ziaristii.com

Categorie: Viața

  • Coricovul – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (5)

    Coricovul

    Am regăsit coricovul ca pe un părinte: tot mai bătrân, tot mai gârbovit, dar la fel de cald. Își pierduse frunzișul în toamna târzie și nici poame nu mai avea.

    Am căutat cu febrilitate pe jos, în iarbă, iar sub covorul de frunze galbene, la adăpostul unui smoc de păpuriș, am găsit o coricovă. Era un miracol că n-o găsiseră boturile cu senzori ale oilor.

    Am mușcat din ea cu bucuria copilului căruia fructele acre ale aceluiași copac, care străjuiește pajiștea întinsă a Perilor, deasupra pârâului Ficău, i-au potolit setea în verile toride și foamea în toamnele brumării.

    Am mușcat cu recunoștință și cu sfială. Același gust acrișor-parfumat, aceeași senzație reconfortantă. Vitamine în stare pură. Și mai ales amintiri.

    Coricovul acesta mi-a fost refugiu când, pe la șase ani, m-au încolțit câinii ciobanilor. M-am cățărat în copac cu viteza unei maimuțe și am stat acolo până când câinii au fost chemați de șuieratul unui baci, iar eu am putut să mă îndepărtez, furișându-mă printre ferigi și păpuriș.

    Altădată l-am salvat eu pe el. L-am văzut de la distanță: scotea fum. Am fugit spre el, lăsând vacile fără păstor. Am cărat apă cu pumnul, din Ficău, până când am stins focul din scorbură. Noroc că era un foc mocnit, fără flacără. Și că nu bătea vântul.

    Scorbura aceea era locul în care ascundeam câte o cutie de chibrituri, să n-o ajungă ploaia. Tot acolo lăsam prada de peste zi, în așteptarea serii: pește din Ficău, câțiva cartofi din tarlaua colectivei, șiraguri de ciuperci sau vreun săculeț cu ghindă. Traista cu merinde o agățam de o creangă, mai sus, să nu ajungă vacile la ea.

    Are o energie specială coricovul din Peri, chiar și așa gârbovit. L-am îmbrățișat și m-am rugat, în gând, să-l găsesc în picioare, cu sevă încă în ramuri, și data viitoare. Aș vrea să-l știu așa și la sfârșitul lumii. Căci, la fel ca în cazul părinților, nu-mi pot imagina lumea fără el.

    P. S. Coricove = mere pădurețe.

    Citiți și alte povești la gura sobei:

    4. Dudul

    3. Primiți cu Moș Crăciun?

    2. La săniuș

    1. Pițărăul

  • Dudul – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (3)

    Dudul

    E tot acolo dudul: cum treci podul Bâlții, pe stânga, de veghe pe Drumul Vacilor. Acum și-a pierdut frunzișul, dar vara își etalează bogăția de verdeață și minunăția dudelor de un albastru-vinețiu, culoarea cernelii.

    De multe ori m-a salvat dudul acesta. În verile toride, când veneam din împărăția vacilor, mă opream pentru a-i gusta dudele zemoase și dulci, care-mi țineau și de foame, și de sete. Tăcut și blând, îmi dădea din puterea lui. După ce mâncam o burtă de dude, mă simțeam zmeul zmeilor.

    Nu mâncam dude de pe jos, ci doar din coroana paradisiacă. Mă cățăram în pom ca un Tarzan de Oltenia. Îmi încolăceam mâinile și picioarele subțiri în jurul trunchiului, iar din câteva mișcări eram sus, în frunziș. Apoi era floare la ureche: săream din creangă în creangă cu dexteritate de maimuță. Ajuns pe ramurile subțiri din vârf, redeveneam vizibil, făcând să exclame câte-o femeie aflată în trecere: vezi, mă, copile, să nu cazi, că-ți rupi gâtul!

    Gâtul nu mi l-am rupt, căci dudul m-a salvat chiar și atunci când, întinzându-mă prea mult după fructele cele mai dulci, aflate la extremitatea crengilor, am simțit spaima prăbușirii. Nu m-am zdrobit însă de pământ, pentru că dudul mi-a întins un pat de rămurele care a amortizat căderea, scoțându-mi în cale și câteva crengi de care să mă agăț din zbor.

    Când veneam de la pădure, cu toporul pe mână, mă opream să-i curăț uscăturile. Nu era treabă ușoară, căci creanga de dud, când se usucă, devine tare, aproape metalică. Era multă osteneală în a curăța dudul, însă răsplata era regească: fructele dulci și răcoritoare îmi redau puterea, ba chiar ieșeam în câștig.

    Din vârful dudului am privit revărsarea apelor, la inundații. Se umflase Bâlta cum n-o mai văzusem niciodată. Valurile izbeau cu putere în podul de lemn, amenințând să-l doboare. Atunci m-a cuprins spaima: cum mai ajung eu în sat?! Am așteptat câteva ore ca apele să se retragă, dar în zadar: Bâlta se umfla de la o oră la alta, devenind tot mai amenințătoare.

    Pe înserat, de frica nopții, am coborât din dud și mi-am asumat riscul mortal: am trecut târâș podul de lemn, cu burta lipită de bârne și cu ghearele înfipte în lemnul zgâlțâit de furia apei. La două palme sub mine, valurile învolburate erau gata să mă înghită. Dar m-am ținut bine. Ajuns pe malul celălalt, am gonit prin apa care începuse să acopere drumul, formând pâraie-pâraie. Abia sus, pe coasta de la Buligan, m-am oprit pentru a privi grozăvia din spate. Eram un copil de șase-șapte ani care învățase ce e spaima de moarte.

    Tot din vârful dudului, altădată, am văzut-o pe Cotencioaia prinzând pește otrăvit de bâlteni cu lipan. N-aș fi crezut că o femeie de 65-70 de ani se poate avânta în gâldane până la brâu, cu fustele plutindu-i pe deasupra apei ca volaura unei parașute, pentru a prinde clenii ce navigau în derivă cu burta-n sus.

    În coroana dudului m-am refugiat când m-am trezit cu o turmă de mistreți la o sută de metri de mine. Nu m-au atacat, dat mi-a fost teamă. Se crăpa de ziuă, eu mergeam la coasă, sus, în Peri, iar mistreții se retrăgeau spre pădure după ce peste noapte făcuseră prăpăd în porumbii C.A.P.-ului. Știam că scroafele devin periculoase dacă au purceii cu ele. Iar de la înălțimea dudului i-am numărat: 6 mistreți mari și 11 purcei.

    Într-o vară am găsit dudul plângând. Lacrimi mari i se prelingeau din scrijelitura făcută cu briceagul de un neisprăvit cu hormoni în loc de creier: „Iubi Marcella. T-e măriț cu mine?”. Am luat balegă de vacă și am pus-o pe rană, legând-o cu o cârpă găsită pe marginea Bâlții, adusă de ape. Am pansat dudul de mai multe ori în acea vară, iar rana s-a vindecat.

    Marile suferințe ale dudului aveau să vină însă spre sfârșitul anilor ’80. La școala primară din sat, într-o sală de clasă, au fost aduși viermi de mătase. Școala avea normă de gogoși, iar larvele erau lacome: mâncau multă frunză de dud. Nimic altceva, doar frunză de dud.

    Duzii de pe Drumul Vacilor au fost măcelăriți în fiecare an. Mai întâi le-au fost tăiate ramurile subțiri, apoi crengile mai groase, ajungând niște schelete hidoase, lipsite de frunze. Dudele au devenit o amintire. Nici nu mai aveam unde să mă cațăr.

    Stăteam sub dudul meu și plângeam împreună cu el: dudule, dragule, ce ți-au făcut? Nu mai puteam să-i alin durerea, rănile erau prea mari. Nu-i tăiaseră doar degetele, ci și mâinile, și picioarele. Îi scoseseră ochii, să nu mă mai vadă. Îi tăiaseră urechile, să nu mă mai audă. Îi ciuntiseră gura, să nu-mi mai vorbească. Dudule, dragule… Te doare, dudule?…

    Era nu doar o cruzime, ci și o nedreptate. El, dudul, a hrănit atâtea generații de copii ai satului, iar drept răsplată, a fost schilodit. În acele vremuri am aflat că aceeași soartă avusese și cel ce plantase duzii: Tică, primarul Brădicenilor din anii ’30. Când au venit comuniștii, l-au băgat în pușcărie, pentru că fusese liberal. Avea să se prăpădească de tânăr, doborât de suferințele din temniță.

    Pe văduva sa, Anica lu’ Tică, femeie bătrână în anii ’80, am găsit-o plângând lângă dudul de pe Drumul Vacilor, așezată pe o legătură de surcele. Am plâns împreună cu ea, apoi i-am dus lemnele acasă. Bătrâna era ostenită și, odată în plus, rănită.

    Dar tu, dudule, ai renăscut! Parcă ai avea șapte vieți, dragul meu dud! Ți-ai recăpătat coroana maiestuoasă, ți s-au vindecat rănile. Iar vara continui să ne dai dude zemoase și dulci, așa cum o faci de pe vremea războiului mondial și a temnițelor comuniste și a marilor inundații și a barbariei viermilor de mătase.

    Ești nemuritor, dudule! Iar prin tine a devenit nemuritor și cel ce ți-a dat viață: primarul-martir, Tică. Bărbatul Anicăi lu’ Tică.

    —————————————-

    Am publicat acest text, pentru prima dată, într-o postare pe Facebook, pe 26 decembrie 2017. Anul trecut, pe vremea asta. Printre sutele de comentarii frumoase, unul venea de la Alex Ștefănescu, marele critic literar. Alex a scris așa:

    „Asta înțeleg eu prin LITERATURĂ BUNĂ. Bravo, Grigore Cartianu! Îmi place foarte mult, mă entuziasmează tot ce scrii. O carte care ar cuprinde asemenea istorisiri ți-ar da dreptul să treci pe sub Arcul de Triumf al literaturii române”.

    Am simțit nevoia să-i răspund cu aceeași prietenie:

    „Mulțumesc, dragul meu Alex! Ești generos ca de obicei. Îți pot confirma că poveștile copilăriei vor fi strânse într-un volum, imediat ce bătăliile civice îmi vor oferi un răgaz. Deocamdată, suntem cu arma la picior”.

  • Poveste de Crăciun, cu oameni mari şi copii buni

    „Scenă, azi-dimineață, în spatele Pieței Mihai Viteazu din Cluj: doamnă și domn și fetiță, la cumpărat de brazi. Lângă ei, o altă doamnă cu un băiețel, mai sărăcuți: <<Hai să luăm două crenguțe, că-s mai ieftine>>.

    Drept pentru care fetița se agață de bradul mare, de lângă jeepul familiei, îl cheamă pe băiețel și i-l dăruiește. Domnul se miră o secundă, apoi își pupă fata și mai cumpără o plasă de globuri pentru doamna cu băiețel.

    Parcă s-o scoborât Andersen în piața de brazi. Dacă ascultăm de copii, hai, că mai avem o șansă!”

    Povestea aceasta se rostogoleşte pe Facebook şi, din câte văd, îi e atribuită lui Sabin Gherman, clujean get-beget.

    Bravo, bătrâne, e cea mai frumoasă poveste de Crăciun pe care am auzit-o anul ăsta!

  • La săniuş – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (2)

    La săniuş

    Săniușul… Este suprema definiție a bucuriei de a trăi. Are toate ingredientele: copilărie, viață, libertate, veselie, natură, competiție, temeritate, pricepere, curaj. Zbenguială în toată regula. Obraji îmbujorați. Și, da, o nesfârșită stare de bine. Plus un dram de responsabilitate: nu-ți trage nimeni sania spre derdeluș.

    Când plecam spre Capela sau spre Pădurea lui Popescu, ne asiguram că tălpicile saniei sunt date cu parafină, că funia de tracțiune e la locul ei, că buzunarele ne sunt burdușite cu poame (felii subțiri de mere și pere, dar și prune fără sâmburi, uscate în timpul verii pe rogojini de nuiele împletite).

    Eram ca niște moșuleți de șapte-opt-zece ani: ciorapi de lână în bocancii cu două numere mai mari, găsiți prin pod, cojoc de oaie moștenit de la bunici, mănuși împletite de Baba (care crescuse zece copii și vreo douăzeci de nepoți), căciulă groasă îndesată pe urechi. Nu ne speria nici gerul Bobotezei. Cine se punea cu noi? Eram împărați!

    Pe drumul spre Capela, cel mai greu era nu să tragem săniile, ci să facem pârtie. Înaintam greu, cu pași mici, călcând de două ori în loc. De obicei, zăpada ne venea până la genunchi sau până la șold, dar uneori ne ajungea până la brâu. Abia ne mai vedeam unii pe alții, ca niște mogâldețe! Iar celor mai prichindei li se auzeau vocile de sub streașina omătului, însoțite de dansul căciulilor pe poteca ce se deschidea sub bocancii voinicilor din față.

    Și ce frumos era când ningea! Uneori, fulgii erau atât de mari și de deși, încât nu vedeai la zece metri. Eram prizonierii zăpezii, dar nu ne păsa: țopăiam de bucurie, alergam să-i prindem în zbor, înainte de a lua contact cu covorul de sub tălpile noastre. Și nu știu de ce, dar uneori aveam impresia că și iepurii țopăiesc de fericire, că și gaițele cele gălăgioase se bucură, că și copacilor le place mantia albă, că însuși cerul râde cu gura până la urechi.

    Cădeam de multe ori, dar ăsta era motiv de veselie. Îmbrățișam zăpada ca pe o mamă bună, ne scuturam și mergeam mai departe. Împrejurul nostru era o imensitate albă, un ocean pe care se reflectau razele tăioase ale soarelui de iarnă. Ici-colo se ițeau urme de iepure sau de căprioară. „Doar nu i-o prinde vulpea… ori vreun lup flămând…”, gândeam. Nu era ușor nici pentru bieții iepurași…

    Pentru întâlnirea cu lupii aveam un toiag de om mare, unul ciobănesc, cioplit din lemn de corn. Era tare ca osul. Și mai aveam toporișca legată de speteaza săniuței. Plus o cutie de chibrituri, să facem focul. Ăi bătrâni ne spuseseră că lupii fug de foc, nu le place vâlvătaia. „S-au învățat minte după ce le-a făcut capra”, găseam eu explicația, cu gândul la „Capra cu trei iezi”.

    Tot pentru a speria lupii aveam pistoale cu pulbere și arcuri cu săgeți. Pistoalele le făceam dintr-o țeavă de excavator, plumbuită la un cap și deschisă la celălalt, fixată într-o bucată de lemn, un cui îndoit la 90 de grade și o bucată de cauciuc. De „muniție” făceam rost pisând sulful de la capătul bețelor de chibrit până când obțineam o pulbere explozivă. Pistolul nostru producea pocnituri asurzitoare, dar nu împușca pe nimeni.

    În schimb, arcul cu săgeți nu făcea niciun fel de zgomot, dar putea doborî pasărea în zbor. Ne imaginam noi că putea răpune chiar și un lup. Sau, dacă nu-l omora, măcar să-l pună pe fugă ori să-i împuțineze puterile, cât să-i dăm cu bâta în cap.

    Arcul era din lemn de alun cu sfoară de bumbac. Săgețile aveau la un capăt pinten de placaj, pentru direcție, iar la celălalt – o andrea oțelită. Toate astea le fabricam noi, după instructajul făcut de băieții mai mari.

    Odată ajunși sus, pe Dealul Capelei, începea nebunia! Ne dădeam drumul la vale prin omătul neatins, iar săniile se opreau degrabă, sufocate de zăpada pufoasă. Orice încercare aducea însă o bucată de pârtie. Câștigam teren metru cu metru, iar după șapte-opt șarje, aveam pârtie până la baza Capelei.

    „Hai la Popescu!”, striga câte unul, și săniile se aliniau pentru a trece Valea Neagră, prin vad sau pe gheața groasă, dincolo, în Pădurea lui Popescu. Acolo era mai mult de urcat, dar și mai mult de coborât. Și era mult mai palpitant, pe drumeagul care șerpuia printre copaci. Doar cei mai curajoși se aventurau prin pădure. Coasta era mai abruptă, atingeai viteze amețitoare. Dacă nu erai atent, te trezeai cu un copac în brațe.

    Dar tocmai de aceea, stăteam mai mult „la Popescu” decât pe Capela: era mai multă aventură. Și ne găseam mai aproape de lupi… „Vino, lupule, dacă ai curaj! Hai, vino, să-ți trimit o săgeată drept în frunte! Să vedem care pe care!” Ne făceam curaj. Dar de viteji ce eram, țineam focul mereu aprins – un foc mare, sus, la vârful derdelușului, unde ne stabiliserăm tabăra de bază. Focul nu se stingea niciodată, pentru că, prin rotație, puneam vreascuri adunate de prin pădure.

    Era focul fricii noastre de lupi, dar și salvarea noastră de frig. Când gerul trecea de bariera mănușilor de lână ori a celor trei perechi de ciorapi, ne dezmorțeam mâinile și picioarele lângă flăcările binefăcătoare. Scaune, în jurul focului, ne erau chiar săniile.

    Erau momentele în care îmi confirmam aptitudinile de șef de trib. Dispăream câteva minute și reveneam cu o pungă de cartofi, scoși dintr-o groapă adâncă de un metru și acoperită cu mai multe straturi de frunze și de vreascuri. O groapă numai de mine știută, pe care o pregăteam în fiecare an, spre sfârșitul verii, ascunzând în ea un sac de cartofi, șterpeliți de pe întinsele tarlale ale C.A.P.-ului. Săpasem groapa într-o zi când îmi venise rândul să fiu văcarul satului. O poziționasem la baza unui stejar scorburos, care de ani de zile păstra secretul nostru.

    Iarna, în timp ce ne dezmorțeam în jurul focului, cartofii se coceau în jarul incandescent. Iar când îi scoteam, erau un deliciu!

    De mare folos ne erau și poamele cu care încă de acasă ne burdușeam buzunarele. O infuzie de vitamine, care ne mai ținea și de foame.

    Și tot instinctul meu de om al codrului mă ajuta ca, în decembrie sau ianuarie, să descopăr coricove pe sub stratul gros de nea. Așa le spunem noi, oltenii din Gorjul submontan, merelor pădurețe: coricove.

    Știam unde se află fiecare coricov, știam și dacă în acel an a avut rod bogat sau nu. De obicei, coricovele sunt atât de acre, că nu prea poți să le bagi în gură. Dar toamna târziu, după ce dă bruma, devin parfumate și bune de mâncat. Iar când sunt atinse un pic și de ger, sub stratul subțire de frunze și sub cel gros de zăpadă, devin o delicatesă.

    Cu așa minunății ne desfătam noi în jurul focului ori când ne dădeam drumul la vale, strigând: „Pârtieeeeeee!”

    Iar când se apropia înserarea, plecam spre casă cu gândul că a doua zi vom reveni, oricât ar fi fost de frig, oricât ar fi nins de mult.

    Mergând agale pe poteca din mijlocul nămeților, în față ne apăreau, în depărtare, fuioarele de fum care se înălțau spre cer din coșurile caselor. Știam că ne așteaptă o sobă caldă, de pe brâul căreia ne zâmbeau două gutui. Plus dovleacul pus la copt, în cuptor. Plus ceainicul de pe plită.

    Iar peste toate – lumina târzie de pe fața brăzdată a bunicilor.

  • Pițărăul – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (1)

    Pițărăul

    Era un copil firav, numai piele şi os. Legătura de vreascuri îl istovise. La marginea pădurii s-a oprit să-şi tragă sufletul. S-a aplecat peste Valea Neagră, să bea apă din vad, printre sloiurile de gheaţă.

    Când a dat să ridice legatura de vreascuri, mâinile nu-l mai ajutau: tremura de foame. Să dea fuga acasă? Nu, nu se putea duce fără lemne: destul pătimea tatăl său că avea picioarele tăiate. Nu putea să-l lase să îngheţe.

    Băiatul cel firav urcă în fugă Capela, coasta copilăriei sale, şi scormoni în zăpadă sub coricovul – mărul pădureţ – ce străjuia valea. Sub frunzele umede găsi câteva fructe care nu degeraseră. Erau acrişoare, dar parcă mai dulci decât cele pe care le culegea toamna, când păştea vacile. Băgă câteva în buzunarul hainei sale de om mare, care-i ajungea până sub genunchi. O să-i placă şi lu’ tăticu’, se gândi, şi pe faţa lui de copil chinuit apăru un zâmbet.

    Ce frumos e satul! Băiatul cel firav urmări cu privirea drumul ce ducea spre casă, trecând peste două râuri. La fiecare casă se înălţa fumul unei sobe aprinse. La fiecare, numai la a lui nu. Ce frig i-o fi lu’ tăticu’!, îşi zise, şi coborî coasta în grabă. Legătura de vreascuri nu i se mai păru atât de grea.

    Mâine sunt Piţărăii, se gândi pe drum, şi tristeţea îl năpădi. I-ar fi plăcut să colinde şi el satul de la un capăt la altul, în zori, alături de băieţii de seama lui. Să strige din poartă-n poartă, în dimineaţa zilei de Ajun, şi să primească în schimb un colac, un măr, trei nuci ori ce are fiecare. Să vadă lumea că e şi el piţărău. Dar cum să colinde, când nu are ce pune în picioare? Decât să râdă lumea de el…

    La Podul Bâlţii, se opri să-şi lege ciorapii deşiraţi, care-i ţineau loc de încălţări. Picioarele i se învineţiseră, nici nu le mai simţea. Trupul lui plăpând fu cuprins de o caldură neaşteptată. Se aşeză pe legătura de lemne şi se chirci de frig, în timp ce căldura îl adormea. Murmură încet, tot mai încet: cât o să se bucure tăticu’… o să-i fac un foc mare, să nu mai îngheţe niciodată…

    Căruţa înainta greu prin zăpadă. Caii scoteau aburi groşi, semn că se lăsase gerul. Femeia cocoţată sus, pe lemne, îi spuse bărbatului care mergea pe lângă cai, ţinându-i de ham: ia vezi, ce e colo, lângă pod?

    Omul opri caii cu zgomot: hooo! Hooo, mă, n-auzi? Ţuri! Se apropie de pata neagră de pe zăpadă şi strigă către nevastă-sa: e copilu’ al mic a’ lu’ Cocoşel. Cred c-a îngheţat.

    Trase căruţa aproape şi ridică băiatul sus, pe lemne. Femeia îl înfăşură în pătura de sub ea şi se aplecă peste el ca o cloşcă. Până acasă îi suflă aer cald, ca să-l dezgheţe. În timp ce bărbatul ei îndemna caii la trap – diii, mă! Diii, n-auzi?! -, femeia încălzea trupul plăpând şi se ruga pe ascuns: Doamne, ţine-l, Doamne…

    În dimineaţa de Ajun, câteva zeci de piţărăi se strânseră în capul satului, să înceapă colindatul. Printre ei, şi băiatul firav care plecase la pădure să aducă lemne pentru a-şi încălzi tatăl suferind. Era îmbrăcat gros, cu pantaloni şi pulover de lână şi o geacă din cele ce văzuse la băieţii de la oraş. Dar cel mai mândru era de bocancii din picioare, cu care simţea că poate învinge orice nămeţi.

    Pe toate i le dăruiseră bunul căruţaş şi prea-buna lui nevastă. La ei se gândi când un flăcău mai mare îl întrebă de unde are toate alea. Ochii i se umeziră: era mândru că devenise şi el piţărău. Dar şi mai mândru fu când văzu, prin pâlcul de sălcii, că deasupra casei sale se ridica un fir subţire de fum, ca la toate casele din sat…

  • Pregătiți săniuțele: s-a găsit multă gheață pe Marte! O Groenlandă într-un crater uriaş

    Imagini incredibile au fost distribuite de Agenția Spațială Europeană (ESA): un crater uriaș, plin cu gheață, pe planeta Marte! Imaginile au fost realizate cu o cameră foto de înaltă rezoluție.

    Craterul are diametrul de 82 de kilometri, iar grosimea stratului de gheață este de 1,8 kilometri.

    Senzaționala descoperire, situată aproape de Polul Nord al planetei Marte, a fost numită „craterul Korolev”, după numele inginerului spațial Serghei Korolev. Apa din crater rămâne înghețată tot anul, a comunicat ESA.

    Nicholas Thomas, cercetător la Agenția Spațială Europeană, a precizat că au fost modificate culorile fotografiei pentru a se adapta cât mai bine ochiului uman.

    Misiunea Mars Express, cea care a făcut descoperirea, a fost lansată pe 2 iunie 2003 și a ajuns pe Marte șase luni mai târziu. Camerele analizau zona pentru a vedea dacă există gaz metan.

    Oamenii de știință au spus despre craterul Korolev că este „o capcană de gheață”. Potrivit ESA, craterul poate fi important pentru supraviețuirea viitoarelor colonii de pe Marte. În plus, ar putea să le ajute să revină pe Pământ, dat fiind că moleculele de apă pot fi desprinse în hidrogen și oxigen, pentru combustibil de rachetă.

  • Nu fiți supărați pe iarnă! Bucurați-vă de ea! Amintiți-vă cum o așteptați odinioară pe ulița copilăriei!

    Dacă dați crezare știrilor de la televizor, vă veți închide în casă, baricadându-vă ca într-un buncăr. Titlurile se rostogolesc ca nebunele: „ger cumplit”, „iadul alb”, „ravagiile iernii”.

    De fapt, e o iarnă obișnuită. Cum ați vrea să fie vremea în decembrie? Să umblăm în mânecă scurtă, să ne bronzăm la soare?

    Ninge în decembrie – absolut normal. Mai sunt și zile geroase în decembrie – slavă Domnului că e așa! Un pic de aer tare nu strică pentru fortificarea organismului. „Mor microbii”, cum ziceau bătrânii.

    Și apoi, după ce simțim tăișul gerului, ne refugiem lângă sobă. Sau, mă rog, lângă calorifer…

    Și mai știm că după iarnă vine vara, când iar ni se va face dor de iarnă…

    Cui nu-i place o alunecare pe derdeluș? Ori o coborâre vijelioasă cu săniuța? Sau o cursă cu schiurile?

    Chiar și o simplă plimbare te umple de viață. Scârțâitul zăpezii sub bocanci are farmecul lui.

    Vedeți că iarna ne poate fi și prietenă? De ce s-o privim ca pe-un dușman? Haideți să mai băgăm un lemn în foc, sau să ne amintim cum făceam asta în copilărie, și ne vom uita cu alți ochi pe geam. Uau, ce frumos ninge! Și ce frumos e stratul de omăt!

    Bonus: „Iarna pe uliță”, de George Coșbuc. Se poate servi cu un ceai fierbinte sau cu o cană de vin fiert cu scorțișoară.

    ———————————-

    Iarna pe uliță

    A-nceput de ieri să cadă
    Câte-un fulg, acum a stat,
    Norii s-au mai răzbunat
    Spre apus, dar stau grămadă
    Peste sat.

    Nu e soare, dar e bine,
    Şi pe râu e numai fum.
    Vântu-i liniştit acum,
    Dar năvalnic vuiet vine
    De pe drum.

    Sunt copii. Cu multe sănii,
    De pe coastă vin ţipând
    Şi se-mping şi sar râzând;
    Prin zăpadă fac mătănii;
    Vrând-nevrând.

    Gură fac ca roata morii;
    Şi de-a valma se pornesc,
    Cum prin gard se gâlcevesc
    Vrăbii gureşe, când norii
    Ploi vestesc.

    Cei mai mari acum, din sfadă,
    Stau pe-ncăierate puşi;
    Cei mai mici, de foame-aduşi,
    Se scâncesc şi plâng grămadă
    Pe la uşi.

    Colo-n colţ acum răsare
    Un copil, al nu ştiu cui,
    Largi de-un cot sunt paşii lui,
    Iar el mic, căci pe cărare
    Parcă nu-i.

    Haina-i măturând pământul
    Şi-o târăşte-abia, abia:
    Cinci ca el încap în ea,
    Să mai bată, soro, vântul
    Dac-o vrea!

    El e sol precum se vede,
    Mă-sa l-a trimis în sat,
    Vezi de-aceea-i încruntat,
    Şi s-avântă, şi se crede
    Că-i bărbat;

    Cade-n brânci şi se ridică
    Dând pe ceafă puţintel
    Toată lâna unui miel:
    O căciulă mai voinică
    Decât el.

    Şi tot vine, tot înoată,
    Dar deodată cu ochi vii,
    Stă pe loc – să mi te ţii!
    Colo, zgomotoasa gloată,
    De copii!

    El degrabă-n jur chiteşte
    Vrun ocol, căci e pierdut,
    Dar copiii l-au văzut!
    Toată ceata năvăleşte
    Pe-ntrecut.

    – „Uite-i, mă, căciula, frate,
    Mare cât o zi de post –
    Aoleu, ce urs mi-a fost!
    Au sub dânsa şapte sate
    Adăpost!”

    Unii-l iau grăbit la vale,
    Alţii-n glumă parte-i ţin –
    Uite-i, fără pic de vin
    S-au jurat să-mbete-n cale
    Pe creştin!

    Vine-o babă-ncet pe stradă
    În cojocul rupt al ei
    Şi încins cu sfori de tei.
    Stă pe loc acum să vadă
    Şi ea ce-i.

    S-oţărăşte rău bătrâna
    Pentru micul Barba-cot.
    – „Aţi înnebunit de tot –
    Puiul mamii, dă-mi tu mâna
    Să te scot!”

    Cică vrei să stingi cu paie
    Focul când e-n clăi cu fân,
    Şi-apoi zici că eşti român!
    Biata bab-a-ntrat în laie
    La stăpân.

    Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
    Şi-o petrec cu chiu, cu vai,
    Şi se ţin de dânsa scai,
    Plină-i strâmta ulicioară
    De alai.

    Nu e chip să-i faci cu buna
    Să-şi păzească drumul lor!
    Râd şi sar într-un picior,
    Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
    Mai cu zor.

    Baba şi-a uitat învăţul:
    Bate, -njură, dă din mâini:
    – „Dracilor, sunteţi păgâni?
    Maica mea! Să stai cu băţul
    Ca la câini!”

    Şi cu băţul se-nvârteşte
    Ca să-şi facă-n jur ocol;
    Dar abia e locul gol,
    Şi mulţimea năvăleşte
    Iarăşi stol.

    Astfel tabăra se duce
    Lălăind în chip avan:
    Baba-n mijloc, căpitan,
    Scuipă-n sân şi face cruce
    De Satan.

    Ba se răscolesc şi câinii
    De prin curţi, şi sar la ei.
    Pe la garduri ies femei,
    Se urnesc miraţi bătrânii
    Din bordei.

    – „Ce-i pe drum atâta gură?”
    – „Nu-i nimic. Copii ştrengari.”
    – „Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
    Parcă trece-adunătură
    De tătari!”

  • Distrugerea unei națiuni nu se face cu bombe, ci cu examene fraudate. Plăcuța de la Stellenbosch

    Am primit un mesaj pe cât de simplu, pe atât de profund. Simt nevoia să vi-l împărtășesc.

    La intrarea Universității din Stellenbosch (Africa de Sud) e afișat următorul text, pe o plăcuță:

    „Distrugerea oricărei națiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Trebuie doar scăderea calității învățământului și permisiunea fraudei la examenele studenților.

    Pacienții mor în mâinile unor asemenea medici.

    Clădirile se prăbușesc, fiind construite de asemenea ingineri.

    Banii se pierd în mâinile unor asemenea economiști.

    Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea judecători.

    Crahul învățământului este crahul națiunii.”

    Nimic de adăugat.

  • Iaurt şi brânzeturi pentru o viaţă mai sănătoasă

    Un studiu realizat de Centrul de Cercetare pentru Obezitate şi Nutriţie CiberObn arată că un consum constant de iaurt şi brânzeturi îmbunătăţeşte sănătatea organismului uman. Nancy Babio, cercetătoare la departamentul de Biochimie şi Biotehnologie al Universităţii Rovira i Virgili, din Tarragona, a explicat că „aceste alimente au un conţinut ridicat de calciu, care este greu de obţinut consumând alte alimente, şi că în plus conţin lactoză, care permite şi asimilarea calciului în intestin”.

    Mai mult, iaurtul şi brânzeturile sunt produse fermentate şi, prin asta, conţin bacterii probiotice, adică bacterii „bune” ce interacţionează cu bacteriile nocive din organism, implicit cu întreg metabolismul, ceea ce aduce multe beneficii cum ar, de pildă, şi reducerea trigliceridelor din sânge.

    Consumul de iaurt este asociat cu scăderea ţesutului adipos, cu un nivel mai scăzut de zahăr din sânge şi cu efecte pozitive pentru sistemul cardiovascular. Diverse cercetări arată că un consum constant de lactate poate reduce riscul dezvoltării de cancer colorectal, ajută sistemul osos, reduce riscul unor boli cronice precum diabetul de tip 2 şi obezitatea.

  • Cât costă să trăiești în Spania. Socoteală de călător

    De când rătăcesc pe însoritele cărări ale Spaniei, lumea mă întreabă deseori: ”Laurențiu, e scumpă viața acolo? Cât te costă să te stabilești în zona Mediteranei?”

    Întrebare simplă. Răspunsul meu, la fel: ”Depinde ce vrei, câți bani pui la bătaie, ce viață ești dispus să duci”. Dacă ai bani în cont, e una, dacă n-ai – alta. Am aflat multe, din curiozitate personală, vorbind cu prietenii români și spanioli.

    Personal, m-am legat sufletește de zona Valenciei, dar Spania merită oriunde. E o țară mare, civilizată, cu poate cele mai bune drumuri din Europa, vremea așijderea, oamenii nu mai vorbesc. Priviți doar îmbrățișarea dintre tatăl copilului omorât în atacul terorist din Barcelona și imamul comunității musulmane din localitate (foto jos, puteți citi miraculoasa poveste AICI). Ce dovadă mai bună de dorință de a trece peste necazuri iubindu-i pe cei pe care i-ai putea urî? Nu asta ne-a transmis Iisus acum 2.000 și ceva de ani?

    Așa e toată Spania. Și așa va fi mereu. Deschisă, primitoare, prietenoasă, multiculturală, multireligioasă. S-a săturat lumea de reglat conturile prin sânge. Nu ajută. Oamenii au înțeles că te învârtești în cerc. Soluția e pacea, nu războiul în numele diferențelor religioase, culturale, financiare etc..

    Sunt multe locuri pe cinste în Europa și în lume, dar dacă ați ales Spania v-ați făcut un mare și frumos cadou pe viață. Iar ajungi aici cu niște bănuți, e mai simplu (să nu credeți că e cazul meu, în ciuda aparențelor sau a feluritelor bârfe legat de ce bani aș fi câștigat odinioară – eheee, dacă ar și reale!). Însă cine are 200.000 de euro în cont poate poți alege să cumpere vreo trei apartamente cu ei. În Valencia, poți cumpăra și cinci, depinde de zonă. Însă că ești în Valencia Capital (în oraș adică) sau în afara lui, prin sătuce ca Naquera, cu 200.000 de euro poți investi chiar în cinci apartamente medii! Stai într-unul și le închiriezi pe celelalte. Pe Airbnb.com, Booking.com sau direct pe site-urile de imobiliare. Din patru case, cu o medie de 350 de euro lunar, ajungi la 1.400 de euro venit lunar. Cu banii ăștia, două persoane pot trăi acceptabil, dacă nu trebuie să achite chirie/rată. Nu te dai în stambă cu ei, dar ai ce-ți trebuie: casă, masă (300-400 de euro/2 persoane/lună), benzină, impozite, asigurări.

    Din orice punct ajungi repede la mare, chestiune de minute, zeci eventual. Viața în Valencia este ideală. Nu degeaba faimoasa revistă TIME a ales capitala regiunii ce-a dat lumii paella drept cel mai bun loc pentru trăit din lume, doi ani la rând (Detalii, AICI). De ce ar fi așa? Pentru multe motive. Prețurile sunt rezonabile, după cum am povestit mai sus, clima mediteraneană e visul tuturor nordicilor, vara nu e nici așa cald ca în Sevilla, Malaga sau Cadiz, în timp ce iarna nu-i așa de frig precum în popularele metropole dinspre nord, Barcelona și Madrid.

    E cam la jumătatea distanței dintre granița cu Franța și cea cu Africa, ceea ce-i asigură un echilibru fantastic. Ai la doi pași vinurile din regiunea Utiel-Requena (foto sus), într-o oră și ceva ajungi la Benidorm-raiul petrecerilor din cea mai cosmopolită stațiune de vacanță din țară, lângă la fel de popularele Alicante, Denia, Javea, Calpe, Moraira. Tot așa descinzi și la castelul Papei Luna din Peniscola, nu-ți ia mai mult nici ferryboat-ul către faimoasele Ibiza, Mallorca, sau Menorca, ești legat de alte mari destinații turistice prin trenul de mare viteză AVE (foto jos, echivalentul TGV-ului francez, care parcurge distanța de 621 de kilometri Madrid-Barcelona în doar două ore și jumătate), ai fotbal de mare clasă cu Real Madrid, FC Barcelona, locuri de vizitat pentru care nu-ți ajunge o viață, castele, parcuri, munți, istorie, restaurante, muzee, ești în mijlocul imensei lumi culturale iberice care cuprinde America de sud, Mexicul, Caraibele.

    Dar cel mai plăcut aspect pentru mine, legat de Spania, este modul relaxat de viață, pe care am încercat să-l prind în micile mele filmulețe de amator (vezi mai jos):

    Fără 200.000 de euro sau alți bani în cont, dar cu visul de a te stabili în Spania, ai nevoie de un alt venit decât din chirii. Nefiind Germania, Scandinavia, Benelux, Spania nu colcăie de locuri de muncă. Dimpotrivă, șomajul este printre cele mai mari din UE, urmare a crizei izbucnite în 2007-2008, care a prăbușit sectorul construcțiilor. Dacă nu cauți muncă mai calificată, poți încerca în servicii, turism. Știu familii care trăiesc din curățenie, supravegheat copii, îngrijire bătrâni, administrat case de vacanță, grădinărit etc., care pot aduce lunar 1.700-2.000 de euro. Ceea ce nu e mult, având în vedere că plătesc chirie, dar cuplul rămâne cu suficient încât să trăiască decent. Plus că au copiii gratis la școală/grădiniță, asigurări complete de sănătate care îți permit acces la tratament fără niciun euro șperț și, cum spuneam, viața într-un mediu care-ți mângîie sufletul, nu ți-l agresează mereu.

    Asta-i o altă particularitate ce-mi place la spanioli. Doza mică de venin, de negativitate. Nu te agresează șpaga, nu există decât accidental. Birocrația e funcțională, nu te disperă. Te simți mult mai respectat, ca simplu cetățean, decât acasă în România. Nu veți găsi vreun funcționar sau ”organ” de control care să caute nod în papură celor cu mici afaceri pentru a stoarce de la ei șpagă sau amenzi. Nu! Dimpotrivă, te tratează ca partener al lor, te ajută să ieși la liman, să nu mai greșești. Nu-ți dau în cap pentru binele lor, ca în România statului satrap și lacom. De aia, milioane de oameni pot trăi din asta, iar Spania a devenit țara cu cele mai multe baruri și terase pe cap de locuitor (foto jos). Înțelegerea stat-privat a creat o lume în care muncesc și se simt bine milioane de oameni.

    Nu există în patria lui Cervantes decât o mică ofertă de știri negative, deși motive poți găsi și la ei. Dar chiar și atunci când relatează despre o tragedie, un accident sau un jaf, tonul e altul, nu simți în stomac deranjul. Politicul nu e atât de vocal nici el, nicidecum iresponsabil, nu e minciuna de la noi pe toate gardurile, știu să discute în contradictoriu fără cuțit la brâu, nu escaladează conflicte. Te simți în siguranță, chiar și în ciuda terorismului. Noi, în România, garantăm terorismul de stat prin vot și corupție. La ”Colectiv” au murit de șase ori mai mulți oameni decât la Barcelona. Unde te simți mai sigur?Voi reveni. Cu mici detalii, subiecte, povești de parcurs al jurnalului meu de călătorie publicat aici pe www.prinlumecalator.ro (sauwww.travelerporelmundo.com, în varianta internațională a site-lui nostru).

    A nu se înțelege că Spania e paradisul. Nicăieri nu e ușor departe de casă. Și nici că nu există alte tărâmuri cu viață bună. Ba chiar sunt destule, slavă Domnului! Voi scrie și despre ele, pentru că le iubesc la fel de mult, ca și (pe) românii de acolo, fie că e vorba de Italia, Anglia, Franța, Germania, Belgia, SUA sau Canada. Poco a poco, după cum spune spaniolul. Puțin câte puțin, cum zice românul. Dar să reținem ceva ce-au spus cei de la faimoasa revistă Time doi ani la rând: Valencia – cel mai bun loc de trăit din lume.