își pun tăblii de lemn la ferestre, să nu vadă. Nu mai aparțin lumii. Timpul lor a trecut. Se ascund, să moară singure. Au înțeles că nimic nu dăinuie. Doar eu nu înțeleg, pentru că nu pot.
O parte din mine moare cu ulița asta, ce m-a mințit: nu e veșnică, și nici eu, care am crezut că sunt.
Un copil a murit, în urma slujbei de Botez, la o biserică din Suceava. A fost botezat prin afundare completă. După, bebelușul era în stop cardio-respirator. Familia a observat că e inert și a chemat ambulanța. Azi, copilul a murit. Avea şase săptămâni şi, conform medicilor, a înghiţit foarte multă apă.
Nu vreau să îmi închipui dimensiunea acestei drame, pentru că nu pot să înțeleg durerea unor părinți care-și duc la botez copilul plin de viață și îl aduc mort. Biserica e locul în care pășim din moarte la viață, nu invers. Taina care deschide uşa Vieţii a devenit prilejul morţii. Ce ironie macabră.
Niciodată nu i-am înțeles pe preoții care țin morțiș să boteze copilul prin afundare totală, iar nu prin turnarea apei pe cap. Dacă preotul e lipsit de experiență practică (chiar în ciuda experienței au fost accidente), această încăpățânare poate fi fatală.
Harul Duhului Sfânt coboară și lucrează asupra nou botezatului nu datorită afundării complete, ci a invocării pe care preotul o face, prin rugăciunile rostite, chemând întreaga Sfântă Treime din cer pe pământ. Copilul e considerat botezat, chiar și prin turnarea apei, dacă e rostită formula treimică.
Acum, nu mai botezăm adulţi, ca în epoca apostolică, ci prunci fragili, care se zbat pentru viaţa lor. Subiecţii sfintei Taine a Botezului s-au schimbat. Sunt nou născuţi. Chiar şi o secundă de neatenţie, ezitare sau nepricepere a preotului e mortală. Aici e pericolul.
Poate ar trebui ca Biserica Ortodoxă Română, la nivel superior, să analizeze toate cazurile de accidente şi deces ale copiilor botezaţi în decursul timpului, astfel încât botezarea prin turnarea apei să devină regulă, nu excepţie. Deja foarte mulţi preoţi o practică, tocmai din teama de a nu răni sau ucide pruncii botezaţi.
Dumnezeu să dăruiască putere familiei care și-a pierdut pruncul, iar preotului răbdare și înțelepțire în necazul prin care trece.
George Simion (34 de ani) a lansat un fel de „dezbatere” pe pagina lui de Facebook, cu întrebarea: „Băsescu spune că sunt semidoct, iar Cartianu că sunt o maimuță. Care e opinia voastră?”.
Întrebarea conține o mare minciună: afirmația că Grigore Cartianu ar fi spus că președintele AUR „este o maimuță”. Jurnalistul a apelat la o parabolă, afirmând într-un interviu: „George Simion a intrat în Parlament, dar să fie atent, pentru că știți cum se spune: «maimuța, cu cât urcă mai sus în copac, cu atât i se vede fundul mai bine»”.
„Nu cred că au ceva de spus țării, în afară de vadimisme n-au mare lucru de spus. Însă deosebirea dintre ei și Vadim e că Vadim era un om citit. Ei sunt semidocți care își latră patriotismul și așa-zisul anti-sistem, pozițiile anti-sistem. Dacă i-ai pune să guverneze, n-ar fi în stare să facă nimic, ar prăbuși țara.”
„Cred că doamna senator Șoșoacă ar fi bună de șefă de galerie la Dinamo, iar Simion șef de galerie la Steaua. Mărturisesc că, în ziua votului, când vedeam că nu intră PMP în alegeri, am întrebat: ce partid e ăsta? AUR ăsta? Cine sunt ei? Au apărut peste noapte, cu un suport extraordinar în diaspora.”
Ce a spus Grigore Cartianu
„George Simion e un demagog care s-a trezit pe o poziție care îl depășește. Pregătirea lui nu e de nivelul acesta.”
„Nu știe cum să asorteze mesajul acela pur naționalist și anti-sistem cu nevoia pe care o simte de a se credibiliza cumva, de a ieși din zona nefrecventabilă. Dar e greu de făcut treaba asta, mai ales că partidul l-a făcut deputat pe un spărgător de bancomate, cercetat în dosare de genul ăsta, alții sunt vectori anti-mască, anti-vaccin, niște anarhiști.”
„Le putem spune partidul anarhiștilor. Partidul Anarhiștilor Români. Nu e AUR, ci e PAR – Partidul Anarhiștilor Români. Sau AUR – Anarhiștii Urlători din România. Că sunt urlători, ei sunt cam urlători. Anarhiștii Urlători din România (AUR) sau Partidul Anarhiștilor din România (PAR). Cu ideile lor, conspiraționismele lor, acolo se plasează.”
„George Simion a avut un program clar: de ani de zile se bate cu jandarmii peste tot. Prin peluze se bate cu jadarmii, pe la Valea Uzului se bate cu ungurii, dar și cu jandarmii. Se agață de jandarmi, se mai târăște puțin pe jos și cineva filmează. Tot timpul a avut tactica asta: domn’e, te bați cu jadarmii peste tot și ieși în față, să fii dat pe site-uri, pe platforme sociale – asta a fost politica lui. Uite că i-a reușit până la urmă, a intrat în Parlament cu partid cu tot, dar să fie atent, pentru că știți cum se spune: «maimuța, cu cât urcă mai sus în copac, cu atât i se vede fundul mai bine».”
4.000 de comentarii în 4 ore. De la „cei doi au dreptate” la „patriotule, ești pe cale să-ți asiguri un loc în cărțile de istorie, lângă Vlad, Ștefan și Cuza”
Provocarea lui George Simion a fost urmată de aproape 4.000 de mesaje și 4.000 de like-uri în 3 ore. Majoritatea comentariilor îi transmit lui George Simion că e „un mare patriot”, ba chiar „salvatorul neamului românesc”, nicidecum „semidoct” sau „maimuță”.
„Semidoct e Băsescu, iar maimuță e Cartianu”, îl asigură câțiva comentatori pe liderul AUR.
Cel mai departe merge unul, Mihai Simion, care-l compară pe George Simion cu Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Sfânt și Alexandru Ioan Cuza. Iată: „Părerea mea, George Simion, este că ești pe cale să îți asiguri un loc în cărțile de istorie, lângă Vlad, Ștefan și Cuza. Și te susținem eu, familia mea și mulți alti români care au auzit chemarea”.
Există însă și destule voci care răspund afirmativ întrebării lui George Simion: „Ambele variante sunt valabile”, „Amândoi au dreptate, și încă nu au spus tot…”, etc.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Teoriile conspiraţiei nu sunt ceva nou. Încă din secolul al 18-lea, „masoneria e organizaţia ce conduce lumea spre pieire, mână în mână cu însuşi Satan”. Lumea n-a pierit, dar nici conspiraţioniştii, nici teoriile lor. Diferă doar epoca şi protagoniştii.
„Bizonul” de la Capitoliu. (sursa foto: Google)
V-aţi întrebat cum arată peisajul mintal al celor care înghit teoriile conspiraţiei, apoi fac din ele deziderat existenţial? De la nanoboţii care ne vor fi introduşi în corp, prin vaccinare, la Donald Trump, îngerul luminii, care luptă împotriva găştii demonico-orgiastico-pedofile, ce a confiscat Partidul Democrat din SUA. Milioane de americani, oameni extraordinari, îl susţin pe Trump din considerente socio-economice. Lor chiar le-a mers mai bine cu el la conducere. Dar există alte milioane, cu arme automate în mâini şi un Q mare pe tricouri, care fac din Donald al doilea Hristos. Ei sunt fructul pârguit al paranoiei conspiraţioniste.
Teoriile conspiraţiei arată, structural, identic. Mereu, un grup mic de oameni, din umbră, conduce lumea spre pierzanie. Sunt puţini, dar puternici. În cazul de faţă, teoria are şi un puternic filon religios: Donald Trump luptă cu puterile lui Satan, duşmanul de moarte al lui Dumnezeu. Fără el la conducere, întreaga lume e pierdută. Hillary Clinton şi alţii, care beau sângele copiilor, ne vor arunca în Iad. Observaţi, mereu, alternativa e dezatrul total. Ori Trump, lumină, ori Biden, întuneric. Niciodată nu există „răuţ”, ci doar Răul capital.
Teoriile conspiraţiei nu lasă loc de întrebări. Dacă întrebi, de bună credinţă: „Dar dacă nu e aşa…? Dacă vaccinul e real şi salvează vieţi? Dacă Trump are probleme psihice? Dacă QAnon se înşală?”, ţi se aruncă o privire plină de înţelesuri criptate, ce amestecă mila cu superioritatea. Aşadar, nu e loc pentru aparat critic, pentru atitudini dubitative. Există doar certitudini. Doar credincioşi sau trădători. Tipic spiritului de sectă iniţiatică, unde adevărurile sunt ocultate şi revelate doar celor care merită, pentru că stau în lumina lui Dumnezeu. Cei care se îndoiesc sunt, desigur, adoratorii lui Lucifer, prietenul lui Biden şi Hillary.
Teoriile conspiraţiei prind în plasă pe cei fără aparat critic. Mai exact, cred în ele cei care nu au reflexul întrebărilor mari, esenţiale. În România, e vina sistemului de educaţie, care-l obligă pe elev să repete, pe de rost, ce scrie în manual. Orice abatere, meditaţie sau concluzii personale sunt aspru pedepsite. Elevul, nu-i aşa, nu poate şti mai bine decât cei care-l dăscălesc. Scopul profesorului nu e să creeze oameni liberi, ci papagali obedienţi, fără gândire critică.
Altă categorie de conspiraţionişti vine din mediul religios. Sunt oamenii ce n-au avut norocul să găsească un preot care să-i înveţe să gândească cu mintea lor, aşa cum Dumnezeu doreşte. (Da, libertatea se învaţă). Din păcate, există preoţi şi pastori care-şi alienează credincioşii, dezbrăcându-i de personalitate şi transformându-i în extensii ale propriilor minţi defecte. Iată, alt segment de oameni care aderă uşor la teoriile conspiraţiei, din cauză că se tem de libertate şi ce aduce ea: Întrebări! Pentru aceştia, „a gândi cu mintea ta” e cel mai mare coşmar.
Întotdeauna, dictatorii şi inepţiile lor s-au mulat bine pe masele de oameni fără spirit critic. Cunoaştem bine ce urmări a lăsat comunismul în România, în societate şi în minţile românilor. Există şi acum oameni care se tem să critice puterea politică, deşi nu li s-ar întâmpla ceva rău. Cu minţile acestora, zeci de milioane, s-a jucat Donald Trump în SUA. Aşa a ajuns preşedinte şi, tot aşa, l-a revotat o mare felie a electoratului american. Cei care au năvălit în Capitoliu sunt convinşi că Trump e de la Dumnezeu, trimis să salveze ce se mai poate. Prostia e şi trans-oceanică, pentru că e universală.
Marea întrebare: Ce e de făcut? Cu siguranţă, excluderea conspiraţioniştilor, marginalizarea lor şi oprobiul public sunt calea spre dezastru. De fapt, mulţi dintre ei s-au înscris pe căi oculte tocmai din cauză că simţeau frustrarea marginalizării. Elitele i-au ignorat, iar semenii i-au apostrofat. Primul pas e dialogul, pe care îl deschidem noi cu ei. Singuri, ei, n-o vor face niciodată. Politeţea, blândeţea sunt obligatorii, căci dovedesc bună intenţie, nu tentativa manipulării. Argumentele, nu înjurăturile sunt ceea ce va pune pe gânduri un conspiraţionist şi-l va face să regândească totul. Alt element important e timpul. Schimbarea nu vine de la o zi la alta. E nevoie de timp pentru a schimba mentalităţi stricate în decenii.
Trebuie să recunoaştem, mare parte din cei care au îmbrăţişat teoriile conspiraţiei au fost, decenii la rând, marginalizaţi şi ostracizaţi. Au simţit că societatea îi lasă pe din afară. S-au simţit inferiori, iar asta le-a adus frustrare şi nevoia răzbunării. Nu au simţit că fac parte din ceva măreţ, aşa că şi-au creat singuri ţelul de a salva lumea. Aşa se naşte fanatismul şi întunecarea minţii. Dacă avem luciditatea de a recunoaşte propriile erori, viitorul nu va emana conspiraţionişti. Omul sănătos mintal, care-şi pune întrebări esenţiale, printr-un aparat critic funcţional, care se simte parte reală a lumii în care trăieşte nu va vedea niciodată pe Mesia reîntrupat în Trump sau roboţi într-un vaccin.
