„Dacă noi nu suntem liberi, nimeni nu mai e liber în ţara asta”. Urmăriţi acest mesaj rostit de o tânără magistrată, la protestul ei şi al altor colegi de ieri seară, din Capitală (în scurta înregistrare video de mai jos, de la minutul 2:00).
Emoţionant! I-am ascultat cu atenţie pe toţi cei care apar în filmuleţul făcut de colegii de la Pressone. I-am urmărit, de asemenea, pe ceilalţi procurori şi judecători care au făcut gestul extrem, nemaiîntâlnit în democraţiile aşezate ale lumii, de a protesta radical în Cluj, Timişoara, Constanţa, Oradea, Sibiu sau Braşov.
I-aş îmbrăţişa pe toţi, dacă aş putea, pentru măreţia sufletului lor. Căci de suflet e vorba, nu de altceva. Ce înseamnă suflet? Să-ţi pese şi de alţii, nu doar de tine. Sunt printre ei unii care cu siguranţă i-au blestemat pentru decizia de a protesta. De ce? Pentru că respectivilor nu le pasă de alţii. Ci doar de ei înşişi şi de cei care ar fi foarte fericiţi dacă şi magistraţii s-ar fi predat, ca alţii în ţara asta.
Nepăsarea, lipsa de empatie cu poporul tău, cu ceilalţi cetăţeni care poate şi-au epuizat rezervele de energie în lupta cu clanurile penale, duc inevitabil la prăbuşire de ţară.
Poate că magistraţii nu ar suferi material, într-un regim totalitar în care puterea are interesul să-i plătească bine pentru a-şi asigura linistea. Dar o astfel de lume a dreptăţii controlate la partid am mai văzut şi în comunism, şi în anii epocii Iliescu-Năstase-Rodica Stănoiu. Iar lumea asta duce, la final, la un rău general. La o societate falimentară tip Venezuela. Căci capitalul nu stă în astfel de locuri indiferent cât aur i-ai pune tu la dispoziţie, petrol şi orice alte resurse aparent izbăvitoare pentru puterea satrapilor politici.
Prin urmare, magistraţii aceştia tineri de care vorbeam mai sus merită tot respectul nostru. Ce cuvinte mai clare pot defini protestul lor radical decât citatul de mai sus preluat din vorbele unei tinere judecătoare sau procuroare, căci nici măcar nu ştiu cine e şi ce face:
„Dacă noi nu suntem liberi, nimeni nu mai e liber în ţara asta”.
Jos pălăria, oameni buni! O plecăciune în faţa voastră, a celor care aveaţi toate motivele materiale să staţi în banca voastră, dar aţi ales să ne fiţi alături în lupta pentru salvarea democraţiei româneşti.
Nu înseamnă că aţi şi am izbândit. Dar gestul vostru ne e de mare ajutor, într-un moment de mare blazare naţională, de oboseală civică, de lehamite socială şi de incapacitate a unor dintre semenii noştri de a înţelege că banii pe care îi primesc acum ca salariu sau pensie sunt pe datorie. O datorie care îi va costa pe toţi tot mai scump, enorm chiar, dacă nu oprim acest coşmar. Unul în care ţara se duce la fund, în timp ce se împrumută pentru a închide gura populaţiei şi pentru a lovi „pe şest” într-unul dintre stâlpii fundamentali ai libertăţii de care vorbea tânără magistrată: justiţia.
Un stat fără justiţie liberă se autoexclude de la progres, evoluţie, bunăstare, linişte socială, securitate şi pace. Devine o junglă în care interlopii şi aliaţii lor o duc bine pe spinarea unui popor-legumă. Nu vrem aşa ceva! Avem încă puterea să evităm dezastrul. Dar cu o singură şi mare condiţie: să renunţăm la confortul individual sau de grup. Şi să spunem STOP! Pe-aici nu se mai trece!